Fără patroni: Procesul de Recuperare a Companiilor de către muncitori în Argentina, 2001-2009

Introducere

De la sfârşitul anului 2001 şi începutul anului 2002, sectoare ale clasei muncitoare argentiniene  au organizat o experienţă de luptă extraordinară. Ocuparea companiilor şi începerea producţiei, fără patroni. În contextul unei crize economice, a ratei ridicate a somajului, a falimentului afacerilor şi a reducerilor masive, mii de muncitori s-au organizat ei înşisi pentru a-şi menţine locurile de munca.

Criza politico-economică

Între 1997 şi 2001 a avut loc o criză economică severă în Argentina care a afectat sever puterea de stat. Această criză a fost acompaniată de o revoltă populară pe 19 şi 20 decembrie care, confruntată cu situaţia de asediu, a forţat demisia preşedintelui Fernando de la Rúa şi a deschis un proces de guvernare fără lider în ramura executivă a Republicii (1), oferind un pas înainte luptei populare.

Această rebeliune a pus capăt unei serii de guverne neoliberale din ţară, în timp ce a existat o breşă în lupta populară : adunări în cartiere, mişcări ale şomerilor, fabrici şi afaceri recuperate de către muncitori. În perioada anilor ’90 a fost impus în Argentina un model economic bazat pe “convertibilitatea” monedei. Acest lucru a însemnat că 1 peso era echivalent cu 1 dolar american. În mod evident, singura modalitate de a menţine această paritate a fost prin credit extern. Atunci când, din 1997, creditul a devenit mai scump, economia Argentinei a intrat într-o recesiune severă. În timp ce modelul economic a generat o taxă ridicată de somaj (peste 10%), acum criza somajului s-a ridicat la peste 25%. Multe afaceri au falimentat, împingând mai mulţi muncitori pe străzi. Răspunsul guvernului, în urma avizului primit de la FMI şi Banca Mondială, a fost să implementeze reduceri bugetare naţionale, fapt care a înrăutăţit situaţia populaţiei.Până în 2001, Argentina a încetat să fie raiul pentru investiţiile financiare, în schimb capitalul ieşea din ţară.

Răspunsul guvernului a fost să îngheţe depozitele bancare de economii, situaţie care, de fapt, constituie exproprierea muncitorilor şi a clasei de mijloc pentru a salva sistemul bancar. Confruntată cu această situaţie, burghezia era divizata în jurul a două programe pentru  a depăşi criza. O tabără a încercat să abandoneze “convertibilitatea”, devalorizând moneda, pentru a face producţia locală mai competitivă la nivel global.Cealaltă dorea adoptarea dolarului ca schimb valutar legal, făcând economia locală mai dependentă de economia Statelor Unite. Situaţia socială a devenit intolerabilă în decembrie 2001.

Îngheţarea depozitelor bancare împiedica muncitorii de a avea acces la salarii. Lipsa de ofertă monetară a accelerat procesul de faliment şi rata somajului a crescut. În acest fel, pe data de 15, a început vandalizarea magazinelor din zona periferică a oraşelor. Guvernul a răspuns declarând stare de urgenţă, suspendând drepturile constituţionale ale populaţiei în noaptea de 19 decembrie. După transmisiunea  mesajului prezidenţial pe canalul naţional de televiziune, populaţia din oraşele mari a luat în asalt străzile, lovind cratiţe şi oale, strigând : “Ce ticaloşi,ce ticaloşi! Să-şi înfigă în fund starea de urgenţă!” sau “Toţi trebuie să plece – să nu rămână niciunul!”, cerând demiterea ministrului finanţelor, a preşedintelui şi a tuturor politicienilor.

Aşadar a început rebeliunea populară, de natură insurecţională, care a pus sfârşit mandatului lui Fernando De la Rúa.

