Sufletul Omului în Socialism – Oscar Wilde

Principalul avantaj care ar apărea în urma instaurării socialismului este, fără îndoială, faptul că socialismul ne-ar elibera de necesitatea sordidă de a trăi pentru alţii, ceea ce în prezent apasă atât de greu aproape asupra tuturor.

În decursul secolului, câteodată, un mare om de şti­inţă cum este Darwin, un mare poet cum este Keats şi un spirit critic fin cum este Renan, un artist desăvârşit ca Flaubert au fost capabili să se izoleze, să se ţină deoparte de pretenţiile zgomotoase ale celorlalţi, să stea „la adăpostul zidului”, cum spune Platon, şi să atingă astfel perfecţiunea interioară, spre propriul câştig unic şi spre câştigul unic şi durabil al lumii întregi. Majo­ritatea oamenilor îşi ruinează viaţa printr-un altruism nesănătos şi exagerat – sunt forţaţi, într-adevăr, să se ruineze. Se văd înconjuraţi de o sărăcie dezgustătoare, de o urâţenie dezgustătoare, de o foamete dezgustă­toare. Sunt astfel, inevitabil, adânc tulburaţi de toate acestea. Omul este stârnit mai curând emoţional decât intelectual; şi, aşa cum am subliniat acum câtva timp într-un articol despre funcţia criticii, e mai uşor să ai înţelegere faţă de suferinţă decât faţă de gândire. În consecinţă, având intenţii admirabile, deşi greşit direcţionate, ei se înhamă la modul foarte serios şi cu mult sentiment să remedieze relele pe care le întâlnesc. Dar remediile concepute de ei nu vindecă boala, o prelungesc doar. Într-adevăr, remediile lor sunt o parte a bolii.

De exemplu, ei încearcă să rezolve problema sărăciei prin menţinerea în viaţă a săracilor sau, în cazul unei şcoli superioare de gândire, prin amuzarea săracilor.

Dar aceasta nu este o soluţie, este o agravare a dificultăţii. Scopul adecvat este acela de a încerca să reconstruieşti societatea pe nişte baze care vor face imposibilă prezenţa sărăciei. Virtuţile altruiste au împiedicat într-adevăr împlinirea acestui scop. Aşa cum cei mai răi stăpâni de sclavi au fost aceia care se arătau buni cu sclavii, împiedicând, pe de o parte, conştientizarea ororii sistemului de către cei care sufereau de pe urma lui şi, pe de alta, înţelegerea lui de către cei care îl studiau, tot astfel, în actuala stare de lucruri din Anglia, oamenii care fac cel mai mare rău sunt cei care încearcă să facă bine. Şi, în cele din urmă, avem parte de cei care au studiat într-adevăr problema şi sunt cunoscători ai vieţii – oameni educaţi, care locuiesc în East-End -, oameni care ies în faţă implorând comu­nitatea să-şi ţină în frâu impulsul altruist de caritate, bunăvoinţă şi altele asemenea. Au perfectă dreptate. Caritatea dă naştere unor păcate multiple.

Mai este de adăugat un lucru. Este imoral să te foloseşti de proprietatea privată pentru a alina relele care apar din instituţia proprietăţii private. Este imoral şi necinstit.

În socialism, desigur, toate acestea se vor schimba. Oamenii nu vor mai trăi în bârloguri şi zdrenţe fetide, nu vor mai creşte copii nesănătoşi, rupţi de foame, într-un mediu imposibil, absolut repugnant. Siguranţa societăţii nu va depinde, cum se întâmplă acum, de starea vremii. Dacă va veni gerul, nu vor mai exista o sută de mii de oameni fără slujbă, vagabondând pe străzi într-o stare de mizerie dezgustătoare, văicărindu-se şi cerând de pomană pe la vecini sau înghesuindu-se pe la uşile unor adăposturi respingătoare pentru a face rost de o bucăţică de pâine şi de un culcuş mizer. Fiecare membru al societăţii va participa la prosperitatea şi fericirea generală a societăţii şi, de va veni gerul, el nu se va afla, practic, într-o stare mai rea decât celălalt.

Pe de altă parte, socialismul însuşi nu va avea valoare pur şi simplu pentru că va duce la individualism.

Socialismul, comunismul sau cum vrem să-i spunem, prin faptul că transformă proprietatea privată în bogăţie publică şi substituie competiţia cooperării, va reda societăţii starea ei cuvenită de organism pe deplin sănătos şi va asigura bunăstarea materială a fiecărui membru al comunităţii. De fapt, el va da vieţii funda­mentul şi mediul ei adecvat. Dar mai este nevoie de ceva pentru dezvoltarea plenară a vieţii, în sensul atin­gerii perfecţiunii. Dacă socialismul este autoritar, dacă există guverne înarmate cu putere economică, aşa cum acum sunt cu puterea politică, dacă, într-un cuvânt, vom avea parte de tiranii industriale, atunci această ultimă condiţie a omului va fi mult mai rea decât cea dintâi. În prezent, drept consecinţă a existenţei socie­tăţii private, se dă posibilitatea unui număr redutabil de oameni să-şi dezvolte un grad limitat de individua­lism. Aceştia fie sunt obligaţi să muncească pentru a-şi câştiga existenţa, fie au posibilitatea să-şi aleagă sfera de activitate care li se potriveşte şi le face plăcere. Aceştia sunt poeţii, filosofii, oamenii de ştiinţă, oamenii de cultură – într-un cuvânt, oamenii adevăraţi, oamenii care s-au autorealizat şi prin intermediul cărora însăşi umanitatea se realizează parţial. Pe de altă parte, există mulţi oameni care, neavând proprietate privată şi fiind mereu la limita foametei, sunt forţaţi să înde­plinească munca animalelor de povară, să facă o muncă destul de nepotrivită lor, spre care sunt împinşi de o tiranie a lipsei, una peremptorie, neraţională şi degra­dantă. Aceştia sunt săracii, iar printre ei nu există delicateţe a manierelor, conversaţie fermecătoare, civili­zaţie, cultură, rafinament al plăcerilor sau bucurie a vieţii. Dar de pe urma forţei lor colective umanitatea câştigă mult în sensul prosperităţii materiale, în câştig iese rezultatul material, omul sărac nu are absolut nici un fel de importanţă în sine. El este doar atomul infi­nitezimal al unei puteri care, departe de a-1 menaja, îl striveşte, una care îl preferă strivit, pentru că în această ipostază este mult mai obedient.

Desigur, s-ar putea spune că individualismul generat în condiţiile proprietăţii private nu este întotdeauna, sau de obicei, unul de calitate sau minunat, şi că săracii, dacă nu au cultură sau farmec, posedă, totuşi, multe virtuţi. Ambele afirmaţii ar putea fi destul de adevărate. Faptul de a poseda o proprietate privată este deseori demoralizant, şi acesta este unul dintre motivele pentru care socialismul doreşte să scape de această instituţie. De fapt, proprietatea privată este într-adevăr un incon­venient. Acum câţiva ani oamenii spuneau prin ţară că proprietatea presupune îndatoriri. Biserica a început şi ea s-o spună. Poţi auzi acest lucru rostit din amvon. Este perfect adevărat. Proprietatea nu numai că presu­pune îndatoriri, dar presupune atâtea îndatoriri, încât faptul de a avea este o pacoste, în orice fel a-i lua-o. Trebuie să faci faţă la nesfârşite pretenţii, să acorzi o nesfârşită atenţie afacerilor, în fine, este o nesfârşită bătaie de cap. Dacă proprietatea ar presupune doar plăceri, i-am putea face faţă, dar îndatoririle o fac de nesuportat. Trebuie să scăpăm de ea în interesul celor bogaţi. Se prea poate ca virtuţile celor săraci să fie acceptate cu uşurinţă, ceea ce este regretabil. Ni se spune adesea ca săracii sunt recunoscători pentru actele de caritate. Fără îndoială că unii dintre ei sunt, dar cei mai buni dintre săraci nu sunt niciodată recunoscători. Ei sunt nerecunoscători, nemulţumiţi, nesupuşi, rebeli. Au dreptate să fie aşa. Ei simt caritatea ca pe un gen ridicol de restituire parţială sau binefacere senti­mentală, însoţită de obicei de o încercare deplasată din partea sentimentalului de a le tiraniza viaţa intimă. De ce ar trebui ei să fie recunoscători pentru firimiturile care cad de la masa bogatului? Ar trebui puşi la masă şi în clipa aceea ar începe să-şi dea seama despre ce este vorba. În privinţa nemulţumirii, ei bine, omul care n-ar fi nemulţumit de un astfel de mediu, de o asemenea viaţa precară, ar fi o brută perfectă. Pentru oricine care a citit ceva istorie, nesupunerea este virtutea originară. Doar prin nesupunere s-a realizat progresul, prin nesu­punere s-a ajuns la revoltă. Uneori săracii sunt lăudaţi pentru că sunt economi. Dar a recomanda săracilor să fie economi este grotesc şi insultător în acelaşi timp. E ca şi cum l-ai sfătui pe flămând să mănânce mai puţin. Ar fi absolut imoral ca un muncitor de la ţară sau de la oraş să fie econom. Omul nu trebuie să fie gata să arate că poate trăi ca un animal prost hrănit. Ar trebui să refuze să trăiască astfel şi ar trebui fie să fure, fie să continue să trăiască plătind taxe, ceea ce, după unii, este o formă de furt. În ceea ce priveşte cerşi­tul, e mai sigur să cerşeşti decât să iei, dar e mai frumos să iei  decât să  cerşeşti. Nu. Săracul nerecunoscător, neeconom, nesupus şi rebel este, după toate probabilită­ţile, o personalitate adevărată, are ceva de spus. Oricum, protestul lui e sănătos. În ceea ce-i priveşte pe săracii virtuoşi, ne e milă de ei, dar nu-i putem admira absolut deloc. Ei au încheiat un pact personal cu inamicul şi şi-au vândut dreptul lor de primi născuţi pe o zeamă proastă. Trebuie să fie extrem de proşti să facă aşa ceva. Poţi înţelege un om care acceptă legile care protejează proprietatea privată şi este de acord cu acumularea de proprietate atâta vreme cât o face pentru a duce o viaţă frumoasă şi intelectuală. Dar mi se pare incredibil că un om a cărui viaţă este lezată şi urâţită din cauza acestor legi poate să consimtă tacit la perpetuarea lor.

Totuşi, nu este dificil să găseşti explicaţia. Asta e. Mizeria şi sărăcia sunt atât de degradante, iar practi­carea lor are un efect atât de paralizant asupra naturii umane, încât nici o clasă nu este cu adevărat conştientă de propria suferinţă. Alţii trebuie să le-o spună şi, de obicei, nu-i cred. Ceea ce marii patroni spun împotriva agitatorilor este, neîndoios, adevărat. Agitatorii sunt un grup de oameni băgăcioşi care se duc în rândurile claselor nemulţumite şi semănă seminţele nemulţumirii. Acesta este motivul pentru care agitatorii sunt absolut necesari. Fără ei nu s-ar face nimic în sensul civilizării, având în vedere starea noastră incompletă. În America sclavia a fost abolită nu drept consecinţă a vreunei acţiuni din partea sclavilor, neexistând, practic, dorinţa lor expresă de a fi liberi. Ea a fost abolită dato­rită acţiunii total ilegale a unor agitatori din Boston şi din alte părţi, care nu erau nici sclavi şi nici nu aveau vreo legătură cu problema asta. Fără îndoială că aceşti aboliţionişti au aprins făclia întregii poveşti. Şi este straniu să remarcăm faptul că sclavii nu numai că nu i-au ajutat substanţial, dar nici măcar nu i-au înţeles.

