Munca precară, autogestiune și cooperativele

Următorul text este o prezentare făcută de către sindicatul educației CNT-Granada, pentru o conferință despre „Munca precară, autogestiune și cooperativele”, ținută în La Vecilla, lângă Leon, Spania, în august 2010.

Introducere

Am realizat acest text în timpul încheierii ceremoniior de celebrare a eforturilor depuse de către G8 și G20, iar aceasta ne-a făcut să ne gândim la cu ce nerăbdare se continuă strategia de demolare, creată de putere: în timp ce ratifică măsuri guvernamentale de tăieri salariale și a serviciilor pentru cei vulnerabili, aceștia oferă suport necondițional băncilor și angajatorilor, care sunt vinovați pentru dezastrul economic pe care-l suportăm. Statele au început o represiune preventivă împotriva luptelor directe a celor exploatați.

În ultimul timp, asistăm la consolidarea unui model capitalist de producție bazat pe căutarea de zone cu salarii mici, care permit menținerea unei competitivități puternice și acumularea de profit enorm pentru investitori. Tranferarea treptată și accelerată a industriilor de active fixe (în China, India și tările din fostul bloc sovietic) și transformarea economico-socială de la țară –adică sfârșitul procesului de emigrare rurala la orașe- au adus Spania la un stadiu de economie bazată pe datorie, care a favorizat consumul, specularea imobiliară și corupția. În pofida discursurilor oficiale cu privire la cercetare și dezvoltare, până la actuala “criză”, Spania a continuat să fie “campioana” turismului, a construcțiilor rezitențiale, a serviciilor, sectoare care angajează un număr mare de muncitori ocazionali și precari.

Avalanșa de bani din fonduri europene și private (facilitarea creditului cu dobânzi scăzute datorită intrării Spaniei în zona Euro) a consolidat puterea de cumpărare a multor familii, fără sa existe o mărire substanțială a salariilor. Aceast decor a permis angajatorilor reducerea costurilor de muncă. Dezastrul financiar, declanșat în 2007 de către criza creditelor ipotecare din SUA, a făcut economia să încetinească, sufocându-se de la brusca oprire a finanțării. Șomajul actual răspândit (20% în statele spaniole și 30% în Andaluzia) face ca familiile muncitoare îndatorare să se confrunte cu situații din ce în ce mai insuportabile. Guvernele de orice culoare politică aleg întotdeauna să apere interesele angajatorilor și cele financiare. Măsurile de austeritate și reformă a muncii consolidează puterea angajatorilor față de clasa muncitoare. Acestea conduc la concedieri masive, si de reducere a costurilor. Rezultatul fiind acceptarea unor condiții de muncă din ce în ce mai rele de către lucrători.

Ultimele mobilizări efectuate de către sindicatele oficiale arată, pentru moment, inabilitatea acestora de a schimba calea măsurilor de austeritate impuse de guvernul Zapatero. Până în prezent, medierea sindicală politică și-a dovedit eficiența în oprirea luptelor clasei muncitoare care nu se încadrează în canalele obișnuite de compromis. Acum suntem martorii unei curse contra-timp, inițiată de anumite sindicate –naționaliste sau altele- a cărui scop este de anticipa sau de a forța o grevă generală înainte ca aceasta să fie anunțată de majoritatea sindicatelor pentru sfârșitul lunii septembrie. În acest context, este important ca CNT-E să aibe destulă vizibilitate cât să fie în măsură să apere interesele comune ale tuturor muncitorilor, stabili sau ocazionali.

Munca ocazională

Politica UE de a impune privatizarea serviciilor publice, cu scopul de a le deschide pentru competiție, coincide în prezent cu reducerile bugetare spaniole și reforma muncii, care va dezmembra o mare parte din protecția pe care cel puțin o parte din clasa muncitoare a reușit să o mențină. Din păcate, numărul de muncitori ocazionali se va mări, atât în mediul privat cât și sectorul public. Sindicatele reformiste susțin că organizează și apără muncitorii ca un întreg. Dar vin cu discursuri în apărarea lucrătorilor stabili din administrația publică sau din companiile mari, străduindu-se pentru garantarea păcii sociale – în schimbul unor privilegii reduse. În acest context, de reduceri generalizate, apărarea drepturilor membrilor lor ar însemna să îndure sau să tacă. Dar nu credem că au voința de a schimba calea istoriei. Pentru a exista mobilizări puternice și răsunătoare, este nevoie să copleșim aceste sindicate.

