Sindicalismul Galben vs. Sindicalismul Revoluţionar

 „Atunci când clasa muncitoare se va uni, vor exista o mulţime de lideri sindicali fără loc de muncă.” – Eugene Debs

Sindicatele sunt un concept modern, un produs al societăţii industriale. Ideea este una simplă, dar importantă – anume că majoritatea slabă trebuie să se organizeze în mod colectiv pentru a lupta împotriva minorităţii puternice – capitalistul, a cărei voinţă este susţinută de puterea de stat. Muncitorul este aproape neputincios într-un loc de muncă fără organizare, rămânând cu o singura alegere, ori să asculte de şef, ori să renunţe la  locul de muncă. Sindicatele deranjează starea de fapt a lucrurilor, atunci când muncitorii slabi se unesc împotriva şefului, creând o putere considerabilă. Reţineţi că acest drept de a negocia în mod colectiv a fost cu greu câştigat de către muncitori – mult sânge a fost vărsat (cu ajutorul câinelui fidel al capitalismului, statul) în scopul protejării privilegiilor, puterii şi profiturilor, care depindeau de o forţă de muncă dezorganizată şi slabă. Să nu ne îndoim, sindicalismul a fost o forţă puternică şi efectivă, fiind mereu batjocorită  de către capitalişti şi management, deoarece pătrundea în autoritatea lor absolută de la locul de muncă, pe care ei o consideră a fi dreptul lor, în stilul regilor din timpurile trecute.

În decursul luptei pentru sindicalism, au apărut diferite şcoli de gândire – cei ce vedeau în ansamblu societatea capitalistă au observat că nu e posibilă pacea între clase şi capitalism; alţii, nevrând să îmbrăţişeze o agendă atât de radicală şi revoluţionară, au simţit că muncitorii şi capitaliştii pot ajunge la un fel de înţelegere – aceştia din urmă au devenit sindicaliştii galbeni, fiind reprezentaţi mai ales de sindicate ca şi AFL-CIO, UAW şi Teamsters. Cu dispariţia sindicatelor Knights of Labor şi Industrial Workers of the World şi nenumăratele lovituri sângeroase aduse organizaţiilor muncitoreşti radicale, sindicalismul galben a prevalat devenind, pentru un timp, cea mai de succes mişcare muncitorească din istorie.

Cu toate acestea, sindicalismul galben se află în zilele noatre într-o stare proastă văzând că, spre uimirea lor, puterea le este erodata continuu, în special deoarece globalizarea e accelerată, unde muncitorii din lumea a 3-a pot fi învrăjbiţi împotriva celor din lumea 1 aparţinând de sindicat, în mod invariabil o lupta pierdută pentru muncitorii din lumea 1 – firma pur şi simplu spunând „faceţi ce vă spunem sau ne vom muta în altă ţară”– iar sindicaliştii galbeni sunt forţaţi să dea încă un pas înapoi. Convingerea mea este că sindicalismul galben va dispărea în cele din urmă şi ne vom afla din nou unde ne aflam la început de secol, când capitalul dicta condiţiile în care muncim fără să ia în considerare consecinţele – care sunt măsurate invariabil în vieţile muncitorilor de pretutindeni.

Sindicalismul galben a câştigat în luptele trecute dintre muncă şi capital, dar pe termen lung, viziunea lor despre o solidaritate între muncitor/proprietar este una falsă, care se face cunoscută în prezent, în particular în urma NAFTA, GATT şi acum MAI. Tot mai mult capitalul e cel care comandă iar muncitorii primesc loviturile – ceea ce explică de ce atâtea mii de muncitori au fost „concediaţi” de dragul profiturilor corporatiste. Înainte de a vorbi despre ce este sindicalismul revoluţionar, e important să vorbim mai întâi despre ceea ce nu este, ceea ce mă va duce la sindicalismul galben.