Iar la terminarea războiului, când sclavii s-au trezit liberi, s-au trezit liberi să flămânzească şi mulţi dintre ei au regretat starea de fapt. Pentru un gânditor, cel mai tragic eveniment al Revoluţiei franceze nu este că Maria Antoaneta a fost omorâtă pentru că era regină, ci faptul că ţăranii flămânzi din Vendée s-au dus să moară pentru cauza monstruoasă a feudalismului.

Este limpede deci că nu va putea fi vorba despre socialismul autoritar. Pentru că, în vreme ce în sistemul actual mulţi oameni pot trăi bucurându-se de o anumită libertate de expresie şi de fericire, în sistemul de cazarmă industrială sau de tiranie economică nimeni nu va putea dispune de asemenea libertate. Este regre­tabil faptul că o parte a comunităţii noastre trebuie să trăiască, practic, în sclavie, dar e o probă de copilărie să propui rezolvarea problemei prin aruncarea întregii comunităţi în braţele sclaviei. Orice om trebuie lăsat liber să-şi aleagă munca, aceea care îi place. Asupra lui nu trebuie să se exercite nici o formă de constrângere. Dacă se va întâmpla aşa, munca nu-i va face bine si nici nu va fi profitabilă pentru ceilalţi. Prin muncă eu înţe­leg o activitate de orice fel.

Nu pot să cred că vreun socialist ar propune azi, la modul serios, ca un inspector să treacă în fiecare dimi­neaţă pe la fiecare casă pentru a vedea dacă fiecare cetăţean s-a sculat şi a muncit opt ore. Omenirea a trecut de acest stadiu, rezervând acest mod de viaţă celor pe care îi numeşte, într-o manieră arbitrară, crimi­nali. Dar recunosc că multe dintre opiniile socialiste pe care le-am auzit îmi par contaminate de idei autoritare, dacă nu cumva coercitive. Desigur, autoritatea şi coerciţia sunt excluse. Orice formă de asociere trebuie să fie voluntară. Omul se simte bine doar în asocieri voluntare.

S-ar putea pune întrebarea în ce mod individua­lismul, care este mai mult sau mai puţin dependent de existenţa proprietăţii private pentru a putea să se dezvolte, va beneficia de abolirea proprietăţii private. Răspunsul este foarte simplu. Este adevărat că, în con­diţiile existente, extrem de puţini oameni, cum ar fi Byron, Shelley, Browning, Victor Hugo, Baudelaire şi alţii, care au avut mijloace proprii de întreţinere, şi-au putut desăvârşi personalitatea în mai mică sau mai mare măsură. Nici unul dintre aceştia nu a lucrat o zi ca angajat. Toţi au fost scutiţi de sărăcie. Cu toţii au fost extrem de avantajaţi, întrebarea este dacă înlătu­rarea unui asemenea avantaj ar servi individualismul. Să presupunem că este înlăturat. Ce se va întâmpla atunci cu individualismul ? Ce foloase ar trage acesta ?

Iată cum va beneficia. În noile condiţii, individua­lismul va fi cu mult mai liber, de mai bună calitate şi cu mult mai accentuat decât este el acum. Nu mă gândesc la acel individualism superior, al imaginaţiei, adică la individualismul unor poeţi pe care i-am menţionat, ci la individualismul existent latent şi potenţial în omenire. Pentru că recunoaşterea proprietăţii private a pre­judiciat într-adevăr individualismul, l-a obscurizat, confundând omul cu ceea ce el posedă. Aceasta a dus individualismul pe un drum greşit, adică nu şi-a ales drept scop evoluţia sinelui, ci câştigul. În acest sens, omul s-a gândit că lucrul cu adevărat important este faptul de a poseda şi nu a ştiut că lucrul cu adevărat important este acela de a fi. Adevărata perfecţiune a omului constă nu în ceea ce el posedă, ci în ceea ce el este. Proprietatea privată a zdrobit adevăratul individualism şi a instaurat unul fals. Ea a privat de individualism o parte a comunităţii, înfometându-i membrii. A privat cealaltă parte a comunităţii de individualism punându-i pe membrii acesteia pe un drum greşit şi împovărându-i. Atât de total a fost absorbită personalitatea omului de către bunurile posedate, încât legea engleză a tratat delictele împotriva proprietăţii cu o severitate mult mai accentuată decât pe cele împotriva persoanei proprietarului, proprietatea fiind un test de cetăţenie fidelă. Industria necesară în producerea banilor este, de ase­menea, extrem de demoralizantă. Într-o comunitate ca a noastră, în care proprietatea îţi conferă distincţie imensă, poziţie socială, onoare, respect, titluri şi alte lucruri plăcute de acest fel, omul, fiind prin firea lucru­rilor un ambiţios, îşi face un scop din a acumula această proprietate, continuând obositor şi plicticos să acumuleze mult timp după ce a obţinut mai mult decât îşi doreşte sau poate să folosească sau să se bucure de existenţa ei sau să ştie că există. Omul va ajunge să moară spetindu-se muncind pentru a-şi pune la adăpost pro­prietatea şi, ţinând seama de avantajele enorme pe care le aduce proprietatea, acest lucru nu este deloc surprinzător. Nu poţi decât să regreţi că societatea trebuie construită pe o asemenea bază încât omul a fost împins spre o astfel de fundătură care nu-i permite să-şi dez­volte în mod liber tot ce este minunat, fascinant şi încântător în el, una care îl lipseşte de adevărata plă­cere de a trăi. În condiţiile date el este, de asemenea, foarte nesigur. Un negustor enorm de bogat se poate afla – şi adesea este – în orice moment în voia unor lucruri pe care nu le poate controla. Dacă bate vântul puţin mai tare sau dacă vremea se schimbă brusc sau se întâmplă ceva cu totul neînsemnat, vaporul i se poate scufunda, speculaţiile sale pot fi greşite şi se trezeşte sărac, lipsit de poziţia socială pe care o avusese. Ei bine, nimic nu ar trebui să-l lezeze pe om în afară de el însuşi. Nimic n-ar trebui să-1 prejudicieze. Omul nu se are decât pe sine. Tot ce se află în afara lui ar trebui să fie lipsit de importanţă.

O dată cu abolirea proprietăţii private va exista un individualism adevărat, frumos şi sănătos. Nimeni nu-şi va mai risipi viaţa acumulând diverse obiecte şi simboluri ale obiectelor. Omul va trăi într-adevăr. A trăi este unul dintre cele mai rare lucruri din lume. Majori­tatea oamenilor există, doar atât.

Problema este dacă am întâlnit vreodată expresia deplină a personalităţii, cu excepţia planului imaginativ al artei. În realitate, de fapt, nu am văzut-o. Cezar, spune Mommsen, a fost un om deplin şi perfect. Dar cât de tragică era nesiguranţa lui! Acolo unde există un om care-şi exercită autoritatea, există şi unul care se opune autorităţii. Cezar a fost perfect, dar perfecţiunea lui mergea pe un drum primejdios. Marcus Aurelius a fost un om perfect, spune Renan. Da, marele împărat era un om perfect. Dar cât de intolerabile erau pretenţiile cu care era asaltat! Se clătina sub povara imperiului. Era conştient de faptul că este un om prea slab pentru a purta povara lui Titan şi o lume mult prea vastă.

Prin omul perfect eu înţeleg acel om care se dezvoltă în condiţii perfecte, unul care nu este rănit, îngrijorat, mutilat sau în pericol. Majoritatea personalităţilor au fost obligate să fie oameni rebeli. Jumătate din puterea lor s-a risipit în înfruntări. De exemplu, personalitatea lui Byron s-a irosit teribil în lupta cu prostia, ipocrizia şi filistinismul englezilor. Astfel de bătălii nu-ţi inten­sifică forţa întotdeauna – ele îţi exagerează slăbiciunea. Byron n-a putut să ne dea ceea ce altminteri ne-ar fi dat. Shelley a scăpat mai bine. Asemeni lui Byron, el a plecat din Anglia cât a putut de repede. Dar nu era atât de bine cunoscut. Dacă englezii şi-ar fi dat seama ce mare poet era, şi-ar fi ascuţit colţii şi i-ar fi făcut viaţa absolut insuportabilă. Dar el nu era o figură notabilă în societate şi, în consecinţă, a scăpat într-o anumită măsură. Chiar la Shelley, marca de rebeliune este une­ori prea puternică. Marca personalităţii perfecte nu este spiritul rebel, ci acela paşnic.

Atunci când o vom vedea, adevărata personalitate a omului va fi ceva minunat. Va creşte simplu şi natural ca o floare sau ca un copac. Nu va lupta cu sine. Nu se va angaja în certuri sau dispute. Nu va căuta să dove­dească ceva. Va şti totul. Cu toate acestea, nu se va preocupa de cunoaştere. Va avea înţelepciune. Valoarea acesteia nu se va măsura în lucruri materiale. Nu va avea nimic. Şi, cu toate acestea, va avea totul – chiar dacă i se va lua, va mai avea încă, atât de bogată va fi. Acest gen de personalitate nu se va mai amesteca mereu cu alţii şi nu le va cere să-i semene, îi va iubi pentru că sunt diferiţi. Şi totuşi, dacă nu se va amesteca, ne va ajuta pe toţi, aşa cum un lucru frumos ne ajută prin simplul fapt că este ceea ce este. Personalitatea omului va fi un lucru minunat. Va fi la fel de minunat precum personalitatea unui copil.

Este la latitudinea lor ca evoluţia personalităţii să fie susţinută de creştinism; dar dacă oamenii nu doresc acest sprijin, ea oricum se va dezvolta cu siguranţă. Şi asta pentru că nu se va preocupa de trecut şi nici nu-i va păsa dacă lucrurile s-au întâmplat sau nu. Nu va accepta legi în afara propriilor legi şi nici altă autoritate în afara propriei autorităţi. Totuşi îi va iubi pe cei care s-au străduit să o intensifice şi va vorbi adesea despre ei. Unul dintre aceştia a fost Christos. „Cunoaşte-te pe tine însuţi!” stă scris deasupra porta­lului lumii antice. Deasupra portalului lumii noi va trebui să scrie: „Fii tu însuţi”. Iar mesajul lui Christos a fost, pur şi simplu, „Fii tu însuţi”. Acesta este secretul lui Christos.

