Ce este autoritatea? – Mihail Bakunin

Ce e autoritatea? Este puterea inevitabilă a legilor naturale care se manifestă în legatura și în succesiunea necesară  a fenomenului în viața fizică și socială? Întra-devăr, revolta împotriva acestor legi nu este doar interzisă – ci chiar imposibilă. Le putem întelege greșit sau să nu le cunoaștem deloc, dar nu putem sa ne nesupunem acestora; fiindcă  ele constituie baza și condițiile fundamentale exitenței noastre; ne învăluie, ne pătrund, ne reglementează toate mișcările, gândurile și acțiunile; chiar și atunci când avem impresia că nesupunem, le demonstrăm doar omniprezența.

Da, suntem sclavii absoluți ai acestor legi. Dar într-o astfel de sclavie nu există nici o umilire, sau, mai degrabă, nu există sclavie deloc. Fiindcă sclavia presupune un stăpân extern, un legislator separat căruia i se comandă, în timp ce aceste legi nu ne sunt separate; ne sunt intrinseci; constituie ființa noastră, întreaga noastră ființă, fizic, intelectual și moral; trăim, respirăm, acționăm, gândim, dorim doar prin intermediul acestor legi. Fără ele suntem nimic, nu existăm. Așadar, atunci cum am putea obține puterea și dorința de a ne revolta împotriva lor?

În relația sa cu legile naturale, doar o singură libertate e posibilă pentru om – aceea de a le recunoaște și de a le aplica la o scală crescătoare a conformității cu obiectul de emancipare colectivă și individuală a umanizării, pe care omul le urmăreste. Aceste legi, odată recunoscute, exercită o autoritate care nu e niciodată contestată de către masele de oameni. Un individ trebuie, de exemplu, să fie într-un final ori un teolog sau cel puțin un metafizician, jurist sau economist burghez ca să se poată revolta legii conform căreia doi plus doi face patru. Acesta trebuie să aibe credința de a-și imagina că focul nu arde și apa nu înneacă, cu excepția, întra-devăr, în care se recurge la un subterfugiu fondat la rândul său pe o altă lege naturală. Dar aceste revolte sau, mai degrabă, aceste încercări ori fantezii nesăbuite  a unei revolte imposibile, sunt incontestabil excepții: fiindcă, în general, se poate spune că masele de oameni, în viața lor de zi cu zi, recunosc un guvern de bun-simț, adică totalitatea legilor generale  recunoscute universal – într-o manieră aproape absolută.

Marele ghinion este că un număr mare de legi naturale, deja stabilite ca atare de către știință, rămân necunoscute maselor, datorită vegherii acestor guverne tutelare care există, după cum știm, doar pentru binele poporului. Există o altă dificultate – și anume că cea mai mare parte a legilor naturale conectate cu dezvoltarea societății umane – care sunt la fel de necesare, invariabile, fatale ca legile ce guvernează lumea fizică- nu au fost stabilite și recunoscute în mod corespunzător de către știința însăși.

Odată ce acestea vor fi recunoscute de știință, iar apoi prin știință , prin intermediul unui sistem de educare și instruire populară, vor fi trecute în conștiința tuturor, chestiunea libertății va fi pe deplin rezolvată. Cele mai încăpățânate autorități trebuie sa recunoască faptul că atunci nu va mai fi nevoie de organizare politică, direcție sau legislație, trei lucruri care, chiar dacă provin din voința suverană sau din votul unui parlament ales prin sufragiu universal, iar chiar dacă sunt conform cu sistemul de legi naturale – ceea ce nu e cazul și nici nu va fi niciodata – sunt întotdeauna la fel de fatale și ostile față de libertatea maselor datorită tocmai faptului că le impune un sistem extern și , prin urmare, legi despotice.

Libertatea omului constă doar în aceasta: că se supune legilor naturale pentru că el însuși le-a recunoscut ca atare și nu pentru că i-au fost impuse extern de către o voință extrinsecă, divină sau umană, colectivă sau individuală.

