Anarhia – Errico Malatesta

„Anarhie” este un cuvânt care provine din limba greacă şi înseamnă, strict, „fără guvernare: statutul unor oameni fără o autoritate asupra lor”. Înainte ca o astfel de organizare să înceapă să fie considerată posibilă de o întreagă clasă de gânditori, cuvântul „anarhie” era folosit cu sensul de dezordine şi confuzie şi continuă să fie folosit în acest sens de cei ignoranţi şi de adversarii interesaţi în a deforma adevărul. Nu vom intra în discuţii filologice, deoarece problema nu este de ordin filologic, ci istoric. Interpretarea comună a cuvântului derivă de la adevărata sa semnificaţie etimologică, din pricina prejudecăţii că guvernul trebuie să fie o necesitate în organizarea vieţii sociale şi, în consecinţă, o societate fără guvern trebuie să fie sortită dezordinii şi să oscileze între stăpânirea fără frâu a unora şi răzbunarea oarbă a altora. Existenţa acestei prejudecăţi şi influenţa sa asupra înţelesului pe care publicul l-a dat cuvântului este uşor de explicat. Omul, ca toate fiinţele vii, se adaptează condiţiilor în care trăieşte şi transmite prin moştenire obiceiurile căpătate. Astfel, fiind născut şi trăind în sclavie, fiind descendentul mai multor generaţii de sclavi, omul, când a început să gândească, a crezut că sclavia este o condiţie esenţială a vieţii şi libertatea îi părea imposibilă. În acelaşi fel, muncitorul, forţat secole de-a rândul să depindă de bunăvoinţa patronului său pentru a munci, pentru pâine şi obişnuit să-şi vadă propria viaţă la dispoziţia celor care posedă pământul şi capitalul, a sfârşit prin a crede că stăpânul său este cel care-i dă mâncarea şi întreabă ingenios cum ar fi posibil să trăiască, dacă nu ar fi un stăpân peste el? În acelaşi fel, un om ale cărui membre au fost legate din naştere, dar care a aflat totuşi cum să şchiopăteze, ar putea atribui această înlesnire chiar bandelor care i-au luat posibilitatea de a se mişca, în timp ce, dimpotrivă, ei ar diminua şi paraliza energia membrelor sale.

Dacă adăugăm efectului natural al obiceiului educaţia dată de stăpânul său, preotul, învăţătorul, etc. care cu toţii sunt interesaţi în a-l învăţa că patronul şi guvernul sunt necesari, dacă adăugăm judecătorul şi poliţistul să-i forţeze pe cei care gândesc diferit – şi ar putea încerca să propage ideile lor – să păstreze liniştea, vom înţelege cu toţii cum prejudecata asupra utilităţii şi necesităţii stăpânilor şi guvernelor s-a împământenit. Să presupunem că un om ar fi venit cu o teorie completă, cu 1000 de ilustraţii abil inventate, pentru a-l convinge pe omul cu membrele legate că, dacă membrele sale ar fi eliberate, nu ar putea să meargă, nici chiar să trăiască. Omul şi-ar apăra cu furie bandele care l-au legat şi ar considera pe oricine ar încerca să-l elibereze inamicul său. Astfel, dacă se crede că guvernarea este necesară şi că fără guvern trebuie să fie dezordine şi confuzie, este natural şi logic să presupunem că anarhia, care înseamnă absenţa guvernării, trebuie de asemenea să semnifice absenţa ordinii. În acele epoci şi ţări unde oamenii au considerat guvernarea unui singur om (monarhie) necesară, cuvântul „republică” (guvernarea majorităţii) a fost folosit exact cu acelaşi sens ca „anarhie” pentru a sugera dezordinea şi confuzia. Urme ale acestui înţeles al cuvântului se găsesc încă în limbajul popular al majorităţii ţărilor. Când această părere va fi schimbată şi publicul va fi convins că guvernul nu este necesar, ci extrem de dăunător, cuvântul „anarhie”, deoarece înseamnă „fără guvernare”, va deveni egal cu a spune „ordine naturală, armonie a nevoilor şi scopurilor tuturor, libertate deplină cu solidaritate deplină”. Deci, se înşeală cei care spun că anarhiştii şi-au ales numele rău, deoarece este înţeles greşit de mase şi duce la o falsă interpretare. Dificultatea pe care anarhiştii o întâmpină în propagarea ideilor lor nu depinde de numele pe care şi l-au dat, ci de faptul că concepţiile lor lovesc în prejudecăţile pe care oamenii le au despre funcţia guvernului sau a Statului, aşa cum este denumit.

