Originile anarho-sindicalismului – Rudolf Rocker

Mulţi anarhişti şi-au petrecut o bună parte din activităţi în mişcarea sindicală, în special în ţările latine, unde, ulterior, s-a născut mişcarea anarho-sindicalistă. Ipotezele sale teoretice s-au bazat pe învăţăturile socialismului libertar sau anarhist, în timp ce forma organizaţională a fost adoptată din mişcarea sindicalist revoluţionară, care, între anii 1895-1910 a cunoscut o ascensiune semnificativă, în special în Franţa, Italia şi Spania. Însă, ideile şi metodele sale nu au fost noi. Astfel de idei găsiseră deja o rezonanţă profundă în rândurile Internaţionalei I, atunci când marea asociaţie a ajuns la apogeul dezvoltării sale intelectuale. Acest lucru a fost clar evidenţiat în cadrul dezbaterilor de la congresul al IV-lea în Basel (1869) cu privire la importanţa organizaţiilor economice ale muncitorilor. În raportul său pe această chestiune, pe care Eugene Hins o stabilise înainte de congres, în numele Federaţiei belgiene, a fost prezentat pentru prima dată un punct de vedere în întregime nou, care a avut o asemănare inconfundabilă cu unele idei ale lui Robert Owen şi mişcarea sindicală englezească din anii 1830.

Pentru a face o estimare corectă, trebuie să ne amintim că la momentul acela diversele şcoli de gândire ale socialismului de stat atribuiau puţină importanţă sindicatelor. Blanquiştii francezi au văzut în aceste organizaţii doar o mişcare de reformă, dictatura socialistă fiind scopul lor imediat. Ferdinand Lassalle şi adepţii săi au îndreptat toate activităţile lor în vederea unirii muncitorilor într-un partid politic şi erau adversarii vocali ale tuturor eforturilor sindicale, în care vedeau doar un obstacol în calea evoluţiei politice a clasei muncitoare. Marx şi adepţii săi din acea perioadă au recunoscut, este adevărat, necesitatea sindicatelor pentru îndeplinirea unor îmbunătăţiri în cadrul sistemului capitalist, dar credeau că rolul lor ar fi epuizat prin asta şi că vor dispărea, împreună cu capitalismul, deoarece trecerea la socialism poate fi ghidată numai de către o dictatură proletară. În Basel această idee a trecut pentru prima dată printr-o examinare aprofundată şi critică. Opiniile exprimate în raportul belgian prezentat de Hins care au fost împărtăşite şi de către delegaţii din Spania, Jura elveţiană şi cea mai mare parte a secţiunilor franceze, erau bazate pe premisa că actualele asociaţii economice ale muncitorilor nu sunt decât o necesitate în societatea actuală, ci pot fi considerate ca nucleul social al unei economii socialiste viitoare, prin urmare, era datoria Internaţionalei să îi educe pe muncitori cu privire la această sarcină. În conformitate cu aceasta, congresul a adoptat următoarea rezoluţie:

„Congresul declară că toţi muncitorii trebuie să facă eforturi pentru a stabili asociaţii de rezistenţă în diversele lor meserii. De îndată ce un sindicat este format, sindicatele din acelaşi sector comercial trebuie să fie notificate, astfel încât formarea unor alianţe naţionale în industrie pot începe; pentru consilierea cu privire la măsurile care urmează să fie executate în comun, şi de a vedea că acestea sunt efectuate, până când sistemul de salarizare actual poate fi înlocuit de către federaţia liberă a producătorilor. Congresul direcţionează Consiliului General să dirijeze alianţa sindicatelor din toate ţările.”

În argumentul său pentru rezoluţia propusă de comisie, Hins a explicat că „prin această formă dublă de organizare a asociaţiilor muncitorilor locali şi alianţe generale pentru fiecare industrie pe de o parte, şi administraţia politică a consiliilor muncitoreşti, pe de altă parte, reprezentarea generală a muncii, regională, naţională şi internaţională, va fi oferită. Consiliile muncitoreşti şi organizaţiile industriale vor lua locul actualului guvern, iar această reprezentare a muncii va distanţa o dată pentru totdeauna, guvernele din trecut.”

