Lupta împotriva fascismului începe cu lupta împotriva bolşevismului – de Otto Rühle (1939)

I

Rusia trebuie să fie plasată pe primul loc între noile state totalitare. A fost prima care a adoptat principiul noului stat. A mers mai departe în acest sens. Aceasta a fost prima care a stabilit o dictatură constituţională, împreună cu sistemul de teroare politică şi administrativă care o însoţeşte. Adoptând toate caracteristicile unui stat total, aceasta a devenit astfel un model pentru  alte ţări care au fost obligate să se distanţeze de sistemul de stat democratic  în favoarea celui dictatorial. Rusia a fost un exemplu pentru fascism şi nu este un accident implicat aici şi nici nu este o glumă proastă a istoriei, suprapunerea sistemelor nu se poate observa dar e reală. Totul indică faptul că avem de a face aici cu expresiile şi consecinţele unor principii identice aplicate la diferite nivele de dezvoltare istorică şi politică.

Indiferent  daca “comuniştilor”de partid le place sau nu, rămâne faptul că ordinea de stat în Rusia Sovietică  este imposibil de distins de cea din Italia fascistă sau Germania nazistă. În esenţă, acestea sunt la fel. Se poate vorbi de un “stat sovietic” roşu, negru, maro precum şi de un fascism roşu, negru sau maro. Deşi există anumite diferenţe ideologice între aceste ţări, ideologia nu este de importanţă primordială. Ideologiile în plus sunt schimbătoare şi astfel de modificări nu reflectă în mod necesar caracterul şi funcţiile aparatului de stat. De asemenea, faptul că proprietatea privată încă mai există înGermaniaşi Italia este doar o modificare de importanţă secundară. Abolirea proprietăţii private în sine nu garantează socialismul. Proprietatea privată în cadrul capitalismului, de asemenea, poate fi abolită. Ceea ce stabileşte de fapt o societate socialistă, în afară de a desfiinţa proprietatea privată a mijloacelor de producţie, este controlul muncitorilor asupra produselor muncii lor şi sfârşitul sistemului de salarizare. Aceste realizări sunt neîmplinite în Rusia, precum nici în Italia şi Germania.

Deşi unii ar putea presupune că Rusia este un pas mai aproape de socialism decât alte ţări, asta nu înseamnă că “statul sovietic” a ajutat proletariatul internaţional sa ajungă mai aproape de obiectivele sale de clasă. Dimpotrivă, deoarece Rusia se autointitulează un stat socialist, induce în eroare şi înşeală muncitori lumii. Muncitorul care gândeşte ştie ce este fascismul şi luptă impotriva lui dar în ceea ce priveşte Rusia el este adesea înclinat să accepte mitul naturii sale socialiste. Această iluzie împiedică o ruptură totală şi determinată cu fascismul deoarece aceasta împiedică lupta împotriva motivelor, condiţiilor şi circumstanţelor care în Rusia, la fel ca şi în Germania şi Italia, au condus la un stat şi la un sistem guvernamental identic. Astfel, mitul rus se transformă într-o armă ideologică a contra-revoluţiei.  Nu este posibil pentru oameni să slujiească doi stăpâni, la fel nici un stat totalitar nu face un astfel de lucru. Dacă fascismul serveşte interesele capitaliste şi imperialiste, acesta nu poate servi nevoile muncitorilor. Dacă, în ciuda acestui fapt, două clase aparent opuse favorizează acelaşi sistem de stat, este evident că ceva trebuie să fie greşit. Una dintre clase trebuie să fie în eroare.

Nimeni nu ar trebui să spună  aici că problema este una doar de formă şi prin urmare, de nici o semnificaţie reală, că deşi formele politice sunt identice, conţinutul lor poate varia foarte mult. Acest lucru ar reprezenta o auto-iluzie. Pentru un marxist astfel de lucruri nu se produc, pentru el forma şi conţinutul se potrivesc unele cu altele şi nu pot fi separate. Acum, în cazul în care statul sovietic serveşte ca model pentru fascism, aceasta trebuie să conţină elemente structurale şi funcţionale care sunt de asemenea, comune fascismului. Pentru a determina care sunt acestea trebuie să ne întoarcem la “sistemul sovietic”, în modul stabilit de către leninism, care reprezintă aplicarea principiilor bolşevismului în condiţiile ruseşti. Iar dacă o identitate între bolşevism şi fascism poate fi stabilită, atunci proletariatul nu poate în acelaşi timp lupta impotriva fascismului şi apăra “sistemul sovietic” rus. În schimb, lupta împotriva fascismului trebuie să înceapă cu lupta împotriva bolşevismului.