 

Înainte de a merge mai departe, ar fi bine să explicăm acest ultim cuvânt (Statul), care este cauza reală a multor neînţelegeri. Anarhiştii se folosesc de cuvântul Stat în general pentru a se referi la toate instituţiile politice, legislative, judiciare, militare, financiare, etc. mijloace prin care administrarea propriilor probleme, călăuzirea purtării personale şi grija asupra propriei siguranţe sunt luate de la oameni şi încredinţate anumitor indivizi. Şi aceştia sunt investiţi cu dreptul de a face legi pentru toţi şi de a constrânge publicul să-i respecte, folosindu-se de forţa colectivă a comunităţii. În acest caz, cuvântul Stat înseamnă guvernare sau, dacă vreţi, este expresia abstractă prin care guvernarea este personificată. Atunci expresii ca „abolirea Statului” sau „Societate fără Stat” se înţeleg perfect cu concepţia pe care anarhiştii vor să o exprime despre distrugerea tuturor instituţiilor politice bazate pe autoritate şi constituirea unei societăţi libere şi egale, bazată pe armonie de interese şi pe contribuţia voluntară a tuturor spre satisfacerea nevoilor sociale. Totuşi, cuvântul Stat are multe alte înţelesuri, şi printre acestea unele care se împrumută la explicaţii greşite, de obicei când sunt folosite între oamenii ale căror triste poziţii sociale nu le-au permis să se obişnuiască cu distincţia limbajului ştiinţific sau, mai rău, când sunt adoptate în mod înşelător de adversari, care sunt interesaţi în a le shimba sensul. Astfel, cuvântul Stat este des folosit pentru a indica o anumită societate, colectiv de oameni, uniţi într-un anumit teritoriu şi constituind ceea ce se numeste „unitate socială”, independent de modul în care membrii grupului respectiv sunt grupaţi sau de relaţiile existente între ei. Cuvântul Stat este folosit, de asemenea, ca simplu sinonim pentru „societate”. Datorită acestor înţelesuri ale cuvântului, adversarii noştrii cred sau susţin că cred faptul că anarhiştii doresc să distrugă toate relaţiile sociale şi să reducă omul la o condiţie de izolare, la o stare mai rea decât sălbăticia.

Din nou, prin Stat se exprimă numai administrarea supremă a unei ţări, puterea centrală, diferită de puterea comună, şi astfel alţii cred că anarhiştii doresc doar o descentralizare a teritoriului, lăsând principiul de guvernare intact, astfel confundându-se anarhia cu guvernarea în comun. În final, Stat înseamnă „condiţie, mod de a trăi, ordinea vieţii sociale”, etc. şi astfel noi spunem că este necesar să schimbăm statutul economic al claselor muncitoare sau că Statul anarhic este singurul Stat fondat pe principiul solidarităţii. Am spus că anarhie înseamnă societate fără guvernare. Dar este suprimarea guvernării posibilă, dorită, o mişcare inteligentă? Să vedem. Ce este guvernul? Mulţi consideră guvernul o entitate, cu atribute ca raţionament, dreptate, echitate, independenţă de oamenii care compun guvernul. Pentru cei care gândesc în acest fel, guvernul sau Statul este puterea socială şi reprezintă interesul general. Este expresia drepturilor tuturor şi este considerată limitată de drepturile fiecăruia. Acest mod de a înţelege guvernarea este susţinut de cei interesaţi, pentru care este o necesitate ca principiul autorităţii să fie menţinut şi să supravieţuiască greşelilor şi erorilor persoanei care exercită puterea. Pentru noi, guvernarea este agregatul guvernatorilor – regi, preşedinţi, miniştri, membrii ai parlamentului, etc. – sunt cei care au puterea să facă legi care să reglementeze relaţiile dintre oameni şi să forţeze obedienţa către aceste legi. Ei sunt cei care decid pentru alţii şi pretind taxe, impun serviciul militar, judecă şi pedepsesc pe cel care nu respectă legea. Impun reglementări omului, supraveghează şi sancţionează relaţiile private. Monopolizează anumite ramuri ale producţiei şi serviciilor publice sau, dacă vor, întreaga producţie şi serviciile publice. Promovează sau împiedică schimbul de bunuri. Fac război sau pace cu guvernele altor ţări. Conferă sau refuză liberul schimb. Pe scurt, guvernatorii sunt cei care au puterea, într-un grad mai mare sau mai mic, de a se folosi de forţa colectivă a societăţii, de forţa fizică, intelectuală şi economică a tuturor, de a-i obliga pe toţi să le respecte dorinţele. Şi această putere constituie, după părerea noastră, chiar principiul guvernării şi al autorităţii.