Sindicalismul galben

Ce este sindicalismul galben? Acesta are, la rădăcină, convingerea că muncitorii şi patronii au interese comune, concentrându-se pe retorica „să facem treaba” şi pe „o zi de muncă cinstită pe o plată cinstită”. Sindicatele galbene funcţionează pentru a menţine muncitorii la muncă şi pentru ca profiturile să se verse în buzunarele afaceriştilor. Sindicatele galbene au fost mult timp afaceri ele însele, cu birocraţii puternic înrădăcinate, iar comportamentul acestora de-a lungul anilor a creat imaginea de sindicate corupte, ineficiente, agenţii de auto-servire (desigur, acest punct de vedere ne este strecurat de către presa corporatistă, care nicidecum nu e neutră sau obiectivă în relatări). Punctul culminat a fost în anii ’50, de atunci sindicatele galbene au suferit un declin masiv şi lent.

Principiul sindicatelor galbene este contractul de muncă, pe baza căruia muncitorii lucrează pentru profitul patronilor. Perioada de elaborare a contractului şi negocierile între muncitori/management este de o complexitate notorie, ambele grupuri negociind nivelul de salarizare şi păstrarea locului de muncă. Sindicatele galbene susţin că ar exista un aşa-zis salariu just şi că ele asigură cea mai bună înţelegere posibilă cu managementul, în ceea ce priveşte creşterile salariale şi beneficiile. Locurile de muncă sindicalizate (cele ce au rămas) continuă să fie mai bine plătite decât cele care nu sunt – reflectând puterea colectivă de negociere, ce a rămas puternică, în ciuda enormelor obstacole de-a lungul deceniilor.

Cu toate acestea, sindicatele galbene învrăjbesc muncitorii – dacă aţi făcut parte dintr-un astfel de sindicat aţi putut vedea ierarhia evidentă distinctă din cadrul sindicatului, favorizându-i pe cei mai vechi, care au salarii mai mari, muncitorii seniori faţă de cei noi, mai prost plătiţi. Să nu ne înşelăm – dacă vă aflaţi pe treptele inferioare ale ierarhiei, sunteţi carne de tun în cazul unor negocieri dure – postul tău de muncă va fi cel sacrificat, în timp ce membrii de sindicat seniori îşi vor menţine privilegiile şi protecţia. Chiar şi în cadrul sistemului de seniori există nivele mai ridicate de ierarhie – un sindicalist galben îşi rezervă măsura de luare a deciziilor pentru liderii sindicatului – cei inferiori nu trebuie să se angajeze în activităţi independente, ci să rămână în spatele liderilor – care, mai ales, de când sindicatele au crescut în putere au început să semene tot mai mult cu managementul în sine. Toate iniţiativele de la locul de muncă sunt menţinute în topul piramidei sindicatului galben.

Sindicatul galben s-a învârtit întotdeauna în jurul principiului de organizare sindicală. Adică, susţine că fiecare industrie îşi are propriile interese distincte, fiind independente de cele ale altor muncitori. Astfel, se organizează în jurul unei industrii sau profesii particulare, împărţind astfel lucrătorii în multiple sindicate mici, care se concentrază pe interesele lor particulare. Arma supremă a sindicatelor galbene este greva. Doar liderii sindicatelor sunt autorizaţi să declare grevă – atunci când cei de rang inferior, încep acţiuni neautorizate, acestea sunt numite „greve spontane” şi nu sunt privite favorabil de către liderii de sindicat, deoarece le subminează puterea.

Sindicalismul Revoluţionar

“Originar, toată bogăţia lumii nu s-a creat prin aur şi nici prin argint, ci prin muncă” – Adam Smith, „Avuţia Naţiunilor” (The Wealth of the Nations)

Sindicalismul revoluţionar a devenit o relicvă istorică – singurul sindicat revoluţionar activ este IWW- Industrial Workers of the World – care, fondat în 1905, a fost parţial distrus în 1919 de către guvernul SUA şi nu şi-a revenit de atunci. A fost prezent, dar nu a fost o forţă majoră de multe decenii. Sindicalismul revoluţionar rămâne marele experiment neîncercat, viziunea sa despre lume – o lume fără exploatarea capitalistă a muncitorilor – încă nu s-a îndeplinit. Va reveni? Cine ştie? În unele privinţe, mă îndoiesc, cel puţin în felul în care a existat înainte, pentru că statul a creat o varietate de poliţii secrete şi anume FBI (creat în 1919) şi CIA (creat în 1948), care muncesc activ pentru a bloca organizărea socială a schimbării pe scară largă. Lecţia învăţată de către autorităţi în ce priveşte prevenirea tulburărilor muncitoreşti de amploare din timpurile trecute a fost aceea de a infiltra şi de a distruge mişcările înainte ca acestea să devină prea puternice.