 II

De la început, bolşevismul a fost  pentru Lenin un fenomen pur rusesc. Pe parcursul multor ani ai activităţii sale politice, el nu a încercat să eleveze sistemul bolşevic la forme de luptă în alte ţări. El a fost un social-democrat care a văzut în Bebel şi Kautsky liderii geniali ai clasei muncitoare, ignorând stânga mişcării socialiste germane ce lupta împotriva acestor eroi ai lui Lenin şi împotriva tuturor celorlalţi oportunişti . Ignorându-le, el a rămas izolat, înconjurat de un mic grup de emigranţi ruşi, continuând să stea sub influenţa lui Kautsky chiar şi atunci când “stânga” germană sub conducerea Rosei Luxemburg, a fost deja angajată  în luptă deschisă împotriva Kautskyismului. Lenin a fost preocupat numai cu Rusia. Obiectivul său a fost sfârşitul sistemului feudal ţarist şi cucerirea influenţei politice pentru partidul său social-democrat în cadrul societăţii burgheze. Cu toate acestea, şi-a dat seama că ar putea rămâne la putere şi conduce procesul de socializare numai în cazul în care ar putea declanşa revoluţia mondială a muncitorilor. Dar propria activitate în acest sens a fost destul de nefericită. Ajutând muncitorii germani să se întoarcă în partide, sindicate şi parlament, precum şi prin distrugerea simultană a mişcarii consiliilor (sovietelor; consiliile muncitoreşti; forme spontane de democraţie directă create în timpul Revoluţiei Ruse şi suprimate de către bolşevici in martie 1921), bolşevicii au contribuit la înfrîngerea revoluţiei europene.

Partidul bolşevic, alcătuit din revoluţionari profesionişti pe de o parte şi masele mari şi înapoiate pe de altă parte, a rămas izolat. Nu puteau dezvolta un sistem real sovietic în anii de război civil din cauza intervenţiei, declinului economic şi absenţei experimentelor de socializare. Cu toate că sovietele, care au fost dezvoltate de menşevici, nu se încadrează în schema bolşevică, cu ajutorul acestora bolşevicii au venit la putere. Cu stabilizarea puterii şi a procesului de reconstrucţie economică, Partidul bolşevic nu ştia cum să-şi coordoneze sistemul sovietic ciudat pentru propriile decizii şi activităţi. Cu toate acestea, socialismul a fost de asemenea, dorinţa bolşevicilor, având nevoie de proletariatul mondial pentru realizarea acestuia. Lenin considera ca este esenţial să ducă muncitorii din întreaga lume către metoda bolşevică. A fost deranjant faptul că muncitorii din alte ţări, în ciuda marelui triumf al bolşevismului, au arătat o înclinaţie mică pentru teoria si practica bolşevică şi au avut tendinţa de a se îndrepta mai degrabă în direcţia mişcării consiliului, care a apărut într-un număr de ţări şi în special înGermania. Această mişcare a consiliului, Lenin nu o mai putea folosi. În alte ţări europene acestea au arătat tendinţe puternice de a se opune revoltelor de tip bolşevic. În ciuda propagandei extraordinare a Moscovei în toate ţările, aşa-numita “ultra-stîngişti”, cum Lenin însuşi a subliniat, agitau pentru revoluţie pe baza mişcării consiliului, contrariul celor făcute de propagandiştii trimişi de către partidul bolşevic. Partidul Comunist, aderând la bolşevism, a rămas un grup mic, isteric şi zgomotos, constând în mare măsură din elemente proletarizate ale burgheziei, în timp ce mişcarea consiliului a dobândit o putere proletară reală şi a atras cele mai bune elemente ale clasei muncitoare. Pentru a face faţă acestei situaţii, propaganda bolşevică a trebuit să fie intensificată, această “ultra-stângii” trebuia atacată; influenţa sa a trebuit să fie distrusă în favoarea bolşevismului. Deoarece sistemul sovietic a eşuat în Rusia, cum ar fi putut “concurenţa” radicală să îndrăznească să dovedească lumii că ceea ce nu ar putea fi realizat de către bolşevism în Rusia, ar putea foarte bine să fie realizat independent de bolşevism în alte locuri? Împotriva acestei concurenţe, Lenin a scris pamfletul său “Comunismul de Stânga: O boală infantilă”, dictată de teama de a pierde puterea şi din indignare faţă de succesul ereticilor. La început, această broşură a apărut cu subtitlul – ” Încercare la o expunere populară a strategiei şi tacticii marxiste “, dar mai târziu această declaraţie mult prea ambiţioasă şi prostescă a fost scoasă. A fost un pic prea mult. Acest taur agresiv, grosolan şi plin de ură papală a fost un material real pentru orice contra revoluţionar. Dintre toate declaraţiile programatice ale bolşevismului aceasta a fost cea mai revelatoare pentru caracterul său real. Acesta este bolşevismul demascat. Atunci când, în 1933 Hitler a suprimat toată literatura socialistă şi comunistă dinGermania, a fost permisă libera publicare şi distribuţie a broşurei lui Lenin. În ceea ce priveşte conţinutul broşurii noi nu suntem aici interesaţi de ceea ce spune în ceea ce priveşte revoluţia rusă, istoria bolşevismului, polemica dintre bolşevism şi alte fluxuri ale mişcării muncitoreşti sau circumstanţele care au permis victoria bolşevică, ci numai de principalele puncte ale discuţiilor dintre Lenin şi “ultra-stângism”, care a ilustrat diferenţele decisive între cele două.