Mobilizare Populară

În lunile ce au urmat după căderea lui De la Rúa, Argentina s-a scufundat într-un proces care a implicat dezvoltarea organizatiilor populare şi a cerinţelor acestora.De amintit e apariţia Adunărilor de Cartier şi rolul central jucat de către Mişcarea Piquetero (Muncitori Şomeri). Adunările de Cartier au apărut în primele săptămâni după caderea lui De la Rúa. Mii de locuitori s-au întâlnit, pentru prima dată în ani de zile, în aproape toate pieţele publice şi zonele importante din oraşele mari. Discutau politica, organizau acţiuni de stradă (demonstraţii, escraches – un fel de adunare cu scopul de a ruşina pe cineva-) şi au căutat, prin ajutor reciproc, să satisfacă nevoile locuitorilor şomeri. Au mai reuşit să stabilească adunări între cartiere , care ţineau sesiuni săptămânale pentru a coordona acţiunile în comun.

Pe de altă parte, mişcarea piquetero, care a apărut în 1997, s-a răspândit ajungând un fenomen naţional, organizând muncitorii concediaţi după privatizarea firmei petrolifere de stat în Patagonia şi în nord-vestul ţării, ce se luptau să obţină slujbe şi subvenţii care să le proporţioneze o uşurare pe perioada şomajului. În 2001, săracii şi şomerii din ghetto-urile din centrul politic al ţării, oraşul Buenos Aires, erau şi ei organizaţi şi mobilizaţi. Guvernul de tranziţie al lui Eduardo Duhalde, ales de către Adunarea Legislativă (cuprinzând Senatul şi Camera Deputaţilor) pe 2 ianuarie 2002, ar fi trebuit să mărească valoarea plăţii pentru şomaj şi să încerce să calmeze gândurile a milioane de muncitori şomeri, dar în schimb a condus la creşterea protestelor proletare organizate. Mai mult, muncitorii şomeri şi-au înfiinţat propriile proiecte cooperative, auto-gestionate, în aşa fel încât să creeze de muncă pentru ei înşisi.

Organizaţiile piquetero au devenit aşadar jucători politici importanţi în acei ani, articulându-se în jurul cerinţelor populare din diferite sectoare şi demonstrând o mare capacitate de mobilizare şi de presionare a guvernului. În lunile de la începutul anului 2002, s-a stabilit o alianţă puternica între adunările de origine urbană – constituite majoritar de sectorul clasei de mijloc – şi cele ale şomerilor din cartierele oraşelor, exprimată în sloganul : “pichetaţi şi bateţi în oale, lupta e una singură”.

Ocupări ale fabricilor

În acest context al crizei economice şi a mobilizării populare, a avut loc fenomenul ce a atras cel mai mult atenţia militanţilor anti-capitalişti : procesul de ocupare a fabricilor şi a afacerilor şi punerea lor în funcţiune de către muncitori, fără patron. Pe când acest proces era nou în Argentina, acesta are legături importante cu tradiţia şi metodele de luptă ale muncitorilor.

Tactica de ocupare a fabricilor are o istorie lungă în ţară. Cel mai important precedent a fost promovat de către CGT (Confederaţia Generală a Muncitorilor) în 1964. Într-o zi, 10.000 din cele mai importante instituţii productive din ţară au fost ocupate de către muncitori cu precizie militară. Purtarea acestei măsuri a fost birocratică şi s-a manifestat  printr-o logica loveşte/negociază, pentru a acumula putere corporativa în cadrul sistemului şi nu pentru a genera o ruptură cu sistemul. Dar mişcarea a şocat atât burghezia cât şi pe înşisi birocraţii sindicatului în aşa fel încât planul de luptă, organizat pe etape distincte, a fost abandonat la mijloc de drum. Ocuparea locurilor de muncă a fost, deasemenea, un mijloc de rezistenţă împotriva dictaturilor ori a încercărilor de privatizare.

