Spiritul Revoltei – Piotr Kropotkin

Există momente în viaţa societăţii umane când Revoluţia devine o necesitate imperativă, când este inevitabilă. Noi idei se nasc peste tot încercând să-şi deschidă calea spre lumină, să-şi găsească aplicarea în viaţă, dar peste tot sunt blocate de inerţia celor al căror interes este de a păstra vechea ordine, ei fac atmosfera irespirabilă cu prejudecăţile şi tradiţiile lor. Ideile lor de construcţie a Statului, de legi care să păstreze echilibrul social de interacţiune politico-economică a cetăţenilor nu mai pot rezista în faţa criticilor implacabile care le subminează cu fiecare ocazie – din cabinete şi până în cârciumi, din scrierile filosofilor şi până în discuţiile cele mai banale. Instituţiile politice, economice şi sociale sunt pe cale să se prăbuşească, structura socială devenită de nesuportat este o ruină care împiedică dezvoltarea noilor idei, acestea făcându-şi loc prin zidurile sale dărăpănate, în cele din urmă acoperindu-le.

Necesitatea unui nou mod de viaţă devine evidentă. Codul moral, cel după care îşi conduc viaţa majoritatea oamenilor, nu mai este suficient. Ceea ce pare normal a devenit acum o nedreptate strigătoare la cer. Moralitatea de ieri a devenit acum o imoralitate revoltătoare. Conflictul între noile idei şi vechile tradiţii se aprinde în toate clasele societăţii, în orice mediu posibil, în interiorul aceleiaşi familii. Fiul luptă împotriva tatălui căci i se pare revoltător ceea ce tatăl său a considerat natural toată viaţa, fata se revoltă împotriva principiilor pe care mama sa i le-a transmis ca rezultat al unei experienţe acumulate de-a lungul unei întregi vieţi. Zilnic opinia publică este revoltată de scandalurile provocate de bogătaşi şi de progeniturile lor, de crimele comise în numele legii celui mai puternic sau pentru a păstra privilegiile. Cei care doresc triumful dreptăţii, care pun în practică noile idei sunt obligaţi să admită că ideile lor generoase, umaniste şi regeneratoare nu îşi găsesc locul într-o societate organizată ca acum; ei înţeleg că e nevoie de o furtună revoluţionară care să măture toată putreziciunea, să facă inimile să bată puternic şi să aducă omenirii acel spirit al devotamentului, generozităţii şi eroismului fără de care societatea decade şi se dezintegrează.

Într-o perioadă a goanei frenetice după bogăţii, a speculaţiilor şi crizelor, a prăbuşirii bruşte a unor mari firme şi a expansiunii efemere a altora, a averilor uriaşe adunate prin metode scandaloase, care dispar la fel de repede cum au apărut, este evident că instituţiile economice care controlează producţia şi schimbul de mărfuri sunt foarte departe de a reuşi să ofere societăţii prosperitatea pe care se presupunea că o garantează – rezultatul activităţii lor este exact opus.

În locul organizării, instituţiile produc haos, în locul prosperităţii – sărăcie şi insecuritate, în locul reconcilierii – război, un permanent război al exploatatorului împotriva muncitorului, al exploatatorilor şi muncitorilor între ei. Societatea umană este divizată în tabere ostile şi în mii şi mii de mici grupuri care se războiesc fără milă între ele. Conştientă de aceste războaie, de mizeria pe care o produc, societatea caută o nouă formă de organizare, ea cere cu voce tare o remodelare completă a sistemului proprietăţii, producţiei, schimbului de mărfuri şi a relaţiilor economice.Mecanismul guvernării al cărui rol este de a păstra ordinea existentă continuă să funcţioneze, dar randamentul său scade tot timpul, activitatea sa este tot mai dificilă, iar nemulţumirile cresc în permanenţă. Dar curajul, devotamentul, spiritul de sacrificiu sunt cel puţin la fel de molipsitoare ca laşitatea, supunerea şi panica.