Când Isus vorbeşte despre săraci, el se referă pur şi simplu la personalităţi, iar atunci când vorbeşte despre bogaţi, el se referă la acei oameni care nu şi-au dezvoltat personalitatea. Isus trăia şi se mişca într-o comunitate care permitea acumularea proprietăţii private, aşa cum se întâmplă în a noastră, iar evanghelia predicată de el nu spune că într-o asemenea comunitate e bine ca omul să mănânce puţin, nesănătos, să poarte haine zdrenţăroase, murdare, să doarmă în locuinţe oribile şi nesănătoase, şi e rău ca omul să trăiască în condiţii sănătoase, plăcute, decente. O astfel de perspectivă ar fi fost greşită atunci şi acolo, cum ar fi greşită în Anglia zilelor noastre, căci pe măsură ce ne îndreptăm spre nordul ţării, necesităţile materiale capătă o importanţă vitală, iar societatea noastră este infinit mai complexă, punând la vedere extreme mai accentuate ale luxului şi pauperităţii decât societatea antică. Asta a dorit să spună Isus, şi i-a spus omului: „Ai o personalitate minu­nată. Dezvoltă-ţi-o. Fii tu însuţi. Să nu-ţi imaginezi că perfecţiunea ta stă în acumularea sau posedarea de lucruri exterioare. Perfecţiunea sălăşluieşte în tine. Dacă ţi-ai da seama de acest lucru, nu ţi-ai dori să fii bogat. Bogăţiile obişnuite pot fi furate. Adevăratele bogăţii nu pot fi furate, în vistieria sufletului tău există lucruri infinit de preţioase – acestea nu-ţi pot fi luate. Aşa că încearcă să-ţi modelezi viaţa astfel încât lucrurile exte­rioare să nu te lezeze, încearcă de asemenea să scapi de proprietatea personală. Ea presupune o preocupare sordidă, muncă nesfârşită, rău continuu. Proprietatea personală împiedică individualismul la tot pasul”. Este de remarcat faptul  că  Isus  nu  spune  niciodată că oamenii împovăraţi de nevoi sunt neapărat buni, iar cei bogaţi neapărat răi. Nu ar fi fost adevărat, în calitate de clasă, oamenii bogaţi sunt mai buni decât oamenii împovăraţi de nevoi, mai morali, cu un grad sporit de intelectualitate, mai bine crescuţi. În comunitate, există doar o singură clasă care se gândeşte mai mult la bani decât cei bogaţi – aceştia sunt săracii. Săracii nu se pot gândi la altceva, în aceasta constă nefericirea de a fi sărac.  Ceea ce Isus spune într-adevăr este că omul atinge perfecţiunea nu prin ceea ce are, nici măcar prin ceea ce face – omul atinge perfecţiunea prin ceea ce este. Astfel, tânărul bogat care vine la Isus este prezen­tat ca un cetăţean eminamente bun, unul care nu a încălcat legile clasei căreia îi aparţine şi nici poruncile religiei. El este un ins respectabil în sensul obişnuit al acestui cuvânt extraordinar. Isus îi spune: „Trebuie să renunţi la averea ta. Aceasta te împiedică să atingi per­fecţiunea. Este un obstacol în calea ta. Este o povară. Personalitatea ta nu are nevoie de ea. În tine, şi nu în afara ta vei găsi ceea ce eşti cu adevărat”. Propriilor prieteni le spune acelaşi lucru. Le spune să fie ei înşişi, să nu se frământe pe seama altor lucruri. Ce impor­tanţă au acestea? Omul este complet în sine. Când vor păşi în lume, lumea nu va fi de acord cu ei. E inevitabil. Lumea urăşte individualismul. Dar asta nu e cazul să-i tulbure. Ei trebuie să fie calmi, să se preocupe de ei înşişi. Dacă un om le ia haina, ei să le-o dea tocmai pentru a le arăta că lucrurile materiale nu au nici o importanţă. Dacă oamenii îi jignesc, nu trebuie să le răspundă. Ce semnifică acest lucru? Ceea ce spune cineva despre un om nu-l modifică pe acesta. El este ceea ce este. Opinia publică nu are nici un fel de valoare. Chiar dacă oamenii sunt violenţi, el nu trebuie să fie violent la rândul lui. Asta ar însemna să se coboare la acelaşi nivel cu ei. La urma urmelor, chiar în închisoare, omul poate să fie liber. Personalitatea lui poate să rămână nezdruncinată. El poate să fie împăcat în sine. Şi, mai presus de toate, nu trebuie să se amestece cu alţii sau să-i judece pe aceştia Personalitatea este un lucru misterios. Omul nu poate fi evaluat întotdeauna după ceea ce face. El poate, foarte bine, să respecte legea şi, cu toate acestea, să fie un om de nimic. El poate, foarte bine, să încalce legea şi, cu toate acestea, să fie bun. El poate să fie rău fără să facă nimic rău. Poate păcătui împotriva societăţii şi totuşi prin acel păcat să atingă adevărata perfecţiune.

O femeie a fost prinsă în adulter. Nu ni se spune istoria iubirii ei – probabil că iubirea aceea a fost foarte mare. Isus a spus că păcatele i-au fost iertate nu pentru că ea s-a căit, ci pentru că iubirea i-a fost atât de pro­fundă şi minunată. Mai târziu, cu puţin înainte de a muri, în timp ce se afla la o petrecere, femeia a venit şi i-a picurat parfum scump în păr. Prietenii lui au încer­cat să o înlăture, spunând că asta este o extravaganţă, că banii cheltuiţi pe parfum ar fi trebuit cheltuiţi pentru ajutorarea nevoiaşilor sau pentru alte fapte asemenea. Isus nu a acceptat acest punct de vedere. El a subliniat că nevoile materiale ale Omului sunt mari şi foarte statornice, dar că nevoile spirituale ale Omului sunt şi mai mari, că într-un moment divin, selectându-si propria modalitate de expresie, o personalitate poate deveni perfectă. Chiar şi în zilele noastre lumea o vene­rează pe această femeie ca sfântă.

Da, există multe sugestii în individualism. De exem­plu, individualismul anihilează viaţa de familie. O dată cu abolirea proprietăţii private, căsătoria în forma ei actuală trebuie să dispară. Aceasta e o parte a pro­gramului. Individualismul acceptă această idee şi o rafinează. El converteşte constrângeri legale într-o formă de libertate care va ajuta la dezvoltarea deplină a personalităţii şi va face iubirea bărbatului şi femeii mai minunată, mai frumoasă, va face din ea o iubire care înnobilează. Isus ştia acest lucru. El a respins pretenţiile ridicate în numele vieţii de familie, deşi acest lucru exista în acea perioadă într-o formă foarte accentuată. „Cine este mama mea? Care sunt fraţii mei?” a întrebat el când i s-a spus că ei doreau să-i vor­bească. Când unul dintre adepţi i-a cerut să-i dea drumul să-şi îngroape tatăl, răspunsul cumplit a fost: „Lasă-i pe morţi să-şi îngroape morţii”. El nu permitea ca individualismul să fie clătinat de vreo revendicare, oricare ar fi aceasta.

Şi astfel, cel care ar fi să ducă o existenţă creşti­nească este cel care este el însuşi, la modul perfect şi absolut. El poate să fie un mare poet sau un mare om de ştiinţă, un tânăr student sau cel care paşte oile în pârloagă, un dramaturg ca Shakespeare sau un om care meditează asupra lui Dumnezeu, ca Spinoza, un copil care se joacă în grădină sau un pescar care îşi aruncă năvodul în mare. Nu contează ceea ce este, atâta vreme cât atinge perfecţiunea sufletului care sălăşluieşte în el însuşi. Orice fel de imitaţie în materie de morală sau viaţă este greşită. Pe străzile Ierusalimului acum se târâie un nebun care duce o cruce de lemn pe umeri. El este simbolul vieţilor ruinate de imitaţie. Părintele Damien a fost asemenea lui Christos atunci când s-a dus să trăiască alături de leproşi pentru că într-o astfel de îndeletnicire el a realizat pe deplin tot ce era mai bun în el însuşi. Dar el nu a fost mai creştin decât Wagner, care şi-a împlinit sufletul în muzică, sau decât Shelley, care şi-a împlinit sufletul în cântec. Nu există un tip unic de perfecţiune. Există tot atâtea perfecţiuni câţi oameni imperfecţi. Dacă faţă de pretenţiile emise de spiritul caritabil omul poate ceda şi rămâne în acelaşi timp liber, faţă de pretenţiile conformismului, omul nu poate să cedeze şi să rămână liber în acelaşi timp.

Individualismul este deci acel lucru pe care-1 vom atinge prin socialism. Drept rezultat firesc, statul tre­buie să renunţe la ideea guvernării. Trebuie să renunţe pentru că, aşa cum a spus un înţelept cu multe secole înaintea lui Christos, omenirea poate fi lăsată în voia ei – acest lucrul e posibil pentru că există. Dar faptul de a guverna omenirea nu există. Toate modalităţile de guvernare sunt eşecuri. Despotismul este nedrept faţă de oricine, inclusiv faţă de despotul care, probabil, este făcut pentru lucruri mai bune. Oligarhiile sunt nedrepte faţă de mulţi, iar olocraţiile sunt nedrepte faţă de puţini. Democraţia a trezit mari speranţe odată, dar demo­craţia înseamnă pur şi simplu terorizarea poporului de către popor pentru popor. S-a descoperit că aşa este. Aş zice că era şi timpul, pentru că orice formă de autoritate este destul de degradantă, îi degradează pe cei care o exercită şi îi degradează pe acei asupra cărora se exer­cită. Atunci când este folosită într-un mod violent, brutal şi crud, are un efect bun: creează sau, în orice caz, aduce la suprafaţă spiritul de revoltă şi indivi­dualismul care o va ucide. Atunci când este aplicată cu un anume grad de blândeţe şi însoţită de premii şi răsplăţi, este teribil de demoralizantă. În acest caz, oamenii sunt mai puţin conştienţi de presiunea teribilă la care sunt supuşi, petrecându-şi viaţa într-un fel de confort grosolan, asemeni animalelor preferate, fără să-şi dea seama că, de fapt, gândesc cu gândurile altora, trăiesc după standardele altora, poartă, practic, ceea ce s-ar putea numi haine de mâna a doua, nefiind o clipă ei înşişi. „Cel care doreşte într-adevăr să fie liber”, spune un gânditor subtil, „nu trebuie să se conformeze”. Iar autoritatea, ademenindu-i, mituindu-i pe oameni să se conformeze, creează un tip brutal de barbarism suprasaturat.

O dată cu autoritatea, va dispărea şi pedeapsa. Acesta va fi un mare câştig, un câştig, de fapt, cu o valoare incalculabilă. Cum istoria nu se citeşte în ediţii expur­gate, făcute pentru şcolari şi studenţi, ci în versiunile originale ale autorităţilor fiecărei epoci, pur şi simplu te îmbolnăveşti nu de crimele comise de cei răi, ci de pedepsele pe care cei buni le-au produs, iar comunitatea este infinit mai mult brutalizată de aplicarea obişnuită a pedepsei decât de producerea ocazională a delictului. Este evident că, întotdeauna, cu cât se pedepseşte mai mult, cu atât rata criminalităţii creşte, iar legislaţia recentă a recunoscut acest lucru şi şi-a făcut o datorie din diminuarea pedepsei în măsura în care crede că o poate face. Ori de câte ori a diminuat-o cu adevărat, rezultatele au fost extrem de bune. Acolo unde se pedep­seşte mai puţin, se comit mai puţine delicte. Atunci când nu va mai exista pedeapsă deloc, delictele fie vor înceta să existe, fie, dacă vor exista, vor fi tratate de doctori ca formă supărătoare de demenţă ce se cere vindecată prin îngrijire şi blândeţe. Pentru că acei pe care azi îi numim criminali nu sunt câtuşi de puţin criminali. Foametea, nu păcatul, este tatăl criminalităţii moderne. Acesta este motivul pentru care criminalii noştri, ca şi clasă, sunt atât de neinteresanţi din punct de vedere psihologic. Ei nu sunt nişte Macbeth-i minu­naţi sau teribili Vautrin-i. Ei sunt doar ceea ce ar fi oamenii obişnuiţi, respectabili, banali dacă n-ar avea suficientă mâncare. Atunci când proprietatea privată va fi abolită, nu vor mai exista cauze stringente pentru producerea delictelor, acestea vor înceta să existe. Desigur, nu toate delictele sunt îndreptate împotriva proprietăţii, deşi acestea sunt delictele pe care legea engleză, preţuind mai mult averea omului şi mai puţin ceea ce omul este cu adevărat, le pedepseşte cu o seve­ritate ieşită din comun, odioasă; dacă lăsăm la o parte omorul şi privim moartea ca fiind ceva mai rău decât o servitute penală – criminalii noştri, cred, nu sunt de acord cu acest lucru. Deşi un delict poate să nu fie îndreptat împotriva proprietăţii, el poate izvorî din mizeria, furia şi depresia produsă de sistemul nostru greşit de proprietate; atunci când sistemul va fi abolit, el va dispărea. Atunci când fiecare membru al comuni­tăţii va avea cele trebuincioase şi nu va fi inoportunat de vecinul lui, nici el nu va mai fi interesat să inoportuneze pe altcineva. Gelozia, o sursă inegalabilă de delicte în societatea modernă, este un sentiment strâns legat de concepţia noastră despre proprietate, iar în condiţiile socialismului şi individualismului, ea va pieri cu totul. Este de remarcat faptul că viaţa tribală nu cunoaşte absolut deloc sentimentul de gelozie.