Dar care este motivul pentru existenţa guvernării? De ce să renunţe cineva la propria libertate, iniţiativă în favoarea altor indivizi? De ce să le dăm puterea de a fi stăpâni, de a dispune de forţa tuturor în scopul lor? Sunt guvernatorii oameni atât de extraordinar de dotaţi încât să poată să reprezinte masele şi să acţioneze în interesul tuturor oamenilor în loc ca oamenii să fie capabili să acţioneze pentru ei înşişi? Sunt atât de infailibili şi incoruptibili încât cineva să poată să le încredinţeze, fără nici o prudenţă, soarta tuturor, având încredere în cunoştinţele şi bunătatea lor? Şi chiar de ar exista oameni de o bunătate infinită, chiar dacă am presupune ceva ce nu s-a întâmplat niciodată în istorie şi ce credem că nu s-ar putea întâmpla niciodată, anume că guvernarea ar putea reveni celor capabili şi celor mai buni, posesia puterii de a guverna ar schimba cumva influenţa lor benefică? Nu ar paraliza-o sau distruge-o? Deoarece cei ce guvernează găsesc necesar să se ocupe cu lucruri pe care nu le înţeleg şi să-şi folosească cea mai mare parte din energie în a rămâne la putere, luptând să-şi satisfacă prietenii, ţinând nemulţumirile sub control şi stăpânind pe revoltaţi. Încă o dată, guvernatorii, fie ei buni sau răi, deştepţi sau ignoranţi, cum câştigă ei puterea? Se impun prin război, cuceriri sau revoluţie? Dacă este aşa, ce garanţii are publicul că cei care îi conduc au inima bună? În acest caz este o problemă de uzurpare, şi dacă subiecţii sunt nemulţumiţi, nimic nu le mai rămâne de făcut decât să-şi arunce jugul printr-un apel la arme. Sunt guvernatorii aleşi dintr-o anumită clasă sau partid? Atunci inevitabil ideile şi interesele acelei clase sau partid vor triumfa, iar dorinţele şi interesele celorlalţi vor fi sacrificate. Sunt aleşi printr-un sufragiu universal? Acum numerele sunt singurul criteriu şi numerele nu fac dovada raţiunii, justiţiei, capacităţii. Sub sufragiul universal, cei aleşi sunt cei care ştiu cel mai bine cum să abordeze masele. Minoritatea, care s-ar putea întâmpla să fie egală la număr cu majoritatea, dar doar cu un om în minus, este sacrificată. Experienţa a arătat că este imposibil să găseşti un sistem electoral care să asigure alegerea de către majoritatea reală.

Multe şi variate sunt teoriile prin care oamenii au căutat să justifice existenţa guvernării. Toate, totuşi, sunt fondate, mărturisit sau nu, pe prezumţia că indivizii dintr-o societate au interese contrare şi că o putere externă superioară este necesară pentru a-i obliga pe câţiva să respecte interesele altora, prescriind şi impunând o regulă de conduită, conform căreia fiecare poate obţine maximum de satisfacţie cu minimum de sacrificii. Dacă, conform teoreticienilor şcolii autoritare, interesele, tendinţele şi dorinţele unui individ sunt în opoziţie cu ale altui individ sau cu ale întregii societăţi, cine va avea dreptul şi puterea să oblige pe cineva să respecte interesele altcuiva? Cine va fi capabil să prevină jignirea dorinţei majorităţii de către cetăţeanul individual? Libertatea fiecăruia, spun ei, are ca limită libertatea altora: dar cine va stabili acele limite şi cine va face ca ele să fie respectate? Contradicţia naturală a intereselor şi pasiunilor creează necesitatea guvernării şi justifică autoritatea. Autoritatea intervine ca moderator în conflictele sociale şi defineşte limitele drepturilor şi îndatoririlor fiecăruia. Aceasta este teoria; dar înainte de a fi exprimată, teoria ar trebui bazată pe o explicare a realităţii. Ştim bine cum în economia socială teoriile sunt prea des inventate pentru a justifica realitatea, asta pentru a apăra privilegiul şi pentru a face să fie acceptat tacit de cei care sunt victimele sale. Să ne uităm mai atent la însăşi realitatea. Atât de-a lungul istoriei, cât şi în epoca actuală, guvernarea este fie brutală, violentă, dominarea arbitrară a câtorva asupra majorităţii, fie un instrument născocit pentru a asigura dominarea şi privilegiul celor care, prin forţă sau viclenie sau moştenire au acaparat toate mijloacele de a trăi, în primul rând pământul, unde îi ţin pe oameni în robie, obligându-i să muncească în avantajul lor.