Atunci ce formă va lua acţiunea? Toate formele posibile, dictate de circumstanţe, temperament, mijloace. Uneori tragice, alteori amuzante, dar întotdeauna îndrăzneţe, uneori colectivă, alteori individuală, această politică a acţiunii nu va neglija niciun mijloc, niciun eveniment public pentru a păstra viu spiritul, pentru a propaga şi găsi expresiile nemulţumirii, pentru a provoca ura faţă de exploatatori, a ridiculiza guvernul şi a-i dezvălui slăbiciunile şi, mai ales, pentru a trezi curajul şi spiritul de revoltă prin exemplul personal.

Atunci când o situaţie revoluţionară apare într-o ţară înainte ca spiritul revoltei să fie trezit suficient în mase pentru a putea fi exprimat prin acţiuni violente de stradă sau prin răscoale, numai prin acţiuni poate un grup să trezească sentimentul de independenţă şi dorinţa de a îndrăzni, fără de care nicio revoluţie nu poate să reuşească. Oameni curajoşi, pe care nu-i mulţumeşte vorbăria goală, dar care caută tot timpul mijloacele pentru a-şi transforma ideile în acţiuni – oameni integri pentru care vorba şi fapta formează un întreg, pentru care închisoarea sau moartea sunt preferabile unei vieţi trăite împotriva principiilor lor, spirite întreprinzătoare care ştiu că trebuie să îndrăzneşti pentru a reuşi – aceştia formează avangarda care provoacă lupta mult înainte ca masele să poată ridica steagul revoltei şi să pornească cu armele în mâini pentru a-şi cuceri drepturile.

În mijlocul nemulţumirilor, vorbelor sau discursurilor teoretice un act individual sau colectiv de revoltă este singurul care are semnificaţie, simbolizând aspiraţiile majorităţii oamenilor. Este posibil ca masele să fie indiferente la început. Este posibil ca, deşi admiră curajul grupului care a preluat iniţiativa, masele să-i urmeze în primul moment pe cei prudenţi care vor descrie actul ca pe „o nebunie” şi vor spune că „nebunii ăia fanatici vor compromite totul”. Aceşti indivizi prudenţi calculaseră atât de bine că partidul lor, continuându-şi activitatea cu răbdare, va reuşi să-şi atingă obiectivele în 200-300 ani, dar acum au apărut aceşti intruşi neaşteptaţi!

Orice om care cunoaşte puţină istorie şi are puţină minte în cap ştie că propaganda teoretică pentru revoluţie se va exprima în fapte cu mult înainte ca marii teoreticieni să fi decis că a sosit momentul. Totuşi, teoreticienii prudenţi sunt furioşi pe aceşti nebuni şi îi excomunică, îi anatemizează. Dar nebunii câştigă simpatie, masele populare le aplaudă în secret curajul, iar alţii îi imită. Pe măsură ce primii suportă acţiunile forţelor represive, alţii preiau ştafeta; protestele ilegale, revoltele, actele de retorsiune se multiplică.

Din acest moment nu îmi este posibilă indiferenţa. Cei care nu se întrebau ce vor de fapt nebunii, sunt obligaţi să se gândească la ideile lor, să le analizeze, să adopte o poziţie. Prin acţiuni care s-au aflat în atenţia generală, noile idei au intrat în minţile oamenilor şi au câştigat noi adepţi. Un astfel de act poate în câteva zile să facă mai multă propagandă decât 100 de pamflete. Dar mai presus de toate trezeşte spiritul revoltei – demonstrează îndrăzneală.