Cum statul nu va fi cel care va guverna, se poate pune întrebarea ce urmează să facă statul. Statul va trebui să fie un fel de asociere voluntară care va orga­niza munca şi va fi producătorul şi distribuitorul bunurilor necesare. Statul se va ocupa de tot ce este util. Individul va face ceea ce este frumos. Şi pentru că am menţionat cuvântul „muncă”, nu mă pot abţine să nu spun că azi se scriu şi se discută o mulţime de absur­dităţi despre demnitatea muncii manuale. Nu este nimic demn în munca manuală şi, în mare măsură, ea este degradantă. Din punct de vedere moral şi mental este înjositor ca omul să facă un lucru ce nu-i produce plăcere, şi multe forme de muncă sunt activităţi lipsite de plăcere ce trebuie privite ca atare. Să mături o inter­secţie plină de mâzgă vreme de opt ore, timp în care bate vântul de la răsărit, este o ocupaţie dezgustătoare. Mi se pare absolut imposibil ca o persoană să o poată mătura; pătrunsă fiind de demnitate morală, mentală şi fizică. Ar fi înfiorător să o mături cu bucurie. Omul este făcut pentru ceva mai bun decât pentru mizeria deranjantă. O muncă de acest gen ar trebui făcută de maşină.

Şi nu am nici o îndoială că aşa va fi. Până în prezent, omul a fost într-o anume măsură sclavul maşinii, şi este ceva tragic în faptul că, imediat ce omul a inventat o astfel de maşină pentru o asemenea muncă, a început să flămânzească. Totuşi, acesta este rezultatul siste­mului nostru de proprietate şi competiţie. Omul posedă o maşină care face munca a cinci sute de oameni. În consecinţă, cinci sute de oameni sunt aruncaţi în şomaj şi, neavând ce face, flămânzesc şi se apucă de furat. Acel om asigură produsul maşinii, îl păstrează şi posedă de cinci sute de ori mai mult decât ar trebui şi, probabil, ceea ce este mai important, are mult mai mult decât îşi doreşte. Dacă maşina ar fi proprietatea tuturor, toţi ar beneficia de pe urma ei. Aceasta ar reprezenta un imens avantaj pentru comunitate. Munca neintelectuală, munca monotonă, plictisitoare, munca aceea angajată în tre­buri oribile, desfăşurată în condiţii neplăcute, în fine, toată această muncă trebuie făcută de maşini. Maşinile trebuie să lucreze pentru noi în minele de cărbuni, să se ocupe de activităţile sanitare, să fie fochistul la motoa­rele cu aburi, să cureţe străzile, să transmită mesajele în zilele ploioase, să facă absolut tot ce este plictisitor sau deprimant. Acum maşina concurează omul. În con­diţii adecvate maşina va servi omul. Nu există absolut nici o îndoială că acesta este viitorul maşinii şi, aşa cum copacii cresc în vreme ce moşierul doarme, tot astfel maşina va face întreaga muncă necesară şi neplăcută, în timp ce omenirea se va amuza sau va gusta plăcerile cultivate – şi acestea, nu munca, sunt scopul omului – sau va face sau citi lucruri frumoase, sau, pur şi simplu, va contempla lumea cu încântare şi admiraţie.

Fapt este că civilizaţia are nevoie de sclavi. Grecii aveau dreptate aici. Dacă nu vor exista sclavi care să facă muncile urâte, oribile şi neinteresante, cultura şi con­templaţia vor deveni imposibile. Sclavia omului este un lucru rău, creează nesiguranţă şi demoralizare. Viitorul lumii depinde de sclavia mecanică şi de sclavia maşinii. Şi atunci când oamenii de ştiinţă nu vor mai fi solicitaţi să meargă într-un alt East-End să distribuie cacao de proastă calitate şi pături de şi mai proastă calitate unor oameni înfometaţi, ei vor avea parte de clipe de relaxare încântătoare în care să conceapă lucruri minunate şi miraculoase pentru propria lor plăcere şi plăcerea celorlalţi. Vor exista resurse imense de energie pentru fiecare oraş, fiecare casă, dacă e nevoie, şi omul va pre­schimba această energie în căldură, lumină, mişcare, conform nevoilor sale. Este acesta un lucru utopic? O hartă a omenirii care nu include omenirea nici măcar nu trebuie privită, pentru că omite o ţară în care uma­nitatea ancorează mereu. Şi atunci când umanitatea ancorează acolo, priveşte în jur cu atenţie şi, văzând un pământ şi mai bun, ridică pânzele. Progresul înseamnă realizarea utopiilor.

Am spus că societatea cu ajutorul organizării maşi­nilor va oferi lucruri utile, că lucrurile frumoase vor fi făcute de individ. Aceasta nu este doar necesar, ci este şi singura modalitate posibilă prin care putem obţine un lucru sau altul. Individul care trebuie să facă lucruri pentru uzul altora, lucruri legate de dorinţele şi nevoile lor, nu lucrează cu interes şi, în consecinţă, nu poate investi ceea ce este mai bun în el. Pe de altă parte, ori de câte ori comunitatea sau o secţiune puternică a aces­teia, sau un guvern de orice fel încearcă să dicteze artistului ce să facă, fie că arta dispare cu totul, fie că devine stereotipă sau degenerează într-o formă inferioară, ignobilă, de meşteşug. Opera de artă este rezultatul unic al unui temperament unic. Frumuseţea ei apare din faptul că autorul este ceea ce este. Ea nu are nici o legătură cu ce doresc alţi oameni. În momentul în care artistul observă ce îşi doresc oamenii şi încearcă să le satisfacă atunci cerinţa, el încetează a mai fi artist şi devine un meşteşugar plicticos sau amuzant, un om de afaceri onest sau neonest. Nu mai are pretenţia de a fi considerat artist. Arta este cea mai intensă formă de individualism pe care lumea a cunoscut-o vreodată. Sunt înclinat să spun că este singura formă reală de individualism cunoscută de om. Crima, care în anumite condiţii, pare a fi creat individualismul, trebuie să aibă în vedere alţi oameni şi să intre în contact cu ei. Ea aparţine sferei acţiunii. Dar de unul singur, fără vreo legătură cu vecinii lui, artistul plăsmuieşte frumosul. Dacă nu o face doar pentru propria plăcere nu este deloc artist.

Şi este de observat faptul că tocmai arta este forma de individualism care determină în public dorinţa de a exercita asupra ei o autoritate care, pe cât este de imo­rală, pe atât este de ridicolă, corupătoare pe cât este demnă de dispreţ. Publicul a fost mereu educat rău. Cere neîncetat ca arta să fie populară, să îi satisfacă lipsa de gust, să îi flateze vanitatea absurdă, să îi spună ce i s-a spus înainte, să îi arate lucruri de care ar trebui să fie deja plictisit să vadă, să îl amuze atunci când se mişcă greoi după ce a mâncat prea mult şi să îi abată gândurile atunci când este obosit de propria lui prostie. Arta nu ar trebui să se strâduie să fie populară. Publi­cul ar trebui să se străduie să devină el însuşi unul artistic. Există aici o mare diferenţă. Dacă unui om de ştiinţă i s-ar spune că rezultatele experimentelor lui şi concluziile la care a ajuns trebuie să fie astfel încât să nu răstoarne preconcepţiile populare despre acel subiect sau să nu tulbure prejudecăţile populare sau să nu rănească sensibilităţile celor care nu ştiu nimic despre ştiinţă, dacă unui filosof i s-ar spune că este perfect legitimat să facă oricâte speculaţii doreşte în sferele cele mai înalte ale gândirii, cu condiţia de a ajunge la aceleaşi concluzii precum acelea susţinute de cei care nu au avut niciodată acces la aceste sfere – ei bine, şi filosoful, şi omul de ştiinţă de azi ar fi extrem de amuzaţi. Şi totuşi, de câţiva ani, filosofia şi ştiinţa au fost supuse la un control popular brutal, supuse autori­tăţii, în fapt – o autoritate venită fie din ignoranţa generală a comunităţii, fie din teroarea şi lăcomia de putere a unei clase ecleziaste sau guvernamentale. Desigur, am scăpat într-o oarecare măsură de orice ten­tativă din partea comunităţii, bisericii sau guvernului de a se amesteca în problemele individualismului gân­dirii speculative; persistă încă încercarea de amestec în domeniul individualismului artei imaginative. De fapt, este vorba despre ceva mai mult decât persistenţă – este o tentativă agresivă, ofensivă şi brutalizantă. În Anglia, artele care au reuşit cel mai bine să evite acest lucru sunt artele de care publicul nu se intere­sează. Poezia este un exemplu în acest sens. Am reuşit să avem o poezie bună în Anglia pentru că publicul nu o citeşte şi, în consecinţă, nu o influenţează. Publicului îi place să-i insulte pe poeţi pentru că sunt persoane distincte, dar după ce îi insultă, îi lasă în pace. În cazul romanului şi teatrului, arte faţă de care publicul îşi manifestă interesul, rezultatul exercitării autorităţii populare a fost absolut ridicol. Nici o ţară nu produce o cantitate atât de mare de proză de proastă calitate, de opere plictisitoare, banale sub formă de roman, de piese vulgare şi de proastă calitate cum se întâmplă în Anglia. Etalonul popular este astfel făcut încât nici un artist nu-l poate atinge. Este în acelaşi timp prea uşor şi prea dificil să fii un romancier popular. Este prea uşor pentru că mereu cerinţele publicului în ceea ce priveşte subiectul, stilul, psihologia, modul de tratare a vieţii, literaturii sunt la îndemâna celor mai meschine compe­tenţe, spiritelor necultivate. Este prea dificil, pentru că în încercarea de a satisface astfel de cerinţe, artistul ar trebui să-şi bruscheze temperamentul, ar trebui să scrie nu din bucuria de a scrie, ci pentru amuzamentul oame­nilor pe jumătate educaţi şi astfel ar trebui să-şi reprime individualismul, să uite de cultură, să-şi anihileze stilul, să abandoneze tot ce este valoros în el. În cazul teatrului, lucrurile stau puţin mai bine. E adevărat că publicului de teatru îi place tot ce-i evident, adică pe înţelesul lui, în schimb nu-i plac piesele plicticoase, iar burlescul şi farsa comică, cele mai populare forme, sunt genuri de artă distincte. Se pot crea opere încântătoare sub forma burlei şi farsei comice, iar în Anglia, artis­tului i se permite o mare libertate într-o operă de acest fel. Doar atunci când cineva ajunge la forme superioare se poate vedea rezultatul controlului popular. Singurul lucru care nu-i pe placul publicului este noutatea. Orice încercare de a extinde problematica artei nu este absolut deloc pe gustul publicului. Şi totuşi, vitalitatea şi progresul artei depind în mare măsură de extinderea continuă a problematicii. Publicului nu-i place noutatea pentru că îi este teamă de ea. Pentru el reprezintă o formă de individualism, o aserţiune a artistului în ceea ce priveşte selecţia propriului subiect şi modul în care el alege să-1 trateze. Publicul are dreptate în atitudinea lui. Arta înseamnă într-adevăr individualism, iar indi­vidualismul este o forţă perturbatoare şi dezintegratoare, în asta constă imensa lui valoare. Individualismul încearcă să perturbe monotonia tipului, sclavia obice­iului, tirania obişnuinţei şi tentativa de a reduce omul la nivelul maşinii. În artă, publicul acceptă ce a fost şi este pentru că nu poate schimba nimic, nu pentru că apreciază ceea ce există deja. Îi înghite pe clasici în întregime şi totuşi nu-i gustă deloc, îi suportă ca pe nişte lucruri inevitabile şi, pentru că nu-i pot distruge, pălăvrăgeşte despre ei. Ciudat sau nu, aşa cum spune cineva, această acceptare a clasicilor face mult rău. Admiraţia necritică a Bibliei şi a lui Shakespeare în Anglia este un exemplu în acest sens. În ceea ce priveşte Biblia, în joc intră consideraţii de ordinul autorităţii ecleziastice, aşa că nu-i cazul să dezvolt acest punct.