Să considerăm o academie școlită, compusă din cei mai iluștrii reprezentanți ai științei; să  considerăm că această academie e însărcinata cu legislația și cu organizarea societății și că, inspirată doar de cea mai pură iubire față de adevăr, încadrează numai legile în armonie absolută cu ultimele descoperiri ale științei. Ei bine, susțin, în ceea ce mă privește, că o astfel de legislație și de organizare ar fi o monstruozitate din două motive : primul, că știința umană e întotdeauna și în mod necesar imperfectă și că, dacă am compara ce a descoperit cu ce rămâne de descoperit, putem spune că ne aflăm la începuturile sale. Așadar, unde încercăm să forțăm o viață practică pentru om, colectiv precum și individual, în conformitate strictă și exclusivă cu cele mai recente date ale științei, condamnăm societatea cât și indivizii să sufere martiriul pe un pat de-a lui Procust, care se va sfârși curând prin dizlocarea și sufocarea acestora, viața rămânând un lucru infinit mai mare decât aceea știință.

Al doilea motiv este acesta: o societate care ar trebui să se supună legislației provenite de la o academie științifică, nu fiindcă ea proprie a înteles caracterul rațional al aceste legislații (caz în care existența academiei ar deveni inutilă), ci fiindcă aceasta legislație, provenită de la academie, a fost impusă în numele științei care e venerată fără a fi înteleasă – o astfel de societate nu ar fi o societate de oameni, ci de brute. Aceasta ar fi o a doua ediție a acelor misiuni în Paraguay care s-au supus atât de mult timp guvernării iezuiților. Ar decădea cu siguranță și rapid în cel mai jos stadiu de imbecilitate.

Dar există un al treilea motiv care ar face un astfel de guvernare imposibilă – și anume că o academie științifică investită cu suveranitate, ca să spunem absolută, ar sfârși infailibil și rapid în propria sa corupție morală și intelectuală, chiar dacă ar fi compusă din cei mai iluștrii oameni. Chiar și acum, aceasta e istoria tuturor academiilor, cu câteva privilegii ce li se permit. Cel mai mare geniu științific, din clipa în care devine un academician, un savant licențiat oficial, în mod inevitabil cade în tembelism. Își pierde spontaneitatea, îndrăzneala revoluționară și acea caracteristică energetică, supărătoare și sălbatică a marilor genii, chemată pentru a distruge lumi vechi și a clădi fundația uneia noi. Fără îndoială, câștigă în politețe, în înțelepciune utilitară și practică ce pierde în puterea gândului. Într-un cuvânt, devine corupt.

Este această caracteristică de privilegiu și de orice poziție privilegiată care ucide mintea și inima omului. Omul privilegiat, fie practice sau economic, este un om viciat în minte și suflet. Aceasta este o lege socială care nu admite nici o excepție și se poate aplica atât pentru națiuni întregi cât și pentru clase sociale, corporații sau indivizi. Este legea egalității, condiția supremă de libertate și umanitate.Obiectivul principal al acestui tratat este tocmai de a demonstra acest adevăr, în toate manifestările vieții sociale.

Un organism științific căruia i s-a încredințat conducerea societății va sfârși prin a nu se mai dedica deloc științei, ci unei chestiuni cu totul diferite; iar această chestiune, ca în cazul tuturor puterilor stabilite, va fi propria și eterna sa perpetuare, modelând societatea însărcinată spre a-l îngriji, tot mai îndobitocită și, prin urmare, în mai mare nevoie de guvernarea și conducerea sa.

Dar ce este adevărat în cazul academiilor științifice este, de asemenea, valabil pentru toate consiliile constitutive și legislative, chiar și acelea alese prin sufragiu universal. În cazul celor din urmă, este adevărat că acestea își pot reînnoi compoziția, dar acest lucru nu împiedică formarea în câțiva ani al unui corp de politicieni, privilegiați de fapt, deși nu în lege, care dedicându-se exclusive conducerii afacerilor publice ale țării, formează în cele din urmă un fel de aristocrație politică sau o oligarhie.Mărturia fiind SUA și Elveția.

