Vremuri Noi – P. Kropotkin

Organizând o serie de conferinţe asupra anarhiei şi comunismului, camarazii mi-au cerut, spre a intra în materie, să fac o schiţă generală a anarhiei. Ceea ce şi voiesc. Trebuie să mărturisesc, însă, că mi-ar veni mult mai la îndemână, dacă, în loc de a mă mărgini la o scurtă schiţă, aş putea să dispun de zece sau doisprezece seri ca să desfăşor ceea ce se poate spune despre anarhie. Cu cât subiectul devine mai vast, cu atât cere dezvoltări mai mari.

Când intrăm în rândurile anarhiste, după ce mai întâi am făcut parte din oarecare grup socialist sau radical, vedem în anarhie numai un mod de acţiune, care duce mai de-a dreptul şi mai sigur către ţinta ce ne propunem să atingem: revoluţia socială. Puţin câte puţin, însă, cu cât mai adâncim ideea, prindem a ne împătimi de idealul anarhist şi ne dăm seama că, departe de a fi o utopie sau o concepţie pur teoretică, idealul acesta cuprinde tendinţa înnăscută a societăţilor omeneşti către egalitate şi libertate, tendinţă ce a făcut pururea puterea maselor şi ce a împiedicat ca acestea să fie cu totul subjugate, în cursul istoriei, de către minorităţile lacome de bogăţie şi de putere. Pe urmă, pe măsură ce ne dăm seama de raporturile ce există între concepţiile noastre istorice şi sociologice şi între concepţiile noastre privitoare la totalitatea faptelor Naturii, descoperim încetul cu încetul că concepţiile anarhiste asupra raporturilor sociale nu sunt decât o parte din noile concepţii asupra faptelor Naturii, care germinează în momentul acesta în ştiinţă. Modul chiar de gândire al anarhismului se deosebeşte cu totul de modul de gândire care a predominat până acum în învăţământul ştiinţific şi întrevedem că dacă acest mod nou ar fi întrebuinţat la totalitatea cunoştinţelor noastre, aspectul general al ştiinţei ar fi cu desăvârşire, cu desăvârşire schimbat.

De unde urmează că anarhia e mai mult decât un mod de acţiune, mai mult decât o utopie, mai mult decât o simplă teorie socială. Ea e o aplicare la daraverile sociale ale unui mod de a gândi, a unui fel de a judeca şi concepe totalitatea faptelor Naturii, a unei filosofii cu alte vorbe, ce germinează printre cugetătorii vremii şi care, fără îndoială, va face filosofia veacului douăzeci. Ideilor noastre asupra fenomenelor sociale sunt o răsfrângere a schimbării ce se săvârşeşte în ideile asupra cuprinsului universului şi asupra totalităţii cunoştinţelor noastre.

Am să privesc deci anarhia sub aceste trei aspecte: ca mod de acţiune, ca teorie socială şi ca parte dintr-un sistem social de filosofie. Le voi lua, însă, în chip invers, şi după ce voi aplica principiile noastre la noul mod de concepţie a faptelor naturale, voi privi anarhia ca teorie sociala şi în sfârşit voi vorbi despre dânsa ca mod de acţiune.

Fără îndoială, vi s-a întâmplat să citiţi în vreun studiu asupra dezvoltării generale a cugetării omeneşti această judecată atât de dreaptă. Într-o vreme, omul credea că Pământul se află în centrul universului şi că Soarele, planetele şi stelele se învârtesc în 24 de ceasuri în jurul globului nostru. Omul fiind fiinţa cea mai superioară de pe pământ, întregul univers pentru el fiinţa, pentru el Soarele, Luna, stelele descriau orbitele lor în jurul lăcaşului său, Pământul. Totul fusese creat pentru dânsul. Şi închipuitul creator al universului îşi avea ochii îndreptaţi asupra-i, pentru al apăra de elementul tulburător, duhul rău, diavolul. Această ştiinţă şi această filosofie au predominat, atotstăpânitoare, în vremurile cele mai întunecate ale subjugării omului. Puternicele teocraţii ale Orientului fură expresia acestora.

Dar, de îndată ce ideile şi oamenii prinseră să se dezrobească de sub jugul religios, se vădi numaidecât că se dăduse Pământului şi omului un rol prea mare. Se descoperi că în centrul sistemului nostru de planete se află Soarele şi că acest Soare, nemărginit de mare faţă de Pământ, nu era decât un fir de nisip în mijlocul miliardelor de alţi sori, tot atât de mari sau şi mai mari decât al nostru. În fiecare carte de istorie filosofică veţi găsi pagini măiestre descriind înrâurirea acestei schimbări în ideile astronomice. Toată cugetarea vremii, teoretică sau aplicată la raporturile sociale, se resimţi de astea. Şi s-ar putea scrie tot atâtea pagini şi tot atât de măiestre ca să se arate cum dezrobirea materială a omului înrâuriri asupra concepţiilor sale cosmogonice, privitoare la univers.

