O scurta cronologie a miscarii sindicale din Romania de la inceputurile ei pana in 1933 (II)

Pana in 1907, miscarea sindicala a crescut si diferite curente din interiorul ei au inceput sa se defineasca mai bine. Pentru a avea o imagine mai buna trebuie sa ne referim la cateva figuri importante:

–     Alecu Constantinescu (devine sindicalist revolutionar in urma unor experiente avute in Franta);

–     Stefan Gheorghiu (sindicalist revolutionar. Stefan Gheorghiu ramane imaginea emblematica a micarii sindicale. Moare la 34 de ani de tuberculoza, insa moartea i-a fost grabita de bataile primite de la politie);

–     Panait Istrati (sindicalist revolutionar);

–     Cristian Racovski (a publicat o brosura impotriva sindicalismului. Pe Racovski il putem defini doar ca fiind un politician abil);

–     IC Frimu (socialist);

–     Max Vexler si Leon Ghelerter (cu simpatii minime fata de anarhism si sindicalism).

Intre 29 iunie – 1 iulie 1906, la Galati are loc conferinta sindicatelor si cercurilor socialiste si este infiintata Comisia Generala a Sindicatelor din Romania – CGSR. Sunt infiintate primele uniuni sindicale pe ramuri: in 1907 – UGS a Chelnerilor din Romania; in 1908 – UGS a Lucratorilor din Lemn; UGS a Lucratorilor din Incaltaminte; in 1909 – UGS a Lucratorilor Metalurgisti; UGS a muncitorilor de la CFR.

Dintre acestea, unele uniuni isi vor edita ziarele proprii. De exemplu, UGS a muncitorilor de la CFR va edita ziarul “Muncitorul cailor ferate”.

Dupa inabusirea in sange a rascoalei taraneasti din 1907, in care 11.000 de tarani sunt ucisi de armata romana, iar alti 11.000 sunt arestati, statul incearca sa isi consolideze autoritatea. Astfel, la 20 decembrie 1909 este emisa “legea Orleanu” sau “legea scelerata”. Prin aceasta lege este interzis dreptul la asociere si dreptul la greva al tuturor functionarilor si muncitorilor salariati ai statului. De asemenea, legea nu ingaduia existenta contractului colectiv de munca. Scopul legii era suprimarea asociatiilor profesionale.

Extras din “legea Orleanu” din 20 decembrie 1909:

Art.1 Interzicerea dreptului de sindicalizare pentru toti salariatii statului;

Art.2 Interzicerea dreptului la greva pentru aceeasi categorie, precum si pedepsirea instigatorilor.

Reactia muncitorilor nu a intarziat sa apara. La 19 decembrie 1909 este organizat un miting de protest in Bucuresti iar la 11 ianuarie 1910, CGSR organizeaza o greva generala.

In august 1916 activitatea sindicala a clasei muncitoare este interzisa ca urmare a intrarii Romaniei in razboi. In mai 1917, peste 800 de muncitori de la atelierele CFR Grivita inceteaza lucrul. Bucurestiul este sub ocupatie germana. La 1 septembrie 1918, muncitorii tipografi din Iasi deschid drumul revendicarilor pentru ziua de munca de 8 ore iar revendicarile lor sunt incununate de success.

Primii care reiau activitatea sindicala in Bucuresti sunt muncitorii CFR-isti. Acestia trec rapid la organizarea de actiuni revendicative. Astfel, la 18 noiembrie, la consfatuirea lucratorilor de la atelierele CFR, comitetul sindicatului CFR-istilor din Bucuresti decide reinceperea activitatii pe baza statutelor vechi ale organizatiei, acestea fiind in opinia sindicalistilor, singurele care corespundeau principiilor sindicalismului.

Gazetele profesionale isi reiau tirajul. Sunt scoase de sub tipar: “Minerul”; “Sfatul lucratorilor in lemn si mobila”; “Munca grafica”; “Cefersitul din Ardeal”; “Buletinul sindicatului lucratorilor si lucratoarelor din Bucuresti”; “Unirea grafica”; “Gazeta functionarilor din comert si industrie”; “Gutemberg”; “Arbeiter Zeitung” (Ziarul Muncii).