Câteva exemple sunt ocuparea Lisandro de la Torre, companie de frigidere (care a fost făcută pentru a preveni privatizarea şi a produs o puternică răzvrătire muncitorească în districtul în care se afla localizată), ocuparea  Alpargatas, companie textilă în timpul ultimei dictaturi militare sau aceea a El Chocon, lucrări de diguri, etc. Sunt şi măsuri intermediare care-şi au originile şi istoria în mişcarea muncitorească argentineană: de exemplu, greva cu prezenţa la locul de muncă e un derivat moderat al ocupărilor fabricilor. Dar după criza din 2001, a apărut o noutate: muncitorii ocupau fabrici închise pentru a-şi menţine slujbele şi pentru a reporni producţia fără existenţa patronilor.

De multe ori ocupările porneau ca şi măsuri preventive. Prin această metodă, muncitorii s-au gândit să prevină angajatorii din a înlătura maşinăriile, bunurile şi marfa înainte de a declara faliment. Dacă s-ar fi întâmplat, companiile ar fi fost insolvente şi ar fi putut evita plata salariilor şi a indemnizaţiilor datorate, neavând proprietate care să poată fi licitată pentru a-şi plăti datoriile. Totuşi, în curând aceştia au început să repornească producţia în aceste fabrici. Aveau ca precedent ocuparea Companiei Industria Metalurgico-Plastică Argentina – IMPA, care se afla ocupată din 1996 şi a cărei muncitori au început să o auto-gestioneze, după ce au rezistat săptămâni şi chiar luni, în ceea ce a fost o luptă politico-legală enormă.

În acest moment a fost esenţială solidaritatea manifestată de către locuitorii locali, adunările şi piqueteros – care au permis mobilizarea masivă pentru a obţine posesia fabricilor şi a dreptului de a le opera. În multe cazuri, nu au câştigat sprijinul liderilor sindicali birocratici, pro-angajatori, totuşi, în anumite cazuri specifice, unele sectoare sindicale au sprijinit ocupările. Cel mai proeminent caz, dar nu singurul, e Zanon (acum numită FaSinPa ori Fabrica sin Patron – Fabrică fără patron), unde muncitorii au reuşit să recupereze structura sindicala (întâi la rădăcină, apoi sindicatul) din mâinile birocraţiei, transdormandu-l într-o organizaţie combativă de luptă de clasă.

Mecanismele unei afaceri recuperate ordinare pot fi descrise după cum urmează. Întâi, firma e ocupată pentru a evita deşertarea stocurilor de produse şi ale bunurilor de capital, confruntarea cu lock-out-ul (2) sau pentru a solicita plata salariilor restante. Apoi se decide repornirea producţiei ca modalitate de a acoperi datoririle angajatorului. Pentru aceasta, muncitorii s-au organizat în cooperative şi au urmat o luptă legală pentru a li se acorda dreptul de a opera afacerea. De cele mai multe ori, iniţial au obţinut dreptul temporar de funcţionare (pe 2 ani sau mai mult), dar nu şi dreptul de proprietate. Aşa că au trebuit să continue lupta pentru exproprierea întreprinderilor şi doar apoi li s-a atribuit proprietatea. Aceste lupte au ajuns să dureze ani de zile, ca în cazul producătoarei de ceramica Zanon.

Dar această cale de  luptă a fost foarte lungă şi grea. Contextul mobilizării populare, a crizei burgheziei politice şi a guvernării statului au fost condiţiile care au permis ca aceste cerinţe să fie atinse.Guvernul a fost grav slăbit şi nu a putut preveni ocuparea fabricilor. Totuşi, să nu credem ca odată obţinută încadrarea legală pentru operarea fabricilor, problemele au fost depăşite. Acum trebuie confruntate probleme la fel de profunde ca şi celelalte, dar de natură comercială.De obicei, fabricile recuperate erau goale.Nu aveau stoc de materii prime sau de produse finite.Deseori patronii au înlăturat o mare parte din echipament. În alte cazuri, faptul că au fost închise luni întregi a cauzat avarii maşinăriilor. Asta s-a întâmplat în unele fabrici de prelucrare a metalului sau a sticlei, unde cuptoarele au fost distruse din cauză că au rămas stinse. Mai mult, mulţumită datoriilor imense, li s-au tăiat canalele de furnizare a energiei şi a apei şi au pierdut cei mai importanţi clienţi datorită inactivităţii.Pentru aceste companii, accesul la credit era zero.

