Armata Revoluţionară Insurecţională Ucraineană


Drapel de luptă al Armatei Negre

Numită popular Mahnovşcina, Armata Revoluţionară Insurecţională Ucraineană, cunoscută şi sub numele de Armata Neagră, a fost o armata anarhistă formată din ţărani şi muncitori ucraineni şi din Crimeea, condusă de celebrul anarhist Nestor Mahno, ce a luptat în timpul Războiului Civil Rus. Grupările de gherilă anarhiste ucrainene au fost extrem de active în timpul Războiului Civil Rus. Unele au pretins că sunt loiale statului ucrainean, altele nu şi-au arogat vreo apartenenţă; toate au luptat însă atât cu Roşii cât şi cu Albii, cu o egală îndârjire, în perioada de început a Războiului Civil. Dintre toate grupările anarhiste, cea mai cunoscută a fost cea condusă de liderul de origine ţărănească Nestor Mahno, supranumit „Batko” (Tătuca), care şi-a început operaţiunile în sud-estul Ucrainei, împotriva regimului Hatmanatului, în luna iulie 1918. În septembrie, acesta a înfiinţat Armata Neagră, dotând-o cu echipament şi arme obţinute, majoritar, de la trupele germane şi austro-ungare aflate în retragere. Armata a fost structurată pe baze convenţionale, având unităţi de infanterie, cavalerie şi artilerie; unităţi de artilerie au fost ataşate fiecărei brigăzi de infanterie. Pe parcursul Războiului Civil, efectivele au oscilat între 15 000-110 000 de militari. Cavaleria lui Mahno includea atât trupe regulate cât şi unităţi de gherilă, şi a fost considerată cea  mai bine instruită şi cea mai capabilă forţă de cavalerie dintre toate cele desfăşurate, de către oricare parte, în timpul Războiului Civil. Guvernul bolşevic şi comandanţii Armatei Roşii s-au referit adesea la Armata Neagră cu termenul peiorativ de „ţăranii lui Mahno”, refuzând să acorde anarhiştilor ucraineni statutul de a avea o armată sau o mişcare politică, legitime.

Makhno_group

Liderii armatei: Simon Karetnik, Nestor Mahno şi Fedir Shchus

Vsevolod Mihailovici (Volin) descria Armata Neagră, după cum urmează:

„Infanteria, când nu lupta, conducea marşul armatei… urmau căruţele taceanka. Fiecare, trasă de câte doi cai, avea un vizitiu pe bancheta din faţă şi doi soldaţi cu o mitralieră în spate. Un imens steag negru flutura peste căruţa din faţa convoiului. Pe cele două feţe se putea citi, brodate cu fir de argint, Libertate sau moarte şi Pământul, ţăranilor, fabricile, muncitorilor.”

Vsevolod Mihailovici, Revoluţia necunoscută (1918-1921): Vol. III, Lupta pentru o adevărată revoluţie socială: Partea a II-a, Ucraina (1918-1921), Free Life Editions (1974)

Principală problemă a armatei anarhiste, care nu a fost rezolvată pe parcursul întregii sale existenţe, a fost lipsa de acces la resurse primare de fabricaţie industrială, în special fabrici capabile să producă mari cantităţi de arme şi muniţii. Refuzând transporturile de arme, oferite la un moment dat de guvernul bolşevic de la Moscova, şi fără centre de producţie şi arsenale proprii, Armata Neagră a fost nevoită să se bazeze pe capturarea depozitelor de muniţii şi provizii ale inamicului şi să-şi procure hrana şi caii de la populaţia locală.

Până la începutul anului 1919, guvernul bolşevic îşi retrăsese cea mai mare parte a forţelor sale armate din Ucraina, ca urmare a succeselor obţinute de Albi în sudul ţării. Restul trupelor nu aveau încredere în comadanţi din cauza retragerii pe care o considerau a fi o dezertare de la cauza revoluţiei. La sfârşitul lunii iulie, unităţile bolşevice cu un efectiv de 40 000 de militari din Crimeea s-au răsculat şi au înlocuit comandanţii; majoritatea au hotărât să se alăture armatei lui Mahno. Revolta a fost organizată de foştii camarazi anarhişti ai acestuia, ce ajunseseră comandanţi în Armata Roşie. Kalaşnikov, Demendji şi Budanov au organizat, de asemenea, transferul de forţe. Un mare număr de soldaţi bolşevici au înaintat de la Novi Bug spre Pomoşcinaia în căutarea Armatei Negre, aducând cu ei, ca prizonieri, pe foştii lor comandanţi Koşerghin şi Dîbeţ. Rebelii s-au unit cu anarhiştii la Dobrovelişkovka, regiunea Herson, la începutul lunii august 1919. Pentru guvernul de la Moscova, această dezertare a reprezentat o puternică lovitură, deoarece în sudul Ucrainei şi în Crimeea, influenţa bolşevică practic a dispărut.

