Ocuparea fabricilor italiene – Biennio Rosso

Scurtă istorie a Biennio Rosso (Doi ani roşii) şi ocupaţiile în masă a fabricilor, în care o jumătate de milion de muncitori şi-au condus locurile de muncă pentru ei înşişi. Sindicatele reformiste apoi au negociat încetarea conflictelor, curățând calea pentru reacţia fascistă – Nero Biennio (Doi ani negrii) 1921-1922.

După Primul Război Mondial, în clasa muncitoare europeană s-a produs un proces de radicalizare masivă. Apartenenţa la sindicate a explodat, iar grevele, demonstraţiile şi răscoalele au urmat. Italia nu a fost o excepţie. Muncitorii italieni furioşi din cauza războiului şi situaţiei economice, deveneau din ce în ce mai militanţi. Un exemplu perfect poate fi găsit în ocupaţiile fabricilor din 1920. Dezvoltarea sindicalismului radical în Italia a început imediat după război. În Torino, şi peste tot în Italia, o mişcare muncitorească în masă era în creştere, fiind bazată în jurul „comisiilor interne”.  Acestea se bazau pe un grup de oameni într-un loc de muncă cu un reprezentant mandatat şi revocabil pentru fiecare 15-20 muncitori. Reprezentanţii dintr-o fabrică urmau şi ei să aleagă la rândul lor „comisia internă”, ce erau mandatată şi revocabilă. Acesta a fost cunoscut sub numele de „consiliul fabricii”.
În noiembrie 1918, aceste comisii au devenit un subiect naţional în cadrul mişcării sindicale; astfel încât în luna februarie 1919, Federaţia Italiană a Muncitorilor din Metalurgie (FIOM) a câştigat un contract nou ce permitea comisiile în locurile lor de muncă. Apoi au încercat să transforme aceste comisii în consilii cu o funcţie de conducere.  Din luna mai 1919, „acestea deveniseră forţa dominantă  în cadrul industriei de prelucrare a metalelor şi sindicatele erau în pericol de a deveni unităţi administrative marginale”. (Carl Levy, Gramsci and the Anarchists)
Deşi aceste evoluţii s-au întâmplat în mare parte în Torino, acest militantism a cuprins Italia; ţăranii şi muncitorii confiscând fabricile şi terenurile. În Liguria, după o defalcare în cadrul negocierilor , muncitorii din metalurgie şi construcţii navale au ocupat şi condus fabricile timp de patru zile.
În această perioadă, Uniunea  Sindicală Italiană (USI – sindicatul anarhist) a crescut la 800,000 de membri şi influenţa Uniunii Anarhiste Italiene (20.000 de membri, plus Umanita Nova, ziarul său zilnic) a crescut în mod corespunzător. Marxistul englez , Gwyn Williams, spune clar în cartea sa „Proletarian Order” că „anarhiştii şi sindicaliştii revoluţionari au fost grupul cel mai consecvent şi revoluţionar, din stânga esichierului politic. Sindicaliştii mai presus de toate au înţeles opinia militantă a clasei muncitoare, opinie  pe care mişcarea socialistă nu a reuşit să o înţeleagă”. Anarhiştii au fost primii care au sugerat ocuparea fabricilor. Faimosul anarhist Errico Malatesta scria în martie 1920 în Umanita Nova; „Grevele generale nu mai deranjează pe nimeni… Noi propunem o idee: preluarea fabricilor … metoda are cu siguranţă un viitor, deoarece corespunde cu ţelurile ultime ale mişcării muncitoreşti „. În aceeaşi lună, în timpul unei campanii sindicaliste pentru a stabili consilii în Milano, (secretarul USI) a făcut apel pentru ocuparea fabriciilor în masă şi a fost urmat imediat de Consiliul Comisarilor din Fabrică.