La fel, nu trebuie să uitam că este vorba despre companii care s-au închis din cauza inabilităţii de a concura pe piaţa capitalistă. Multe dintre acestea dispuneau de tehnologie depăşită şi erau sub-capitalizate. Aşadar, în cele mai multe cazuri, începerea activităţii se baza pe o doză bună de auto-exploatare pentru a reuşi începerea procesului de capitalizare.Deseori, muncitorii trebuiau să lucreze multe ore fără a fi în stare să reuşească un sold care să le permită cumpărarea de noi bunuri, iar fiindcă nu puteau folosi echipamentul, trebuiau să producă într-o manieră aproape artizanală.

Caracteristicile Companiilor fără Patron

De acord cu un studiu elaborat de un colectiv de jurnalişti de la Lavaca.org, în 2007 erau 163 de companii operând fără patron (2).Cel puţin,putem spune despre categoriile de companii implicate că sunt variate. Practic există atât companii de servicii (tehnologia informaţiei, supermarket-uri, ziare, scoli şi şcoli de infirmierie) , cât şi întreprinderi productive ( construcţii, piese auto, alimentaţie, petrol, plastic, sticlă,etc.).

Sunt preponderent întreprinderi mici şi mijlocii, majoritatea având în jur de 50 de asociaţi, deşi extrema variază de la 10 membrii în cazul celor mici la 500 în cazul celor mari.Aşadar, vorbim despre ocuparea unei fracţiuni minoritare a companiilor argentiniene.

Cât despre formele de organizare, toate au luat forma juridică de cooperativă.În acest sens, legea care reglementează cooperativele este restrictivă cu privire la aspectele organizatorice din moment ce se impune existenţa unui comitet de administraţie şi a unui preşedinte. Preşedinţii au puteri aproape depline la dispoziţia lor,dar trebuie să dea socoteală asociaţilor pentru anul financiar la adunările ordinare ţinute odată pe an.

Cu toate acestea şi dincolo de această acoperire juridică, cele mai multe cooperative au adoptat alte forme de organizare care să asigure deplina participare a asociaţilor în multele aspecte ale vieţii întreprinderilor.

Pe de altă parte, în majoritatea cazurilor, se încearcă să se asigure că distribuţia profiturilor este egală în rândul tuturor lucrătorilor. În cazurile în care există diferenţe salariale, acestea sunt mult inferioare faţă de diferenţele existente în alte companii din acelaşi sector.

În cazurile în care întreprinderile fără patron au fost nevoite să adauge noi parteneri,acestea au fost făcute în rândul activiştilor care au oferit sprijin ocupării încă de la început.Este şi cazul FaSinPat de ceramică, care, în primii ani de auto-gestionare a cunoscut o creştere puternică a producţiei şi a fost nevoită să introducă noi parteneri.

Mulţi dintre ei erau membrii ai Mişcării Şomerilor Muncitori (DMT), care au însoţit lucrătorii în timpul ocupărilor,în ciocnirile cu forţele de securitate şi in demonstraţiile care cereau exproprierea fabricilor.

Un ultim punct de notat este faptul că multe dintre companiile recuperate au început să-şi diversifice activităţile, căutând să ajungă dincolo de a fi simple centre de producţie a bunurilor. Astfel, în multe companii recuperate există, de asemenea, centre culturale, biblioteci, saloane de asistenţă medicală de prim-ajutor, şcoli, etc. Această diversificare a fost o tactică foarte utilă în obţinerea sprijinului din partea comunităţii,precum şi o modalitate de a arata recunoştinţă faţă de acest sprijin. În acest fel, companiile recuperate au experimentat o transformare majoră, ocupându-se cu diferite aspecte ale vieţii sociale din cartiere.

Dezbaterea : Cooperative sau Control al Muncitorilor?