Guvernele asupresc omenirea în două moduri: fie direct, prin forţă brută, adică violenţă fizică, sau indirect, privându-i de mijloacele de subzistenţă şi astfel reducându-i la neajutorare. Puterea politică îşi are originile în prima metodă, privilegiul economic a răsărit din a doua. Guvernele pot, de asemenea, să asuprească omul acţionând asupra naturii sale emoţionale şi în acest fel se constituie autoritatea religioasă. Nu există nici un argument pentru propagarea superstiţiilor religioase decât acela că apără şi consolidează privilegiul politic şi economic. În societatea primitivă, când lumea nu era atât de dens populată ca acum şi relaţiile sociale erau mai puţin complicate, dacă o împrejurare prevenea formarea obiceiurilor de solidaritate sau distrugea pe cele care deja existau şi stabilea dominarea omului asupra omului, cele două puteri, politică şi economică, erau unite în aceleaşi mâini – de obicei în acelea ale unui singur individ. Cei care prin forţă au cucerit şi sărăcit pe ceilalţi i-au constrâns să devină slujitorii lor şi să îndeplinească toate lucrurile conform capriciilor lor. Învingătorii erau şi proprietari şi legislatori şi regi şi judecători şi călăi. Dar odată cu creşterea populaţiei, cu creşterea nevoilor, cu complicarea relaţiilor sociale, continuarea prelungită a acestor despotisme a devenit imposibilă. Pentru propria lor siguranţă, conducătorii au fost obligaţi să depindă de o clasă privilegiată, adică de un anumit număr de indivizi cointeresaţi şi au fost, de asemenea, obligaţi să îi lase pe fiecare dintre aceşti indivizi să se întreţină singuri. Totuşi, şi-au rezervat pentru ei controlul suprem sau fundamental. Cu alte cuvinte, conducătorii şi-au rezervat dreptul de a exploata totul la propria discreţie şi astfel de a-şi satisface vanitatea lor regească. Astfel averea privată a fost dezvoltată sub umbra puterii conducătoare pentru protecţia sa şi – de obicei, inconştient – ca complice al său. Clasa proprietarilor a răsărit şi a concentrat, încetul cu încetul, în mâinile ei toate mijloacele de producţie, chiar fântâna vieţii – agricultură, industrie şi schimb – sfârşind prin a deveni chiar ea o putere. Această putere, prin superioritatea mijloacelor sale de acţiune şi prin marea masă de interese pe care le îmbrăţişază, întotdeauna sfârşeşte prin a subjuga mai mult sau mai puţin deschis puterea politică, adică guvernul pe care îl face poliţistul său. Acest fenomen a fost repetat des în istorie. De fiecare dată când, prin acţiune militară, forţa fizică brutală s-a instaurat în societate, cuceritorii au arătat tendinţa de a concentra guvernul şi proprietatea în propriile mâini. În fiecare caz totuşi, deoarece guvernul nu poate asista la producerea bogăţiei şi supraveghea şi dirija totul, găseşte necesar să împace o clasă puternică şi proprietatea privată este din nou înfiinţată. Cu ea vine divizarea celor două feluri de societate – cea a persoanelor care controlează forţa colectivă a societăţii şi aceea a proprietarilor, de care aceşti guvernatori devin dependenţi, deoarece proprietarii comandă sursa forţei colective amintite. Niciodată această stare de lucruri nu a fost atât de accentuată ca în timpurile moderne. Dezvoltarea producţiei, imensa extensie a comerţului, puterea pe care banii au căpătat-o şi toate rezultatele economice care decurg din descoperirea Americii, inventarea maşinăriilor etc. au asigurat supremaţia clasei capitaliste încât nu mai este mulţumitor să ne încredem în sprijinul guvernului şi s-a ajuns să se dorească ca guvernul compus din membrii din propria clasă, în continuu sub controlul lui şi organizaţi special, să-l apere împotriva răzbunării posibile a celor dezmoşteniţi. De aici originea sistemului parlamentar modern.

