Autogestiunea în perspectivă istorică: 1950-2006

Autogestiunea (vezi aici scurtă descriere) a re-apărut ca o mișcare importantă în Argentina (vezi aici mai multe detalii despre experimentul argentinian), cu peste 200 de fabrici organizate și controlate de către muncitori și un coordonator naţional de întreprinderi autogestionate în procesul de a fi organizat. Istoric vorbind, autogestiunea a fost elementul central al proiectului socialist, datând de la celebra afirmație a lui Karl Marx, care spunea că „emanciparea clasei muncitoare este o sarcină a clasei muncitoare însăşi”. În acest sens, autogestiunea, ca drumul spre socialism este în contrast cu centralismul birocratic al fostei Uniuni Sovietice și sistemul ierarhic de management al capitalismului. Această lucrare va trece în revistă potențialul autogestiunii, și apoi examinează unele experiențe istorice din cursul secolului XX, pentru a trage câteva lecții istorice, care sunt relevante pentru actuala experiență argentiniană.

Potențialul autogestiunii

Autogestiunea este o experiență cu adevărat eliberatoare, atât în ​​sensul de a elibera clasa muncitoare de abuzul capitalist și insecuritate cat și oferindu-le libertatea de a crea noi forme de relații sociale ale producției și distribuției. Pe scurt spus, oferă muncitorilor puterea să:

1) decidă ce urmează să fie produs și pentru cine

2) protejarea locurilor de muncă și/sau creșterea ocupării forței de muncă

3) stabilească priorități în ceea ce se produce

4) definească cine primește ce, unde și cum

5) combină producția socială și însușirea socială a profitului

6) creează solidaritatea de clasă în fabrică, la nivel sectorial sau național/internațional

7) democratizează relațiile sociale ale producției.

Experiența argentiniană cu autogestiunea exemplifică unele dintre aceste potențialități. În fabrica de textile Brukmann și fabrica de ceramică Zanon precum și în întreprinderile autogestionate stabilite de către șomerii din Solano și alte părți, deciziile de producție și de distribuție sunt luate de către adunarea tuturor muncitorilor. Gradul ridicat de solidaritate este evidențiat în sloganul popular „un atac asupra unuia, este un atac asupra tuturor („Tocas uno, Tocas todos”). Istoric, realizarea potențialului autogestiunii a întâmpinat atât succese limitate cât și eșecuri. Este util să analizăm unele dintre experiențele majore ale autogestiunii în contexte istorice diferite.

Cazuri istorice ale autogestiunii: Iugoslavia, Chile, Bolivia, Peru

Autogestiunea a luat viaţă în mai multe țări, la diferite momente și contexte. Vom examina patru cazuri: Iugoslavia, Chile, Bolivia și Peru, evidenţiind punctele forte și punctele slabe.

Iugoslavia

Autogestiunea a fost doctrina oficială a regimului socialist iugoslav între 1950 și destrămarea Federației Iugoslave. În întreaga Iugoslavie toate fabricile importante erau în cadrul sistemului de autogestiune, rezultând o influență mai mare asupra producției și a venitului decât altundeva în fostele țări socialiste. Asistență medicală gratuită, educație și locuri de muncă sigure erau garantate de autogestiune. Mişcarea autogestiunii în Iugoslavia a apărut din înfrîngerea fascismului, ruptura dintre Iugoslavia lui Tito şi Uniunea Sovietică a lui Stalin și revoluția socialistă. Autogestiunea a trecut prin mai multe etape, în prima perioadă 1950-1964, autogestiunea a operat la nivelul fabricii, Partidul Comunist controlând politica națională; de la 1965-1972 în cadrul „reformei pieței”, întreprinderile autogestionate au început să fie afectate de presiuni capitaliste, rezultând în inegalități sociale mai mari între fabrici și sectoare economice, precum și șomaj; perioada cuprinsă între 1973-1990 apariției șovinismul etnic, presiunile FMI și degenerarea Partidului Comunist Iugoslav a dus la căderea eventuală a autogestiunii. Succesul precoce a experimentului iugolsav cu autogestiunea, de peste 30 de ani, sa datorat luptei în masă care a precedat autogestiunea în timpul perioadei anti-fasciste, anti-staliniste 1940-1950, care a politizat și a mobilizat clasa muncitoare și a ridicat conștiința de clasă și de organizare. Limitările autogestiunii Iugoslave a fost că aceasta a fost întotdeauna limitată de faptul că statul a rămas în mâinile Partidului Comunist care a limitat gradul autogestiunii la nivel local sau sectorial, și astfel a creat un sistem dual de putere între statul birocratic și autogestiunea bazată pe fabrică. Atunci când birocrația s-a întors spre piață și mai târziu la politica etnică a subminat sistemul de autogestiune.