Vechea ordine, susţinută de poliţie, judecători, jandarmi şi soldaţi, părea de nezdruncinat asemeni fortăreţei Bastilia, care şi ea părea imposibil de cucerit pentru poporul neînarmat aflat în faţa zidurilor sale dotate cu tunuri. Dar curând a devenit evident că vechea ordine nu avea forţa pe care o credeau ei. Un singur act curajos a fost suficient pentru a bloca în câteva zile întreaga maşinărie guvernamentală, pentru a face colosul să tremure, iar armata, atât de ameninţătoare, a fost obligată să se retragă din faţa unor ţărani înarmaţi cu pietre. Oamenii şi-au dat seama că monstrul nu e chiar aşa de teribil cum credeau ei şi că sunt suficiente câteva eforturi energice pentru a-l doborî. Speranţa se născuse în inimile lor. Să nu uităm că dacă exasperarea îi face pe oameni să se revolte, este întotdeauna speranţă în victoria care produce revoluţii.

Guvernul rezistă, represiunea sa este sălbatică. Dar, deşi persecuţiile trecute au ucis energiile celor oprimaţi, acum într-o perioadă de efervescenţă revoluţionară efectul este cel opus. Provoacă noi acte de revoltă, individuală sau colectivă, iar rebelii devin eroi. Într-o succesiune rapidă a evenimentelor, rebeliunea se răspândeşte, se dezvoltă, se generalizează. Tabăra revoluţionară se întăreşte cu elemente care până acum erau ostile sau indiferente. Dezintegrarea generală penetrează guvernul, clasa conducătoare, clasele privilegiate; unii doresc să reziste până la capăt, alţii vor să facă concesii, iar unii propun să se renunţe temporar la privilegii, doar pentru a le redobândi mai târziu. Unitatea dintre guvern şi oligarhie a fost distrusă.

Clasele conducătoare pot încerca să-şi găsească salvarea într-o represiune dură. Dar acum este prea târziu, bătălia va fi doar mai teribilă şi mai sângeroasă, atâta tot. Pe de altă parte, cea mai mică concesie a guvernului, venită prea târziu şi cu preţul unor mari sacrificii, nu face decât să trezească şi mai mult spiritul revoluţionar. Omul obişnuit, care în trecut s-ar fi mulţumit cu cea mai mică concesie, şi-a dat seama că guvernanţii şovăie; el începe să simtă victoria, iar asta îi dă curaj. Aceiaşi oameni care în trecut erau zdrobiţi de mizerie şi suspinau în tăcere, acum se ridică şi mărşăluiesc pentru a cere un viitor mai bun.

În sfârşit, începe Revoluţia, cu atât mai teribilă cu cât luptele care au precedat-o au fost mai crâncene. Direcţia pe care o va lua revoluţia va fi dată, fără îndoială, de suma circumstanţelor care au provocat-o. Dar previziuni pot fi făcute în funcţie de vigoarea acţiunilor revoluţionare ale diverselor tendinţe progresiste.

Poate exista un partid care şi-a definitivat clar teoriile şi programul pe care vrea să-l realizeze, care şi-a făcut o propagandă activă. Dar nu a reuşit să-şi exprime aspiraţiile în stradă, prin acţiuni care să-i materializeze ideile; nu a făcut mai nimic împotriva inamicilor principali, nu a atacat instituţiile pe care spunea că vrea să le demoleze, forţa sa se găseşte doar în teorie, nu în acţiune, contribuţia sa la trezirea spiritului revoltei a fost neglijabilă. Rezultatul este că suportul său popular este redus, aspiraţiile sale nu au fost transpuse în acţiuni care să fie cunoscute de toată lumea, ideile sale nu au intrat în conştiinţele oamenilor, nu s-a identificat cu poporul din stradă, nu a reuşit să producă un singur slogan revoluţionar.

„Să reformăm asta, să reformăm aia”, se aude din toate părţile. „Armata, finanţele, justiţia, poliţia vor fi reorganizate pe baze noi” spun adepţii Reformei. Dar toţi ştiu că este imposibil să schimbi lucrurile, să remodelezi ceva, pentru că toate sunt legate între ele; ar trebui să remodelezi totul în acelaşi timp, dar cum poate fi remodelată o societate divizată în tabere ostile? Satisfacerea unora înseamnă nemulţumirea celorlalţi.