Mahno şi armata sa, catalogaţi la început drept „bandiţi” şi „tâlhari”, au fost trataţi cu bunăvoinţă când generalul Denikin ameninţa să ocupe Moscova, în marşul său triumfal din 1919. După încheierea unui acord cu guvernul bolşevic, Mahno şi comandanţii săi au hotărât să întoarcă Armata Neagră spre est şi să atace armata lui Denikin şi liniile sale de aprovizionare, în speranţa de a-i opri înaintarea.

Armata Neagră s-a retras spre vestul Ucrainei, dar, în seara zilei de 25 septembrie 1919, s-a întors brusc spre est pentru a-i ataca pe albi. Prima ciocnire a avut loc seara târziu, în apropiere de satul Krutenkoe, unde Brigada 1 infanterie (anarhistă) a atacat linile Albilor. Trupele lui Denikin s-au retras pentru a ocupa poziţii mai bune. La început, acesta a crezut că atacul este o stratagemă sau o recunoaştere în forţă, şi că nu va continua, concluzionând că marea parte a armatei anarhiste încă se retrage spre vest. La miezul nopţii însă, toate trupele lui Mahno au început ofensiva. Principalele forţe ale Albilor au fost concentrate lângă satul Peregonovka, satul în sine fiind ocupat de anarhişti. S-au purtat lupte grele şi mahnoviştii au început să piardă teren, fiind presaţi de regimentele de infanterie albgardiste, alcătuite majoritar din tineri ofiţeri şi cadeţi, anticomunişti fanatici. Statul-major al lui Mahno, precum şi întreaga populaţia a satului au intrat în luptă. La apropierea cavaleriei anarhiste,  Albii s-au retras din Peregonovka. În afara satului s-au purtat crâncene lupte corp-la-corp. Un regiment albgardist a fost forţat să se retragă, la început în ordine, apoi, când lupta s-a mutat în apropierea râului Siniuha, a intrat în debandadă. Celelalte regimente, cuprinse de panică, l-au urmat. În cele din urmă, toate trupele lui Denikin aflate în zonă au intrat în derută; mulţi au scăpat, trecând râul înot, dar sute s-au înecat sau au fost ucişi pe malurile lui.

După această victorie, trupele lui Mahno au început să atace liniile de aprovizionare denikiniste. Căderea Aleksandrovskului în mâinile Armatei Negre a fost urmată de cucerirea localităţilor Pologi, Huliaipolie, Berdiansk, Melitopol şi Mariupol. În mai puţin de două săptămâni, întregul sud al Ucrainei a fost cucerit de anarhişti. Ocuparea regiunii de către Mahno, în special a zonelor de graniţă cu Marea de Azov, a pus în pericol curând întreaga ofensivă a lui Denikin, întrucât bazele sale de aprovizionare se aflau în aria Mariupol-Volnovaha. Odată cucerite Berdiansk şi Mariupol, depozite enorme de muniţii au fost capturate de anarhişti. Deoarece toate căile ferate din regiune se aflau sub controlul Armatei Negre, niciun material de război nu mai putea ajunge la forţele lui Denikin aflate pe frontul de nord. Regimentelor de rezervă ale Armatei Albe, staţionate în regiune, li s-a ordonat să rupă blocada, însă au fost înfrânte.

