Cine este de vină? – Anselm Jappe

Scurt eseu ce contestă ideea că actuala criză economică este rezultatul „lăcomiei” sau a speculaţiilor iresponsabile ale bancherilor răutăcioşi sau ale firmelor de investiţii, afirmând în schimb că este efectul unei crize generalizate ale valorii producţiei cauzată de scăderea ratei de profit – legea permanentă a producţiei capitaliste – susţinând mai departe că, mai degrabă decât precipitarea crizei, extinderea masivă a capitalului fictiv din ultimii 30 de ani a fost singura modalitate de a amâna criza până în prezent.

De această dată, toţi comentatorii sunt de acord: ceea ce se întâmplă acum nu e o simplă ajustare temporară a pieţelor financiare. Ne confruntăm cu o criză considerată a fi cea mai gravă de la Al Doilea Război Mondial sau din 1929. Dar cine e vinovat şi cum poate fi depăşită? Răspunsul e aproape întotdeauna acelaşi: „economia reală” e sănătoasă; economia mondială e pusă în pericol de către mecanismele demente ale unui sistem financiar scăpat total de sub control. E cel mai simplu răspuns şi de asemenea cel mai răspândit, atribuie responsabilitatea pentru ceea ce se întâmplă „lăcomiei” unei găşti de speculatori care s-au jucat cu banii tuturor ca şi când s-ar afla într-un cazino. Totuşi, acest artificiu de a reduce sfera economiei mondiale, atunci când aceasta nu funcţionează corespunzător, la un complot al conspiraţiei malefice are o istorie lungă şi periculoasă. Căutarea unor ţapi ispăşitori pentru „bancherii evrei” sau alţi vinovaţi, pentru a servi ca obiectul indignării pentru „lumea cinstită” compusă din muncitori şi mici întreprinzători, e cea mai proastă soluţie posibilă.

De asemenea, nu e o propunere serioasă faptul de a contrasta un capitalism anglo-saxon „rău”, agresiv şi fără limite cu un capitalism continental „bun” şi responsabil. În ultimele două săptămâni am putut observa că acestea se disting doar prin nişte detalii minore. Toţi cei care cer – de la ATTAC la Sarkozy – „mai multă reglementare” a pieţelor financiare percep nebunia pieţelor bursiere doar ca un „exces”, sau o tumoare pe un organism de altfel sănătos.

Dar dacă financializarea, departe de a fi ruinat economia reală, a ajutat-o să supravieţuiască după termenul de expirare? Dacă i-a dat suflare de viaţă unui organism muribund? De ce suntem atât de siguri că acest capitalism este scutit de ciclul naşterii, creşterii şi morţii? Nu poate conţine limite intrinseci în calea dezvoltării sale, limite care nu se află doar în existenţa unui duşman declarat (al proletariatului, persoanelor asuprite) sau în epuizarea resurselor naturale?