 III

Partidul bolşevic, iniţial secţiunea Rusă social-democrată a Internaţionalei a II-a nu fost construit în Rusia, ci in timpul emigraţiei. După ruptura de la Londra din 1903, aripa bolşevică a social-democraţiei ruseşti a fost doar o sectă de mici dimensiuni. “Masele” din spatele partidului existau numai în creierul liderului său. Cu toate acestea, această gardă mică era o organizaţie foarte disciplinată, mereu gata de luptă şi permanent epurată pentru a menţine integritatea. Partidul era considerat academia de război a revoluţionarilor profesionişti. Cerinţele sale pedagogice remarcabile erau: supunerea necondiţionată fată de lider, centralism rigid, disciplină de fier, conformitate, militantism şi sacrificiul personalităţii pentru interesele de partid. Ceea ce Lenin a dezvoltat de fapt este o elită de intelectuali, un centru, care atunci când e aruncat în revoluţie ar captura conducerea şi şi -ar asuma puterea. Nu există nici un folos în a încerca să determinam logic şi abstract dacă acest tip de pregătire pentru revoluţie este corect sau greşit. Problema trebuie să fie rezolvată in mod dialectic. Alte întrebări, de asemenea, trebuie să fie puse: Ce fel de revoluţie era în curs de pregătire? Care a fost scopul revoluţiei?

Partidul lui Lenin a lucrat în cadrul revoluţiei burgheze din Rusia pentru răsturnarea sistemului feudal al ţarismului. Cu cât mai centralizată era voinţa partidului într-o astfel de revoluţie, cu atât mai mult succes o însoţea în procesul de formare a statului burghez pentru poziţia promiţătoare a clasei proletare în cadrul noului stat. Cu toate acestea, ceea ce poate fi considerat ca o soluţie fericită a problemelor revoluţionare într-o revoluţie burgheză, nu poate, în acelaşi timp să fie pronunţată ca o soluţie pentru revoluţia proletară. Diferenţa structurală între burghezie şi societatea proletară nouă exclude o astfel de atitudine. Potrivit metodei revoluţionare a lui Lenin, liderii apar la conducerea maselor.  Dispunând de un învăţământ revoluţionar adecvat, ei sunt capabili să înţeleagă situaţiile şi pot comanda forţele în luptă. Ei sunt revoluţionari profesionişti, generalii armatei civile. Această deosebire între cap şi corp, intelectuali şi mase, ofiţeri şi soldaţi, corespunde dualităţii pe care este bazată societatea de clasă, mai exact a ordinii sociale burgheze. O clasă este educată să conducă iar cealaltă să fie condusă. Din această formulă de clasă veche rezultă concepţia lui Lenin despre partid. Organizaţia sa este doar o replică a realităţii burgheze. Revoluţia sa este determinată în mod obiectiv de către forţele care creează o ordine socială ce încorporează relaţii de clasă, indiferent de scopurile subiective care însoţesc acest proces. Oricine doreşte să aibă o ordine burgheză va separa liderii de mase, avangarda de clasa muncitoare – aceasta este pregătirea  strategică pentru revoluţie. Cu cât mai inteligentă, educată şi superioară este conducerea şi cu cât mai disciplinate şi ascultătoare sunt masele, cu atât mai multe şanse există ca o astfel de revoluţie să reuşească. Aspirând la revoluţia burgheză din Rusia, partidul lui Lenin a fost cel mai adecvat pentru scopul aceasta. Însă atunci când revoluţia rusă şi-a schimbat caracterul său, când caracteristicile sale proletare au ieşit mai mult în evidenţă, metodele, tacticile şi strategiile lui Lenin au încetat să mai fie de valoare. Dacă a reuşit, oricum nu a fost din cauza avangarzii sale ci datorită mişcării sovietice, care nu a fost deloc inclusă în planurile sale revoluţionare. Şi atunci când Lenin, după revoluţia care a fost realizată cu succes de către soviete, a renunţat din nou la această mişcare, tot ce a fost proletar în Revoluţia rusă a fost de asemenea, parasit. Caracterul burghez al Revoluţiei a ieşit la suprafaţă din nou, găsindu-şi finalizarea naturală în stalinism.

