Omul, Societatea şi Libertatea – Mihail Bakunin

Liberalii doctrinali, argumentând din premisele libertăţii individuale, se prezintă ca adversari ai Statului. Aceia dintre ei care susţin că guvernul (corpul de funcţionari organizaţi şi desemnaţi să îndeplinească funcţiile de stat) e un rău necesar şi că progresul civilizaţiei consistă în diminuarea veşnică şi continuă a atributelor şi drepturilor Statului, sunt inconsisenţi. Aceasta e teoria, dar în practică aceeaşi liberali doctrinali, când existenţa sau stabilitatea Statului e serios ameninţată, sunt la fel de apărători fanatici ai Statului ca şi monarhiştii sau iacobinii.

Aderenţa lor faţă de Stat, care contrazice categoric maximele lor liberale, poate fi explicat în două moduri: în practică, interesele lor de clasă fac ca majoritatea liberalilor doctrinali să aparţină burgheziei. Această clasă numeroasă şi respectabilă cere, doar pentru ei, drepturile exclusive şi privilegiile licenţei complete. Baza socio-economică a existenţei sale politice se bazează doar pe un singur principiu, acela al licenţei nerestricţionate exprimată în celebrele fraze “laissez faire” şi “laissez aller”. Dar ei doresc această „anarhie” doar pentru ei, nu şi pentru mase care trebuie să rămână sub disciplina severă a Statului, deoarece sunt “prea ignoranţi pentru a se bucura de această anarhie fără să abuzeze de ea”. Dacă masele, sătule să muncească pentru alţii, s-ar răzvrăti, s-ar prăbuşi întregul edificiu burghez. Întotdeauna şi peste tot, atunci când masele sunt agitate, chiar şi cei mai entuziaşti liberali se schimbă imediat şi devin cei mai fanatici campioni ai omniprezenţei Statului. În plus, faţă de acest motiv practic, există un altul de natură teoretică care îndrumă chiar şi pe cel mai sincer liberal înapoi la cultul Statului. Ei se consideră liberali pentru că teoria lor despre originea societăţii se bazează pe principiul libertăţii individuale şi tocmai din această cauză trebuie să recunoască inevitabil dreptul absolut (suveranitatea) Statului.

Potrivit acestora, libertatea individuală nu este o creaţie, un produs istoric al societăţii. Dimpotrivă, aceştia susţin că libertatea individuală e anterioară tuturor societăţilor şi că omenirea e înzestrată de Dumnezeu cu un suflet nemuritor. Prin urmare, omul este o fiinţă completă, absolut independentă, separat şi în afara societăţii. Ca un factor liber, anterior şi în afara societăţii, în mod necesar îşi formează societatea printr-un act voluntar, un fel de contract, fie el instinctiv sa inconstient, tacit sau formal. Pe scurt, conform acestei teorii, indivizii nu sunt produsul societăţii ci, dimpotrivă, sunt conduşi să creeze societatea datorită unei nevoi ca de exemplu munca sau războiul. Din această teorie rezultă că societatea, strict vorbind, nu există. Societatea umană naturală,  începutul civilizaţiei, singurul mediu în care se formează şi se dezvoltă personalitatea şi libertatea omului, nu există pentru ei. Pe de o parte, această teorie recunoaşte doar indivizii auto-suficienţi care trăiesc în izolare, iar pe de altă parte, recunoaşte doar o societate creată arbitrar de către oameni, bazată doar pe un contract formal sau tacit, pe Stat. (Aceştia cunosc foarte bine faptul că nici un Stat din istorie nu a fost creat prin contract şi că toate statele au fost stabilite prin cuceriri şi violenţă).