Orice sindicat revoluţionar se organizează sub ochii atenţi ai acestor organizaţii, printre altele, asta va afecta modul în care aceste noi sindicate funcţionează. E imposibil ca un nou sindicat revoluţionar să nu se formeze – dar asta va fi o provocare formidabilă. Dar de fapt, aceasta e situaţia oricărei mişcări sociale progresiste. Cei la putere nu vor ceda cu uşurinţă privilegiile, din bunătatea inimii lor veştejite. În mod evident, sindicalismului revoluţionar vede realitatea relaţiilor dintre muncitori şi patroni într-un mod mai corect decât o vad sindicatele galbene, după cum ne arată istoria recentă, vorbind despre relocarea fabricilor care au devastat forţa de muncă. Aşadar, ce este sindicalismul revoluţionar? E mai uşor să spunem că „revoluţionar” descrie tactica şi perspectiva acestui tip de sindicalism, care se concentrează pe lupta nesfârşită între muncitori şi capital (nu o luptă nesfârşită, mai degrabă una în care ori câştigă capitalul, reducându-ne la nivelul de iobagi, ori câştigă muncitorii, când se sfârşeşte capitalismul) şi recunoaşte ca muncitorii produc toată valoarea societăţii. Sindicalismul revoluţionar e centrat în jurul acţiunii directe, spre deosebire de grevă. Greva este văzută ca ultim recurs al muncitorilor şi nici chiar ca fiind cea mai eficientă metodă de luptă. Muncitorii sunt mai eficienţi în a-şi promova agenda la locul de muncă, folosind o varietate de tactici ale acţiunii directe.

În sindicate revoluţionare, nu există o ierarhie între statutul muncitorilor – nici o distincţie între muncitorii seniori şi juniori. Mai mult decât atât, nu există nici o birocraţie sindicală sau conducere care să decidă pentru muncitori ce trebuie sau nu să facă. Toată iniţiativa vine de jos – de la membrii simpli, care, prin eforturile lor proprii, îşi fac dorinţele lor simţite şi cunoscute. Această abordare produce un sindicat mult mai democratic, cu membrii activi şi informaţi. Sindicatele revoluţionare practică sindicalismul industrial; adică, ca în loc ca muncitorii să se împartă în meserii variate, apărând interesele lor prin excluderea celorlalţi, în schimb, susţin că există doar două clase în societate: muncitorii şi capitaliştii. Adică, cei care muncesc o viaţă şi cei care trăiesc pe munca altora. Cei care primesc ordine şi cei care dau.

Sindicalistul revoluţionar urmăreşte să creeze un sindicat universal, în loc de cele numeroase şi mici. Logica din spatele acestui fapt este că această clasă capitalistă are tendinţa să strângă rândurile şi să îşi apere interesele de clasă – împotriva unei astfel de duşman unitar poate forţa muncitorilor să prevaleze eventual? Istoria sindicalismului galben ne arată că nu poate. Această idee a fost cea care a dus la sloganul IWW „an injury to one is an injury to all” („când unul e rănit toţi ceilalţi suferă”). Solidaritatea e lanţul care ţine împreună sindicatul revoluţionar, care e atât un bun cât şi o datorie. E o datorie fiindcă depinde de muncitori ca aceştia să lucreze împreuna ca un întreg, ceea ce nu se întamplă întotdeauna. Spărgatorii de grevă, sau muncitorii care trec linia de pichetare în timpul grevei sunt întotdeauna o ameninţare la solidaritatea forţei de muncă organizată. Deoarece sindicatele reprezintă un număr mare de persoane, organizarea solidarităţii e o sarcină dificilă care de multe ori nu are succes. Când funcţionează, funcţionează bine.

