Economia anarhistă – o scurtă introducere

Această prezentare tratează tema redistribuirii globale, a creşterii economice de un nou tip şi a remunerării, explicând ce ar putea însemna acestea într-o economie bazată pe principiile anarhiste.Am fost împuternicit să examinez modul în care aceste teme se relaţionează cu cele două scrieri recomandate pentru această săptămâna: (i)Herbert Read :Kropotkin-Selecţii din lucrările sale; (ii)Michael Albert – Parecon

Introducere

Mi-a fost greu să localizez părti din lectură în care se vorbeşte despre aceste teme.Ca atare, am găsit necesar să extrapolez din înţelegerea mea a lecturii şi din principiile justiţiei şi egalităţii care stau la baza contribuţiei autorilor.Următoarele au ca bază şi sunt de acord cu definiţia lui Michael Albert, aceea că economia este văzută ca un sistem de producţie şi distribuţie care consideră că interacţiunea umană trebuie să satisfacă nevoile şi dorinţele umane.Voi detalia acest subiect pe parcurs.

Redistribuire Globală

O economie anarhistă ar fi coordonata, orientata deliberativ, calitativ şi cantitativ. Scopul fiind acela a unei economii globale planificată prin federaţii (Albert,2003:93) ale muncitorilor şi ale consumatorilor/comunitaţii, în a căror mâini se alfă puterea de decizie.

În conformitate cu vechiul ideal comunist, distribuţia va fi bazată pe nevoia umană.

Dezvoltarea capacităţii de producţie la nivel mondial pentru a îndeplinii aceste nevoi va trebui să fie larg răspândită, alimentând astfel “crearea locurilor de munca” şi divulgarea ulterioară a conceptului balanced job complexes( sarcini care stimulează dezvoltarea fizică şi intelectuală a muncitorului, precum şi faptul că se alocă social sarcinile necesare considerate neplăcute, ex. curătarea toaletelor).

Acest lucru implică a) o redistribuire la nivel mondial al muncii fizice, intelectuale şi a celei socialmente necesare şi b) o redistribuire eventual în funcţie de nevoile simţite şi o distribuţie în concordanţă cu nevoi şi dorinţe.

Astfel, în loc de supra-producţia de bunuri pe care ori nu ni le permitem ori nu ne sunt necesare (producţie bazată pe logica acumulării capitaliste) şi o sub-producţie pentru majoritate (Kropotkin,în Read, 1942:95-96), vom produce şi distribui în conformitate cu discuţiile deschise coordonate şi federative, respectând principiul democraţiei directe. Vom produce ce avem nevoie şi ce ne dorim.

Propunerile de producţie şi distribuţie vor fi rezultatul unui proces de consultare şi revizuire purtate între consiliile de muncitori şi consumatori, la toate nivelurile corespunzătoare al organizării federative (luând în considerare acele propuneri ce pot avea efect).Asadar, acestea sunt create prin discuţii, editate, re-discutate, re-editate şi asa mai departe, pâna se ajunge la un acord.

Economia planificată în acest fel poate fi una în care e necesar cel mai mic efort uman pentru producţie si distribuţie. Apoi motivaţia va fi pentru dezvoltarea continuă a proceselor tehnologice şi a muncii, rafinamentul acestora pentru a permite mai mult timp liber ce poate fi petrecut în căutarea stimulării intelectuale şi activitătilor fizice. Aşadar, conceptul „balanced job complexes”, cu ajutorul progresului tehnologic, vizează echilibrarea vieţii.

Creştere economică de “un nou tip”

Producţia va încerca să utilizeze toate competenţele umane disponibile, atât cele fizice precum şi cele intelectuale, în funcţie de capacitatea fiecăruia, prin planificare şi prin conceptul “balanced job complexes”.Creşterea eficienţei unei economii deliberative (eficienţă însemnând satisfacerea nevoilor populaţiei- baza economiei noastre), permite creşterea producţiei a ceea ce oamenii, de fapt, îşi doresc şi de ce au nevoie – nu ceea ce li se spune să cumpere prin publicitate, prin presiunea de grup şi prin consumism capitalist.