Această idee a crescut din recunoaşterea faptului că fiecare formă nouă economică a societăţii trebuie să fie însoţită de o formă politică nouă a organismului social şi ar putea atinge expresia practică numai în acest sens. Adepţii săi au văzut în statul naţional prezent doar agentul politic şi apărătorul claselor avute, şi prin urmare, nu depun eforturi pentru cucerirea puterii, ci pentru eliminarea oricărui sistem de putere din cadrul societăţii, în care au văzut condiţia necesară preliminară a tiraniei şi exploatării. Ei au înţeles că împreună cu monopolul proprietăţii, monopolul puterii, de asemenea, trebuie să dispară. Pornind de la recunoaşterea lor că dominaţia omului de către om trebuie să ia sfarsit, au căutat să se familiarizeze cu administrarea lucrurilor. Sau aşa cum Bakunin, unul din percursorii anarho-sindicalismului a spus:

„Întrucât organizaţia Internaţionalei nu are ca scop crearea unor noi state sau despoţi, ci eliminarea radicală a fiecărei suveranităţi distincte, trebuie să dispună de un caracter esenţial diferit de organizaţia statului. În măsura în care aceasta din urmă este autoritară, artificială şi violentă, străină şi ostilă dezvoltării naturale a intereselor şi instinctelor poporului, în aceeaşi măsură organizarea Internaţionalei trebuie să fie liberă, naturală şi în toate privinţele în acord cu respectivele interese şi instincte. Dar ce este organizaţia naturală a maselor? Este una bazată pe diferitele ocupaţii ale vieţii reale de zi cu zi, pe tipurile diverse de muncă, organizarea în funcţie de ocupaţiile lor, de asociaţiile lor profesionale. Atunci când toate industriile, inclusiv diferitele ramuri ale agriculturii, sunt reprezentate în Internaţională, organizarea sa, organizaţia maselor muncitoare ale poporului, va fi finalizată.”

Şi în altă ocazie: „Tot acest studiu practic şi vital al ştiinţei sociale de către muncitorii înşişi în secţiunile lor profesionale şi camerele lor de muncă, deja a antrenat unanimitatea şi bine convingerea demonstrabilă teoretic şi practic că eliberarea serioasă, finală şi completă a muncitorilor este posibilă numai prin o singură condiţie: însuşirea capitalului, care sunt, materiile prime şi toate instrumentele de muncă, inclusiv terenurile, prin întregul corp al muncitorilor. . . Organizarea secţiilor comerciale, federaţia lor în Internaţională şi reprezentarea acestora de către Camerele de Muncă, nu numai ar crea o academie mare, în care muncitorii prin combinarea teoriei şi practicii pot şi trebuie să studieze ştiinţa economică, ei poartă, de asemenea, în sine, germenii unei noii ordini sociale, care va înlocui lumea burgheză. Aceştia crează idei, dar de asemenea, faptele viitorului în sine.”

După declinul Internaţionalei şi Războiul Franco-Prusac, prin care punctul focal al mişcării sindicale socialiste a fost transferat în Germania, a căror muncitori nu aveau nici tradiţii revoluţionare, nici experienţa bogată deţinută de către socialiştii din ţările occidentale; acele idei fiind treptat uitate. După înfrângerea Comunei din Paris şi revoltele revoluţionare din Spania şi Italia, secţiunile Internaţionalei din aceste ţări au fost obligate pentru mulţi ani să desfăşoare o existenţă subterană. Numai cu trezirea sindicalismului revoluţionar în Franţa, au fost ideile Internaţionalei I salvate din uitare şi au inspirat o dată mai multe secţiuni mari ale mişcării sindicale.

Extras din: Anarchism and Anarcho-Syndicalism – Rudolf Rocker