Viitorul Muncii

Sindicalismul revoluţionar urmăreşte mai mult decât simpla creştere salarială sau obţinerea beneficiilor – sindicalismul revoluţionar urmăreşte obţinerea schimbărilor majore la locul de muncă. Un obiectiv de lungă durată a sindicalismului revoluţionar a fost dobândirea unui timp liber mai mare pentru muncitor măsurat într-o zi de lucru mai scurtă. Datorită eforurilor depuse de sindicalismul revoluţionar, ziua de muncă de 16 ore a fost înjumătăţită, iar sindicaliştii radicali vor să o vadă din nou înjumătăţită. Această dorinţă se poate îndeplini doar printr-o organizare intensă şi pe scară largă, ceea ce a fost imposibil în ultimii 70 de ani. Cu toate acestea, prin dispariţia continuă a sindicatelor galbene, se formează o deschidere pentru sindicalismul radical înnoit. Provocările sunt enorme, dar oportunitatea există. Dimpotrivă, acest lucru a fost posibil datorită lăcomiei şi intrigilor Capitalului – odată ce patronii încearcă să reducă salariile, să mărească orele de muncă şi să taie beneficiile, ei înşişi generează  aceaste situaţii revoluţionare.

Cu toate acestea, managementul  este foarte conştient de această situaţie – de aceea a existat o proliferare înspre „sesiunile de împuternicire” şi „team building” în cadrul întreprinderilor, unde se urmăreşte cumpărarea muncitorilor ce îşi păstrază încă beneficiile date de sindicat, dar fără sindicat ca organizaţie. Cu alte cuvinte, oferă aparenţa de împuternicire versus o împuternicire adevărată la locul de muncă. Acest efort magistral  de PR făcut de management arată până unde sunt capabili să meargă pentru a vedea sindicalismul distrus o dată pentru totdeauna. Întreprinderile vor ca muncitorii să creadă ca sunt în aceeaşi echipa cu patronii, la fel cum cred sindicatele galbene. Dar e o minciună şi aşa va fi mereu. Nici un număr de conferinţe fictive nu vor schimba mediul static în care se munceşte – unde toate iniţiativele vin de sus în timp ce salariul continuă să stagneze şi muncitorii sunt obligaţi să muncească mai multe ore în locuri de muncă din ce în ce mai precare. Frica orbeşte locurile de muncă nesindicalizate, la fel cum solidaritatea ţine laolaltă sindicatul.

Asta va continua la nesfârşit? Nu cred. Nu, fiindcă muncitorii sunt înşelaţi şi abandonaţi de management, indiferent de câte măşti fericite încearcă să ataşeze sistemului lor. Pur şi simplu nu face parte din natura umană să primeşti atâtea peste cap şi să nu vrei şi tu să întorci favoarea. Marile afaceri o caută de multă vreme – cu Statul sustinându-le au crescut arogant în putere şi au impresia că pot măcina oamenii cu impunitate. Acest lucru nu poate continua la nesfârşit.

Provocarea sindicalismului revoluţionar este de a se adapta acestor noi condiţii şi de a aduce îmbunătăţiri reale în viaţa muncitorilor. Ce a ucis sindicalismul revoluţionar în trecut a fost incapacitatea acestor tipuri de sindicat de a aduce constant beneficii reale muncitorilor – ceea ce sindicalismul galben poate face în formă de contracte şi creşteri salariale. Noul sindicalism revoluţionar va trebui să pună accent pe carne şi cartofi în acelaşi timp în care se concentrază asupra eforturilor reale de sindicalism radical. Sindicalismul galben a murit, doar că ei încă nu realizează acest lucru. Şi va continua să piardă cât timp trecem prin această perioadă de tranziţie a capitalismului globalizat. Înseamnă că nu există nici o şansă pentru clasa muncitoare? Nicidecum – înseamnă doar că nu există cale de mijloc între Muncă şi Capital – o poziţie greşită ocupată de sindicalismul galben. Înseamnă că sindicalismul revoluţionar, atât de mult timp considerat o fosilă a unei epoci trecute, va deveni singura cale posibilă rămasă muncitorilor care doresc să aibă un cuvânt real de spus în ceea ce priveşte ce se întâmplă la locul lor de muncă.

sursa: infoshop.org