In interiorul miscarii apar mai multe curente:

– reformistii. Acestia sunt cei care doresc ca sindicatele sa ramana organizatii deschise pentru toti muncitorii, indiferent de orientarea lor politica si sa lupte pentru imbunatatirea vietii economice imediate a muncitorilor: marirea salariilor, reducerea orelor de lucru, etc.;

– sindicalistii revolutionari, care considera ca nu doar imbunatatirea imediata a conditiei muncitorilor e importanta. Organizatia sindicala trebuie sa acorde de asemenea, importanta educatiei si sa se concentreze pe lupta pentru transformarea societatii;

– un al treilea curent, care de fapt se desprinde de miscarea sindicala, considera ca revolutia va fi infaptuita de o minoritate constienta, o avangarda si nu de catre masele largi de muncitori si tarani. Cei are sustineau aceasta pozitie dadeau exemplul revolutiei bolsevice din 1917.

La 6 decembrie 1918, muncitorii tipografi de la atelierele grafice Sfetea și „Minerva” au declarat grevă pentru a obține condiții mai bune de muncă și viață (salarii mărite, ziua de muncă de 8 ore ș.a.). Revendicările lor nefiind satisfăcute, toți tipografii din capitală au anunțat grevă, care a fost stabilită la interval de o săptămână.

La data de 13/26 decembrie 1918, a avut loc o mare manifestație socialistă a muncitorilor din București, principalii organizatori ai acesteia fiind Cristian Racovski, tipografii Iancu Luchwig și Sami Steinberg, cizmarul Marcus Iancu, corectorul Marcel Blumenfeld, Ilie Moscovici, I.C. Frimu, Gheorghe Cristescu, D. Pop și alții.

În acea zi, cei aproape 600 de muncitori tipografi din capitală au încetat lucrul și s-au îndreptat spre Ministerul Industriei și Comerțului, însoțind delegația pe care au desemnat-o să prezinte revendicările lor. Cu muncitorii tipografi, s-au solidarizat și muncitorii de la alte fabrici și uzine din București. Manifestanții au scandat lozincile „Jos armata! Jos regele! Trăiască Republica!”. Manifestația trebuia să aibă loc în fața Teatrului Național.

În momentul în care coloanele de muncitori au ajuns în Piața Teatrului Național, au fost întâmpinate de forțele de ordine, formate din Regimentul 9 Vânători de munte, Poliție și Jandarmerie, comandate de prefectul de poliție generalul Ștefănescu și de șeful garnizoanei București, generalul Mărgineanu. Forțele de ordine se grupaseră pe strada Ion Câmpineanu, în Pasajul Român, comandamentul fiind instalat în sediul secției de poliție din pasaj. Din pasaj, generalul Mărgineanu a telefonat primului ministru Ion I.C. Brătianucerându-i autorizația de a interveni împotriva demonstranților.

Forțele de ordine au intervenit cu focuri de armă, în Piața Teatrului Național rămânând 16 morți și zeci de răniți din rândurile muncitorilor. Ulterior, după preluarea puterii, propaganda comunistă a susținut că au fost 102 morți și sute de răniți, care nu au fost înregistrați de istoriografia oficială. Personalități marcante ale vieții culturale, artistice și politice ca Ion Slavici, Nicolae Tonitza, Gala Galaction, au condamnat cu asprime actul represiv al guvernului. Au fost arestați sute de muncitori, membri ai mișcării sindicale și ai Partidului Socialist, care au fost schingiuiți.

Omul politic Ion Gh. Duca, care era în acel moment membru al guvernului, arăta că poliția „a arestat pe toți fruntașii mișcării și i-a bătut atât de crunt, încât unul dintre socialiștii mai de vază, Frimu, a murit peste câteva zile de pe urma rănilor dobândite”

La 18 martie 1919, muncitorii de la trei uzine din Lupeni inceteaza lucrul, revendicand marirea ratiilor de alimente, imbracaminte, etc. Sindicalistii trimit un delegat pentru a duce tratative iar acesta primeste garantii privind satisfacerea revendicarilor. Muncitorii reiau munca, insa directiunea refuza sa le satisfaca revendicarile. Curand greva reizbucneste si cuprinde majoritatea intreprinderilor din zona Petrila si Petrosani si in scurt timp toata Valea Jiului.