Astăzi guvernul este compus din proprietari sau oameni din clasa lor, deci în întregime sub influenţa lor încât cei mai bogaţi nu găsesc necesar să ia parte activ ei înşişi. În multe ţări, proletariatul participă totuşi la alegerea guvernului, deşi în mod simbolic. Aceasta este o concesie pe care burghezia (proprietarii) a făcut-o fie pentru a profita ei înşişi de sprijinul popular în lupta împotriva puterii regale sau aristocratice, fie pentru a distrage atenţia oamenilor de la propria lor emancipare, dându-le o parte aparentă din puterea politică. Totuşi, fie că burghezii au prevăzut sau nu când au cedat oamenilor dreptul de a vota, adevărul e că dreptul în sine s-a dovedit o batjocură, servind numai la consolidarea puterii burgheziei, dându-le celor mai energici proletari speranţa iluzorie de a ajunge la putere. De asemenea, cu un sufragiu universal – am putea spune, în special cu un sufragiu universal – guvernul a rămas servitorul şi poliţistul clasei burgheze. Cum ar putea fi altfel? Dacă guvernul ar trebui să atingă punctul de a deveni ostil, dacă speranţa democraţiei ar trebui să fie mai mult decât o deziluzie care înşeală oamenii, clasa burghezilor, ameninţată în interesele ei, s-ar revolta imediat şi ar folosi toată forţa şi influenţa care decurge din posesia de avere, pentru a reduce guvernul la simpla funcţie de a acţiona ca poliţist. În toate timpurile şi în toate locurile, oricare ar fi numele pe care guvernul şi-l ia, oricare ar fi originea lui sau organizarea lui, funcţia lui esenţială este întotdeauna aceea de opresiune şi exploatare a maselor şi de apărare a agresorilor şi exploatatorilor. Principala lui caracteristică şi instrumentele indispensabile sunt poliţistul şi colectorul de taxe, soldatul şi închisoarea. Şi la acestea este necesar să se adauge preotul şi învăţătorul, sprijiniţi şi protejaţi de guvern pentru a face spiritul oamenilor servil şi pentru a-i face docili în jug. Desigur, pe lângă această ocupaţie primară, pe lângă acest departament esenţial al acţiunii guvernului, alte departamente au fost adăugate de-a lungul timpului. Noi chiar recunoaştem că niciodată sau aproape niciodată un guvern nu a fost capabil să existe într-o ţară care a fost civilizată fără a adăuga la funcţiile sale de opresiune şi exploatare altele folositoare şi indispensabile vieţii  sociale. Dar acest fapt face cu toate acestea să fie adevărat că guvernul este în natura sa un mijloc de exploatare şi că poziţia sa este sortită să fie apărarea unei clase dominante, astfel confirmând şi sporind răutăţile dominaţiei. Guvernul îşi asumă rolul protejării, mai mult sau mai puţin vigilent, vieţii oamenilor împotriva atacurilor directe sau brutale; recunoaşte şi legalizează un anumit număr de drepturi şi obiceiuri şi ritualuri primitive fără de care este imposibil să trăieşti într-o societate. Organizează şi dirijează anumite servicii publice, cum ar fi poşta, păstrarea sănătăţii publice, case de corecţie, etc. şi pozează ca protectorul şi binefăcătorul celor săraci şi slabi. Dar pentru a demonstra opinia noastră este suficient să observăm cum şi de ce îndeplineşte aceste funcţii. De fapt, tot ce guvernul întreprinde este întotdeauna inspirat de spiritul dominării şi intenţionat să apere, lărgească şi să perpetueze privilegiile proprietăţii şi cele ale acelor clase a căror reprezentant şi apărător este guvernul.