În ciuda atenţiei mari faţă de dialectica marxistă, Lenin nu a putut vedea procesele sociale şi istorice într-un mod dialectic. Gândirea sa a rămas mecanizată după reguli rigide. Pentru el exista doar un singur partid revoluţionar – al său; doar o singură revoluţie – Rusă, doar o singură metodă – bolşevică. Iar ceea ce a mers în Rusia va merge, de asemenea în Germania, Franţa, America, China şi Australia. Ceea ce a fost corect pentru revoluţia burgheză din Rusia ar fi corect, de asemenea, pentru revoluţia proletară mondială. Aplicarea monotonă a unei formule odată descoperite, mutată într-un cerc ego-centric, neafectată de timp şi împrejurări, grade de dezvoltare, standarde culturale, idei şi oameni. Prin Lenin a ieşit la lumina clarităţii, mecanizarea în politică, el a fost “tehnicianul”, “inventatorul” revoluţiei, reprezentantul voinţei atotputernice a liderului. Toate caracteristicile fundamentale ale fascismului au fost în doctrina sa, strategia sa, “planificarea” socială şi arta de a se ocupa cu oamenii. El nu a putut vedea sensul profund revoluţionar al respingerii politicilor de partid tradiţionale de către stânga. Acesta nu putea să înţeleagă importanţa reală a mişcării sovietice pentru orientarea socialistă a societăţii. Nu a învăţat niciodată să cunoască condiţiile prealabile pentru eliberarea  muncitorilor. Autoritatea, conducerea, forţa exercitată pe de o parte şi organizarea, cadrele, subordonarea, pe de altă parte – aceasta a fost linia raţionamentului său. Disciplina şi dictatura, cuvintele care sunt cele mai frecvente în scrierile sale. Este de înţeles atunci, de ce acesta nu a putut înţelege sau aprecia ideile şi acţiunile “ultra-stângii”, cea care nu ar accepta strategia sa şi care a cerut ceea ce era cel mai evident şi mai necesar în lupta revoluţionară pentru socialism – şi anume ca muncitorii, o dată pentru totdeauna, să îşi ia soarta în propriile mâini.

 IV

Pentru a-şi lua destinul în propriile mâini – acesta este cuvântul cheie la toate întrebările socialismului – aceasta a fost adevărata problemă în toate polemicile dintre “ultra-stângişti” şi bolşevicii. Dezacordul privind problema de partid a fost în paralel cu dezacordul privind sindicalismul. Ultra-stânga considera că nu mai există loc pentru revoluţionari în sindicate; că este mai degrabă necesar pentru ei să îşi dezvolte propriile forme de organizare în cadrul fabricilor, locurilor de muncă comune. Cu toate acestea, datorită autorităţii neîncasate, bolşevicii au fost în măsură, chiar în primele săptămâni ale revoluţiei germane, să conducă muncitorii înapoi în braţele sindicatelor capitaliste reacţionare. Pentru a combate ultra-stângiştii, pentru a-i denunţa ca fiind proşti şi contra-revoluţionari, Lenin în pamfletul său, încă o dată, face uz de formulele sale mecaniciste. În argumentele sale împotriva poziţiei de stânga, acesta nu se referă la sindicatele germane ci la experienţele sindicale ale bolşevicilor în Rusia. Sindicatele la început au fost de mare importanţă pentru lupta de clasă proletară, acesta este un fapt în general acceptat. Sindicatele din Rusia erau tinere şi au justificat entuziasmul lui Lenin. Cu toate acestea, situaţia a fost diferită în alte părţi ale lumii. Utile şi progresive la început, sindicatele din ţările capitaliste mai vechi s-au transformat în obstacole în calea eliberării muncitorilor. Ele s-au transformat în instrumente de contra revoluţie şi stânga germană a tras concluziile sale din această situaţia schimbată.