O dezbatere importantă de natură strategică a apărut în cadrul mişcării de stânga a companiilor recuperate.Problema care trebuia rezolvată a fost modul în care aceste întreprinderi trebuie să fie organizate într-un cadru al sistemului capitalist.Soluţia cea mai răspândită era crearea de cooperative.Acest format, care are un caracter juridic precis, a permis acestor firme auto-gestionate să funcţionele în mod legal şi să îşi desfăşoare activitatea.

Cu toate acestea, după cum s-a spus, statul argentinean interferează îndestul în viaţa de organizare a cooperativelor. În timp ce în perioada luptei iniţiale,toţi muncitorii au fost pe un picior de egalitate, decizând modul de a continua lupta prin adunări, legea cooperativelor din Argentina stabileşte un mecanism de organizare bazat pe reprezentare,unul care înstrăinează membrii faţă de gestionarea de zi cu zi a companiei. Acest obstacol a fost de fapt depăşit de multe întreprinderi fără patron, fiindca au adoptat statutul oficial de cooperative dar ei şi-au însuşit mecanisme democratice de gestionare.

Dar în capitalism,cooperativele trebuie să se confrunte cu probleme mai importante. Procesul de concurenţă între întreprinderi ogligă patronii să introducă modificări în formele de producţie,pentru a creşte rata de muncă depusă, incorporarea de echipement, să concedieze lucrători, etc. După cum se vede,e vorba de producţie pentru conflictele pieţei şi interesele lucrătorilor.Nu doar cu privire la ce se produce, ci şi cum se munceşte pentru a produce. Din acest motiv,lucrătorii de la unele companii recuperate au dezvoltat un alt model de organizare cunoscut sub numele “control al muncitorilor”. Acest model implică un control al întregului proces de producţie de către toţi muncitorii.

E acompaniat de o formă de organizare emanată din adunările de bază a fiecarei secţiuni ale firmei, alegerea directa şi democratică a reprezentanţilor pentru consiliu sau alte organisme, revocabilitatea celor mandataţi pentru adunare,control permanent între muncitorii de bază şi reprezentanţii acestora, încurajarea tuturor membrilor să fie pregătiţi să lucreze ca şi manageri şi proiectarea practicii de control al fabricii pentru domeniul societăţii. Acest model este de asemenea însoţit de cererea pentru naţionalizarea întreprinderilor (3).

Cu toate acestea, formatul predominant este cel al cooperativelor (90% din întreprinderile recuperate), în timp ce 4,7% au luat formă de corporaţie,iar doar 2,3 sunt socieăţi anonime, acestea având control al muncitorilor.

Kirchnerism şi reconstrucţia hegemoniei burgheze

Alegerea preşedintelui interimar Duhalde la începutul anului 2002 a marcat începutul reconstrucţiei statului burghez ca urmare a crizei. Devalorizarea monedei a încheiat 10 ani de convertibilitate,iar burghezia din top s-a impus pentru a crea condiţii mai bune de a concura pe piaţa mondială. Fracţiunea celeilalte burghezii,care a solicitat adoptarea dolarului şi a fost reprezentată în principal de capitalul financiar şi a serviciilor publice privatizate în anii 90, a fost învinsă.

A rămas doar disciplinarea oamenilor care continuau lupta, sa fie mobilizaţi şi organizaţi.Pentru aceasta, guvernul a folosit o dublă tactică : pe de o parte, represiunea, pe de alta, anularea mişcării sociale, prin cooptare sau anihilare politică.

Represiunea a fost brutală şi a costat viaţa a doi tineri (Maximiliano Kosteki şi Dario Santillan) din mişcarea piquetero pe 26 iunie 2002,când muncitorii şomeri au lansat un plan de bătaie care viza tăierea căii principale din oraşul Buenos Aires.

În timp ce represiunea a cauzat apel în grabă pentru alegerile prezidenţiale, aceasta a îndemnat totodată începutul declinului mişcării piquetero.Adunările,care au fost atât de active în timpul verii anului 2002, au început să stagneze. Lipsa de obiective concrete,lipsa de experienţă şi situaţia economică  care începea să se normalizeze, au fost unii dintre factorii care au dus la această retragere.