Un fapt asemănător are loc astăzi. Intrăm într-o epocă ce va vedea petrecându-se o schimbare tot atât de însemnată în cuprinsul ştiinţei şi în totalitatea concepţiilor filosofice. O filosofie nouă se vesteşte. Şi Anarhia, departe de a fi o simplă utopie sau o teorie seacă, precum s-a zis uneori, dimpotrivă, se arată ca o parte esenţială, fundamentală a acestei noi filosofii: partea care tratează despre raporturile sociale.

Să luăm iarăşi concepţia Universului, concepţie despre care vorbirăm.

Filosofia newtoniană, adică filosofia care a predominat în curgerea acestor trei veacuri din urmă, însuşindu-şi descoperirile lui Newton, ne-a vorbit de Soare ca de un stăpânitor al sistemului planetar. El e acela ce ţine înlănţuite, prin puternica-i atracţie, planetele, cometele pe orbitele lor. El este inima, sufletul, regele, cârmuitorul sistemului. Ordinea deplină, netulburată, domneşte numai mulţumită puterii sale. Şi, dacă sunt cazuri de dezordine, nu-s decât întâmplări trecătoare. Puterea de atracţie a puternicului astru va face să intre totul numaidecât în ordine, şi această ordine va dura perioade nesfârşite. Pentru că chiar perturbările se cumpănesc şi se nimicesc între ele spre a întemeia ciclul hotărât. Slăviţi astrul luminos, cântaţi gloria Marelui Geometru, strigă astronomul. Totul se schimbă astăzi – se descoperă că spaţiile nemărginite dintre planete şi sori sunt pline de corpuri nemărginit de mici, mici mase de materie, ce curg în toate părţile, care au viaţa lor proprie şi ale căror efecte, oricât ar fi de neînsemnate, pentru fiecare din ele, sunt colosale când se adună laolaltă. Ele modifică cu totul forţa giganţilor care se află aşezaţi în centrele sistemelor. Kant şi Laplace făceau să derive planetele dintr-o aglomeraţie centrală. Azi centrul de acţiune se schimbă. Aglomeraţia centrală nu mai este decât rezultatul acţiunii corpurilor infinit de mici, şi ele, aceste biete paria, ele sunt cele care alcătuiesc planetele care menţin căldura Soarelui şi prin vâltorile lor menţin viaţa totului. Încă un pas şi însăşi atracţia, pusă, contrar lui Newton, în centrul astrului radios, nu va mai fi decât o rezultantă a mişcărilor în spaţiu a moleculelor, a infinitelor mici.

Într-un cuvânt, fără a intra în nişte amănunte prea tehnice, până acum pururea s-a luat în considerare suma, rezultatul, fără să-şi bată cineva capul de unde vine acest rezultat, fără să se oprească asupra bietelor unităţi care alcătuiau suma. Azi, dimpotrivă, privirea se îndreaptă asupra părticelelor infinit de mici, asupra acelor cărora abia ce li se îngăduia o privire fugitivă. Se înţelege că nu vom cunoaşte rezultatul, câtă vreme nu ne vom opri ca să cunoaştem micile acţiuni individuale, micii indivizi care se adună şi se prăpădesc în sumă. Un matematician ar zice că, după ce a studiat integralele, care sunt sume şi rezultate, va trebui să îşi îndrepte acuma atenţia asupra fragmentelor infinit de mici din care se alcătuieşte acea integrală.

Iată încotro se îndreaptă astronomia şi, mai mult decât ea, concepţia generală a universului, cosmogonia.

Ceea ce vedem petrecându-se în studiul universului, se repetă în toate ramurile ştiinţei, cuprinzându-se între acestea şi aceea care priveşte raporturile dintre oameni.

Anarhia nu-i decât o parte, cea mai însemnată, din chipul nostru de a concepe Natura, din această filosofie ce se vesteşte şi care ar putea fi desemnată sub numele de filosofie sintetică, dacă Spencer nu întrebuinţa acest nume pentru a desemna un alt sistem, din care a tras nişte concluzii atât de necomplete şi atât de contradictorii, pe care nu i le putem primi.

Cugetarea anarhistă nu-i decât una din ramurile cugetării filosofiei generale, care făgăduieşte să devină cugetarea filosofică a lumii civilizate.

O schimbare asemănătoare se produce în ştiinţele care tratează despre fiinţele însufleţite. Acolo unde odinioară se vorbea de crearea sau de apariţia speciilor, astăzi se studiază variaţiile ce se produc în individ sub înrâurirea mediului, se studiază adaptările organelor sale la nişte condiţii ce variază zilnic. Însuşi individul e tratat ca o fiinţă complexă, ca o colonie de infinite părticele asociate laolaltă, păstrându-şi însă viaţa lor proprie. Feluritele organe ale plantei, ale animalului sau ale omului sunt privite ca nişte aglomerări de celule sau, mai curând, de organisme, trăindu-şi cu toate astea individualităţile lor, pentru a alcătui individul. Omul? Va spune, astăzi fiziologul, nu-i nicidecum o fiinţă unică, e o colonie de microorganisme, de celule, grupate în organe. Studiaţi-le, studiaţi grupările lor, dacă voiţi ca să cunoaşteţi omul.