Intre 25 mai – 16 iunie 1919, are loc greva CFR-istilor de la atelierele CFR din Bucuresti. Altii CFR-isti se alatura grevei, la Ploiesti, Campina, Pitesti, Craiova, Turnu Severin, Timisoara, Constanta, Buzau, Braila, Galati, Pascani, Iasi. Aceasta actiune reuseste sa stranga in lupta peste 20.000 de muncitori si reprezinta prima greva generala de proportii din Romania. CFR-isti obtin sporuri salaraiale, indemnizatii anuale pentru locuinte si ziua de lucru de 8 ore.

Nu peste mult timp, pe 2 iulie 1919, este organizata o alta greva de proportii de catre petrolistii din Valea Prahovei. Aceasta greva a durat 7 saptamani, pana pe 17 august. In aceasta actiune au participat 25.000 de muncitori.

Constantin Popovici, secretar al Comisiei Generale al Uniunii Sindicatelor din Romania, afirma: “Orele de lucru au scazut, intreprinderile mari lucreaza 8 ore pe zi. Marele vis sperat sau necrezut altadata e realizat. Salariile s-au urcat, demnitatea omeneasca a inceput sa fie respectata. Muncitorimea sta azi pe un nivel de educatie mai ridicat si cunoaste valoarea muncii si a capatat incredere in sine.”

Miscarea continua sa creasca si la 23 martie 1919, este constituita Uniunea muncitorilor mineri si topitori din Ardeal si Banat. 29 de delegati ai unui numar de 21.500 de mineri organizati in 12 sindicate se intrunesc la Conferinta Minerilor si pun bazele Uniunii sindicale a muncitorilor mineri. La sfarsitul anului 1919, Uniunea numara 31 de sindicate si peste 23.000 de membri, iar in august 1920 aceasta cuprindea un numar de 52 de sindicate si aproximativ 35.000 de membri. Organul de presa al Uniunii – „Minierul”, ia fiinta la 15 iulie 1919.

La 21 octombrie 1920 se declanseaza o greva generala, in urma careia sindicatele sunt desfiintate sub motivul ca greva ar fi fost de sorginte bolsevica. Miscarea sindicala numara atunci 200.000 de membri. La doar un an de la acest eveniment, „legea Trancu”, repune sindicatele in legalitate si defineste sindicatul ca o asociatie ce grupeaza minim 10 persoane ce apartin aceleiasi profesii, unei profesii similare sau conexe si care are scopul de a studia si organiza apararea intereselor profesionale fara a urmari distributia de beneficii.

Anul 1920 sta sub semnul prudentei: Ministerul de Interne creeaza sindicate galbene si tot in 1920 este infiintat in Romania, pentru prima oara, un Minister al Muncii si Ocrotirii Sociale, iar ministrul desemnat – Grigore Trancu, initiaza legea pentru reglementarea conflictelor colective de munca, contestata de muncitori. Acestia protesteaza la 12 august impotriva ei si impotriva ministrului. Grigore Trancu consemna ca in lunile martie – aprilie 1920, numai in Bucuresti erau 50 – 60 de greve pe zi. In octombrie 1920, 400.000 de salariati din industrie si transporturi declanseaza o greva generala.

In anul 1921 este elaborata legea sindicatelor. Prin aceasta guvernul incerca sa preia controlul asupra miscarii.

In anul 1929 are loc greva de la Lupeni. Retinem din Raportul prezentat în Congresul Confederatiei Generale a Muncii din Romania, in 1931:

„Capitolul acesta trebuie inscris in istoria clasei muncitoare din Romania ca o noua pagina, scrisa de astadata de guvernul democratiei national – taraniste cu sangele muncitorilor mineri de la Lupeni. Sunt cunoscute imprejurarile in care prefectul judetului Hunedoara, Rozvany, om de a lui Vaida, ajutat de agentii provocatori Munteanu si Buciumeanu, au provocat macelul mai dinainte pregatit, in contra muncitorilor de la Lupeni organizati în sindicatele noastre. Se spera astfel ca pe ruinele sindicatelor existente si peste cadavrele conducatorilor nostri din Valea Jiului, sa inceapa opera initiata de oamenii lui Vaida: infiintarea de sindicate national – taraniste.