Nestor Kirchner, care a devenit preşedinte al ţării pe 25 mai 2003, a avut sarcina de a reconstrui puterea statului. Acest fost guvernator al unei provincii din sudul îndepărtat al ţării era necunoscut pentru mulţi.

Într-un context de respingere pe scară largă a partidelor politice, el s-a prezentat ca fiind opus neoliberalismului şi a încălcării drepturilor omului din timpul dictaturii militare (1976-1983).

Mulţumită deasemenea trecutului său de revoluţionar politic şi militant din anii 70, el a atras un sprijin popular puternic, în special de la organizaţiile pentru drepturile omului (inclusiv Mamele şi bunicile din Plaza de Mazo), de la mişcările sociale,din parte intelectualilor,etc.

Recuperarea economiei (în ultimii ani,economia a crescut la o rata între 7% şi 9% anual), crearea de noi locuri de muncă – cele mai multe dintre care sunt de natură precară cu ore lungi de muncă – şi punerea în aplicare a planurilor sociale împotriva şomajului şi a sărăciei, au servit, de asemenea, pentru a stinge o mare marte din rebeliunea din zilele anului 2001.A rămas puţin din acea mişcare care, lovind oalele şi confruntându-se cu poliţia, a scandat pe străzi “toţi trebuie să plece,să nu rămână niciunul!”.

Aceasta nu înseamnă că mobilizarea populara a fost epuizată.Dar s-a transformat. Marea majoritate are acum loc prin intermediul canalelor instituţionale şi , deşi sistemul bipartizan caracteristic Argentinei nu a fost înca reconstruit, partidele politice ale regimului şi-au recâştigat din importanţă. Pe de altă parte, majoritatea organizaţiilor piquetero s-au aliniat cu guvernul. Cei care au făcut acest lucru şi-au pierdut mult din influenţa şi prezenţa în politica naţională. Aceste organizaţii depinde de resursele statului pentru a funcţiona şi guvernul, puternic din nou, oferă fonduri acelor mişcări care împărtăşesc interese comune.

Criza Internaţională din 2008 şi noile ocupări

La jumătatea anului 2008,în acest context politic de consolidare a statului şi a guvernului său, s-a produs criza financiară internaţională. Pe acea vreme era responsabilă de noi eşecuri pentru afacerile noi,deşi acestea nu au fost atât de răspândite ca şi înainte.

Statul dispunea de rezerve suficiente pentru a face faţă crizei economice.Astfel, în 2009, a avut loc o reducere a creşterii economice,dar nu o recesiune.

Unele companii au intrat în faliment,în timp ce altele au fost declarate a fi într-o situaţie critică.Lucrătorii au ocupat aceste firme,dar de data aceasta, nu numai că guvernul nu a permis recuperările firmelor, de fapt a şi salvat companiile prin intermediul unor împrumuturi sau a intervenit în scopul de a reorganiza finanţele acestora şi de a le înapoia proprietarilor. Aceasta s-a întamplat cu cu acele companii mai mari,în timp ce unele companii mici au declarat faliment (în multe cazuri fraudulos,creat în mod deliberat de către proprietari) şi lucrătorii acestora le-au ocupat cu intenţia de a le pune în funcţionare fără patron. În aceste cazuri, recuperarea afacerilor a fost mai dificilă. Dacă în 2002-2003 recuperările au avut de înfruntat un guvern slăbit ,ocupat cu încercarea de a recâştiga autoritatea,iar puterea judecătoreasca părea copleşită de mobilizarea populară, acum s-au confruntat cu un inamic consolidat în condiţii de o izolare mai mare. În plus, posibilitatea de a obţine noi locuri de muncă a însemnat că mulţi lucrători nu au mai rămas în luptă.Punctul forte al statului a permis burgheziei să controleze mai bine situaţia, împiedicând-o să se răspândească.