Lenin însuşi nu ar putea ajuta declarând că în decursul timpului s-a dezvoltat “ un strat sindical, aristocratic al muncii, orientat înspre imperialism, arogant, zadarnic, steril, egoist, mic-burghez şi mituit”. Această breaslă a corupţiei, această conducere de gangsteri, astăzi conduce mişcarea sindicală mondială şi trăieşte pe spatele muncitorilor. Aceasta este mişcarea sindicală de care ultra-stânga vorbea atunci când a cerut muncitorilor sa o părăsească. Lenin, cu toate acestea, demagogic, a răspuns arătând spre mişcarea sindicală tânără din Rusia, care încă nu avea caracterul sindicatelor de mult stabilite în alte ţări. Utilizând o experienţă specifică la o anumită perioadă şi în conformitate cu anumite circumstanţe, s-a gândit ca e posibil să tragă din ea concluzii la nivel mondial. Revoluţionarul, susţinea el, trebuie să fie întotdeauna unde sunt masele. Dar în realitate, unde sunt masele? În birourile sindicale? La adunările membrilor? În cadrul reuniunilor secrete ale conducerii cu reprezentanţii capitalismului? Nu, masele sunt în fabrici, în locurile lor de muncă; şi este necesar în acest sens cooperarea şi consolidarea solidarităţii acestora. Organizaţia fabricii, sistemul de consiliu este organizarea reală a revoluţiei care trebuie să înlocuiască toate partidele şi sindicatele. În organizaţiile fabricii nu există nici un loc  pentru conducere profesională, nici o separare intre lideri si adepţi, nici o deosebire de castă între intelectuali şi membri simpli, niciun motiv de egoism, competiţie, demoralizare, corupţie, sterilitate şi filistinism. Aici, muncitorii trebuie să aibă sarcinele în propriile mâini. Însă Lenin a gândit altfel. Dorea să păstreze sindicatele pentru a le modifica din interior; pentru a elimina funcţionarii social-democraţi şi pentru a-i înlocui cu funcţionari bolşevici; să înlocuiască o birocraţie rea cu o birocraţie bună. Una rea ​​creşte într-o democraţie socială iar cea bună în bolşevism. Între timp, douăzeci de ani de experienţă au demonstrat idioţienia unui astfel de concept. În urma sfatului dat de Lenin, comuniştii au încercat toate metodele pentru a reforma sindicatele. Rezultatul a fost egal cu zero. Încercarea de a forma sindicatele proprii a fost, de asemenea, egală cu zero. Concurenţa sindicală între social democraţi şi bolşevici a fost o competiţie a corupţiei. Energiile revoluţionare ale muncitorilor au fost epuizate în acest proces. În loc să se concentreze asupra luptei împotriva fascismului, muncitorii s-au angajat într-o experimentare fără sens în interesul diverselor birocraţii. Masele au pierdut încrederea în sine şi în organizaţiile “acestora”. Acestea s-au simţit înşelate şi trădate. Metodele fascismului, de a dicta fiecare pas al muncitorilor pentru a împiedica trezirea auto-iniţiativei, de a sabota toate începuturile conştiinţei de clasă pentru a demoraliza masele prin nenumărate înfrângeri şi pentru a le face neputincioase – toate aceste metode au fost deja elaborate în douăzeci de ani de muncă în sindicate, în conformitate cu principiile bolşevice.Victoria fascismului a fost astfel una uşoară, deoarece liderii de sindicat şi de partid au pregătit materiale umane capabile să fie echipate în schema fascistă a lucrurilor.