In dimineata zilei de 6 august 1929, crima s-a produs.Oamenii regimului au dus la moartea prin impuscare si atac de baioneta a 23 de muncitori. O multime altii au fost raniti si ramasi infirmi pentru toata viata. Jertfele bravilor muncitori de pe Valea Jiului, jertfa care a îndoliat sufletele tuturor muncitorilor din intreaga tara, nu i-a infricosat.Ei n-au dezarmat moraliceste […] Mai amintim ca in urma crimei, in loc ca vinovatii sa-si primeasca pedeapsa, procesul s-a tot amanat si nici pana azi dezbaterile n-au fost fixate… guvernul a aparat in mod cinic persoanele implicate, dovada a faptului ca anumiti oameni ai regimului, nu erau straini de cele puse la cale”.

Cativa ani mai tarziu, guvernul avea sa repete scenariul. Greva muncitorilor de la atelierele Grivita, din 1933, a fost cauzata de efectele crizei economice. „Curbele de sacrificiu“ au fost resimtite in special de muncitorii CFR-isti si petrolisti. La 20 ianuarie, muncitorii au fost anuntat ca plata salariilor se va face numai dupa ce lucratorii vor prezenta dovada achitarii impozitelor pe ultimii trei ani. O alta masura care a alimentat tensiunea a fost concedierea temporara a muncitorilor de la atelierele de vagoane. In dimineata zilei de 2 februarie, muncitorii opresc lucrul si o delegatie a acestora prezinta Ministrul Comunicatiilor, Eduard Mirto, o lista cu revendicarile lor: acordarea „alocatiei de scumpete“; cresterea salariilor cu 40% si recunoasterea „comitetelor de fabrica“. Se anunta ca o parte din revendicarile salariatilor au fost acceptate. Delegaţia se intoarce la cei 8.000 de grevisti de la Ateliere. La ora 23:00, greva inceteaza. In noaptea de 10 spre 11 februarie au loc arestari iar o delegatie a muncitorilor cere eliberarea celor arestati. Este refuzata cu brutalitate iar in noaptea de 14 spre 15 februarie mai are loc un val de arestari. La 15 februarie muncitorii declara greva si ocupa fabrica iar armata instaleaza mitraliere in pozitie de tragere. La 6 dimineata se da semnalul de atac. Sunt omorati 4 muncitori iar 40 sunt raniti grav. Armata aresteaza 2.000 de muncitori.

In 1933, in Romania existau sindicate revolutionare – Consiliul General al Sindicatelor Unitare; sindicate afiliate la internationala de la Amsterdam (social – democrata) – Confederatia Generala a Muncii; sindicate independente – Consiliul General al Sindicatelor Independente si sindicate nationale – galbene.

Cele mai importante greve din perioada 1919 – 1933:

Iulie – august 1919  – greva muncitorilor petrolisti;

1920 – Prima greva generala;

1925 – Greva muncitorilor forestieri din Valea Muresului;

1926 – Greva muncitorilor de la Resita;

1929 – Greva muncitorilor de la Lupeni;

1933 – Greva muncitorilor de la uzinele Lemaitre Bucuresti;

1933 – Greva de la fabrica “Saturn” din ianuarie, la Bucuresti. Aceasta e prima greva cu ocuparea fabricii de catre muncitori;

1933 – Grevele muncitorilor CFR-isti si petrolisti care au culminat in lunile ianuarie si februarie.

2 răspunsuri la „O scurta cronologie a miscarii sindicale din Romania de la inceputurile ei pana in 1933 (II)

  1. Pingback: Y U NO resist Romania?! -part 2- « I.A.S.R·

  2. Pingback: De ce cred eu ca vor romanii reinstaurarea monarhiei in Romania « Centrul de Cultura·

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s