Masa de indivizi care formează Statul e văzută în conformitate cu această teorie, care este deosebit de plină de contradicţii. Fiecare dintre aceştia este considerat, pe de o parte, un suflet nemuritor dotat de liber arbitru. Toate sunt fiinţe cu totul degajate, auto-suficiente şi fără a avea nevoie de o altă persoană, nici măcar de D-zeu, fiind nemuritori, acestea sunt ele însele zei. Pe de altă parte, sunt brutale, slabe, imperfecte, limitate şi laolaltă obiectul forţelor naturii care le cuprinde şi care, mai devreme sau mai târziu, le conduce la morminte… Sub aspectul existenţei lor pământeşti, masele de oameni prezintă un spectacol atât de trist şi degradant, atât de lipsit de spirit, de voinţă şi de iniţiativă, încât trebuie să fi dotat cu o capacitate auto-iluzivă cu adevărat uluitoare pentru a detecta în aceştia un suflet imortal, sau chiar şi cea mai mică urmă de voinţă liberă. Par a fi absolut determinaţi: de natura exterioară, de stele şi de condiţiile materiale ale vieţilor lor; de legi şi de întreaga lume a ideilor şi preconceptelor elaborate în secolele trecute, toate acestea pregătite să pună stăpânire pe vieţile lor încă de la naştere. Imensa majoritate a indivizilor, nu numai printre masele ignorante, ci şi printre clasele civilizate şi privilegiate, cred şi doresc doar ceea ce crede şi doreşte lumea din jurul lor.

Fără indoială, aceştia cred că gandesc pentru ei înşişi, dar repetă ca sclavii pe dinafară, cu mici modificări, gândurile şi obiectivele altor conformişti pe care le absorb imperceptibil. Această slugărnicie, această rutină, această absentă perenă a voinţei de revoltă şi această lipsă de iniţiativă şi independenţă a gândirii constituie principalele cauze ale dezvoltării istorice umane dezolante şi încete.  Pentru noi, matrialiştii şi realiştii, care nu cred nici în imortalitatea sufletului nici în voinţa liberă, această încetinire, oricât de dezastruoasă ar fi, este un fapt natural. Reieşit din statutul de gorilă, omul a atins cu mare dificultate conştientizarea umanităţii şi libertăţii sale…s-a născut o fiară sălbatică şi un sclav, dar treptat s-a umanizat şi emancipat pe sine doar în societate, care e în mod necesar anterioară naşterii gândirii sale, a discursului şi al voinţei sale. Poate realiza această emancipare doar prin efortul colectiv al tuturor membrilor societăţii, trecuţi şi prezenţi, care este sursa, începutul natural al existenţei umane. Omul îşi îndeplineşte complet libertatea individuală, precum şi personalitatea sa, doar prin intermediul indivizilor care îl înconjoară şi mulţumită muncii şi puterii colective ale societăţii. Fără societate, cu siguranţă ar rămâne cel mai prost şi mizerabil dintre toate celelalte fiare feroce… Societatea, departe de a-i diminua libertatea, dimpotrivă, creează libertatea individuală a tuturor fiinţe umane. Societatea este rădăcina, copacul, iar libertatea este fructul său. Prin urmare, în fiecare epocă, omul nu trebuie să-şi caute libertatea la început, ci la sfârşitul istoriei. Se poate spune că emanciparea reală şi completă a oricărui individ este adevăratul şi marele obiectiv al istoriei.

Conceptia materialistă, realistă a libertăţii, spre deosebire de cea idealistă, este aceasta: Omul devine conştient de sine şi de umanitatea sa doar în societate şi doar prin acţiunea colectivă a întregii societăţi. Se eliberează de sub jugul naturii externe doar prin munca colectivă şi socială, singura care poate transforma pământul într-un loc favorabil dezvoltării umane. Fără astfel de emancipare materială, emanciparea intelectuală şi morală a indivitului e imposibilă. Se poate emancipa de sub jugul proprii naturi, adică să-şi subordoneze instinctele şi mişcările corpului la direcţtia conştientă a minţii sale, a cărei dezvoltare e promovată numai prin educaţie şi formare. Dar educaţia şi formarea sunt cu precădere şi în exclusivitate sociale…prin urmare, e imposibil ca individul izolat să poată deveni conştient de libertatea sa.