Dar în cazul lui Shakespeare este evident că publicul nu vede realmente nici frumuseţile şi nici defectele pieselor lui. Dacă i-ar vedea frumuseţile, nu ar avea obiecţii faţă de evoluţia teatrului, iar dacă i-ar vedea defectele, iarăşi, n-ar avea obiecţii faţă de evoluţia tea­trului. De fapt, publicul se foloseşte de clasicii unei ţări ca mijloc de stopare a progresului artei. El îi coboară pe clasici la nivelul unor autorităţi, îi folosesc drept măciuci pentru a împiedica libera expresie a frumosului sub noi forme. Mereu îl întreabă pe scriitor de ce nu scrie ca altcineva sau pe un pictor de ce nu pictează ca altcineva, uitând faptul că, dacă ei s-ar comporta aşa, ar înceta să mai fie artişti. Nu îi place deloc să vadă o nouă expresie a frumosului şi, ori de câte ori apare ceva în acest sens, se supără şi se înfurie atât de mult, încât apelează la două formule prosteşti: fie că opera de artă este ininteligibilă, fie că este total imorală. Eu cred că publicul, când vrea să spună că opera de artă este ininteligibilă, se referă la faptul că artistul a spus sau a făcut ceva nou, şi atunci când prezintă o operă de artă ca fiind total imorală, se referă la faptul că artistul a creat ceva frumos şi adevărat pe deasupra. Prima for­mulă are în vedere stilul, cea de-a doua, problematica. Dar publicul utilizează foarte vag aceste cuvinte, aşa cum mulţimea ar utiliza pietre de pavaj gata şlefuite. Nu există un poet sau prozator adevărat în acest secol, de exemplu, căruia publicul britanic să nu-i fi conferit solemn diplome de imoralitate, iar aceste diplome ţin la noi locul recunoaşterii oficiale din Academia Franceză, de exemplu, şi fac o astfel de instituţie inutilă în Anglia. Desigur, publicul este foarte nesăbuit în modul în care utilizează cuvântul. Faptul că l-a numit pe Wordsworth un poet imoral era de aşteptat. Wordsworth a fost într-adevăr un poet. Dar faptul că l-a numit pe Charles Kingsley romancier imoral este de-a dreptul extraor­dinar. Totuşi, cuvântul există şi publicul îl foloseşte cât de bine poate. Desigur, artistul nu se lasă perturbat de el. Adevăratul artist este un om care crede în el însuşi pentru că el este el însuşi. Îmi pot imagina următoarea situaţie: un artist creează o operă care la apariţia ei în Anglia e salutată ca operă inteligibilă şi superior – morală de public prin mijloacele sale, adică prin presă; ei bine, acest artist ar începe să-şi pună foarte serios problema dacă în acea operă a fost el însuşi, dacă nu cumva opera este nedemnă de el, fiind de mâna a doua sau fără valoare artistică.

Probabil că am nedreptăţit publicul limitându-i voca­bularul la cuvinte ca „imoral”, „neinteligibil”, „exotic” şi „nesănătos”. Mai există un alt cuvânt pe care-l folosesc. Cuvântul este „morbid”. Nu-l utilizează des. Sensul lui este atât de simplu, încât îi este teamă să-l utilizeze. Totuşi, îl foloseşte şi, când şi când, îl întâlnim în ziarele populare. Desigur, este un cuvânt prea ridicol pentru a fi folosit în cazul unei opere de artă. Căci, la urma urmelor, ce este morbiditatea dacă nu o manifestare a emoţiei, o modalitate de gândire pe care nu o poţi exprima? Publicul este în totalitatea lui morbid pentru că nu poate găsi niciodată modalitatea de a exprima ceva. Artistul nu este niciodată morbid. El exprimă tot. El se plasează în afara subiectului şi, prin mijloacele sale specifice, creează efecte artistice fără seamăn. A-l numi pe artist morbid pentru că tratează tema mor­bidităţii este ca şi cum ai spune că Shakespeare este nebun pentru că a scris Regele Lear.

În general, în Anglia artistul câştigă prin faptul că este atacat. Gradul lui de individualitate se accen­tuează. Desigur că atacurile sunt extrem de grosolane, impertinente şi demne de dispreţ. Dar artistul nu se aşteaptă ca o minte vulgară să aibă graţie sau ca un intelect suburban să aibă stil. Vulgaritatea şi prostia sunt două trăsături vii ale vieţii moderne. Fireşte, regreţi că există, dar, ce să faci, ele există. Sunt subiecte de studiu ca orice altceva. Şi este cinstit să spui că jurnaliştii de azi se scuză mereu în particular pentru ceea ce au scris împotriva cuiva în public.

Am putea adăuga faptul că în ultimii ani două alte adjective s-au adăugat la vocabularul limitat prin care arta este insultată, evident, vocabular aflat la dispoziţia publicului. Unul este cuvântul „nesănătos”, celălalt, cuvântul „exotic”. Ultimul exprimă iritarea de moment împotriva orhideei eterne, hipnotizante şi extrem de frumoase. Este un tribut, dar unul fără importanţă. Cuvântul „nesănătos”, totuşi, comportă o analiză. Este un cuvânt destul de interesant. De fapt, este atât de interesant încât oamenii care-l utilizează nu înţeleg ce înseamnă.

Ce înseamnă el ? Ce este o operă de artă sănătoasă şi una nesănătoasă? Toţi termenii aplicaţi unei opere de artă, cu condiţia de a-i aplica raţional, se referă fie la stil, fie la subiect, fie la ambele. Din punct de vedere al stilului, o operă de artă sănătoasă este aceea al cărei stil recunoaşte frumuseţea materialului utilizat, fie că acesta e cuvântul sau bronzul, culoarea sau fildeşul şi foloseşte această frumuseţe ca factor în producerea efec­tului estetic. Din punctul de vedere al subiectului, o operă de artă sănătoasă este una al cărei subiect este condiţionat de temperamentul artistului şi este un rezultat al acestuia. În fine, o operă de artă sănătoasă este una care posedă atât perfecţiune, cât şi persona­litate. Desigur, într-o operă de artă forma nu poate fi separată de conţinut, cele două formează un tot. Dar în scopul analizei şi ţinerii în rezervă a integralităţii impresiei estetice, le putem separa din punct de vedere intelectual. Pe de altă parte, o operă de artă nesănă­toasă este opera al cărei stil sare în ochi, este învechit, banal, cu un subiect ales anume, nu pentru că e pe placul artistului, ci pentru că el crede că publicul îl va plăti pentru asta. De fapt, romanul popular, pe care publicul îl consideră sănătos, este întotdeauna o produc­ţie total nesănătoasă. Ceea ce publicul numeşte roman nesănătos este întotdeauna o operă de artă frumoasă şi sănătoasă.

Nu mai e cazul să spun că nu mă plâng de faptul că publicul şi presa folosesc în mod eronat aceste cuvinte. Nu văd cum, cunoscând lipsa lor de înţelegere în materie de artă, le pot folosi cu sensul lor adecvat. Pur şi simplu vreau să scot în evidenţă folosirea lor eronată, iar în ceea ce priveşte originea acestui mod de întrebu­inţare şi sensul care se află în spatele acestor lucruri, explicaţia este foarte simplă. Originea se află într-o concepţie barbară despre autoritate. Ea provine dintr-o incapacitate firească a comunităţii corupte de autori­tate de a înţelege sau aprecia individualismul. Într-un cuvânt, îşi are sursa în acel lucru monstruos şi ignorat, numit opinie publică, aceea care, rău sau bine inten­ţionată, atunci când încearcă să controleze acţiunea este infamă şi când încearcă să controleze gândirea sau arta este rău intenţionată.

Ar fi mai mult de spus în favoarea forţei fizice a publicului decât în favoarea opiniei publice. Cea dintâi poate fi bună. Cea din urmă, probabil, este prostească. Deseori se spune că forţa nu este un argument. Asta depinde de ce vrei să demonstrezi. Multe dintre cele mai importante probleme din ultimele secole, cum au fost continuitatea guvernării personale din Anglia sau feudalismul în Franţa, au fost rezolvate în întregime prin forţa fizică. Chiar violenţa revoluţiei poate face publicul să fie măreţ şi splendid o clipă. Fatală a fost ziua în care publicul a descoperit că pana este mult mai puternică decât piatra din pavaj şi poate deveni la fel de ofensivă ca o bucată de cărămidă. Imediat l-au căutat pe jurnalist, l-au găsit, l-au ajutat să se ridice şi au făcut din el un servitor harnic şi bine plătit. Este ceva regretabil, şi asta de ambele părţi. În spatele baricadei există poate mult eroism şi nobleţe. Dar ce se află dincolo de articolul de fond dintr-un ziar în afară de prejudecată, prostie, făţărnicie şi pălăvrăgeală? Când toate acestea sunt puse la un loc formează o forţă teribilă şi se constituie într-o nouă autoritate.