Sindicatele reformiste nu sunt interesate în organizarea sau apărarea lucrătorilor ocazionali. În plus, structura lor verticală și birocratică nu corespunde cu situația lucrătorilor ocazionali, care se caracterizează prin dispersie și mobilitate. Acest lucru lasă o deschidere viitoare pentru anarho-sindicalism. Generalizarea muncii ocazionale și excluderea socială pentru sectoare largi de populație ridică  o provocare fundamentală pentru anarho-sindicalism. Structuri orizontale, de acțiune directă și solidaritatea clasei muncitoare sunt instrumente mai eficiente decât verticalismul și alegerile sindicale. Aparatul sindicatelor oficiale suferă de o incapacitate cronică de adaptare : sunt rigide; structura lor este apăsătoare și lipsită de militanism. Organizate pe firme sau industrie, sunt în imposibilitatea de a răspunde față de problemele majorității exploatate. În comparație, prezența teritorială pe scară largă a CNT și natura sa orizontală ne permit să răspundem rapid la orice probleme care apar în domeniul muncii și în domeniul social.

Cooperativele

De la începutul mișcării muncitorești, grupuri de muncitori au încercat să scape de condiția lor de salariați prin înființarea de cooperative de producție sau de consum. Dacă unii au considerat cooperativele ca un scop în sine, alții considerau că sunt un mijloc de auto-apărare împotriva represiunii managementului (liste negre, concedieri, etc.). Câteodata, cooperativele au fost locuri interesante pentru experimentare socială dar, în multe cazuri, evoluția acestora a fost negativă. În anumite domenii, ca de exemplu în Euskadi (Țara Bascilor), reformatorii paternaliști au compensat lipsa sistemului economic sub dictatura lui Franco prin crearea, printre altele , a faimoasei cooperative Mondragon, care astăzi a devenit un holding. Există experiențe similare de cooperative în întreaga Europă, acolo unde exploatarea muncitorilor nu diferă de exploatarea în orice altă companie. Faptul ca acestea intră pe pietele “libere“ implică faptul că trebuie să accepte regulile competiției (prețuri mici,etc.) stabilite de către alte companii în sectorul lor al unei economii globalizate. Această situație îi obligă să adopte forme capitaliste de exploatare a forței de muncă și o conducere de fier, în contradicție cu postulatele inițiale de cooperare și democrație la locul de muncă. Chiar dacă luăm în considerare faptul că dezvoltarea cooperativelor poate, la un moment dat, să fie o metodă de auto-apărare sau pentru supraviețuire pe termen scurt, nicidecum nu putem permite să ne înlăture de la activitatea noastră principală, care este lupta anarho-sindicalistă la locul de muncă pentru a transforma societatea și economia în ansamblu. Mai presus de toate, noi nu cred că sistemul capitalist poate fi schimbat treptat de multiplicarea  cooperativelor.

Autogestiunea

Acest concept, atât de mult folosit în timpul revoltei franceze din mai ’68, inspirat de către colectivele anarhiste spaniole (1936-39), dar, de asemenea, folosit în Yugoslavia lui Tito sau în Algeria, este foarte ambiguu în zilele noastre.

Întotdeauna a fost necesar să se adauge adjective, (ex. ”autogestine generalizată”), pentru a evita confuzia, deoarece mulți reformiști vorbeau de autogestiune ca sinonim pentru co-management al muncitorilor în firmele capitaliste – pe scurt ,cooperarea muncitorilor în propria lor exploatare.

Dezertarea angajatorilor din companii, ca de exemplu în Argentina, lasă loc ca muncitorii să le preia și să înceapă producția. Acest lucru este mai coerent cu o formă de gestionare directă a întreprinderii. Autogestiunea este adesea rezultatul unei confruntări între lucrători si angajatori, care se află în imposibilitatea de a menține afacerea viabilă. Fenomentul de autogestiune trebuie să fie generalizat, dacă nu vrem să piară. Dacă nu iau parte la o luptă socială dinamică și răspândită, experiențele acestea vor fi o minoritate și vor fi reduse progresiv sau vor fi recuperate de către sistem. Idealul nostru egalitarist implică faptul că vom continua lupta până când absolut nimeni nu suferă de exploatare. Instrumentele de autogestiune și cooperativele nu pot fi decât, în cel mai bun caz, instrumente pentru a lupta spre un comunism libertar, ceea ce presupune socializarea generalizată a miijloacelor de producție și distribuție,într-o federație de municipalități libere.

Sindicatul educației CNT-Granada