Concluzii : O evaluare anarhistă a întreprinderilor fără patron

S-au scris multe despre ocupările fabricilor din Argentina în perioada 2001-2003.

Un număr mare de militanţi anti-capitalişti din toată lumea s-a axat pe această experienţă în cautarea unei căi spre o societate socialistă.Cu toate acestea, la 10 ani de la rebeliunea din 2001, credem că este necesar să se realizeze o evaluare mai profundă a experienţei.

Înâi, am dori să rezumăm unele aspecte pe care le considerăm că sunt centrale atunci când analizăm procesul.Ele pot fi descrise pe scurt după cum urmează :

  • Ocupările şi recuperările sunt expresii ale luptei de clasă dintre burghezie şi proletariat.În plus,ele sunt o parte integrantă a mişcării muncitoreşti din Argentina,produse de către muncitori sau şomeri şi sunt o revenire la tactici de luptă îndelungate.
  • Caracteristicile particulare ale acestor procese nu sunt rezultatul mişcarii muncitoreşti şi a luptei de clasă,ci a diferitelor etape de dezvoltare economico-sociala petrecute în Argentina în ultimele decenii. Răspunsul lucrătorilor  a apărut ca un răspuns la politicile  burgheziei
  • Ocupările şi recuperările nu au fost opera politicilor grupurilor comuniste sau anarhiste (minorităţi).Într-adevăr, nu au fost planificate de nimeni. Ele sunt expresii legitime ale luptei de clasă. Înfrângerea şi împărţirea clasei muncitoare şi a conducerii birocratice au condus adesea ca ocupările şi recuperările să para un fenomen juvenile sau a partidelor de stânga, dat fiind faptul că acestea au fost apărătoarele principale în absenţa unei mişcări sindicale organizate.

În acest sens, noi credem că, evaluând experienţa, este posibil să tragem învătăminte pentru alte regiuni şi vremuri.

Prin urmare,nu putem da greş în a subinia punctele cele mai importante ale experienţei.

În  acelaşi timp trebuie să ţinem cont de faptul că aceste experienţe au avut o natura defensivă şi s-au concentrat în principal asupra întreprinderilor mici şi mijlocii,cu niveluri scăzute de tehnologie, iar din acest motiv erau vulnerabile la concurenţa capitalistă, fiind totuşi experienţe valoroase de auto-gestiune care demonstrează potenţialul pentru a produce fără patroni. Întreprinderile recuperate au fost în măsură să demonstreze posibilitatea auto-gestionării pentru majoritatea populaţiei. Existenţa a sute de companii care funcţionează fără şefi,în cazul în care muncitorii sunt cei care decid cursul de acţiune în producţie şi îşi extind preocupările despre viaţă în comunitate.În acest sens, exemplul Zanon probabil demonstrează cel mai bine aceste posibilităţi de auto-gestionare,de producţie ghidată de interes social, nu de câştig privat.În plus, între 2002 şi 2005, întreprinderea a reuşit să crească producţia foarte mult şi în aceeaşi perioadă a dublat numărul de locuri de munca. Poate mai important este că, în aceeaşi perioadă, fără monitorizarea angajatorului şi a presiunii acestuia, accidentele de muncă au scăzut dramatic. Sub conducerea angajatorului au existat 300 accidente pe an, în timp ce în perioada 2002-2005 au fost doar 33,toate minore,fără a se înregistra nici un deces (4) – evident, o îmbunătăţire clară a condiţiilor de muncă.

Cu toate acestea,trebuie să examinăm de asemenea limitele pe care le impune capitalismul asupra întreprinderilor recuperate.Pentru a face acest lucru, trebuie să clarificăm care sunt obiectivele noastre ca anarhişti şi ce înţelegem prin auto-gestionare.