În trecut oamenii aveau masa de tortură, acuma au presa. Fără îndoială că este un progres. Şi totuşi este ceva rău, nedrept şi demoralizant. Cineva – oare Burke? – a numit jurnalismul a patra putere. La vre­mea aceea fără îndoială că era adevărat, dar acum este singura putere. Le-a înghiţit pe celelalte trei. Membrii obişnuiţi ai Camerei Lorzilor nu spun nimic, lorzii ecleziaşti nu au nimic de spus, iar Camera Comunelor n-are nimic de spus, dar spune. Suntem dominaţi de jurnalism. În America preşedintele conduce timp de patru ani, iar jurnalismul guvernează de-a pururi. Din fericire, în America jurnalismul a adus autoritatea la cea mai brutală şi vulgară extremă. Drept consecinţă firească, a început să creeze spiritul de revoltă. Oamenii sunt fie amuzaţi, fie dezgustaţi, fiecare după tempera­mentul lui. Dar nu mai este puterea adevărată care a fost, nu mai este tratat cu seriozitate. Cu excepţia câtorva cazuri bine cunoscute, care nu ajung la astfel de excese de brutalitate, jurnalismul este încă un factor important, o putere remarcabilă. Tirania pe care o exercită asupra vieţilor private ale oamenilor mi se pare extraordinară. Fapt este că publicul are o curiozitate insaţiabilă de a şti totul, cu excepţia a ceea ce merită să fie cunoscut. Jurnalismul, conştient de acest lucru şi comportându-se ca un comerciant, îi satisface dorinţele. Cu secole în urmă, jurnaliştii erau traşi de urechi în vatra satului. Desigur, era ceva hidos. În zilele noastre jurnaliştii şi-au prins singuri urechile de gaura cheii, ceea ce este cu mult mai rău. Şi ceea ce este şi mai rău este că jurnaliştii care merită blamaţi nu sunt cei amu­zanţi, care scriu pentru ziarele de societate. Răul îl fac jurnaliştii serioşi, zeloşi, care vor târî înaintea publi­cului vreun incident din viaţa privată a unui mare om de stat, a unui om care este liderul unui curent de opinie politică şi creator al unei forţe politice. Ei vor invita publicul să discute incidentul, să-şi exercite auto­ritatea în chestiune, să-şi dea cu părerea, dar nu numai să-şi dea cu părerea, ci să o transforme în acţiune, să dicteze omului în toate privinţele, să dicteze partidului său, ţării sale, de fapt să devină ridicoli, ofensivi şi nocivi. Viaţa privată a omului n-ar trebui expusă publicu­lui. Publicul nu are nimic de-a face cu această chestiune. În Franţa lucrurile se fac mai bine. De exemplu, nu se permite ca detaliile proceselor de divorţ să fie publicate pentru a amuza sau a da naştere la critici. Tot ce i se permite publicului să ştie este că divorţul a fost acordat la cererea uneia sau celeilalte părţi implicate. De fapt, în Franţa, sfera jurnalistului este restrânsă, dându-i-se artistului o libertate absolută. Noi dăm o libertate abso­lută jurnalistului şi limităm total artistul. Adică opinia publică din Anglia încearcă să-l constrângă, să-l împie­dice şi să-l lege pe creatorul de lucruri frumoase şi-l sileşte pe jurnalist să răspândească zvonuri urâte, dez­gustătoare sau revoltătoare, aşa că noi avem cei mai serioşi jurnalişti din lume şi ziarele cele mai indecente. Nu exagerăm când vorbim despre constrângere. Există poate jurnalişti cărora le face plăcere să publice lucruri oribile sau, săraci fiind, consideră scandalurile drept o sursă permanentă de venit. Sunt sigur însă că mai există şi alţi jurnalişti cărora nu le place să publice aceste lucruri, care ştiu că e rău să procedeze aşa, dar o fac pentru că anumite condiţii nesănătoase în care îşi practică meseria îi obligă să furnizeze publicului tot ce acesta cere; mai mult, se iau la întrecere cu alţi jur­nalişti ca oferta să fie cât mai pe gustul vulgar popular. Este o postură foarte degradantă pentru orice om educat şi nu am nici o îndoială că cei mai mulţi dintre jurnalişti simt acut acest lucru.

Totuşi, să lăsăm deoparte această faţă realmente sor­didă a subiectului şi să ne reîntoarcem la problema controlului popular în problemele artei, adică la opinia publică, aceea care dictează artistului ce formă să folo­sească, cum să o folosească, şi materialele cu care să lucreze. Am subliniat că artele care s-au salvat în Anglia sunt cele de care publicul nu s-a interesat. Totuşi, publicul se interesează de teatru şi, cum în ultimii zece-cincisprezece ani s-au făcut anumite progrese în teatru, este important să subliniem că acest progrese se datorează în întregime câtorva artişti care refuză să accepte ca etalon lipsa de gust a publicului şi refuză să privească arta doar ca pe o problemă de cerere şi ofertă. Domnul Irving*, cu personalitatea lui vie şi minunată, cu un stil care conţine un element adevărat de culoare, cu puterea lui extraordinară atât în mimă, cât şi în creaţia imaginativă şi intelectuală, dacă şi-ar fi făcut un scop din a da publicului ce doreşte, ar fi putut crea roluri într-o manieră banală, în cele mai plate piese şi ar fi avut tot succesul şi banii din lume. Dar nu acesta a fost scopul lui. Scopul lui a fost să atingă perfecţiunea ca artist în anumite condiţiuni şi în anumite forme de artă. La început arta lui a atras doar pe câţiva, acum a reuşit să educe gustul şi temperamentul artistic al publicului. Totuşi, deseori îmi pun întrebarea dacă publicul înţelege că succesul lui se datorează în între­gime faptului că el nu le-a acceptat etalonul, ci s-a condus după propriul etalon. Dacă s-ar fi luat după etalonul publicului, Lyceum ar fi fost o dugheană de mâna a doua, aşa cum sunt teatrele populare londoneze acum. Au înţeles sau nu, cert este că, într-o anumită măsură, gustul şi temperamentul au fost modelate, că publicul este capabil să-şi dezvolte aceste calităţi. Problema este de ce publicul nu se civilizează mai mult. Are această capacitate. Ce-l opreşte?

Să spunem încă o dată că lucrul care-l opreşte este dorinţa lui de a-şi exercita autoritatea asupra artiştilor şi operelor de artă. În teatre cum sunt Lyceum şi Haymarket publicul se comportă rezonabil. În ambele teatre au existat şi există artişti care au reuşit să mode­leze în rândurile publicului – şi fiecare teatru îşi are publicul lui – acel temperament capabil să recepteze arta. Despre ce temperament este vorba? Este vorba despre un temperament receptiv. Asta-i tot.

Dacă cineva abordează o operă de artă din dorinţa de a-şi exercita autoritatea asupra ei, spiritul lui nu poate recepta nici un fel de impresie artistică. Opera de artă este cea care trebuie să domine spectatorul – şi nu spec­tatorul trebuie să domine opera de artă. Spectatorul trebuie să fie receptiv. El trebuie să fie vioara pe care cântă maestrul. Cu cât îşi va reprima mai mult plăcerile-i prosteşti, prejudecăţile tâmpite, propriile-i idei absurde despre ce ar trebui sau ce nu ar trebui să fie arta, cu atât va fi mai deschis să înţeleagă şi să apre­cieze opera de artă în chestiune. Desigur, acest lucru este destul de evident în cazul publicului vulgar englez. Dar se poate spune acelaşi lucru despre cei educaţi. Căci ideile despre artă ale unei persoane educate provin în mod firesc din ceea ce este arta până la un moment dat, pe când noua operă de artă este frumoasă tocmai prin ceea ce arta nu a fost încă, şi a o măsura cu etalonul trecutului înseamnă să o măsori cu un etalon de a cărui respingere depinde adevărataei perfecţiune.Temperamentul care este capabil să recepteze printr-un mijloc imaginativ şi în condiţii imaginative impresii noi şi frumoase este singurul ce poate aprecia o operă de artă. Şi dacă aşa stau lucrurile în aprecierea sculpturii şi picturii, şi în cazul altor arte, cum este teatrul, se întâmplă la fel. Căci un tablou sau o statuie nu se află în război cu timpul. Ele nu ţin seama de trecerea lui. Unitatea lor poate fi sesizată într-o clipă. În cazul lite­raturii, însă, lucrurile stau altfel. Trebuie să traversezi o întreagă succesiune temporală înainte de a percepe unitatea efectului. Şi astfel, în teatru, în primul act al unei piese, se poate întâmpla ceva a cărui valoare artistică reală să nu fie poate evidentă spectatorului până la al treilea sau al patrulea act. Oare e cazul ca prostul să se înfurie, să strige şi să perturbe spectacolul sau să-i deranjeze pe actori? Nu. Omul cinstit trebuie să stea liniştit, să treacă prin toate acele emoţii creatoare de plăcere, mirare, curiozitate şi suspans. El nu trebuie să se ducă să vadă piesa pentru a se descotorosi de o pornire vulgară. Dimpotrivă, el trebuie să meargă să vadă o piesă pentru a-şi împlini temperamentul artistic. El nu este arbitrul operei de artă. El este cel căruia i se dă voie să contemple opera de artă şi, dacă opera este de bună calitate, să uite în actul contemplării întregul egotism care-l chinuie – egotismul ignoranţei sau ego­tismul informaţiei sale. Acest aspect legat de teatru nu este, cred, suficient recunoscut. Pot chiar înţelege că, dacă Macbeth ar fi pusă în scenă pentru prima oară pentru publicul londonez modern, mulţi dintre cei pre­zenţi ar obiecta apăsat şi viguros împotriva introducerii vrăjitoarelor în primul  act,  cu toate  expresiile lor groteşti şi cuvintele lor ridicole. Dar când piesa se va termina, îşi vor da seama că râsul vrăjitoarelor din Macbeth este la fel de groaznic precum râsul nebun din Lear şi mai groaznic decât râsul lui Iago din tragedia Maurului. Nici un spectator nu are nevoie de un mijloc mai adecvat de receptare decât spectatorul unei piese. Dar în momentul în care el încearcă să-şi exercite auto­ritatea, devine inamicul declarat al artei şi al lui însuşi. Arta este nepăsătoare faţă de acest lucru. El este cel care suferă.

Cu romanul se întâmplă acelaşi lucru. Autoritatea populară şi recunoaşterea autorităţii populare sunt amândouă fatale. Esmond al lui Thackeray este o operă de artă frumoasă pentru că a scris-o pentru propria-i plăcere. În celelalte romane, cum sunt Pendennis, Philip, şi în Bâlciul deşertăciunilor chiar, el este uneori mult prea conştient de reacţia publicului şi îşi preju­diciază proza fie apelând direct la simpatiile publicului, fie bătându-şi joc de ele. Adevăratul artist nu ţine seama de public. Pentru el publicul este inexistent. El nu trebuie să fabrice prăjituri cu mac sau miere cu care să adoarmă sau să întreţină monstrul. Acestea trebuie lăsate în seama romancierului popular. Avem în Anglia la ora actuală un romancier fără egal, pe domnul George Meredith. Desigur, în Franţa există artişti mai buni, dar nu unul cu o viziune asupra vieţii atât de amplă, variată şi atât de adevărată din punct de vedere al imaginaţiei. În Rusia există povestitori cu un simţ mult mai viu al reprezentării suferinţei în ficţiune. Meredith are însă filosofia ficţiunii. Nu numai că oame­nii lui trăiesc, ei trăiesc într-un univers al gândirii, îi poţi vedea dintr-o mulţime de puncte de vedere, ei sunt sugestivi. Există suflet în ei şi în jurul lor. Sunt oameni care interpretează, dar şi simboluri în acelaşi timp. Iar creatorul lor, adică al acestor figuri care se mişcă cu o rapiditate extraordinar de frumoasă, nu a întrebat publicul ce doreşte, nu i-a păsat niciodată de dorinţele publicului şi nu i-a permis acestuia să-i dicteze ori să-l influenţeze în vreun fel, ci a continuat să-şi amplifice propria personalitate şi să-şi creeze propria operă. La început nimeni nu s-a îndreptat spre el. Nu i-a păsat. Apoi au venit câţiva. Nici asta nu l-a schimbat. Acum sunt mulţi aceia care-l caută. El este acelaşi. Este un romancier fără egal.