După această încercare nereuşită de a disloca forţele Armatei Negre, Denikin şi-a mutat centrul de greutate al campaniei sale de la nord la sud. Cele mai bune trupe de cavalerie albgardiste, conduse de generalii Marmontov şi Şkuro, au fost transferate de pe frontul de nord în regiunea Huliaipolie din Rusia. Noua strategie aplicată de Denikin a avut succes, forţele mahnoviste fiind alungate dintr-o parte a Ucrainei, însă preţul plătit a fost slăbirea forţelor opuse Armatei Roşii. În perioada octombrie-noiembrie 1919, albgardiştii au fost învinşi într-o serie de lupte de către forţele bolşevice. Regimentele din Caucaz au suferit cele mai mari pierderi, în special cele de cavalerie cecenă, ai căror membrii au murit cu miile. Spre sfârşitul lunii noiembrie, unele din aceste trupe s-au răsculat şi s-au întors la căminele lor din Caucaz. Acest fapt a însemnat începutul dezintegrării lente a Armatei Albe a lui Denikin. Unii istorici susţin că, dacă anarhiştii nu ar fi câştigat o victorie decisivă la Peregonovka şi nu ar fi blocat liniile de aprovizionare denikiniste, anihilând astfel livrările de alimente, muniţii şi echipament pentru frontul de nord, Armata Albă ar fi intrat, probabil, în Moscova, în decembrie 1919. În februarie 1920 însă, Teritoriul liber – regiunea mahnovistă – a fost invadat de trupele Roşiilor ce includeau Divizia 42 Puşcaşi şi Diviziile estonă şi letonă, în total circa 20 000 de militari. După ruperea relaţiilor dintre Mahno şi bolşevici, comisarii şi comandanţii Armatei Roşii au fost executaţi pe locul capturării. Soldaţilor de rând, după dezarmare, în calitate de „fraţi proletari”, li s-a oferit posibilitatea de a alege între a se alătura anarhiştilor sau a se întoarce acasă. Acest lucru i s-a întâmplat unei unităţi estone ce s-a predat lui Mahno în 1920. Victor Belaş remarca faptul că, până şi în cea mai grea perioadă pentru Armata Revoluţionară, la începutul anului 1920, „simplii soldaţi au fost eliberaţi”. În februarie 1920, anarhiştii au dezarmat Divizia estonă, cu un efectiv de 20 000 de militari. Toţi soldaţii au fost eliberaţi „în cele patru vânturi”. Situaţia a fost complicată de şovinismul rus manifest al lui Denikin, precum şi de refuzul estonilor de a lupta alături de Nikolai Iudenici.

După victoriile asupra Armatei Albe, guvernul bolşevic a anulat alianţa cu Mahno şi mişcarea anarhistă ucraineană, atacând în mod repetat trupele Armatei Negre şi organizând represalii ale CEKA şi Armatei Roşii împotriva simpatizanţilor acestora.

În iunie 1920, Ceka a trimis doi agenţi pentru a-l asasina pe Mahno – unul, fost tâlhar de drumul mare, iar celălalt, un agent dublu ce lucrase anterior pentru Mahno. Cel din urmă a dezvăluit scopul misiunii înainte de a trece la îndeplinirea ei; cu toate acestea, ambii au fost executaţi. Între timp, forţele Armatei Roşii, mult superioare ca efective şi dotări, au redus în mod constant suprafaţa teritoriilor din Rusia aflate sub controlul anarhiştilor.

În 1920, Leon Troţki (Comisar de Război al Armatei Roşii) a recurs la tactici de teroare, ordonând asasinarea a mii de ţărani ucraineni loiali lui Mahno. De asemenea, a retras în mod intenţionat trupele bolşevice de pe poziţiile lor din sud, permiţând forţelor căzăceşti pro-monarhiste să invadeze Ucraina de sud. Mahno şi armata sa, urmaţi de coloane de refugiaţi, s-au retras spre Ucraina Centrală. Atacând prin surprindere, forţele sale au strivit regimentele lui Wranghel din sudul Ucrainei, capturând 4 000 de prizonieri, depozite de muniţii şi armament şi împiedicând trupele Albilor să pună mâna pe recolta de cereale a acelui an.

Troţki a oferit încă o dată, o alianţă, prin trimiterea unei delegaţii plenipotenţiare a CC a PC (b), condusă de tovarăşul Ivanov, cu sarcina de a propune un tratat politico-militar; sub rezerva graţierii tuturor deţinuţilor anarhişti de pe întreg teritoriul Rusiei, Mahno a fost de acord. Tratatul a fost întocmit şi semnat, de ambele părţi, la 15 octombrie 1920, în localitatea Starobelsk. Documentul, împreună cu o delegaţie mahnovistă, a fost trimis la Harkov, oraş ocupat de bolşevici, pentru ratificare oficială şi pentru stabilirea unei strategii militare comune. Folosind armele şi muniţiile capturate anterior de la Wranghel, Armata Neagră a curăţat cea mai mare parte a Crimeei de trupele căzăceşti şi a ajutat la atacarea infanteriei albgardiste. După o ultimă ofensivă împotriva Armatei Roşii în nord, eşuată, Wranghel şi rămăşiţele unităţilor sale au fost evacuaţi din Sevastopol de către Royal Navy, la 14 noiembrie 1920.