Un guvern nu poate conduce pentru nici o durată de timp fără a-şi ascunde adevărata natură în spatele pretextului utilităţii generale. Nu poate respecta vieţile celor privilegiaţi fără să presupună că doreşte să respecte vieţile tuturor. Nu poate justifica tolerarea privilegiilor a câtorva fără să pretindă a fi custodele drepturilor tuturor. „Legea (şi desigur cei care au făcut legea, adică guvernanţii) a utilizat, spune Kropotkin, sentimentele sociale ale omului, adăugând la ele acele percepte ale moralităţii pe care omul le-a acceptat, împreună cu aranjamente folositoare minorităţii – exploatatorii – şi opuse intereselor celor care s-ar fi putut revolta, dacă nu ar fi această manifestare a unui fundament moral”. Un guvern nu poate dori distrugerea comunităţii, deoarece atunci el şi clasa dominantă nu ar putea revendica averea lor făcută prin exploatare; nici nu ar putea guvernul să lase comunitatea să se ocupe singură de treburile ei, deoarece atunci oamenii ar descoperi curând că guvernul nu a fost necesar pentru un alt scop decât acela de a apăra clasa proprietară care îi sărăceşte şi s-ar grăbi să se scape atât de guvern, cât şi de clasa proprietară. Astăzi, în faţa cererilor persistente şi ameninţătoare ale proletariatului, guvernele arată o tendinţă de a se amesteca în relaţiile dintre angajatori şi muncitori. Astfel, ei încearcă să oprească mişcarea muncitorilor şi să împiedice cu reforme înşelătoare încercările săracilor de a lua ceea ce le revine, anume o parte egală din lucrurile bune din viaţa de care alţii se bucură. Trebuie, de asemenea, să ne amintim că, pe de o parte, burghezii, clasa proprietară, fac război între ei şi se distrug unul pe altul în continuu şi că, pe de altă parte, guvernul, deşi compus din burghezi şi acţionand ca servitorii lor şi protector, ca orice servitor sau protector se lupta continuu pentru a se emancipa. Astfel, acest joc, această balansare între cedare şi retragere, această căutare de aliaţi printre oameni şi împotriva claselor şi printre clase împotriva maselor formează ştiinţa guvernatorilor şi orbeşte pe cei ingenioşi şi flegmatici, care întotdeauna se aşteaptă ca salvarea să vină de la cei de sus.

Cu toate acestea, guvernul nu-şi schimbă natura. Dacă acţionează ca regulator sau garant al drepturilor şi îndatoririlor fiecăruia, perverteşte sentimentele de justiţie. Justifică răul şi pedepseşte fiecare act care ameninţă privilegiile guvernatorilor şi proprietarilor. Declară juste şi legale cele mai atroce exploatări asupra celor mizerabili, ceea ce înseamnă o lentă şi continuă crimă materială şi morală, săvârşită de către cei care au asupra celor care nu au.  Încă o dată, dacă administrează serviciile publice, întotdeauna ia în considerare interesele guvernatorilor şi proprietarilor, neocupându-se de interesele maselor care muncesc, cu excepţia doar a ceea ce este necesar pentru a face masele doritoare să îndure partea lor de taxare. Dacă instruieşte, înlănţuie şi ciunteşte adevărul şi tinde să pregătească minţile şi inimile tinerilor pentru a deveni fie tirani, fie sclavi docili, conform clasei din care fac parte. În mâinile guvernului totul devine un mijloc de exploatare, totul serveşte ca o măsură a poliţiei, folositoare pentru a ţine oamenii sub control. Şi trebuie să fie astfel. Dacă viaţa omenirii constă în lupta dintre om şi om, normal că trebuie să fie cuceritori şi cuceriţi şi guvernul, care este mijlocul prin care li se asigură învingătorilor rezultatele victoriei lor şi perpetuarea acelor rezultate, sigur nu va cădea niciodată de partea celor care au pierdut, fie că bătălia este pe baza puterii fizice sau intelectuale sau în domeniul economic. Şi cei care au luptat pentru a-şi asigura condiţii mai bune decât ar putea avea alţii pentru a câştiga privilegii şi a adăuga dominaţia la putere şi care au obţinut victoria, cu siguranţă nu o vor folosi pentru a apăra drepturile celor înfrânţi şi pentru a limita propria lor putere şi a prietenilor şi adepţilor lor. Guvernul – sau Statul, dacă vreţi – ca judecător, moderator al conflictelor sociale, administrator imparţial al intereselor publice, este o minciună, o iluzie, o Utopie, niciodată realizată şi niciodată realizabilă. Dacă de fapt interesele oamenilor trebuie să fie întotdeauna contrare, dacă, într-adevăr, conflictul dintre oameni a făcut ca legile să fie necesare în societatea umană, şi libertatea individului trebuie să fie limitată de libertatea altor indivizi, atunci fiecare va căuta întotdeauna să facă să triumfe interesele lui asupra intereselor altora. Fiecare se va lupta pentru a-şi mări propria libertate cu preţul libertăţii altora şi ar fi guvernare. Nu doar pentru că a fost mai mult sau mai puţin folositor totalităţii membrilor societăţii să aibă un guvern, ci deoarece cuceritorii ar dori să-şi asigure fructele victoriei. Ei ar dori să-i supună pe cei înfrânţi şi să se elibereze de problema de a fi întotdeauna în defensivă şi ar numi oameni, special adaptaţi la această ocupaţie, să acţioneze ca poliţie. Dacă ar fi într-adevăr aceasta situaţia, atunci umanitatea ar fi destinată să piară în mijlocul luptei dintre tirania dominatorilor şi răzvrătirea celor cuceriţi.Dar viitorul umanităţii este unul mai fericit deoarece legea care guvernează este mai slabă.