V

De asemenea, la întrebarea parlamentarismului, Lenin apare în rolul de apărător al unei instituţii politice putrede care a devenit un obstacol pentru dezvoltarea politică şi în continuare un pericol pentru emanciparea proletară. Ultra-stângişii au luptat cu parlamentarismului sub toate formele sale. Au refuzat să participe în alegeri şi nu au respectat deciziile parlamentare. Lenin, cu toate acestea, a pus mult efort în activităţile parlamentare, având o importanţă primordială pentru el. Ultra-stânga a declarat că parlamentarismul este de domeniul trecutului, chiar şi ca o tribună pentru agitare şi a văzut în ea nu mai mult decât o sursă continuă de corupţie politică, atât pentru parlamentar cât şi pentru muncitor. Acesta a distrus conştientizarea revoluţionară şi coerenţa maselor prin crearea unor iluzii a reformelor legalislative şi cu alte ocazii parlamentul a fost transformat într-o armă a contra-revoluţiei. Trebuia distrus sau în cazul în care nimic altceva nu era posibil, sabotat. Tradiţia parlamentară jucând un rol în conştiinţa proletară, trebuia să fie combătută. Pentru a obţine efectul contrar, Lenin a folosit un truc ce face o distincţie între instituţiile istorice şi politice de domeniul trecutului. Desigur, susţinea el, parlamentarismul era din punct de vedere istoric depăşit dar acest lucru nu a fost cazul din punct de vedere politic şi oricine va trebui să ţină seama şi de asta. Cineva ar trebui să participe deoarece joacă în continuare un rol politic. Ce argument! Capitalismul, de asemenea, este istoric şi nu politic depăşit. Potrivit logicii lui Lenin, nu este atunci posibil să lupte impotriva capitalismului într-un mod revoluţionar. Mai degrabă un compromis ar trebui să fie găsit. Oportunism, negociere, tranzacţie politică – acestea sunt  consecinţele tacticii lui Lenin. Monarhia, de asemenea, este numai din punct de vedere istoric, dar nu politic, depăşită. Potrivit lui Lenin, muncitorii nu ar avea niciun drept de a elimina monarhia ci ar fi obligaţi să găsească o soluţie de compromis. Aceeasi poveste ar fi adevărată în ceea ce priveşte biserica, de asemenea, numai istoric, dar nu politic. În plus, oamenii aparţin în mase mari de biserică. Ca revoluţionar, Lenin a subliniat că trebuie să fie unde sunt masele. Consecvenţa l-ar obliga să spună, intră în Biserică, este de datoria ta revoluţionară!” În sfârşit, este fascism. Într-o zi, de asemenea, fascismul va fi punct de vedere istoric  absolut dar politic încă în existenţă. Ce este atunci de făcut? A accepta realitatea şi să se facă un compromis cu fascismul. În conformitate cu raţionamentul lui Lenin, un pact între Stalin şi Hitler ar ilustra doar că Stalin este de fapt, cel mai bun discipol al lui Lenin. Şi nu va fi deloc surprinzător dacă în viitorul apropiat agenţii bolşevici vor aplauda pactul între Moscova şiBerlin, ca tactică adevărat revoluţionară. Poziţia lui Lenin cu privire la problema parlamentarismului este doar o ilustraţie adiţională a incapacităţii sale de a înţelege nevoile esenţiale şi caracteristicile revoluţiei proletare. Revoluţia lui este în întregime burgheză, este o luptă pentru majoritate, pentru poziţii guvernamentale, pentru a pune mâna  pe maşina de făcut legii. Acesta, de fapt a crezut ca este important să obţină cât mai multe voturi în campaniile electorale pentru a avea o facţiune bolşevică puternică în parlament, pentru a ajuta la determinarea formei şi conţinutului legislaţiei, pentru a lua parte la conducerea maşinii politice. Nu a observat că parlamentarismului astăzi este doar o cacealma, puterea reală a societăţii burgheze stă în locuri complet diferite; în ciuda tuturor înfrângerilor parlamentare burghezia are  mijloace suficiente pentru  a-şi afirma voinţa sa şi in câmpurile non-parlamentare. Lenin nu a văzut efectul demoralizant al parlamentarismul asupra maselor, el nu a observat otravirea moralei publice prin corupţia parlamentară. Mituiţi, cumpăraţi şi intimidaţi, parlamentarii s-au temut pentru veniturile lor. A existat o perioadă înGermaniaprefascistă când reacţionarii din parlament au putut trece orice lege au dorit, pur şi simplu prin ameninţarea dizolvării parlamentului. Nu a existat nimic mai cumplit pentru politicienii parlamentari decât o astfel de ameninţare, care ar fi presupus sfârşitul veniturilor acestora. Pentru evitarea unui astfel de final ei vor spune da la orice. Şi cum este astăzi înGermania, în Rusia, Italia? Parlamentarii sunt fără opinii, fără voinţă, şi nu sunt nimic mai mult decât slujitorii stăpânilor fascisti.

