Buenaventura Durruti 1896-1936

Scurtă biografie a legendarului anarhist spaniol şi luptător al Războiului Civil din Spania.

A reduce la câteva sute de cuvinte povestea de viaţă a unui personaj aproape mitic nu este o sarcină uşoară. Se poate afirma, fără teama a exagerări, faptul că Buenaventura Durruti a simbolizat prin persoana sa, lupta curajoasă a muncitorilor şi ţăranilor din acea ţară ,şi mai precis simbolizeaza spiritul anarhismului spaniol. S-a născut pe data de 14 iulie 1896 în Leon un oraş din centrul Spaniei, fiind fiul unui muncitor de cale ferată. La vârsta de 14 ani părăseşte şcoala pentru a deveni un mecanic feroviar.  Ca şi tatăl său, se alătură sindicatului socialist UGT. Participă în mod activ la greva din august 1917 atunci când guvernul a răsturnat un acord dintre sindicat şi angajatori. Aceasta a devenit imediat o grevă generală în toată zona. Guvernul a chemat armata şi în decurs de trei zile, greviştii au fost zdrobiţi. Trupele s-au comportat cu brutalitate extremă, ucigând 70 şi rănind 500 de muncitori. 2000 de greviştii au fost închişi. Durruti a reuşit să fugă în Franţa, unde a intrat în contact cu anarhiştii exilaţi, a căror influenţă la condus în aderarea la sindicatul anarhist CNT (Confederaţia Naţională a Muncii – Confederación Nacional del trabajo) la întoarcerea sa în ianuarie 1919. Se alătură luptei împotriva angajatorilor dictatoriali din minele asturiane şi este arestat pentru prima dată în martie 1919; scapă şi în următorul deceniu şi jumătate activează în cadrul CNT şi al mişcării anarhiste. În aceşti ani este implicat în mai multe greve , fiind forţat în exil. Fără să vrea, guvernul spaniol „exporta” rebeliunea, deoarece Durruti şi prietenului sau apropiat Francisco Ascaso se alăturau cu bucurie luptei pentru libertate oriunde ajungeau, atât în ​​Europa cât şi în America Latină. Monarhia spaniolă a căzut în 1931 iar Durruti sa mutat la Barcelona;  însoţit de Emilienne partenera lui de origine franceză, gravidă cu Colette fiica lor. Sa alăturat Federaţiei Anarhiste Iberice (FAI), organizaţie specific anarhistă şi împreună cu alţi militanţi au format grupul „Nosotros”. Aceştia au fost membri în cadrul CNT de o tendinţă radicală, neavând nici o iluzie cu privire la Republica recent proclamată, susţinând că momentul era prielnic pentru un progres continuu către o revoluţie socială. Odată cu victoria electorală a „Frontului Popular” liberal /reformist în februarie 1936, stânga şi dreapta erau în curs de coliziune, iniţiat foarte rapid prin revolta militară a lui Franco în 19 iulie 1936. CNT şi FAI au confruntat armata cu curaj, cu organizări şi mobilizări în masă – aceasta a fost Revoluţia Spaniolă. Au învins în mare parte din Spania, în ciuda superiorităţii fasciste în arme şi resurse. Contribuţia anarhistă a fost decisivă în rezistenţa împotriva fasciştilor pe întreg teritoriul ţări, în Catalonia învingând rebeliunea militară de unii singuri, Durruti fiind unul dintre cei mai îndrăzneţi luptători din această bătălie. Aici Francisco Ascaso şi-a pierdut viaţa.