Astfel, în lupta de secole dintre libertate şi autoritate sau, cu alte cuvinte, dintre egalitatea socială şi castele sociale, problema în discuţie nu a fost de fapt relaţia dintre societate şi individ sau creşterea independenţei individuale cu preţul controlului social sau viceversa. Mai degrabă, a avut de-a face cu prevenirea asupririi de către oricare individ a celorlalţi; cu a acorda tuturor aceleaşi drepturi şi aceleaşi mijloace de luptă. A avut de-a face cu înlocuirea iniţiativei tuturor, care trebuie natural să aibă drept rezultat avantajul tuturor, cu iniţiativa celor puţini, care are drept rezultat suprimarea tuturor celorlalţi. Este întotdeauna,  pe  scurt,  problema  de  a pune capăt dominaţiei şi exploatării omului de către om în aşa fel încât toţi să fie interesaţi de bunăstarea comună şi în aşa fel încât forţa individuală a fiecăruia, în loc să asuprească pe alţii, va găsi posibilitatea dezvoltării complete şi fiecare va căuta să se asocieze cu alţii pentru mai marele avantaj al tuturor. Din ceea ce am spus decurge că existenţa unui guvern nu numai că nu ar produce o creştere a forţei productive, ci ar diminua-o foarte mult, deoarece guvernul ar limita iniţiativa celor puţini. Ar da acestei minorităţi dreptul de a face toate lucrurile fără a fi capabil, bineînţeles, să îi înzestreze cu cunoaşterea sau înţelegerea tuturor lucrurilor. De fapt, dacă arunci legislaţia şi toate operaţiunile guvernului care intenţionează să protejeze pe cei privilegiaţi nu mai rămâne nimic. „Statul, spune Sismondi, este întotdeauna o putere conservatoare care autorizează, reglementează şi organizează cuceririle progresului (şi istoria mărturiseşte că le aplică pentru profitul său şi al altor clase privilegiate) dar niciodată nu le instaurează. Noile idei întotdeauna se trag de mai jos, sunt concepute în temelia societăţii şi, atunci când sunt divulgate, devin opinie şi cresc. Dar ele trebuie întotdeauna să se întâlnească în drumul lor şi să combată puterile înfiinţate ale tradiţiei, obiceiului, privilegiului şi erorii”.