Nu poate exista nici o îndoială că parlamentarismului este în întregime degenerat şi corupt. Dar, de ce nu a oprit proletariatul de la această deteriorare, a unui instrument politic care a fost odată folosit in folosul acestora? Pentru că a termina cu parlamentarismul printr-un singur act revoluţionar eroic ar fi fost mult mai util şi educativ pentru conştiinţa proletară decât teatrul mizerabil în care parlamentarismul s-a încheiat în societatea fascistă. Dar o astfel de atitudine a fost în întregime străină la Lenin, după cum este străina astazi lui Stalin. Lenin nu a fost preocupat de eliberarea muncitorilor din robia lor mentală şi fizică şi a auto-alienării umane. Întreaga lui problemă a fost nimic mai mult decât o problemă de putere. Ca un burghez, se gândea în termeni de câştiguri şi pierderi, mai mult sau mai puţin, de credit şi debit; Toate calculele lui de afaceri se preocupau doar cu lucrurile exterioare: cifrele membrilor de partid, numărul de voturi, numărul de locuri în parlament, pozitiile de control. Materialismul lui este un materialism burghez, care se ocupă cu mecanisme, nu cu fiinţe umane. El nu este cu adevărat în stare sa gândească în termeni socio-istorici. Parlamentul pentru el este parlament; un concept abstract într-un vid, ce deţine o semnificaţia egală în toate naţiunile, în orice moment. Desigur, el recunoaşte că parlamentul trece prin diferite etape şi subliniază acest lucru în cadrul discuţiilor sale însă acesta nu işi foloseşte cunoştinţele în propria sa teorie şi practică. În polemicile sale pro-parlamentare se ascunde în spatele parlamentelor timpurii capitaliste, în faza ascendentă a capitalismului pentru a nu rămâne fără argumente. Pe scurt acesta decide că politica este arta posibilului. Cu toate acestea, politica pentru muncitori este arta revoluţiei.

VI

Rămâne să ne ocupam de poziţia lui Lenin cu privire la problema compromisului. În timpul primului război mondial, democraţia socială germană s-a vândut burgheziei. Cu toate acestea, împotriva voinţei sale ea a moştenit revoluţia germană. Acest lucru a fost posibil în mare parte cu ajutorul Rusiei, care a avut partea sa în uciderea  mişcării consiliilor germane. Puterea care a căzut în poala democraţiei sociale nu a fost utilizată pentru nimic. Democraţia Socială a reînnoit pur şi simplu vechea politică de colaborare de clasă, mulţumiţi cu împărţirea puterii asupra muncitorilor cu burghezia în perioada de reconstrucţie a capitalismului. Muncitorii germani radicali au contracarat această trădare cu acest slogan: “Nici un compromis cu contra-revoluţia”. Aici a fost un caz concret, o anumită situaţie, cerând o decizie clară. Lenin, în imposibilitatea de a recunoaşte problemele reale ale acestei mize, a făcut de la această întrebare specifică o problemă generală. Cu aerul unui general şi infailibilitatea unui cardinal a încercat să-i convingă pe ultra-stângişti, ca sunt o datorie revoluţionară compromisurile cu adversarii politici, în toate condiţiile.  Dacă astăzi cineva  citeşte acele pasaje în pamfletul lui Lenin care se ocupă cu compromisurile, este înclinat să compare comentariile lui Lenin din 1920 cu actuala politică a lui Stalin în privinţa compromisurilor. Nu există nici un  un păcat de moarte al teoriei bolşevice care să a nu devină realitate bolsevică sub Lenin. Potrivit lui Lenin, ultra-stânga ar fi fost dispusă să semneze Tratatul de la Versailles. Cu toate acestea, Partidul Comunist, în continuare în conformitate cu Lenin, a făcut un compromis şi a protestat împotriva Tratatului de la Versailles în colaborare cu hitlerişti. “Bolşevismul Naţional” propagat în anul 1919 înGermaniade către stânga Lauffenberg, a  fost, în opinia lui Lenin, “o absurditate strigătoare la cer”. Dar Radek şi Partidul Comunist din nou, în conformitate cu principiul lui Lenin, a încheiat un compromis cu naţionalismul german şi au protestat împotriva ocupaţiei bazinului Ruhr şi l-au celebrat pe eroul national Schlageter.

Liga Naţiunilor a fost, folosind cuvintele lui Lenin, “o bandă de tâlhari şi bandiţi capitalişti”, pe care muncitorii trebuie să o combată până la capăt. Cu toate acestea, Stalin, în conformitate cu tactica lui Lenin, a făcut un compromis cu aceşti bandiţi şi URSS a intrat în Ligă. Conceptul de “volk” sau “popor” este în opinia a lui Lenin o concesie penală către ideologia contra-revoluţionară a micii burghezii. Acest lucru nu a împiedicat leniniştii, pe Stalin şi Dimitrov, de la a face un compromis cu micii burghezi, în scopul de a lansa ciudatul “front popular”. Pentru Lenin, imperialismul a fost cel mai mare duşman al proletariatului mondial şi împotriva sa toate forţele au trebuit să fie mobilizate. Dar Stalin, din nou, într-o manieră leninistă adevărată, este destul de ocupat cu prepararea unei alianţe cu imperialismul lui Hitler. Este necesar să se ofere mai multe exemple? Experienţa istorică ne învaţă că toate compromisurile între revoluţie şi contra-revoluţie pot servi numai acesteia din urmă, conducând  doar la falimentul mişcării revoluţionare. Toată politica compromisului este o politică a falimentului. Ceea ce a început ca un compromis cu social-democraţia germană si-a găsit sfârşitul său în Hitler. Ceea ce Lenin a justificat ca un compromis necesar si-a găsit sfârşitul său în Stalin. În diagnosticarea non-compromisului revoluţionar ca o fiind “o boală infantilă a comunismului”, Lenin suferă de această boală bătrână a oportunismului sau de pseudo-comunism.

