Lupta Politică: Perspectiva Anarho-Sindicalistă

A fost adesea acuzat că anarho-sindicalismul şi aderenţii săi nu au avut nici un interes în structura politică a diferitelor ţări şi prin urmare, nici un interes în luptele politice ale momentului. Această idee este cu totul eronată şi izvorăște, fie din ignoranţă făţişă sau distorsiune intenţionată a faptelor. Nu este lupta politică, ca atare, ceea care distinge sindicaliştii revoluţionari de partidele laburiste moderne, atât în ​​principii, tactici şi forma acestei lupte, precum şi obiectivele pe care le au în vedere. Anarho-sindicaliştii urmăresc aceleaşi tactici în lupta lor împotriva suprimării politice precum  si împotriva exploatării economice. Dar în timp ce ei sunt convinşi că, împreună cu sistemul de exploatare; dispozitivul politic de protecţie al acestuia, statul, de asemenea, va dispărea, pentru a face loc administrarii treburilor publice, pe baza acordului liber. Acestia nu trec cu vederea faptul că eforturile muncii organizate în cadrul ordinii politice şi sociale existente, trebuie să fie întotdeauna îndreptată împotriva oricărui atac reacţionar, precum şi extinderea în mod constant a domeniului de aplicare a acestor drepturi ori de câte ori oportunitatea în sine se prezintă. Lupta eroică a C.N.T. în Spania, împotriva fascismului a fost, probabil, cea mai bună dovadă că presupusa atitudine non-politică a anarho-sindicaliştilor reprezinta vorbe goale. Dar, conform opiniei lor, punctul de atac în lupta politică nu constă în organele legislative, ci în oameni.

Drepturile politice nu provin din parlamente; acestea sunt mai degrabă forţate asupra lor din afară. Chiar şi legiferarea acestora nu asigură nici o garanţie. Acestea nu există pentru că au fost în mod legal stabilite pe o bucată de hârtie, ci numai atunci când au devenit obiceiul încarnat a unui popor; şi atunci când se vor fi atinse, va rezulta rezistenţa violentă a populaţiei. Unde acest lucru nu este cazul, nu există nici un ajutor în orice opoziţie parlamentară sau orice apel platonic la constituţie. O persoană impune respect faţă de alţii atunci când cunoaşte cum să-şi apere demnitatea ca o fiinţă umană. Acest lucru nu este adevărat numai în viaţa privată, a fost întotdeauna la fel şi în viaţa politică.

Toate drepturile şi libertăţile de care oamenii se bucură astăzi, nu se datorează bunăvoinţei guvernelor, ci de propria lor putere. Guvernele au angajat întotdeauna orice mijloace, în puterea lor, pentru a preveni atingerea acestor drepturi sau a le face iluzorii. Marile mişcări de masă şi întregi revoluţii au fost necesare pentru a le smulge de la clasele conducătoare, care nu ar fi consimţit să le dea în mod voluntar. Întreaga istorie a ultimilor trei sute de ani este o dovadă. Ceea ce este important nu este faptul că guvernele au decis să cedeze anumite drepturi oamenilor, ci motivul pentru care a trebuit să facă acest lucru. Desigur, dacă acceptăm expresia cinică lui Lenin care gândeşte libertatea doar ca o „prejudecată burgheză” atunci, fi sigur, drepturile politice nu au nici o valoare pentru muncitori. Dar atunci luptele nenumărate ale trecutului, toate revoltele şi revoluţiile pe care le datorăm acestor drepturi, sunt, de asemenea, fără valoare. A proclama această înţelepciune nu a fost destul pentru răsturnarea ţarismului, chiar şi cenzura lui Nicolae al II-lea nu ar fi avut nici o obiecţie la denumirea libertăţii ca o prejudecată burgheză.

Dacă anarho-sindicalismul, cu toate acestea respinge participarea în parlamentele naţionale actuale, nu este deoarece nu au nici o simpatie cu luptele politice, în general, ci pentru că adepţii săi sunt de părere că această formă de activitate este forma cea mai slabă şi mai neputincioasă a luptei politice pentru muncitori. Pentru clasele privilegiate, acţiunea parlamentară este, cu siguranţă un instrument adecvat pentru soluţionarea conflictelor, deoarece toţi sunt egal interesaţi în menţinerea ordinului economic şi social prezent. Unde există un acord de interes comun şi reciproc este posibilă şi funcţionarea pentru toate părţile. Dar pentru muncitori situaţia este foarte diferită. Pentru ei, ordinea existentă economică este sursa exploatării şi subjugării lor socială şi politică. Chiar şi cel mai liber buletin de vot nu se poate distanţa de contrastul izbitor dintre clasele privilegiate şi non-privilegiate în societate. Aceasta poate oferi doar ştampila legitimă a servituţii maselor muncitoare.