Pentru a înţelege cum poate societatea să existe fără un guvern, este suficient să ne îndreptăm atenţia pentru o scurtă perioadă către ceea ce se întâmplă de fapt în societatea noastră prezentă. Vom vedea că, în realitate, cele mai importante funcţii sunt îndeplinite chiar în zilele noastre în afara intervenţiei guvernului. Vom vedea, de asemenea, că guvernul se amestecă numai pentru a exploata masele sau pentru a apăra pe cei privilegiaţi sau, în cele din urmă, să sancţioneze neapărat tot ceea ce s-a făcut fără ajutorul său, de obicei în ciuda unei opoziţii. Oamenii muncesc, studiază, călătoresc, urmează aşa cum vor regulile curente ale moralităţii; profită de pe urma progresului ştiinţei şi artei, au nenumărate interese mutuale, fără să simtă vreodată nevoia de a fi îndrumaţi de cineva cum să se comporte în legătură cu aceste chestiuni. Din contră, doar acele lucruri în care nu există amestec guvernamental prosperă cel mai bine şi dau naştere unui minimum de discordie, fiind inconştient adaptate dorinţei tuturor în modul găsit cel mai folositor şi agreabil. Guvernul nu este mai necesar pentru mari sarcini sau pentru acele servicii publice care cer cooperarea constantă a multor oameni de diferite condiţii şi din diferite ţări. Mii de astfel de sarcini sunt chiar şi acum munca asociaţiilor formate voluntar. Şi acestea sunt, lucru recunoscut de toţi, sarcinile care reuşesc cel mai bine. Nu ne referim la asociaţiile capitaliştilor, organizate prin exploatare, chiar dacă arată posibilităţi şi puteri ale liberei asocieri, care s-ar putea extinde până când ar cuprinde toţi oamenii de pe pământ şi include cele mai largi şi variate interese. Noi vorbim mai degrabă de acele asociaţii inspirate de dragostea umanităţii sau de pasiunea pentru cunoaştere sau chiar pur şi simplu de dorinţa pentru amuzament, acestea reprezentând acele grupuri care vor exista într-o societate în care proprietatea privată şi lupta dintre oameni fiind abolite, fiecare îşi va găsi interesele sale compatibile cu interesele celorlalţi şi va găsi cea mai mare satisfacţie în a face bine şi a încânta pe alţii. Societăţile şi congresele ştiinţifice, sindicatele muncitorilor, societăţile pentru pace, voluntarii care se grăbesc să salveze în timpul marilor calamităţi sunt toate exemple, printre alte mii, de puterea spiritului asocierii care întotdeauna se arată când se naşte o nevoie sau un entuziasm ia stăpânire. Că acele asociaţii voluntare nu acoperă pământul şi nu îmbrăţişează fiecare ramură de activitate materială şi morala este din vina obstacolelor puse în calea lor de guverne, contradicţiilor create de posesiunea de proprietate privată şi a impotenţei şi degradării la care este redusă majoritatea omenirii de către monopolizarea averii de partea unei minorităţi.

Guvernul ia în sarcina sa, de exemplu, serviciul poştal şi de telegraf. Dar în ce mod le ajută de fapt? Când oamenii sunt într-o asemenea condiţie încât să se poată bucura şi să simtă nevoia unor astfel de servicii se vor gândi să le organizeze, şi omul cu cunoştinţele tehnice necesare nu va cere un certificat de la guvern pentru a i se permite să înceapă munca. Cu cât nevoia este mai generală şi urgentă, cu atât mai mulţi voluntari se vor oferi să o satisfacă. Ar avea oamenii abilitatea necesară pentru a produce şi distribui provizii? Nu vă temeţi, nu vor muri de foame aşteptând ca guvernul să dea o lege pe această temă. Oriunde există un guvern, trebuie să aştepte până când oamenii mai întâi au organizat totul, şi apoi să vină cu legile lui pentru a sancţiona şi exploata ceea ce a fost deja făcut. Este evident că interesul privat este marele motiv pentru toată activitatea. Astfel fiind, când interesul tuturor devine interesul fiecăruia (şi neapărat va deveni imediat ce proprietatea privată va fi abolită), atunci totul va fi activ. Dacă ei muncesc acum în interesul unei minorităţi, cu mult mai mult şi mult mai bine ei vor munci pentru a satisface interesele tuturor. Este greu de înţeles cum cineva poate crede că serviciile publice indispensabile vieţii sociale pot fi mai bine asigurate prin ordinul unui guvern decât prin muncitorii înşişi care prin propria alegere sau prin acord cu alţii le îndeplinesc sub controlul imediat al tuturor celor interesaţi. Desigur, în fiecare colectiv mare care întreprinde pe o scară largă este nevoie de diviziunea muncii, îndrumare tehnică, administrare, etc. Dar autoritarii doar se joacă cu cuvintele, când deduc un motiv pentru existenţa guvernului.

Guvernul, trebuie repetat, este agregatul indivizilor care au primit sau care au luat dreptul sau mijlocul de a face legi şi de a forţa oamenii să se supună lor. Administratorii, inginerii, etc., pe de altă parte, sunt oameni care primesc sau îşi asumă sarcina de a face o anumită muncă.

Guvernarea semnifică cedarea iniţiativei şi suveranităţii tuturor în mâinile unei minorităţi.

INFO-PROPAGANDA

Initiativa Autonoma—Craiova

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s