VII

Dacă cineva se uită cu ochi critici la imaginea bolşevismului oferită de pamfletul lui Lenin, următoarele puncte principale pot fi recunoscute ca nişte caracteristici ale bolşevismului:

  1. Bolşevismul este o doctrină naţionalistă. Iniţial, şi în esenţă, concepută pentru a rezolva o problemă naţională, aceasta a fost ulterior ridicata la o teorie şi practică a domeniului de aplicare internaţională şi o doctrină generală. Caracterului său naţionalist vine la lumină de asemenea, în poziţia sa cu privire la lupta pentru independenţă naţională a ţărilor suprimate.
  2. Bolşevismul este un sistem autoritar. Vârful piramidei sociale este punctul cel mai important şi determinant.  Autoritatea este realizată printr-o persoana atotputernică. În mitul liderului, idealul  personalităţii burgheze este  sărbătorit  spre triumful său cel mai înalt.
  3. Organizatoric, bolşevismul este foarte centralist. Comitetul central este responsabil pentru toate iniţiativele, conducerile, instrucţiunile, comenzile. Ca şi în statul burghez, membrii conducerii organizaţiei joacă rolul burgheziei, rolul unic al muncitorilor este să se supună ordinelor.
  4. Bolşevismul reprezintă o politică de putere. Exclusiv interesat de puterea politică, acesta nu este diferit de formele de guvernare în sensul tradiţional burghez. Chiar şi în organizarea propriu-zisă nu exista auto-determinare a membrilor. Armata serveşte partidului ca un exemplu foarte bun de organizare.
  5. Bolşevismul este dictatură. Lucrează cu forţă brută şi măsuri teroriste, acesta direcţionează toate funcţiile sale spre suprimarea tuturor opiniilor şi instituţiilor non-bolşevice. “Dictatura proletariatului” este dictatura unei birocraţii sau a unei singure persoane.
  6. Bolsevismul este o metodă mecanicistă. Aspiră la automatizarea coordonării si conformităţii asigură un punct de vedere tehnic şi totalitarismul cel mai eficient ca un obiectiv de ordine socială. Economia “centralist-planificata” confundă conştient tehno-organizarea cu problemele socio-economice.
  7. Structura socială a bolşevismului are un caracter burghez. Acesta nu elimină sistemul de salarizare şi refuză auto-determinarea proletară asupra produselor muncii. Acesta rămâne în mod fundamental interiorul cadrului clasei ordinii sociale burgheze. Capitalismul se perpetuează.
  8. Bolsevismul este un element revoluţionar numai  în cadrul revoluţiei burgheze. Incapabil de a realiza sistemul sovietic, nu este astfel în măsură să transforme în esenţă structura societăţii burgheze şi a economiei sale. Aceasta stabileşte nu socialismul, ci capitalismul de stat.
  9. Bolşevismul nu este o punte care duce în cele din urmă la o societate socialistă. Fără sistemului sovietic, fără revoluţia radicală totală a oamenilor şi a lucrurilor, nu poate îndeplini cele mai importante din toate cererile socialiste care trebuie să se încheie auto-alienarea capitalistă. Ea reprezintă ultima etapă a societăţii burgheze şi nu primul pas spre o noua societate.

Aceste nouă puncte reprezintă o opoziţie de nedepăşit între bolşevism şi socialism. Demonstrează cu toată claritatea necesară caracterul burghez al mişcării bolşevice şi relaţia sa apropiata de fascism. Naţionalism, autoritarism, centralism, dictatura liderului, politici de putere, teroarea-statului, dinamica mecanicistă, incapacitatea de a socializa – toate aceste caracteristici esenţiale ale fascismului au fost şi sunt existente în bolşevism. Fascismul este doar o copie a bolşevismului. Din acest motiv, lupta împotriva fascismului trebuie să înceapă cu lupta împotriva bolşevismului.