Odinioară, ni se vorbea de „sufletul” omului, care se înzestra cu o existenţă aparte, aproape izolată. Azi se descoperă că ceea ce se zicea a fi sufletul său – spiritul omului, e ceva cu totul complex, o totalitate, o aglomerare de facultăţi, care trebuiesc studiate îndeosebi. Neapărat, toate acestea sunt strâns asociate, nici o activitate nu se poate produce fără să se resimtă cu toate într-un chip sau altul. Dar, fiecare îşi are viaţa proprie, fiecare îşi are centrele sale nervoase, organele sale. Şi psihologia, în loc să fie ştiinţa facultăţilor psihice ale individului întreg, devine un studiu al facultăţilor separate, din care viaţa individului se află alcătuită.

N-am ce să vorbesc de istorie, pentru că se ştie cum punctul de vedere al istoriei întregi se schimbă astăzi, cum “cultul eroilor” dispare şi rolul maselor câştigă în însemnătate cu cât acesta se studiază, cum marile fapte ale trecutului sunt din ce în ce mai mult recunoscute ca rezultatele adiţionate ale atâtor voinţe individuale. Cine n-a citit, fie şi numai războiul din 21, descris de Tolstoi.

Cât se atinge de economia politică e cu desăvârşire la fel. Întemeietorul acestei ştiinţe, Adam Smith, îşi intitulează opera-i magistrală: Bogăţia naţiunilor. Producţia naţiunilor, importurile şi exporturile lor, schimburile, iată ceea ce preocupă pe economist. Azi, însă, economia politică nu se mai mulţumeşte de a studia bogăţia naţiunilor. Ea vrea să ştie dacă individul, dacă fiecare individ îşi are trebuinţele satisfăcute. Ea nu mai vrea să măsoare bogăţia unei naţii prin suma schimburilor ce are, ea o măsoară prin numărul indivizilor care se bucură de bunăstare, faţă de numărul indivizilor ce lâncezesc în mizerie. Punctul de vedere e cu desăvârşire schimbat, şi socotim că mai înainte de a scrie despre bogăţia naţiilor, trebuie de mers din casă în casă, de bătut din uşă în uşă şi de cercetat dacă fiecare ins a mâncat, dacă fiecare copil îşi are pătuţul lui, şi dacă în fiecare gospodărie e pâine pentru ziua e mâine. Trebuinţele individului şi măsura îndestulării acestor trebuinţe – iată subiectul economiei politice care se elaborează în momentul acesta.

Şi, în sfârşit, în politică nu se mai întreabă care formulă înscrisă în codurile fiecărei naţiuni, ce marcă are Statul. Voim să ştim întrucât individul este liber, întrucât trebuinţa autonomiei locale este satisfăcută, care-i nivelul intelectual al fiecăruia, până la ce punct individul e robul prejudecăţilor sale, până la ce punct e liber să îşi exprime gândirea, întreaga lui gândire, şi să lucreze după îndemnările spiritului său şi după pornirile inimii. Tot individul e ce avem să cunoaştem, se va afla de la sine când se vor cunoaşte indivizii ce o alcătuiesc.

Într-un cuvânt, în orice parte ne-am îndrepta privirile, în ştiinţele naturii neînsufleţite sau însufleţite, sau în ştiinţele societăţilor, pretutindeni vom da de această tendinţă, cu totul caracteristică, a epocii. Altădată se mulţumea să se studieze marile sume, marile rezultate, astăzi atenţia se îndreaptă asupra micilor individualităţi din care se alcătuiesc rezultatele. După cum marele astru se eclipsează, pentru astronom, în faţa corpurilor infinit de mici din spaţiu, tot aşa naţiunea, Statul, se înfăţişează privirii ca o simplă îngrămădire de indivizi, de indivizi ce cresc în ochii istoricului, economistului, omului politic şi reformatorului social.

Produs şi, totodată, înteţitor al acestui chip de-a cugeta, care începe a precumpăni în ştiinţă, Anarhia e fiica unei mari mişcări de idei, ce pune stăpânire pe minţi, şi care va trebui să predomnească în dezvoltarea noastră ulterioară. Dânsa e aplicarea acestei mişcări de idei la daraverile economice şi politice, fiind în acelaşi timp dezrobirea omului de toate prejudecăţile, impuse de către religia, ştiinţa, educaţia şi legislaţia, care au făcut să se oglindească nişte abstracţii, pentru ca să se uite mai bine lucrul real, omul ce se străduieşte, ce suferă şi se zbate în toate mizeriile.

INFO-PROPAGANDA

Initiativa Autonoma—Craiova

Un răspuns la „Vremuri Noi – P. Kropotkin

  1. Pingback: Moartea lui Piotr Kropotkin – 8 februarie 1921 | Râvna·

Comentariile sunt închise.