„Sindicalismul revoluţionar serveşte proletariatul, în timp ce anarhismul este o marcă a umanismului” – interviu cu Juan Garcia Oliver

ÎNTREBARE: Având în vedere modul în care viaţa ta s-a dezvoltat, asta a fost o descoperire importantă.

RĂSPUNS: Da, mai ales că era în timpul grevei chelnerilor; cu alţi tovarăşi tineri din comerţ  am înfiinţat un grup anarhist, care sa afiliat cu Federaţia Locală a Grupurilor Anarhiste din Barcelona. Această federaţie a purtat numele de „Bandera Negra” [Drapelul Negru], împrumutat din titlul ziarului publicat. În Barcelona exista o altă federaţie de grupuri, „Bandera Roja” [Drapelul Roşu]. „Bandera Negra” a fost, să zicem, un recipient clasic al ideilor anarhiste şi era împotriva sindicalismului revoluţionar. „Bandera Roja” a pretins că este aproape de sindicalismul revoluţionar, dar a fost, în total, un sindicalism pur şi simplu, cu toate ce implică…îmi imaginez că vom reveni la această temă mai tărziu.

ÎNTREBARE: Aşadar cum te vezi, ca un sindicalist revoluţionar sau ca un anarhist?

RĂSPUNS: Sincer să vă spun, m-am alăturat „Bandera Negra”, din greşeală. Grupul nostru a urmat doar sfatul cuiva care ne-a iniţiat în anarhism, Ismail Rico. De fapt, ne-am simţit ca peştele pe uscat în interiorul „Bandera Negra”. Noi trebuia să ne alăturăm celeilalte federaţii, deoarece „Bandera Negra” nu avea vreun interes în lupta muncitorilor. Îşi petrecea timpul asigurând legătura – la nivel naţional şi internaţional – cu alte grupuri profesionale, activitatea sa principala fiind citirea şi răspunsul corespondenţei. În ceea ce priveşte sindicalismul şi CNT, erau ferm împotriva lor.

ÎNTREBARE: Deci nu era nici o şansă de înţelegere între sindicalişti şi anarhişti?

RĂSPUNS: Nici o înţelegere…eram în continuare departe de ceea ce a venit mai târziu; anarho-sindicalismul care a biruit această dihotomie. Anarho-sindicalismul a permis ca anarhismul să devină parte integrantă a grupurilor sindicaliste care au fost îmbibate cu gândirea anarhistă.

Aşa că, cu două săptămâni după proclamarea Republicii (Spaniole), demonstraţia de 1 mai 1931 s-a încheiat cu un miting revoluţionar şi s-a vărsat printr-un atac asupra palatului Generalitat din Catalonia. Şi cu acest prilej, steagul roşu cu negru a fost abordat.

ÎNTREBARE: Pentru prima dată?

RĂSPUNS: Da. Acest steag simbolizează mariajul dintre sindicalism şi anarhism. Este un punct care merită analizat. După moartea lui Salvador Seguí (1923) unitatea a fost realizată între anarhişti şi sindicalişti, în mod spontan, ca să zicem aşa, fără nici un fel de negociere. Termenul anarho-sindicalism datează de atunci. Anterior, nu fuseseră niciodată folosit. Cu moartea lui Seguí situaţia a luat o întorsătură gravă, astfel, în mod natural, activităţile anarhiştilor şi sindicaliştilor s-au unit, ceea ce a dus la dispariţia federaţiilor „Bandera Roja” şi „Bandera negra”. Amalgamarea a fost totală şi nu a existat nici un acord prealabil de către orice fel de congres. Toată lumea a realizat că trebuie să începem din nou, trebuie să elaborăm noi forme de luptă, cea ce am şi făcut. Reformiştii nu mai era un obstacol în calea luptei revoluţionare. Adevărat, timp de opt ani, activităţile organizaţiei au fost cauzate de existenţa dictaturii, cunoscând o renaştere o dată cu venirea Republicii. Steagul negru şi roşu a fost simbolul acestei noi ere de fuziune anarhist-sindicaliste. Am argumentat această noţiune a anarho-sindicalismului membrilor CNT şi emigranţilor spanioli care locuiau în Franţa, în timpul dictaturii. Aşa cum am văzut, singuri, anarhiştii nu ar putea face revoluţia. În ceea ce priveşte anumiţi sindicalişti, punctele lor de vedere s-au distanţat de asta. Singura opţiune posibilă a fost contopirea amândurora şi îmbrăţişarea acestei idei a anarho-sindicalismului.

ÎNTREBARE: În istoria mişcării libertare spaniole, cu siguranţă vei fi trecut ca unul care a introdus o măsură revizionistă. Privind două aspecte fundamentale – problema preluării puterii şi problema armatei revoluţionare – ai sfidat chiar şi în mod deschis abordările clasice ale anarhismului tradiţional. Ce-ai spune despre asta?

RĂSPUNS: Uite…dacă am adopta un punct de vedere strict anarhist, poziţia mea vizavi de preluarea puterii sau formarea unei armate revoluţionare ar fi lipsită de sens. Dacă vom lua o linie sindicalist revoluţionară, aceste lucruri au logică. Într-o zi vom avea de lucru cu definiţia precisă a noţiunii de „acţiune directă”, care este parte integrantă a sindicalismului revoluţionar. Adevărat, în vremea sa, Anselmo Lorenzo a echivalat acţiunea directă cu grevele şi sabotajul, dar această definiţie este prea restrictivă. Noţiunea acţiunii directe este de fapt foarte clară: este singurul mod de a garanta succesul clasei muncitoare ca o clasă. În acest scop, trebuie să fie studiată şi pusă în practică iar toate consecinţele confruntate. Alternativa este după cum urmează: fie clasa muncitoare, prin intermediul acţiunii directe, atinge emanciparea proprie, ca o clasă sau va fi redusă pentru totdeauna la o formă de sclavie mai mult sau mai puţin bine plătită. Cu alte cuvinte, devine obişnuită să fie tratată – din punct de vedere economic şi politic – ca o clasă inferioară, sau se organizează într-un sindicat şi practică acţiunea directă. În plus, acţiunea directă poate varia în funcţie de circumstanţe. De exemplu, în anii 1920, vedeam sindicaliştii din Barcelona executând „cenzura roşie”. Presa burgheză purta o serie de articole defăimătoare sindicaliştilor care se înarmează în auto-apărare împotriva ucigaşilor angajaţi de şefi, astfel CNT a decis să pună în aplicare „cenzura roşie”. A fost direct: muncitorii de la editorialele afiliate cu CNT, cenzurau cea ce credeau ca este defăimător. Această practică nu sa bucurat de sprijinul anarhistului Federico Urales care a fost aproape un liberal radicalizat care a tratat întotdeauna liberalismul şi anarhismului ca aceleaşi. A mers atât de departe (într-un ziar din Madrid), încât să denunţe „cenzura roşie”, ca anti-anarhistă … Ceea ce ne aduce la ciotul materiei. În lupta care duce la exercitarea victoriei lor ca o clasă, muncitorii determină formele de acţiune directă pentru ei înşişi. Avem de a face aici cu logica confruntării de clasă. Aceste metode de luptă nu sunt 100% anarhiste, acestea sunt 100% sindicalist revoluţionare. Noţiunea anarho-sindicalismului este o încercare de a ajunge la un amestec posibil a metodelor de luptă de clasă a anarhismului, ştiind că sindicalismul revoluţionar serveşte proletariatul, în timp ce anarhismul este o marcă a umanismului.

Extras din broşura “My Revolutionary Life: Juan García Oliver interviewed by Freddy Gomez”