Atunci când partidele socialiste au vrut să realizeze unele reforme politice decisive nu au putut face acest lucru printr-o acţiune parlamentară, ci au fost obligaţi să se bazeze în întregime pe puterea de luptă economică a muncitorilor. Grevele generale politice din Belgia şi Suedia, pentru realizarea sufragiului universal sunt o dovada a acestui lucru. Iar în Rusia, marea grevă generală de la 1905 a forţat ţarul să semneze noua constituţie. A fost recunoaşterea aceasta care a impulsionat anarho-sindicaliştii să centreze activitatea asupra educaţiei socialiste a maselor şi utilizarea puterii lor economice şi sociale. Metoda lor este acţiunea directă atât în ​​lupta economică cat şi politică a timpului. Prin acţiune directă ei înţeleg orice metoda de luptă imediată de către muncitori împotriva asupririi economice şi politice. Printre acestea se remarcă grevele de toate gradaţiile, de la lupta pentru un simplu salariu la grevele de generale politice, boicotul organizat şi toate celelalte mijloace nenumărate pe care muncitorii în calitate de producători le au în mâinile lor.

Una dintre cele mai eficiente forme de acţiune directă este greva socială, care a fost până în prezent, predominant utilizată în Spania şi parţial în Franţa, şi care arată o creştere remarcabilă şi responsabilitatea muncitorilor pentru societate ca un întreg. Este mai puţin preocupată de interesele imediate ale producătorilor decât de protecţia comunităţii faţă de majoritatea excrescentelor distructive ale sistemului actual. Greva socială încearcă să forţeze asupra angajatorilor o responsabilitate faţă de public. În primul rând, are în vedere protecţia consumatorilor, a căror muncitorii înşişi constituie marea majoritate. În condiţiile actuale, muncitorii sunt frecvent degradaţi făcând o mie de lucruri care servesc în mod constant numai rănirea întregii comunităţi pentru avantajul angajatorilor. Ei sunt obligaţi să facă uz de materiale inferioare şi adesea de fapt prejudiciabile în fabricarea produselor, să ridice locuinţe mizerabile, să pună produse alimentare stricate şi să comite acte nenumărate care sunt planificate să înşele consumatorul. A interfera viguros este, în opinia anarho-sindicaliştilor, marea sarcina a sindicatelor. Un avans în această direcţie ar fi, în acelaşi timp întări poziţia muncitorilor în societate, şi în măsură mai mare confirma această poziţie.

Acţiunea directă a muncii organizate îşi găseşte expresia cea mai puternică în greva generală, în oprirea activităţii în fiecare ramură de producţie, în cazul în care orice alte mijloace nu sunt suficiente. Aceasta este cea mai puternică armă pe care muncitorii o au la dispoziţia lor şi oferă expresia cea mai cuprinzătoare a forţei lor ca un factor social. Greva generală, desigur, nu este o agenţie care poate fi invocată în mod arbitrar la fiecare ocazie. Are nevoie de anumite ipoteze sociale, pentru a da o rezistenţă adecvată morală şi a face o proclamaţie din voinţa maselor largi ale poporului. Afirmaţia ridicolă, care este adesea atribuită sindicaliştilor revoluţionari, că este necesar doar să proclamăm o grevă generală, în scopul de a realiza o societate socialistă, în câteva zile, este bineînţeles, doar o invenţie ridicolă a adversarilor ignoranţi. Greva generală poate servi unor scopuri diferite. Aceasta poate fi ultima etapă a unei greve simpatetice, ca de exemplu, la Barcelona în 1902 sau la Bilbao în 1903, care a permis minerilor să scape de detestatul sistem de camioane şi a silit angajatorii să se stabilească condiţiile sanitare în mine. Aceasta poate fi, de asemenea, un mijloc a muncii organizate de a impune unele cereri generale, ca, de exemplu, în tentativa grevei generale în Statele Unite ale Americii în 1886, pentru a obliga acordarea zilei de opt ore, în toate industriile. Marea grevă generală din Anglia, de la 1926 a fost rezultatul unei încercări planificate a angajatorilor pentru a reduce nivelului general de trai al muncitorilor prin o reducere a salariilor.

Dar greva generală poate avea, de asemenea, obiective politice în vederea. ca de exemplu, lupta muncitorilor spanioli în 1904 pentru eliberarea deţinuţilor politici, sau grevă generală din Catalonia, în iulie 1909, pentru a forţa guvernul să pună capăt războiului criminal din Maroc. De asemenea, grevă generală a muncitorilor germani în 1920 care a fost instituit, după aşa-numitul puci Kapp şi a pus capăt unui guvern care a ajuns la putere printr-o revoltă militară, face parte din această categorie. În astfel de situaţii critice, grevă generală ia locul baricadelor din trecut. Pentru muncitori, grevă generală este rezultatul logic sistemului industrial modern, ale căror victime sunt astăzi, şi în acelaşi timp, le oferă arma puternică în lupta pentru eliberarea lor socială, cu condiţia ca aceştia să recunoască propria lor putere şi să înveţe cum să utilizeze această armă în mod corespunzător.

Extras din: Anarchism and Anarcho-Syndicalism – Rudolf Rocker