La data de 24 iulie, din Barcelona unde obiectivul anarhist al controlului muncitoresc , democraţiei directe şi a libertăţii începuse să devină realitate, Durruti a plecat cu o coloană înarmată spre Zaragossa ocupată de către fascişti. Prin lupte grele această miliţie a muncitorilor, fără ofiţeri sau alte ornamente militare, au avansat şi au salvat frontul Aragon împotriva trupelor regulate mult mai bine echipate. În paralel cu asta, forţele  anarhiste au sprijinit o transformare socială ceea ce a insemnat crearea colectivelor agricole în Aragon, neliniştind autoritarii partidelor comuniste şi socialiste, conform cărora războiul nu putea fi câştigat cu revoluţia mergând mai departe. Război sau nu , aceştii aşa zişi ”conducători” n-ar fi dorit o democraţie reală oricum. După eliberarea Aragonului, Durruti a fost intervievat de către Pierre van Passen de la ziarul”The Star” din Toronto. „Pentru noi”, a spus Durruti „este o chestiune de zdrobire a fascismului o dată pentru totdeauna. Da, şi în ciuda guvernului. Nici un guvern din lume luptă cu fascismul până la moarte. Atunci când burghezia vede cum puterea îi alunecă din mîna, aceasta recurge la fascism pentru a se menţine. Guvernul liberal din Spania ar fi putut să lase elementele fasciste lipsite de putere cu mult timp în urmă. În schimb, a compromis şi a tărăgănat. Chiar şi acum, în acest moment, există oameni în acest guvern care adoptă o atitudine moderată faţă de rebeli.” Iar atunci Durruti râzând spune. „Niciodată nu poţi şti , actualul guvern ar putea avea nevoie de aceste forţe rebele să zdrobească mişcarea muncitorească. Noi ştim ce vrem. Pentru noi nu înseamnă nimic faptul că există o Uniune Sovietică undeva din lume, ce pentru pacea şi liniştea lor, muncitorii din Germania şi China au fost sacrificaţi barbarilor fascişti de către Stalin. Vrem revoluţie chiar acum în Spania, nu după următorul război european. Noi îi oferim lui Hitler şi Mussolini mult mai multe griji cu revoluţia noastră decât întreaga Armată Roşie a Rusiei. Dăm un exemplu clasei muncitoare germane şi italiene cum să se ocupe cu fascismul.” Dar interveni van Passen. „Chiar dacă vei câştiga, vei fi aşezat pe un morman de ruine.” Durruti a răspuns. „Noi întotdeauna am trăit în mahalale şi găuri în perete. Vom şti cum să ne acomodăm pentru o vreme. Nu trebuie să uităm, ştim de asemenea, cum să construim. Noi muncitorii am fost cei care am construit aceste palate şi oraşe, aici în Spania şi în America şi pretutindeni. Noi muncitorii putem să construim altele în locul lor, şi chiar şi mai bune! Nouă nu ne este frică de ruine. Vom moşteni pământul nu este cea mai mică îndoială cu privire la asta. Burghezia ar putea ruina propria lume înainte de a părăsi scena istoriei. Noi purtăm o lume nouă în inimile noastre. Această lume creşte chiar în acest moment.”  Durruti a întruchipat sentimentele şi obiectivele muncitorilor înarmaţi, fiind un anume „şef” al cărui privilegiu principal a fost a lupta în prima linie, şi al cărui rang a fost doar stima pe care egalii săi l-au avut pentru el. Viaţa sa curajoasă a luat capăt în luna noiembrie a aceluiaşi an. Pe data de 15 noiembrie Durruti a sosit cu o forţă de 1.800 de oameni pentru a consolida apărarea de la Madrid, au ajuns imediat la ce-a mai dificilă secţiune şi pe 19 a fost lovit de un glonţ. A murit în zori pe data de 20, fiind îngropat două zile mai târziu, în cimitirul Montjuich din Barcelona, sicriul său era însoţit de 500,000 de oameni cu steaguri roşii şi negre al anarhismului. A fost cel mai mare cortegiul funerar văzut vreodată în acel oraş. Aici a fost un om care a luptat pentru sindicatul său şi idealurile sale anarhiste; care niciodată nu a căutat privilegii speciale pentru el însuşi, care a acţionat la fel de mult cum a citit crezut, visat sau iubit, fiind determinat să ne părăsească lăsând o lume mai bună decât cea în care ne-am născut.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s