În consecință, fără legislație și fără autoritate externă – la drept vorbind, una fiind inseparabilă de cealaltă, ambele având tendința de servitute a societății și degradarea propriilor legislatori.

Se întelege că resping autoritatea? Îndepărtat de mine acest gând. În materie de cizme, mă adresez autorității cizmarului; referitor la case, canale sau căi ferate, voi consulta cea a arhitectului sau a inginerului. Pentru diverse cunoștințe speciale mă adresez unui savant. Dar nu permit nici cizmarului, nici arhitectului, nici savantului să-și impună autoritatea asupra mea. Am să-i ascult liber și cu tot respectul față de inteligența, caracterul, cunoștințele lor, dar îmi reserv dreptul incontestabil de critică și cenzură. Nu mă mulțumesc în a consulta o unică autoritate, în orice ramură specifică; consult mai multe; compar opiniile și aleg cea care mi se pare mai potrivită. Dar nu recunosc nici o autoritate infailibilă, chiar și în probleme speciale;  în consecință, indiferent de respectul pe care îl am pentru onestitatea și sinceritatea unuia sau altuia, nu am o încredere absolută în nici o persoană. O astfel de încredere ar fi fatală pentru rațiunea, libertatea mea și chiar pentru succesul întreprinderilor mele; m-ar transforma imediat într-un sclav stupid, un instrument al voinței și intereselor altora.

Dacă mă aplec în fața autorității de specialiști și îmi mărturisesc disponibilitatea de a urma, într-o anumită măsură și atât cât mi se pare necesar, indicațiile și poate chiar și conducerea acestora, este fiindcă autoritatea lor nu îmi este impusă de nimeni – nici de dumnezeu, ioni ori ghidările acestora. În caz contrar, le-as respinge cu groază și aș zice ca diavolul să le ia sfaturile, direcțiile și serviciile, iar mai mult ca sigur mă vor face să plătesc pentru pierderea libertății mele și a respectului de sine, pentru aceste resturi de adevăr ambalate într-o multitudine de minciuni,cum le-ar spune.

Mă înclin în fața autorității oamenilor  speciali fiindcă îmi este impus de către propria mea rațiune. Sunt conștient de incapacitatea mea de a întelege orice parcela mare a cunoașterii umane, în toate detaliile sale și dezvoltării pozitive. O înțelepciune măreață nu e egală cu o înțelegere de ansamblu. De aici rezultă, atât pentru știință cât și pentru industrie, necesitatea diviziunii și asocierii muncii. Primesc și dau – așa e viața umană. Fiecare conduce și e condus la rândul său. Prin urmare, nu există o autoritate fixă și constantă, ci un schimb continuu de autoritate și subordonare, reciprocă, temporară și mai ales voluntară.

Apoi același motiv îmi interzice să recunosc o autoritate fixă, constantă și universală, fiindcă nu există nici un om universal capabil de a întelege, în toată bogăția de detalii, toată știința, toate ramurile vieții sociale, fără de de care aplicarea științei în viață e imposibil. Și dacă o astfel de universalitate ar putea fi vreodată realizată într-un singur om, iar el ar dori să profite de aceasta prin a-și impune autoritatea  asupra noastra, ar fi necesară înlăturarea acestuia din societate, deoarece autoritateaa sa ar reduce pe ceilalți la sclavie și imbecilitate, în mod inevitabil. Nu cred că societatea ar trebui să trateze prost oamenii de geniu așa cum a făcut până acum; dar nici nu cred că trebuie răsfățați prea mult, cu atât mai puțin să li se ofere privilegii sau drepturi exclusive de orice fel; pentru trei motive : în primul rând, pentru că s-ar confunda des un șarlatan cu un om de geniu; în al doilea rând, printr-un asemenea sistem de privilegii, un om de geniu ar putea fi transformat într-un șarlatan, demoralizându-l și dregradându-l; și, în sfârșit,  fiindcă  ar stabili un stăpân peste propria persoană.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s