În prezent a devenit din nou la modă a-l cita pe Karl Marx. Dar filozoful german nu a vorbit doar despre lupta de clasă. De asemenea a prevăzut eventualitatea că, într-o zi, maşina capitalistă se va opri din rulaj de una singură, prin epuizarea dinamicii sale. De ce? Producţia capitalistă conţine, de la începuturile sale, o contradicţie internă, o bombă cu ceas veritabilă construită în structura sa. Capitalul poate fi profitabil şi astfel acumulat, doar prin exploatarea forţei de muncă. Cu toate acestea, muncitorul, în scopul de a genera profit pentru angajatorul său, trebuie să fie dotat cu instrumentele necesare, iar în zilele noastre asta înseamnă dispunerea de tehnologii de ultimă oră. Ca rezultat, asta duce la o permanentă întrecere – impusă de competiţie- pentru a utiliza cele mai noi tehnologii. La fiecare pas, primul angajator care adoptă cele mai noi tehnologii câştigă, pentru că muncitorii săi produc mai mult decât cei care nu folosesc aceste instrumente noi. Dar sistemul ca un întreg pierde, deoarece tehnologia este înlocuirea treptată a muncii umane. Prin urmare, valoarea fiecărui produs conţine o parcelă de muncă umană în constantă diminuare, care este totuşi singura sursă de plus-valoare şi aşadar, de profit. Dezvoltarea tehnologiei reduce profitul sistemului ca un întreg. Totuşi, în ultimul secol şi jumătate, extinderea producţiei la o scară globală a fost capabilă să compenseze această tentinţă de scădere a valorii fiecărui produs. Începând cu anii 70, acest mecanism – care nu a fost decât un pas înainte – s-a blocat. În mod paradoxal, a fost creşterea productivităţii datorate utilizării microelectronicii cea care a cufundat capitalismul în criză. Au fost necesare investiţii din ce în ce mai gigantice pentru ca munca puţinilor muncitori rămaşi să se conformeze cu standardele productivităţii mondiale. Acumularea reală de capital a fost ameninţată de stagnare. Acesta a fost momentul în care „capitalul fictiv”, cum îl numea Marx, a ajuns pe prim-plan. Suspendarea convertibilităţii dolarului în aur, în 1971, a eliminat ultimul mecanism de siguranţă, ultima conexiune între finanţe şi acumularea reală. Creditul nu este altceva decât anticiparea profiturilor viitoare preconizate. Dar atunci când producerea valorii şi prin urmare, a plus-valorii, a stagnat în economia reală (care nu are nimic de a face cu stagnarea în ceea ce priveşte producţia de bunuri: capitalismul funcţionează pe baza producţiei de plus-valoare şi nu pe producţia de bunuri cu valoare de utilizare), singurul lucru care a permis de atunci înainte ca proprietarii de capital să obţină profit, care era imposibil de obţinut în economia reală, a fost piaţa financiară. Creşterea neo-liberalismului după 1980, nu a fost o manevră sinistră din partea majorităţii capitaliştilor lacomi, nici nu a fost o lovitură de stat pusă în scenă cu ajutorul câtorva politicieni complăcuţi, cum ne-ar face să credem stânga „radicală” (care acum trebuie să se decidă: ori avansează spre o critică directă a capitalismului, chiar dacă acesta din urmă nu îşi proclamă aderarea la neo-liberalism, ori să participe în gestionarea unei forme de capitalism în curs de dezvoltare, care ar include unele critici întreptate către „excesele” sale). Dimpotrivă, neo-liberalismul a fost singura modalitate posibilă de a prelungi durata de viaţă a sistemului capitalist pentru încă puţin timp, un sistem a cărui fundamente nu au fost niciodată puse la îndoială serios de nimeni, fie de dreapta sau de stânga. Numeroase întreprinderi şi indivizi pot prelungi iluzia prosperităţii puţin mai mult datorită creditului. Acum, aceast sprijin s-a rupt şi el. Cu toate acestea, revenirea la keynesism, sugestia venită într-o oarecare măsură din toate părţile, va fi absolut imposibilă: nu mai există suficienţi bani „reali” în mâinile statelor. Pentru moment, „cei de la conducere” au reuşit să amâne Mene, Tekel, Peres (1) al sistemului lor prin adăugarea unui alt zero numerelor capricioase scrise pe ecranele lor, ce nu corespund cu nimic. Împrumuturile recent concesionate pentru a salva pieţele bursiere sunt de 10 ori mai mari decât pierderile care au făcut pieţele să tremure acum 10 ani – totuşi, producţia reală (să spunem PIB) a crescut cu 20-30%! Această „creştere economică” nu are nici o baza reală proprie, ci a fost cauzată de bulele financiare. Dar când aceste bule se sparg, nu va exista nici o „aterizare uşoară” după care totul poate începe din nou.

Poate nu va fi Joia Neagră (2) cum a fost în 1929, sau o Zi a Judecăţii. Dar există motive întemeiate de a crede că ne confruntăm cu sfârşitul unei epoci istorice lungi. O epocă în care activitatea producţiei şi produsele nu sunt utilizate pentru a satisface nevoi, ci pentru a alimenta ciclul neîncetat al forţei de muncă care dă valoare capitalului şi capitalul care angajează forţa de muncă. Produs şi muncă, bani şi reglementări guvernamentale, competiţie şi piaţă: după crizele financiare care au lovit în mod repetat în ultimii 20 de ani, cu o intensitate crescândă, se întrevede o criză a tuturor acestor categorii. Categorii care, e întotdeauna bine de reamintit, nu au făcut parte întotdeauna şi pretudindeni din existenţa umană. Aceste categorii au pus stăpânire pe viaţa umană în ultimele secole şi ar putea evolua în ceva diferit: ceva mai bun sau mai rău. Oricare ar fi rezultatul, nu este tipul de decizie care poate fi făcută la o reuniune a G-8…

Text original publicat în 2011, Anselm Jappe

Traducere română: IASR.

Sursa: libcom.org