Anarhiştii, bolşevicii şi Serge – Daniel Guerin

În perioada zilelor revoluţionare care au pus capăt republicii burgheze a lui Kerenski , anarhiştii au fost în avangarda luptei militare, în special în regimentul Dvinsk comandat de vechi libertari precum Grachoff şi Fedotoff. Această forţă a dislocat „cadeţii” contra-revoluţionari. Ajutat de către detaşamentul său, anarhistul Zhelezniakov a desfiinţat Adunarea Constituantă: bolşevicii doar au ratificat faptul împlinit. Numeroase detaşamente de partizani au fost formate sau conduse de anarhişti, luptând cu perseverenţă împotriva armatelor albe între 1918 şi 1920. Nu exista nici un oraş mare fără un grup anarhist sau anarho-sindicalist, răspândind o cantitate relativ mare de materiale tipărite – lucrări, reviste, pliante, broşuri şi cărţi. Existau două ziare săptămânale în Petrograd şi un ziar zilnic în Moscova, care apăreau fiecare cu câte 25,000 de exemplare. Simpatizanţi anarhismului creşteau cu cât revoluţia s-a adâncit şi apoi sa mutat la distanţă de mase. Căpitanul francez Jacques Sadoul, într-o misiune în Rusia, scria într-un raport datat 06 aprilie 1918: „Partidul anarhist este cel mai activ, cel mai militant din grupările din opoziţie, şi probabil cel mai popular…bolşevicii sunt neliniştiţi.” La sfârşitul anului 1918, potrivit lui Voline (istoricul principal al anarhiştilor în timpul revoluţiei, precum şi un participant activ la evenimentele descrise), „această influenţă a devenit atât de mare incât bolşevicii, care nu puteau accepta critici, opoziţie cu atât mai puţin, au devenit serios tulburaţi.” Voline descria că pentru autorităţile bolşevice „tolerarea propagandei anarhiste era echivalentă cu sinuciderea. Prima dată au încercat sa îi împiedice şi apoi de a interzice orice manifestare de idei libertare, şi în cele din urmă le-a suprimat prin forţă brută.”

Guvernul bolşevic „a început prin închiderea forţată a birourilor organizaţiilor libertare, şi interzicerea anarhiştilor de a lua parte la orice activitate sau propagandă.” La Moscova, în noaptea de 12 aprilie 1918, detaşamentele Gărzilor Roşii, înarmaţi până în dinţi, a luat prin surprindere peste douăzeci şi cinci de case ocupate de anarhişti. Anarhiştii, gândindu-se că erau atacaţi de Albgardişti , au răspuns cu focuri de armă. Potrivit lui Voline, autorităţile de îndată au continuat cu „măsuri mai violente: pedeapsa cu închisoarea, scoaterea în afara legii, şi execuţie. Timp de patru ani acest conflict a menţinut autorităţile bolşevice într-o stare de urgenţă… până când tendinţa libertară în cele din urmă a fost zdrobită prin măsuri militare (la sfârşitul anului 1921).” Lichidare anarhiştilor era mai uşoară, deoarece erau împărţiţi în două facţiuni, dintre care una a refuzat să fie îmblânzită în timp ce cealaltă a permis să fie domesticită. Acestea din urmă considera „necesitatea istorică” ca justificare pentru a face un gest de loialitate faţă de regim şi cel puţin temporar, aprobarea acţiunilor sale dictatoriale. Au considerat că un final victorios a războiului civil şi zdrobirea contra-revoluţiei trebuie să fie prima necesitate. Anarhiştii mai intransigenţi considerau acest lucru ca pe o tactică pe termen scurt. Mişcările contra-revoluţionare au fost alimentate de neputinţa birocratică a aparatului de stat şi deziluzia şi nemulţumirea poporului. Mai mult, autorităţile au sfârşit prin neefectuarea deosebirii între aripa activă a revoluţiei libertare care a contestat metodele sale de control şi activităţile criminale ale adversarilor de dreapta. Să accepte dictatura si teroarea a fost o sinucidere politică pentru anarhiştii care au devenit  victimele acestuia. În cele din urmă, conversia aşa-numiţilor  anarhişti sovietici a făcut zdrobirea celorlaţi mai uşoară, căci ei au fost trataţi ca „falşi” anarhişti, visatori iresponsabili şi nerealişti, proşti, nebuni, semănătorii ai diviziunii, şi în cele din urmă, bandiţi contra-revoluţionari .

Victor Serge a fost cel mai genial şi prin urmare, considerat cel mai autoritar din anarhiştii convertiţi. A lucrat pentru regim şi a publicat un pamflet în limba franceză care a încercat să apere împotriva criticilor anarhiste. Cartea scrisă mai târziu, L’An 1 de la Re’volution Russe (Anul 1 al Revoluţiei Ruse), este în mare parte o justificare a lichidării sovietelor de către bolşevism.  Partidul (sau mai degrabă elita acesteia) este prezentată drept creierul clasei muncitoare. Este datoria acestori lideri avangardişti în a descoperi ceea ce proletariatul poate şi trebuie să facă. Victor Serge a fost cu siguranţă prea limpede la minte să aibă nici o iluzie despre natura reală a puterii centrale sovietice. Dar această putere a fost încă aureolată cu prestigiul primei revoluţii proletare victorioase; era urâtă de către contra-revoluţia mondială; asta a fost unul dintre motivele – mai onorabile – de ce Serge şi alţi revoluţionari au crezut cu cuviinţă să pună un lacăt pe limbile lor. În vara anului 1921 anarhistul  Gaston Leval a ajuns la Moscova în delegaţia spaniolă la al III-lea  Congres al Internaţionalei Comuniste. În particular Serge a mărturisit că „Partidul Comunist nu mai practică dictatura proletariatului ci dictatura * asupra * proletariatului.” Revenind în Franţa, Leval a publicat articole în „Le Libertaire”, utilizând documente şi ce ia spus Victor Serge în confidential au fost comparata cu declaraţiile sale publice pe care Gaston le-a  descris ca fiind „minciuni conştiente.” În “Livining My Life” marea anarhistă americană Emma Goldman nu fost nici ea blândă cu Victor Serge pe care îl văzuse în acţiune la Moscova.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s