A fi liber…înseamnă a fi recunoscut şi tratat ca atare de către semenii săi. Libertatea fiecărui individ e doar reflectarea umanităţii sale, sau a dreptului său uman prin conştiinţa tuturor oamenilor liberi, fraţii şi egalii săi. Pot să mă simt liber doar în prezenţa şi în relaţie cu alţi oameni. În prezenţa unei specii inferioare de animale, nu sunt nici liber nici om, fiindcă acest animal e incapabil să conceapă şi să-mi recunoască libertatea. Eu însumi nu sunt liber sau om până când nu recunosc libertatea şi umanitatea tuturor semenilor mei. Doar respectând caracterul lor uman îl pot respecta pe al meu. Un canibal care îşi devorează prizonierul…nu e om, ci o bestie. Un proprietar de sclavi nu e om, ci un stăpân. Prin negarea umanităţii sclavilor săi îşi abrogă propria umanitate, după cum dovedeşte istoria tuturor societătilor antice. Grecii şi romanii nu se simţeau liberi. Nu se considerau astfel prin drepturile omului. Credeau în privilegii pentru greci şi romani şi doar pentru ţările lor, în timp ce rămândeau necucerite şi cucereau alte ţări. Fiindcă se credeau sub protecţia specială a zeilor naţionali, nu simţeau nevoia de a avea dreptul să se revolte…şi ei proprii au cazut în sclavie…

Sunt cu adevărat liber doar atunci când toate fiinţele umane, bărbaţi şi femei, sunt la fel de liberi. Libertatea altor oameni, departe de a-mi limita libertatea, este, dimpotrivă, premisa şi confirmarea sa necesară. Sclavia altor oameni este cea care îmi limitează libertatea, sau este bestialitatea  lor cea care îmi neagă libertatea. Fiindcă demnitatea mea ca om, dreptul meu uman care constă în a refuza să mă supun altui om şi să-mi stabilesc propriile fapte în conformtate cu convingerile mele este reflectată în libertatea egală a tuturor şi confirmată de întreaga umanitate. Libertatea mea individuală, confirmată de libertata tuturor, se extinde la infinit. Aşadar, concepţia materialistă de libertate este foarte pozitivă, foarte complexă şi, mai presus de toate, eminent socială, deoarece se poate realiza doar în societate şi doar prin stricta egalitate şi solidaritate între toţi oamenii. Se pot distinge elementele principale întru realizarea libertăţii. Primul este distinctiv social. Este dezvoltarea deplină a tuturor facultăţilor şi puterilor fiecărei fiinţe umane prin educaţie, formare ştiinţifică şi prosperitate materială; lucruri care poti fi furnizate pentru fiecare individ doar de către colectiv, munca materială, intelectuală, manuală şi sedentară a societăţii în general. Al doilea element al libertăţii este negativ. Este revolta individului împotriva tuturor divinităţilor, împotriva autorităţii colective sau individuale.

Prima revoltă este împotriva tiraniei supreme a teologiei, a fantomei lui Dumnezeu. Atâta timp cât avem un stăpân în cer, vom fi sclavi pe pământ. Raţiunea şi voinţa noastră vor fi în egală măsură anulate. Atâta timp cât credem că trebuie să ne supunem necondiţionat unui dumnezeu, nu e posibilă nici o altă obedienţă – trebuie, din necesitate, să ne aplecăm, fără nici cea mai mică ezitare, în faţa autorităţii sfinte şi a agenţilor săi consacraşi şi neconsacraţi, mesia, profeţi, făcători de legi divin inspiraţi, împăraţi, regi şi în faţa tuturor funcţionarilor şi miniştilor, reprezentanţii şi servitorii acestor două mari instituţii care ni se impun şi care sunt stabilite de însuşi Dumnezeu să guverneze oamenii; şi anume Biserica şi Statul.

În mod natural, este urmată de revolta împotriva tiraniei omenirii, atât individuale cât şi sociale, reprezentată şi legalizată de către Stat. În acest moment, trebuie să facem o distincţie foarte precisă între prerogativele oficiale şi, în consecinţă, dictatoriale, ale unei societăţi organizate ca Stat şi între acţiunile de o influenţă naturală a membrilor dintr-o societate neoficială şi neartificială.