Acest tip de economie nu se va baza pe ecuaţiile matematice a unor profesori, birocraţi guvernamentali ai finanţelor şi ai instituţiilor financiare din turnul de fildeş şi nici pe plănuirea centrală neinformată a statului ierarhic. Aceste sisteme de dominaţie politică şi economică au fost construite de-a lungul istoriei pe exploatarea şi asuprirea majoritaţii populaţiei. Rezultatul acestor sisteme sunt nenumăratele crize socio-economice suportate întotdeauna de către clasele sărace şi cele muncitoare existente în sistemele de piată ierarhice şi în planificarea centrală.

Creşterea economica anarhistă va fi bazată pe extinderea capacităţii productive şi distributive, care exploatează abilitaţile şi resursele naturale conform practicilor de dezvoltare echilibrată şi durabilă din punct de vedere ecologic.

Prin “balanced job complexes” şi plănuire indicativă, această creştere ar avea ca raţiune funcţională consolidarea solidarităţii.

Planificarea indicativă ar lua în considerare toate “costurile sociale de oportunitate” (Albert,2003:123) a producţiei; cum anume sunt afectate fiecare legături, de grup sau individuale, care unesc noua economie, evaluând pe deplin efectele deciziillor propuse şi realizate luate de către noi înşine şi de ceilalţi.

Consumul şi producţia trebuie sa fie determinate social.Natura acordurilor economice necesare vor fi,deasemenea, rezultatul naturii diferitelor decizii care afectează diferite grupuri.

Prin urmare, căutam să construim o adevărata economie solidară, concentrată nu doar pe relaţiile de proprietate, ci şi pe natura procesului de luare al deciziilor.

Deciziile vor fi luate de către toţi cei în măsura şi de cei afectaţi de acestea, aşadar, pe baza impactului acestor decizii asupra altora şi asupra resurselor noastre collective.

Ne putem întreba cât timp va dura coordonarea acestor procese de luare a deciziilor şi impactul negativ pe care l-ar putea avea asupra eficienţei şi asupra producţiei şi distribuţiei în timp util.

Am putea, oarecum cinic, răspunde că această întrebare apare în cadrul unei economii capitaliste, fiind aşadar irelevantă pentru unul anarhist. Cu toate acestea, probabil este necesară o mai multă atenţie faţă de această întrebare.

Capitalismul a restructurat timp de secole timpul de producţie, căutând să utilizeze mijloacele de producţie şi forţa de muncă în cel mai economisitor mod, în aşa fel încât să se poată produce maximul de bunuri pentru piaţă.

La urma urmei, într-o economie capitalistă, fie ea planificată central, de intervenţie a statului sau dominată de piaţă, timpul înseamnă bani!

O economie participativă elimină relaţia dintre timp şi eficienţă, bazându-se pe justiţie şi democraţie, în aşa fel încât e posibil satisfacerea nevoilor tuturor.

Şedinţele sunt esenţiale pentru a lua decizii democratice şi eficiente pentru o astfel de economie.

Totuşi, aceste reuniuni vor servi pentru dezvoltarea structurilor democratice federale între comunităţi şi locurile de muncă , care vor trata eficienţa sistemului de a ne satisface nevoile, în asa fel încât se va atenua timpul petrecut în viitoarele reuniuni.

Remunerarea

Parecon de Michael Albert prevede un sistem care recompensează munca depusă în baza sacrificiului personal şi al efortului. Acestea ar trebui să se bazeze pe o medie a efortului de muncă determinată social, care de asemenea ar lua în considerare nevoile personale. Cu toate acestea, ar fi garantate serviciile considerate esenţiale din punct de vedere social. Acestea pot include servicii ca şi sănătate, educaţie, adăpost, hrană, etc.

Toţi vor fi recompensaţi în mod egal (în funcţie de sacrificiu şi de efort), dar nu la fel. Acest lucru va fi determinat de libertatea individuală şi de preferinţă.(ex. poti alege cate ore să munceşti şi cu ce intensitate, de aici diferenţa de recompensă).