Incapabili să facă reforme autentice, aceasta însemnând deschiderea drumului către revoluţie, dar şi prea impotenţi pentru a fi tirani autentici, guvernanţii iau jumătăţi de măsură care nu satisfac pe nimeni, dar îi nemulţumesc pe toţi. Aceste mediocrităţi în astfel de perioade de confuzie nu fac decât să genereze şi mai multă confuzie. Guvernanţii sunt preocupaţi de un singur lucru: cum să se îmbogăţească. Atacaţi din toate părţile, ei se apără cu greutate, încearcă să se eschiveze, fac gafă după gafă şi, foarte curând, taie şi ultima lor frânghie de salvare, îneacă prestigiul guvernului în ridicolul cauzat de incompetenţa lor.

Astfel de perioade cer Revoluţia. Situaţia este revoluţionară, a devenit o necesitate socială. Atunci când studiem în lucrările marilor istorici apariţia şi dezvoltarea convulsiilor revoluţionare, găsim într-un capitol numit de obicei „cauzele revoluţiei” un portret al situaţiei care a precedat evenimentele. Mizeria poporului, starea de nesiguranţă, măsurile nepopulare ale guvernului, scandalurile provocate de imensele vicii ale societăţii, noile idei care se luptă pentru a ieşi la suprafaţă sunt blocate de incapacitatea partizanilor Vechiului Regim – nimic nu lipseşte. Examinând tabloul complet ajungem la concluzia că Revoluţia era inevitabilă, că nu exista altă cale decât insurecţia.

Să examinăm, de exemplu, situaţia înainte de 1789 în Franţa, aşa cum au descris-o istoricii. Poţi să-i auzi pe ţăranii care se plângeau de taxa pe sare, de dijmă, de corvezile feudale şi jurau o ură neîmpăcată baronului, călugărului, monopolistului, vameşului. Poţi să-i vezi pe cetăţenii care se plângeau de

pierderea libertăţilor oraşelor şi-l blestemau pe rege. Poporul o critica pe regină, oamenii erau dezgustaţi de acţiunile miniştrilor şi revoltaţi de impozitele exorbitante, de iernile grele şi recoltele slabe, de lipsa proviziilor şi lăcomia monopoliştilor, de abuzurile autorităţilor locale şi de poliţistul care se comportă ca un mic tiran, de poşta prost organizată şi de funcţionarii leneşi. Pe scurt, nimic nu mai funcţionează, iar toata lumea se plânge.

Dar între aceste nemulţumiri paşnice şi insurecţie sau revoltă se cască o prăpastie – acea prăpastie care se află între raţiune şi acţiune, între gândire şi voinţă – capacitatea de a trece la acţiune. Cum se poate traversa această prăpastie? Cum se face ca indivizii care îşi şopteau nemulţumirile în timp ce îşi fumau pipa, iar în clipa următoare îl salutau cu umilinţă pe funcţionarul sau poliţaiul care şi-a bătut joc de ei – cum se face ca aceşti oameni şi-au luat armele şi au atacat castelul nobiliar care le părea inexpugnabil? Prin ce miracol aceşti oameni, pe care soţiile îi numeau laşi, s-au transformat peste noapte în eroi mergând în faţa gloanţelor şi obuzelor pentru a-şi apăra drepturile? Cum a fost posibil ca vorbele, pierdute în vânt de atâtea ori, să se transforme în fapte?

Răspunsul este simplu. Acea tendinţă revoluţionară care a avut cea mai puternică propagandă revoluţionară şi care şi-a demonstrat curajul şi îndrăzneală prin fapte este cea care va fi ascultată de popor în ziua în care se va trece la acţiune, când se va lupta cu arma în mână pentru realizarea idealului revoluţionar.

INFO-PROPAGANDA

Initiativa Autonoma—Craiova

Un răspuns la „Spiritul Revoltei – Piotr Kropotkin

  1. Pingback: Moartea lui Piotr Kropotkin – 8 februarie 1921 | Râvna·

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s