Revolta împotriva acestei societăţi naturale este mult mai dificilă pentru individ decât revolta împotriva societăţii organizate oficial a Statului. Tirania socială, deseori copleşitoare şi nefastă, nu-şi asumă caracterul imperativ violent al despotismului legal şi formal care descrie autoritatea Statului. Nu este impusă sub forma legilor la care, sub ameninţarea pedepsei judiciare, fiecare individ e forţat să se aplece. Acţiunea tiraniei sociale e mai blândă, mai insidioasp, mai imperceptibilă, dar nu mai puţin puternică şi ominprezentă ca şi autoritatea Statului. Domină oamenii prin obiceiuri, moravuri, prin prejudecăţi în masă, prin comportamentul zilnic, toate laolaltă formând ceea ce se numeşte opinia publică.

Aceasta copleşeşte individul de la naştere, pătrunde în fiecare aspect al vieţii, astfel încât fiecare individ se află, fără să ştie, într-un fel de conspiraţie împotriva lui însuşi. De aici rezultă că, pentru a se revolta împotriva influenţei pe care societatea o exersează natural asupra sa, acesta trebuie, cel puţin şi într-o anumită măsură, să se revolte împotriva lui însuşi. Pentru că, cu toate tendinţele sale naturale, materiale, intelectuale şi aspiraţiile morale, el însuşi nu este mai mult decât produsul societăţii şi în aceasta constă imensa putere exercitată de societate asupra individului.

Din perspectiva moralităţii absolute şi anume, respectul uman, această putere a societăţii poate fi benefică sau, de asemenea, prejudiciabilă. Este benefică când tinde spre dezvoltarea ştiinţei, a prosperităţii materiale, a libertăţii, a egalităţii şi a solidarităţii. Este prejudiciabilă când tinde în direcţia opusă. Un om născut într-o societate de brute tinde să rămână o brută; născut într-o societate condusă de către preoţi,el devine un idiot, un idiot ipocrit elogios; născut într-o bandă de hoţi, el va deveni cel mai probabil un hoţ;  şi dacă, din nefericire, se naşte într-o  societate de semizei care guvernează lumea, nobili, prinţi, aceasta va deveni un înrobitor dispreţuitor al societăţii, un tiran. În toate aceste cazuri, revolta împotriva societăţii în care acesta s-a născut este indispensabilă pentru umanizarea individului.

Dar, repet, revolta individului împotriva societăţii este mult mai dificilă decât revolta împotriva Statului. Statul este o instituţie istorică tranzitorie, ca şi fratele său, Biserica, reglementatorul privilegiilor minorităţii şi adevăratul înrobitor al imensei majorităţi.

Revolta împotriva Statului este mult mai puţin dificilă, deoarece este ceva în propria sa natură ce provoacă revolta. Statul este autoritate, forţă. Este ostentaţie şi orbire cu forţa. Nu se insinuează. Nu caută să se convertească, şi dacă uneori îşi ameliorează tirania, o face fără graţie. Fiindcă natura sa nu este de a convinge, ci de a se impune prin forţă. Oricum s-ar deghiza, este din natura sa violatorul legal al voinţei umane, negaţia permanentă a libertăţii omului. Chiar şi atunci când Statul porunceşte binele făcut înainte răului; pentru fiecare poruncă pălmuieşte libertata; fiindcă atunci când binele este decretat, devine rău din punctul de vedere al liberăţii şi moralităţii umane. Libertatea, moralitata şi demnitatea umană al individului constă tocmai în aceasta; că săvârşeşte binele nu fiindcă e forţat să o facă, ci fiindcă astfel concepe el liber, o doreşte şi o iubeşte.

Autoritatea societăţii nu este impusă arbitrar sau oficial, ci natural. Şi datorită acestui fapt, efectul pe care îl are asupra individului este incomparabil mai puternic decât a Statului. Creează şi modelează toţi indivizii în mijlocul ei. Le trece încet, de la ziua naşterii, toate caracteristicile sale materiale, intelectuale şi morale. Ca să spunem aşa, societatea individualizează fiecare individ.