Dar, totusi, se potriveste cu o economie social-anarhistă? Instantaneu, întrebarea care se pune este ce anume întelege Albert prin recompensă, sau a lăsat acest aspect total la îndemana preferinţelor umane? Parecon ne lasă stingheriţi şi “recompensa” e neclară. Nu cumva această modalitate de recompensă-pentru-efort, care creează remunerare inegală şi poate duce foarte repede la diviziune la locul muncii şi eventual în societate, este ceea ce anarhismul urmăreste să eradicheze din toate interacţiunile sociale? De asemenea, cine anume determină recompensa? Nu va fi cu siguranţă un mecanism pareconist de evaluare deschis faţă de antipatiile şi prejudecăţile individuale?

Cunoştinţele lui Kropotkin ne oferă o platforma de angajament. El a înţeles că este imposibil de măsurat cantitativ recompensa datorită istoriei colective a producţiei şi invenţiei :

 “Milioane de oameni au muncit pentru a crea această civilizaţie de care astăzi ne mândrim. Alte milioane de oameni, împrăştiaţi prin lume, muncesc să o menţină. Fără aceştia nu ar mai rămâne nimic…decât ruină. Nu există un singur gând sau invenţie care să nu fie proprietate comună, născută din trecut şi prezent” (extras din Kropotkin, 1906, Cucerirea Pâinii, în Read, 1942: 91).

Toată cunoştinţa e construită pe fundamentul celei anterioare. Toată invenţia e o sinteză a muncii şi a ideilor precedente. Prin urmare, este important să se reitereze vechea zicală comunistă : “de la fiecare după posibilităţi, fiecăruia după nevoi.”

Aş dori să adaug acestei afirmaţii : de la fiecare nu doar conform posibilităţii, ci,  de asemenea, în conformitate cu mandatele convenite şi acceptate în discuţiile directe, dezbateri şi planificări. Astfel, recomensa pentru muncă ar asigura pe deplin ceea ce este necesar şi dorit, atâta timp cât ce se doreşte nu încalcă dreptul inalienabil al celorlalţi de a dispune de bun.

Concluzie

Este totuşi important de amintit spusele lui Bakunin referitoare la locul de muncă şi rolul acestuia în societate.Prin muncă un individ poate avea acces la drepturile libertăţii şi asocierii oferite de noua societate (Bakunin,1866). Astfel, nu poate exista responsabilitate şi datorie faţă de ceilalţi fără a dispune de dreptul la libertate şi aprovizionare; în egală măsura, e imposibil accesul la aceste drepturi fără responsabilitatea de a contribui pentru cei din jur.

Să ne gândim la locul de muncă în cadrul unei federaţii sociale anarhiste înseamna să-l re-imaginăm. Fără sarcini plăcute, stimulate pentru cei puţini. Fără truda sumbră de ore lungi plictisitoare pentru ceilalţi în subordonare completă şi în beneficiul moşierului, managerului şi proprietarului. Fără subjugarea opresiva după logica acumulării proprietăreşti şi menţinerea formaţiunilor ierarhice de putere şi control. Fără risipa creată de somajul la nivel global, care permite păstrarea profitului în top şi a salariilor jos.

Spunem nu acestui sclavism continuu!

Suntem pentru o economie bazată pe deciziile luate de noi…pentru noi.  Munca în această economie trebuie reconstruită pentru a reuşi să ne satisfacă atât nevoile şi dorinţele individuale, cat şi pe cele ale altora în societate.Dar nu numai aceasta, munca nu trebuie să corespundă doar a ceea ce este necesar socialmente. O economie bazată pe participare, democraţie directă, mandate şi planificare – o economie anarhistă – este cea care vede munca o metodă de dezvoltare individuală şi socială. Munca e re-imaginată ca fiind metoda cea mai atractiva şi mai viabilă (dacă nu singura soluţie viabilă) de realizare personala şi, astfel, dezvoltare socială (atât fizică şi mentală) şi dobândirea libertatăţii (atât fizică şi mentală).

Pe această economie o aprobăm!

Warren McGregor  (ZACF)

(ii) PARECON : Life After Capitalism

(i) (i)Herbert Read :Kropotkin-Selecţii din lucrările sale;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s