Aşa cum am menţionat mai sus, cele mai multe dintre aceste întreprinderi au trebuit să repornească producţia în condiţii foarte adverse : lipsa de bunuri şi accesul la credit, tehnologie învechită,legături pierdute pe piaţă.Prin urmare, au trebuit să-şi bazeze producţia pe rate ridicate de auto-exploatare a muncitorilor. Multe dintre companiile recuperate,disperate de a avea acces la credit şi subvenţii,au sfârşit prin a preda managementul afacerii pe mâinile unor oameni cu legături politice,care apoi au ajuns să aducă un nou patron pentru a gestiona afacerea.Astfel, mulţi muncitori au renunţat la auto-gestionare cu scopul de a-şi păstra locurile de muncă. Pe de altă parte,nevoia de a menţine competitivitatea a condus pe muncitorii acestor afaceri să aibe venituri mai mici decât muncitorii ce efectuau aceeaşi sarcină în companiile private.Înşişi Zanon (probabil una dintre companiile tipice şi cea care a realizat cel mai mult) s-a confruntat cu dificultăţi economice în ultimii ani.Spre deosebire de competitorii privaţi, acestea nu se pot baza pe orice fel de subvenţii,ceea ce  implică un cost de producţie mai ridicat.

De aceea trebuie să ne întrebăm cu privire la fezabilitatea auto-gestionării la o scală mică.Dacă este posibilă generarea de “insule” de auto-gestionare în cadrului unui sistem capitaist,ori dacă acesta dispune de mecanisme care pot neutraliza aceste experienţe. Realitatea multora dintre întreprinderilor recuperate este că,de fapt,acestea auto-gestionează sectoare economice mizere : sectoare pe care sistemul capitalist le-a respins ca fiind non-viabile. Din acest motiv, ar trebui să vizăm să auto-gestionăm totalitatea producţiei şi a vieţii sociale. Iar pentru aceasta este necesar să se exproprieze burghezia pe scală largă şi de a construi o societate libertară socialistă.Nu poate exista o oază de socialism în cadrul unei societăţi capitaliste şi aceasta nu se poate construi şi trăi în afara sistemului : trebuie distrus sistemul. Coexistenţa nu e posibilă. Aşa cum se spune în Zanon : “Dacă nu se face revoluţie,Zanon va rămâne pe cont propriu şi va fi distrus.”

În procesul de ocupare a fabricilor, anarhiştii pot contribui cu mult precum şi pentru a învăţa. Trebuie să aducem aportul perspectivei noastre politice în timp ce oferim sprijinul moral şi militant şi asistenţă tehnică şi economică.

Căutând mereu soluţia pentru conflictul de interese a celor implicaţi : conservând munca.Un avans al conştiinţei poate fi atins prin această luptă. Avansuri care se pot acumula în construirea unei mişcări muncitoreşti de luptă de clasă dacă aceste experienţe rămân legate de organizaţiile muncitoreşti,care să participe cot la cot cu aceaştia în luptă.

Note :

(1)  The Leaderlessness came as the vice president had resigned after having been reported for paying bribes in parliament before the treatment of a labour flexibility law.

(2)  Lockout = Închidere a unei întreprinderi şi concedierea în masă a muncitorilor pe timp limitat pentru a-i forţa pe muncitori să accepte anumite condiţii (renunţarea la grevă, renunţarea la pretenţia de mărire a salariilor sau acceptarea reducerii lor, limitarea drepturilor sindicale etc.)

(3)  Colectivo Lavaca, Sin Patron,Buenos Aires,2007.More information (in Spanish): www.lavaca.org

(4)  Aiziczon,Fernando, “Teoria y practica del Control Obrero: el caso de Ceramica Zanon,Neuquen,2002-2005”;in Revista Herramientas.

(5)  Aiziczin,Fernando,op.cit.

Acest articol a fost scris special pentru Zabalaza: A journal of Southern African Revolutionary Anarchism de către Red Libertaria de Buenos Aires, organizaţie anarhista din Argentina.

Traducerea : IASR – Initiativa Anarho-Sindicalistă România

Un răspuns la „Fără patroni: Procesul de Recuperare a Companiilor de către muncitori în Argentina, 2001-2009

  1. Pingback: Autogestiunea în perspectivă istorică: 1950-2006 | Râvna·

Comentariile sunt închise.