Cu toate acestea, guvernul de la Moscova a refuzat iniţial să facă public Tratatul bolşevico-mahnovist sau să recunoască existenţa acestei alianţe formale în afara Ucrainei. De asemenea, a continuat să denunţe anarhismul ca pe o mişcare politică nelegitimă şi a înmulţit arestările în masă ale anarhiştilor, în toate zonele ţării aflate sub control bolşevic. În urma insistenţelor lui Mahno, CC a dat în cele din urmă publicităţii secţiunea militară a Tratatului, şi o săptămână mai târziu, şi pe cea politică. Clauza numărul patru, privitoare la instituirea comitetelor alcătuite din muncitori şi ţărani pentru autoguvernarea regiunilor controlate de Armata Neagră, a fost omisă.

Curând a devenit clar de ce Moscova a evitat să facă publicitate în jurul tratatului. La 26 noiembrie 1920, la mai puţin de două săptămâni de la finalizarea ofensivei victorioase împotriva Armatei Albe, Statul-Major al lui Mahno şi mai mulţi comandanţi ai Armatei Negre au sosit la Cartierul General al Armatei Roşii de pe frontul de sud pentru a participa la o şedinţă comună. Toţi au fost arestaţi şi executaţi pe loc; delegaţia mahnovistă, aflată încă la Harkov, a fost arestată şi lichidată. Mahno a continuat lupta, însă ţăranii ucraineni, sătui de cei trei ani de război, foamete, represalii şi genocid, nu i s-au mai alăturat într-un număr semnificativ. Ultimele sale unităţi au fost înfrânte şi dispersate în august 1921; Mahno, alături de un grup de apropiaţi, a reuşit să treacă frontiera, în România.

Sociologul argentinian Christian Ferrer a scris despre mahnoviştii din exil care au luptat în brigăzile internaţionale în timpul Războiului Civil din Spania. Aceşti ucraineni au alcătuit o companie, comandată de „locotenentul Şevcenko”, în cadrul Batalionului Mickiewicz-Palafox din a XIII-a Brigadă internaţională (Brigada Drabowski), care a trecut Pirineii după căderea Cataloniei şi a luptat în Rezistenţa franceză.

Conform istoricului franco-bulgar Frank Mintz, chiar şi în timpul celui de-al Doilea Război Mondial „grupări de gherilă ucrainene au arborat drapelul negru şi au luptat atât împotriva naziştilor cât şi a staliniştilor”.

La mijlocul anului 1919, Armata Neagră avea un efectiv de 15 000 de militari, organizaţi într-o brigadă de cavalerie şi patru de infanterie, un regiment de mitraliere cu 5 000 de soldaţi şi un detaşament de artilerie. În momentul de vârf, decembrie 1919, existau 83 000 de infanterişti, 20 135 de cavalerişti, 1 435 de mitraliere, 7 trenuri blindate, 118 tunuri şi câteva maşini blindate. Trupele erau structurate în 4 Corpuri şi o rezervă strategică. Fiecare Corp avea o brigadă de cavalerie şi una de infanterie; fiecare brigadă dispunea de 4-5 regimente.

Armata Neagră nu a fost niciodată una de tip tradiţional. De fapt, ea a fost o miliţie democratică, condusă de comitetele soldăţeşti şi de adunările generale. Nu au existat ofiţeri în sensul obişnuit al cuvântului; comandanţii erau aleşi şi puteau fi schimbaţi. Teoretic, Armata Neagră s-a bazat pe înrolarea voluntară, şi nu pe recrutare; practic, a fost utilizată şi aceasta din urmă. Periodic, erau convocate adunările generale pentru a se hotărî asupra politicii de urmat. Armata s-a bazat pe autodisciplină şi toate regulile erau aprobate de comitetele soldăţeşti.

Această structură organizatorică a fost folosită mai târziu la înfiinţarea miliţiilor anarhiste ce au luptat în Războiul Civil Spaniol.

http://www.wikipedia.org

traducere şi adaptare de Marian Băghină

One response to “Armata Revoluţionară Insurecţională Ucraineană

  1. Pingback: Teritoriul Liber – Ucraina Anarhistă « I.A.S.R·

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s