Evident, acest militantism urma să provoace o reacţie din partea şefilor.  Organizaţiile şefilor au denunţat consiliile fabricilor pentru încurajarea „indisciplinei” în rândul muncitorilor şi a cerut guvernului să intervină. Statul a susţinut şefii (surprins?) şi a început să pună în aplicare reglementările industriale existente. Contractul câştigat de FIOM în 1919 a însemnat că comisiile interne au fost interzise, fiind limitate în afara programului de lucru. Astfel, oprind lucru pentru a organiza alegeri reprezentantive (printre altele) însemna încălcarea contractului. Mişcarea a fost ţinută în viaţă numai prin nesupunerea în masă; şefii utilizând controale mai stricte in fabrică pentru a le combate. Însă confruntarea cea mare a fost în luna aprilie. Atunci când mai multi reprezentantii au fost concediaţi de la Fiat, muncitorii au organizat o grevă prin care au ocupat fabrica. Şefii a răspuns cu o blocare pe care guvernul a sustinut-o prin desfăşurarea trupelor şi montarea mitralierelor în afara fabricii. După două săptămâni în grevă, muncitorii au decis să se predea. Angajatorii apoi a răspuns cu cerinţele că respectivul contract FIOM ar trebui să fie re-impus, împreună cu controlul managerial. Aceste cereri au avut drept scop distrugerea sistemului de consiliu a fabricii, dar muncitorii din Torino au raspuns cu o grevă generală în apărarea acestuia. Greva a fost solidă în Torino şi s-a raspandit in Piedmont, implicând 500,000 de muncitori la apogeu. Muncitorii din Torino au cerut sindicatului CGL (sindicatul reformist) şi Partidului Socialist (PSI), să îi ajute la răspândirea grevei la nivel naţional. Atât CGL cât şi PSI au respins apelul. „Sindicatele influenţate de anarhism au fost singurele care s-au mişcat.” (Williams, Proletarian Order)
Muncitorii feroviari din Pisa şi Florenţa a refuzat să transporte trupe la Torino. Docherii, şi alte industrii in care USI avea influenţă au ieşit la grevă. Williams constată faptul că, deşi „abandonaţi de către întreaga  mişcarea socialistă, greviştii din Torino încă gaseau sprijin popular cu acţiunile fie direct sau indirecte, inspirate de anarho-sindicalişti.” În Torino, anarho-sindicaliştii  erau o forţă, ce putea sa ii facă irelevanţi pe Gramsci si compania sa în cadrul mişcării consiliilor. În cele din urmă conducerea CGL soluţionat greva în condiţiile angajatorilor, adică limitarea consiliilor în afara programului. Anarhiştii au criticat ceea ce ei credeau că este falsul sentiment de disciplină ce leagă socialiştii de propria conducere laşă. Au contrastat disciplina care a pus fiecare mişcare sub calculele, temerile, greşeli şi trădările posibile ale liderilor; cu altă disciplină, cea a muncitorilor din Sestri Ponente, care au fost solidari cu Torino, disciplina muncitorilor de cale ferată, care au refuzat să transporte forţelor de securitate in Torino şi a anarhiştilor şi membrilor USI care au uitat de considerentele de partid şi sectă, punânduse la dispoziţia torinesilor.” (Carl Levy, Gramsci and the Anarchists)
Răspunzând la scăderea salariilor şi blocaje, septembrie a văzut o grevă masivă cu ocupaţii. La mijlocul lunii august, USI a solicitat cooperarea cu CGL pentru a ocupa fabricilor înainte ca acestea să fie blocate. USI vedea aceste ocupatii ca fiind critice pentru lupta muncitorilor, care trebuie să fie apărate prin orice mijloace necesare facand apel altor industrii. Grevele s-au răspândit rapid in fabricilor tehnice, căile ferate şi transportul rutier cu ţăranii confiscând  pământul. Pe lângă a ocupa, greviştii le-au plasat sub controlul lor, în curând 500,000 de greviştii produceau pentru ei înşişi. Fabricile autogestionate au continuat să plătească salariile muncitorilor şi s-au format patrule înarmate pentru a proteja împotriva atacurilor. Fabricile autogestionate au stabilit o strînsă solidaritate, produsele fiind puse în comun şi împărţite de către muncitori. Italia a fost „paralizată, cu o jumătate de milion de muncitori care ocupase fabricile şi ridicarsera drapele roşii şi negre deasupra lor.”Mişcarea sa răspândit în nordul şi sudul Italiei cu militanţii USI în frunte. Muncitorii feroviari a refuzat din nou să transporte trupe, ţăranii au ocupat pământul iar muncitorii au intrat în grevă chiar şi  împotriva ordinelor sindicatelor reformiste.
Dar după o lună, muncitorii au fost din nou tradati de PSI şi CGL. Aceştia s-au opus mişcării si au promis statului o revenire la „normalitate”, în schimbul obţinerii legalizarii a controlului muncitorilor alături de şefi. Desigur, controlul muncitorilor nu s-a materializat. Deoarece muncitorii încă se bazau pe birocraţii CGL pentru informaţiile privind la ceea ce se întâmplă în alte oraşe, nu au reuşit niciodată să fie pe deplin independenţi. Astfel, sindicatul a folosit această putere pentru a izola fiecare fabrica. Deşi anarhiştii s-au opus revenirii la lucru, acestia încă erau o minoritate (o minoritate mare, dar cu toate acestea, o minoritate) şi fără sprijinul CGL, aceştia nu au putut să extindă greva. După ce muncitorii au plecat din fabrică, guvernul a arestat membri proeminenţi USI şi UAI. Socialiştii au ignorat această persecuţie a activiştilor libertari şi au continuat până în primăvara anului 1921, când anarhiştii, inclusiv Malatesta, au început o grevă a foamei în interiorul închisorii. Cu militantismul muncitorilor atenuat, întreprinderile mari s-au întors în masă spre mişcarea fascistă, pentru a zdrobi complet clasa muncitoare; pe care au zdrobito temporar, dar nu fără rezistenţă , ce a continuat pana in al doilea razboi mondial.