În domeniul artelor decorative situaţia nu este dife­rită. Publicul s-a agăţat cu o tenacitate patetică de ceea ce eu cred că reprezintă tradiţiile Marii Expoziţii a vulgarităţii internaţionale, tradiţii atât de înfiorătoare încât toate casele în care locuiau oamenii se potriveau de minune orbilor. Au început apoi să apară lucruri frumoase; culori frumoase au ieşit din mâna vopsito­rilor, modele frumoase din mintea artiştilor şi modul de întrebuinţare, valoarea şi importanţa lucrurilor frumoase au fost explicate. Publicul s-a indignat, s-a pierdut cu firea, a început să spună o serie de prostii. Nimănui nu i-a păsat, nimeni nu a suferit. Nimeni nu a acceptat autoritatea opiniei publice. Acum este aproape imposibil să intri într-o casă modernă şi să nu vezi un semn al bunului gust, un semn al ambientului plăcut, al respectului faţă de frumos. Astăzi casele oamenilor sunt destul de plăcute. În mare măsură oamenii au fost civilizaţi. Totuşi, trebuie spus cinstit că succesul extra­ordinar al revoluţiei în decorarea caselor şi în domeniul mobilierului nu s-a datorat faptului că marea parte a publicului a căpătat singură bun gust în asemenea pro­bleme. Aceasta s-a datorat în mare parte faptului că artizanii s-au dăruit în asemenea măsură creării lucru­lui frumos, încăt au reuşit să facă publicul să-şi dea seama câtă hidoşenie şi vulgaritate zăcea în obiectele râvnite de acesta înainte şi astfel pur şi simplu au aprins în public o sete de altă natură. În prezent e imposibil să decorezi o cameră aşa cum erau ele acum câţiva ani fără să nu recurgi la o licitaţie de mobilier de mâna a doua din vreo locuinţă de mâna a treia. Ase­menea lucruri nu se mai fac. Totuşi s-ar putea obiecta, s-ar putea spune că oamenii din ziua de azi trebuie să aibă ceva încântător în preajmă. Din fericire pentru ei, pretenţia lor de autoritate în probleme de artă a ajuns într-o stare de suferinţă totală acum.

Este evident deci că exerciţiul autorităţii în aseme­nea lucruri este rău. Uneori oamenii se întreabă care este forma de guvernare optimă pentru un artist. La această întrebare există un singur răspuns. Forma de guvernare optimă pentru un artist este lipsa oricărei forme de guvernare. Exercitarea autorităţii asupra lui şi asupra artei sale este ridicolă. S-a spus că într-un regim despotic artiştii au produs opere frumoase. Nu este chiar aşa. Artiştii i-au frecventat pe tirani nu pentru a se supune tiraniei, ci în calitate de rătăcitori, făcători de minuni, ca personalităţi itinerante fascinante care trebuie distrate şi fermecate, oameni care trebuie lăsaţi în voia lor, cărora li se permite să creeze. Un lucru tre­buie spus în favoarea despotului – ca individ, el poate fi cultivat, în vreme ce mulţimea, fiind un monstru, nu este cultivată. Un împărat sau un rege se poate apleca să ridice penelul pictorului, dar atunci când democraţia se apleacă să facă acelaşi gest, nu face decât să arunce noroi. Şi totuşi, până în prezent, democraţia nu a tre­buit să se aplece aşa cum o face împăratul. De fapt, atunci când doresc să arunce noroi, nu trebuie să se aplece deloc. Oricum, nu se pune problema să facem o diferenţiere între monarh şi mulţime – autoritatea, ori­care ar fi ea, este un lucru rău.

Există trei feluri de despoţi. Unul tiranizează trupul. Unul tiranizează sufletul. Unul tiranizează şi trupul, şi sufletul. Primul se numeşte Principe. Al doilea se numeşte Papă. Al treilea se numeşte Mulţime. Prinţul poate să fie cultivat. Au fost mulţi şi mai sunt încă. Există un pericol în ceea ce-l priveşte. Îţi vin în minte Dante şi sărbătoarea amarnică de la Verona, Tasso şi celula lui de nebun din Ferrara. Papii pot fi şi ei cultivaţi. Mulţi au fost – papii cei răi au fost cultivaţi. Papii cei răi au iubit frumosul cu pasiune, cu tot atâta pasi­une cu care papii cei răi au urât gândirea. Umanitatea datorează mult răutăţii papale. Bunătatea papală are o datorie teribilă în faţa umanităţii. Totuşi, deşi Vaticanul încă îşi menţine retorica explozivă, pierzându-şi pute­rea biciului de foc, pentru un artist e mai bine să nu trăiască alături de papi. E adevărat că un papă a spus despre Cellini, în faţa conclavului de cardinali, că legea şi autoritatea obişnuită nu sunt făcute pentru oameni ca el, dar tot un papă l-a aruncat pe Cellini în închisoare şi l-a ţinut acolo până s-a îmbolnăvit de furie, proiectându-se pe sine într-o lume fantasmatică; s-a îndrăgostit în asemenea măsură de soarele aurit care-i intra în încăpere încât a încercat să scape şi s-a strecurat mer­gând din turn în turn până când a căzut şi, ameţit fiind de aerul zorilor, s-a lovit, rămânând schilod; a fost aco­perit cu frunze de un viticultor şi dus într-o căruţă la cineva care, fiind iubitor de frumos, a avut grijă de el. Papii reprezintă un pericol. În ceea ce priveşte mulţi­mea – ce se poate spune despre ea şi autoritatea ei? Probabil că s-a vorbit suficient despre autoritatea ei.

Autoritatea este ceva orb, surd, hidos, grotesc, tragic, amuzant şi obscen în acelaşi timp. Artistului îi este imposibil să trăiască alături de mulţime.Toţi despoţii mituiesc. Oamenii mituiesc şi brutalizează. Cine le-a spus să exercite autoritatea? Ei au fost făcuţi să tră­iască, să asculte şi să iubească. Cineva le-a făcut un mare rău. Au fost ruinaţi prin imitarea celor inferiori. Au preluat sceptrul Prinţului. Cum să-l folosească? Au luat tripla tiară papală ? Cum să poarte ei o asemenea povară? Ei seamănă cu un clovn cu inima sfâşiată. Sunt asemeni unui preot al cărui suflet încă nu s-a născut. Toţi cei care iubiţi frumosul, fie-vă milă de ei. Deşi ei nu iubesc frumosul, să le dăm voie să le fie lor milă de ei înşişi. Cine i-a învăţat trucul tiraniei?

Mai există şi alte lucruri care ar putea fi subliniate. S-ar putea sublinia cât de măreaţă a fost Renaşterea pentru că nu a căutat să rezolve nici o problemă socială, că nu s-a preocupat de astfel de lucruri, ci a dat voie individului să se dezvolte în mod liber, frumos şi natural, având parte de artişti de seamă, adevărate individua­lităţi, de oameni de seamă, adevărate individualităţi. Am mai putea sublinia faptul că Ludovic al XIV-lea, creând statul modern, a distrus individualismul artistului, că lucrurile au devenit mostruoase în monotonia repetitivităţii, demne de dispreţ prin conformismul la regulă, că a distrus în Franţa toate libertăţile de expresie care redaseră o nouă frumuseţe tradiţiei şi noi modalităţi de exprimare formei antice. Dar să lăsăm trecutul deo­parte, nu are nici un fel de importanţă. Prezentul nu contează. De viitor trebuie să ne ocupăm. Căci trecutul este ceea ce omul nu ar fi trebuit să fie. Prezentul este ceea ce omul ar trebui să fie. Viitorul este reprezentat de artişti, de ceea ce sunt ei.

Desigur, se va spune că această schemă, aşa cum este prezentată aici, nu este practică deloc, că merge contra naturii umane. Este perfect adevărat. Este nepractică şi merge contra naturii umane. Tocmai de aceea merită dezvoltată, tocmai de aceea o propunem. Căci, la urma urmelor, ce este o schemă practică ? O schemă practică este fie o schemă pusă în aplicare, existentă, fie una care poate să fie dezvoltată în condiţiile date. Dar tocmai împotriva condiţiilor date obiectăm – orice schemă care se pretează la aceste condiţii este greşită şi prostească. Condiţiile vor fi eliminate, iar natura umană se va schimba. Singurul lucru pe care-l ştim despre natura umană este că se schimbă. Schimbarea este singura calitate cu care putem opera. Sistemele care eşuează sunt cele care se bazează pe permanenţa naturii umane, şi nu pe evoluţia şi dezvoltarea ei. Eroarea lui Ludovic al XIV-lea a fost că era convins că natura umană ar fi una şi aceeaşi. Rezultatul erorii sale a fost Revoluţia franceză. Un rezultat admirabil. Toate rezultatele gre­şelilor guvernărilor sunt admirabile.

Este de remarcat faptul că individualismul nu apare la omul cu o înclinaţie bolnăvicioasă faţă de datorie, ceea ce înseamnă să faci lucruri numai pentru că alţii o doresc, sau la cei cu o înclinaţie mostruoasă spre sacri­ficiu de sine, ceea ce reprezintă doar o formă încă manifestă a mutilării sălbatice. De fapt, individualis­mul nu pretinde nimic de la om. El apare într-un mod natural şi inevitabil din omul însuşi. Este punctul spre care converge întreaga evoluţie. Este forma de diferen­ţiere spre care tind în dezvoltarea lor toate organismele. Este perfecţiunea inerentă fiecărei modalităţi de viaţă şi pe care fiecare modalitate se grăbeşte să o atingă. Astfel, individualismul nu exercită nici o presiune asupra omului. Dimpotrivă, el este cel care îi spune omului să nu suporte nici un fel de constrângere. Nu încearcă să forţeze oamenii să fie buni. Ştie că oamenii sunt buni atunci când sunt lăsaţi în pace. Omul va ajunge la individualism pornind de la el însuşi. În prezent omul îşi dezvoltă individualismul. A ne pune întrebarea dacă individualismul este practic este ca şi cum ne-am întreba dacă evoluţia este practică. Evoluţia este legea vieţii, iar evoluţia nu se orientează decât spre individualism. Acolo unde această tendinţă nu este exprimată, avem de-a face cu un caz de oprire artificială a creşterii sau cu unul de boală sau moarte.