Adevăratul individ este predeterminat şi particularizat de o confluenţă de influenţe geografice, climatice, etnografice, igienice şi economice din momentul gestaţiei în pântecele mamei sale, care constituie natura familiei sale, clasa sa, naţia sa, rasa sa. Este format de acord cu aptitudinile sale de către o combinaţie de influenţe exterioare şi fizice.

Mai mult, datorită organizării relativ superioare a creierului uman, fiecare individ moşteneşte la naştere, în grade diferite, nu idei şi sentimente înnăscute cum pretind idealiştii, ci capacitatea de a simţi, de a dori, de a gândi şi de a vorbi. Sunt facultăţi rudimentare fără conţinut. De unde vine conţinutul lor? Din societate… impresii, fapte şi evenimente unite în modele de gândire, bine sau rău, sunt transmise de la individ la individ. Aceastea sunt modificate, extinse, completate reciproc şi integrate de către toţi membrii individuali şi grupuri ale societăţii într-un sistem unic, care în sfârşit constituie conştiinţa comună, gândirea colectivă a societăţii. Toate acestea sunt transmise prin tradiţie de la o generaţie la alta; dezvoltate şi extinse de către munca intelectuală de secole, constituie patrimoniul intelectual şi moral al unei naţiuni, clase şi societăţi.

Fiecare nouă generaţie, la atingerea vârste de gândire matură, găseşte în sine şi în societate concepţiile şi ideile stabilite care servesc ca punct de plecare, oferindu-i, aşadar, materia primă a propriei munci intelectuale şi morale… Acestea sunt concepţii despre natură, omenire, justiţie, datorii şi drepturi ale indivizilor şi claselor, convenţii sociale, familie, proprietate şi Stat, printre alţi factori care afectează relaţiile între oameni. Toate aceste idei sunt imprimate în mintea individului şi condiţionate de către educaţia şi formarea pe care o primeşte chiar dinainte ca acesta să fie conştient de sine ca entitate. Mult mai târziu, le redescoperă, consacrate şi explicate, elaborate de teorie, care exprimă conştiinţa universală sau prejudecăţile colective ale religiei, politicii şi  instituţiilor economice ale societăţii de care aparţine. El însuşi este atat de impregnat cu aceste prejudecăţi încât este, involuntar, în virtutea tuturor obiceiurilor sale intelectuale şi moral, susţinătorul acestor nelegiuiri, chiar dacă el personal nu e interesat în a le apăra.

Cu siguranţă nu este surprinzător că ideile provenite din mintea colectivă au un impact atat de mare asupra maselor de oameni. Dimpotrivă, ce este surprinzător, este că printre aceste mase există indivizi care au idei, dorinţe şi curajul de a merge împotriva curentului conformităţii. Fiindcă presiunea societăţii asupra individului este atât de puternică încât nu există un caracter atât de puternic, nici o inteligenţă atât de puternică încât să fie pe deplin imun acestor influenţe despotice şi irezistibile…

Nimic nu demonstrează natura socială a omului ma bine decât această influenţă. Se poate spune că conştiinţa colectivă a oricărei societăţi, întruchipată în marile instituţii publice, în toate detaliile vieţii private, serveşte ca bază pentru toate teoriile sale. Aceasta constituie un fel de atmosferă intelectuală şi morală : deşi ar putea fi un gând nociv, este absolut necesar pentru existenţa membrilor săi, pe care îi domină în acelaşi timp în care îi susţine şi consolidează banalitatea, rutina, care leagă împreună marea majoritate a maselor.

Majoritatea oamenilor, nu doar masele de oameni, ci şi clasele privilegiate şi iluminate, nu se simt în largul lor decât atunci când se conformează încrezători şi urmează tradiţia şi rutina în toate aspectele vieţii lor. Gândesc că  „Tatăl nostru a gândit şi a acţionat în acest fel, aşadar şi noi trebuie să gândim şi să facem la fel. Toată lumea gândeşte şi face la fel. De ce să gândim şi să facem diferit?”