Individualismul viitor va fi lipsit de egoism şi nepreţios. S-a subliniat că unul dintre rezultatele extraordinarei tiranii este că sensul real şi simplu al cuvintelor este distorsionat, cuvintele fiind întrebuin­ţate pentru a exprima opusul semnificaţiei lor. Ceea ce este adevărat în cazul artei este adevărat şi în cazul vieţii. Azi se spune că un om este afectat dacă se îmbracă aşa cum îi place. Dar făcând astfel, el acţionează într-un mod perfect natural. În asemenea chestiuni afectarea constă în a te îmbrăca conform părerilor vecinului, care, fiind părerile majorităţii, vor fi extrem de stupide. Or, se spune că un om este egoist dacă trăieşte într-o manieră pe care el o consideră optimă pentru realizarea deplină a propriei personalităţi, dacă, de fapt, scopul primar al vieţii sale este dezvoltarea de sine.  Dar aceasta este modalitatea după care fiecare ar trebui să trăiască. Egoismul nu înseamnă să trăieşti cum doreşti să trăieşti, ci să le ceri altora să trăiască aşa cum tu doreşti să trăieşti. Lipsa de egoism înseamnă să-i laşi pe ceilalţi în pace, să nu te amesteci în treburile lor. Egois­mul are mereu drept scop crearea în jur a uniformităţii tipului. Un om lipsit de egoism consideră că varietatea infinită a tipului este ceva încântător, o acceptă, o aprobă, o gustă. A gândi de unul singur nu este o dovadă de egoism. Omul care nu gândeşte de unul singur nu gân­deşte deloc. Este o dovadă de egoism să-i ceri vecinului să gândească la fel, să aibă aceleaşi opinii.  De ce ar face-o? Dacă realmente gândeşte, gândeşte diferit. Dacă nu gândeşte, este monstruos să-i ceri vreo formă de gândire din partea-i. Trandafirul roşu nu este egoist pentru că vrea să fie un trandafir roşu. Dar ar fi oribil de egoist dacă ar dori ca celelalte flori din grădină să fie şi roşii, şi trandafiri. În condiţiile individualismului, oamenii vor fi destul de naturali şi absolut deloc egoişti, vor cunoaşte sensurile cuvintelor şi se vor împlini în viaţa liberă şi frumosă. Oamenii nu vor fi egotişti cum sunt azi. Egotistul este cel care mereu şi-i revendică pe ceilalţi – individualistul nu va dori să facă aşa ceva. Nu-i va face plăcere. Atunci când omul va ajunge la individualism, va ajunge să-i înţeleagă pe ceilalţi şi o va face liber şi spontan. Până în prezent, omul nu a cultivat deloc înţelegerea faţă de celălalt. A manifestat înţelegere faţă de durere, iar înţelegerea de acest gen nu este o formă superioară de înţelegere. Toate formele de înţelegere sunt bune, dar înţelegerea faţă de suferinţă este forma cea mai puţin rafinată de înţelegere. Este viciată de egotism. Are toate şansele să devină morbidă. În ea se manifestă un element de spaimă faţă de propria noastră siguranţă. Ni se face frică de faptul că noi înşine am putea fi leproşi, orbi şi că nimănui nu-i va păsa de noi. Este şi limitativă. Ar trebui să ai înţelegere faţă de viaţă în ansamblul ei, nu doar de maladiile şi durerile existente, ci faţă de bucurie, frumuseţe, ener­gie, sănătate şi libertate. Desigur, cu cât înţelegerea se manifestă mai cuprinzător, cu atât este mai dificilă. Cere mai multă lipsă de egoism. Oricine poate înţelege suferinţele unui prieten, dar îţi trebuie o natură extrem de rafinată – o natură specifică adevăratului indivi­dualist – să înţelegi succesul unui prieten, în condiţiile febrei competiţionale actuale, ale luptei pentru ocupa­rea unui loc, o astfel de înţelegere este un lucru rar în mod firesc, înăbuşit de asemenea de idealul imoral al uniformităţii tipului şi conformării la regulă, pretutin­deni preponderentă şi probabil că forma ei odioasă se manifestă aici, în Anglia.

Va exista, desigur, întotdeauna înţelegere faţă de suferinţă. Acesta este unul dintre primele instincte ale omului. Animalele care sunt individualităţi, animalele superioare, cum ar veni, au acest lucru în comun cu omul. Dar trebuie să amintim faptul că, în vreme ce înţelegerea faţă de bucurie potenţează bucuria lumii, înţelegerea faţă de durere nu diminuează cantitatea de suferinţă din lume. Îl poate face pe om mai capabil să îndure răul, dar răul rămâne. Înţelegerea faţă de tuber­culoză nu vindecă tuberculoza – ştiinţa face acest lucru. Şi după ce socialismul va rezolva problema sărăciei, sfera sentimentaliştilor se va diminua, iar înţelegerea omului va fi cuprinzătoare, sănătoasă şi spontană. Omul se va bucura contemplând viaţa fericită a celorlalţi.

Căci doar prin bucurie se va dezvolta individualismul viitorului. Christos nu a încercat să reconstruiască soci­etatea şi, în consecinţă, individualismul predicat de el omului nu poate fi atins decât prin durere sau în singurătate. Idealurile care ne vin de la Christos sunt idealurile omului care abandonează societatea în între­gime sau ale omului care se opune societăţii la modul absolut. Chiar şi Thebaida a fost populată în cele din urmă. Deşi membrul comunităţii religioase îşi împlineşte personalitatea, o personalitate astfel împlinită este una săracă. Pe de o parte, adevărul teribil că durerea este o modalitate prin care omul se autorealizează exercită o fascinaţie extraordinară asupra lumii. Vorbitorii superficiali şi gânditorii superficiali de la amvon şi tribune vorbesc deseori despre modul în care lumea venerează plăcerea, şi o spun pe un ton plângăcios, împotrivindu-se acestui lucru. Dar adevărul e că în istoria lumii rareori s-a întâmplat ca idealul să fie acela de bucurie şi frumuseţe. Lumea a fost mai curând domi­nată de venerarea suferinţei. Medievalismul, cu sfinţii şi martirii lui, cu dragostea faţă de tortura de sine, cu pasiunea nefirească de autoflagelare – rănirea cu pum­nale şi biciuirea cu vergele -, în fine, medievalismul este adevăratul creştinism, iar Christul medieval este Christul adevărat. La apariţia zorilor Renaşterii, care a adus cu sine noile idealuri de frumuseţe a vieţii şi bucuria de a trăi, oamenii nu l-au mai putut înţelege pe Christos. Chiar arta ne arată acest lucru. Pictorii Renaşterii l-au pictat pe Chrisos copil, jucându-se cu un alt copil într-un palat sau într-o grădină, sau stând în braţele mamei, zâmbindu-i ei sau unei flori sau păsărilor. L-au mai pictat sub forma unei figuri impunătoare şi nobile mergând prin lume cu distincţie sau sub forma unei figuri minunate înălţându-se într-un fel de extaz din moarte la viaţă. Chiar atunci când l-au pictat pe cruce, l-au pictat ca pe un Zeu frumos care suferă din cauza celor răi. Dar figura lui Christos nu i-a preocupat prea mult. Lor le plăcea să picteze oameni pe care-i admirau şi să arate frumuseţea acestui pământ. Dar au pictat multe tablouri cu teme religioase – de fapt au pictat mult prea multe, iar monotonia tipului şi moti­vului este plictisitoare şi, de fapt, dăunătoare artei. Acest lucru s-a datorat autorităţii publicului în materie de artă şi merită deplâns. Dar sufletul lor nu apărea în subiectul ales. Rafael s-a dovedit a fi un mare artist atunci când a făcut portretul Papei, în schimb, atunci când a pictat Madonele cu Isus copil nu a fost deloc mare. Christos nu a adus nici un mesaj Renaşterii care a fost mare tocmai pentru că a adus un ideal în opoziţie cu al Lui. Pentru a descoperi reprezentarea adevăra­tului Christos trebuie să mergem la arta medievală. Acolo el apare mutilat, chinuit, unul deloc frumos – căci frumosul înseamnă bucurie -, în fine, unul care nu este înveşmântat în straie frumoase, pentru că şi asta poate fi un motiv de bucurie. În arta medievală el este cerşetorul cu suflet minunat, leprosul cu suflet divin, nu are nevoie nici de proprietate şi nici de sănătate, este un Dumnezeu care ajunge la perfecţiune prin suferinţă.

Evoluţia omului este lentă, iar nedreptatea oamenilor este mare. A fost necesar ca durerea să apară ca modali­tate de autorealizare. Chiar acum, în anumite locuri din lume, mesajul lui Christos este necesar. Nici un om al Rusiei moderne nu poate atinge perfecţiunea decât prin suferinţă. Câţiva artişti ruşi s-au realizat în artă, de fapt, printr-o operă de ficţiune, medievală în esenţă, pentru că nota ei dominantă este perfecţionarea oame­nilor prin suferinţă. Rusul care trăieşte fericit în sistemul actual de guvernare din Rusia probabil că fie crede că omul nu are suflet, fie că nu merită să-l cultive, dacă îl are. Nihilistul care respinge autoritatea de orice fel pentru că ştie că autoritatea este un rău primeşte durerea cu braţele deschise pentru că astfel îşi reali­zează personalitatea – el este un Christ adevărat. Pentru el idealul creştin este un lucru adevărat.

Totuşi, Christos nu s-a revoltat împotriva autorităţii. El a acceptat autoritatea imperială a imperiului roman, i-a acordat respectul cuvenit. A suportat autoritatea ecleziastă a bisericii iudaice şi nu i-a respins violenţa printr-un act violent. Cum am spus deja, el nu a plănuit reconstruirea societăţii. Lumea modernă are astfel de planuri. Ea îşi propune să lichideze sărăcia şi suferinţa pe care aceasta o presupune. Doreşte să înlăture durerea şi suferinţa pe care durerea o presupune. Se bazează pe socialism şi ştiinţă, considerându-le metodele ei. Scopul ei este individualismul care îşi găseşte expresia în bucurie. Acest individualism va fi mai amplu, mai deplin, mai frumos decât orice alt individualism. Dure­rea nu este modalitatea ultimă de perfecţiune. Ea este doar una provizorie şi o formă de protest. Se leagă de un mediu nedrept, nesănătos şi strâmb. Atunci când vor fi îndepărtate răul, boala şi nedreptatea, ea nu-şi va mai avea locul, îşi va fi îndeplinit lucrarea. A fost o operă măreaţă, dar este aproape terminată. Sfera ei descreşte pe zi ce trece.

Omul nu-i va duce dorul. Pentru că omul nu a căutat nici durerea şi nici plăcerea, ci pur şi simplu viaţa. Omul a căutat să trăiască intens, deplin, perfect. Atunci când va putea să o facă fără să impună constrângeri altora sau să le suporte mereu, când tot ce va face îi va produce plăcere, atunci va fi mai sănătos la minte şi la trup, mai civilizat, mai aproape de sine însuşi. Plăcerea este proba naturii, semnul ei de aprobare. Atunci când omul este fericit, el se află în armonie cu sine însuşi şi cu mediul său. Noul individualism, în serviciul căruia lucrează socialismul, fie că vrea sau nu, va însemna o armonie perfectă. Va fi ceea ce grecii au căutat, dar nu au putut realiza decât la nivelul gândirii, pentru că aveau sclavi care trebuiau hrăniţi. Va fi ceea ce Renaşterea a căutat, dar nu a putut realiza deplin decât în artă, pentru că oamenii ei aveau sclavi şi îi înfometau. Noul individualism va fi total şi prin el fiecare om va ajunge la perfecţiune. Noul individualism este noul elenism.


INFO-PROPAGANDA

Initiativa Autonoma—Craiova