Chile

În Chile, în timpul guvernului Allende (1970-1973) peste 125 de fabrici se aflau sub un anumit sistem de autogestiune. Aproximativ jumatate predominant controlate de funcționari publici, celelalte cincizeci la sută de către comisiile de muncitori în fabrici. Studiile au demonstrat că fabricile sub autogestiune au fost mult mai productive, eficiente și cu mai puțin absenteism decat fabricile conduse de stat sub gestionare centralizată. Mişcarea autogestiunii a creat „cordones industriales” curele industriale, care au coordonat producția și auto-apărarea împotriva atacurilor capitaliste. În fabricile de succes controlate de jos, disputele de partid și sindicale au fost subordonate puterii ansamblurilor populare în care toți muncitorii din fabrică au participat. Autogestiunea a apărat fabricile de la închidere, şomaj și a imbunatatit foarte mult condițiile sociale de muncă.

Cel mai important a ridicat conștiința politică a muncitorilor. Din păcate, autogestiunea a avut loc în cadrul unui regim socialist parlamentar și a unui stat capitalist. Autogestiunea a creat o situație de putere duală între puterea muncitorilor întrupat în fabrici și cordones iar pe de altă parte, aparatului militar-burghez de stat. Guvernul Allende a încercat să echilibreze între cele două centre de putere, refuzând să înarmeze sau să reprime muncitorii. Rezultatul a fost lovitura de stat militară din 1973 care a dus la răsturnarea lui Allende şi distrugerea mişcării pentru autogestiune. Lecția a fost clară: cum succesul autogestiunii a avansat și răspândit în întreaga țară, clasa capitalistă strămutată s-a întors spre violență și represiune pentru a recuceri controlul asupra mijloacelor de producție. Capitaliștii au încercat să saboteze prima data distribuția și producția prin grevele camionagiilor, apoi au încercat să blocheze finanțarea și în cele din urmă s-au întors la dictatura militară. Autogestiunea a încercat să facă presiuni asupra lui Allende să acționeze mai hotărât în fața amenințării iminente dar el a fost angajat orbește procedurilor parlamentare, iar autogestiunea a fost învinsă. Dacă autogestiunea, în Chile ca și în Iugoslavia, s-ar fi mutat de la fabrică sau bazele sectoriale de organizare la zdrobirea puterii de stat, muncitorii ar fi fost într-o poziție superioară pentru a apăra sistemul de autogestiune.

Bolivia

Sistemul de autogestiune în Bolivia, a apărut din revoluția populară de la 1952, atunci când o alianță de mineri, țărani și mici burghezi naționaliști au răsturnat regimul oligarhic pro-imperialist. În prima fază a revoluției, muncitorii și milițiile țărănești au fost capabile să distrugă armata, exproprieze minele și să realizeze redistribuirea terenurilor. Milițiile armate ale minerilor, prin consiliile lor si sindicate însă, au fost din punct de vedere geografic și politic izolaţi de ţărănime în centrele lor din munţi, cei din urmă intrand sub influența burgheziei mici naționaliste (Mișcarea Naționalist Revoluționară) care a câștigat controlul asupra guvernului și a reorganizat un stat burghez. Acest lucru a creat un sistem de putere duală, care a dus la conflictul intensificat în perioada post-revoluționară. De-a lungul anilor 1950 mișcarea muncitorească boliviană a luat măsuri militante, greve generale, confruntări armate, pentru a apăra cuceririle Revoluției, în timp ce MNR a birocratizat minele naționalizate, instituind o companie minieră de stat, COMIBAL care a luat efectiv controlul departe de muncitori, păstrând proprietatea de stat. În 1964, o lovitură de stat militară a condus temporar la ocupația militară a minelor. Cu toate acestea, o alianță muncitoresc-țărănească cu guvernul militar progresiv a lui JJ Torres în 1970 a dus la re-apariția puterii populare în Adunarea Națională Populară. În timp ce Adunarea a aprobat legislația revoluționară, ea nu avea puterea de stat. O lovitura de stat militară condusă de generalul Banzer a dizolvat Adunarea și a distrus efectiv milițiile minerilor. Lecțiile din experiența boliviană sunt că autogestiunea într-un singur sector (minerit) este vulnerabilă în cazul în care nu formează alianțe cu alte sectoare populare; că o Adunare Constituantă Populară, fără sprijinul statului sau al miliției populare este vulnerabilă la o lovitură de stat. A treia lecție este faptul că stratificarea fabricilor controlate de muncitori, poate duce la luarea controlului de către tehnocrați mici burghezi şi birocraţi, centralizand în aparatul de stat şi funcţionând ca firme capitaliste.

Peru: Revoluția De Sus

În 1967, un grup de ofițeri militari progresiv naționaliști conduşi de generalul Velasco Alvarez a preluat puterea. Noul regim a expropriat un număr mare de mine, fabrici și plantații și a stabilit două tipuri de inovații: cooperative industriale și comunități industriale. Cooperativele industriale s-au bazat pe gestionarea muncitorilor și a dus la creșterea semnificativă a productivității și beneficiilor socio-economice, dar în cele din urmă managementul a preluat elaborarea politicilor și a marginalizat sau co-optat reprezentanții muncitorilor. Comunitățile industriale erau pretinse forme de co-participare între oficialii militari, și muncitori, dar de facto, oficialii militari au păstrat controlul centralizat al proprietății capitaliste precedente, precum și diferențele de salarizare. Întrucât muncitorii au realizat că cooperativele și comunitățile industriale organizate de sus nu operează în interesul lor, au organizat pentru a le democratiza și a asigura un control mai mare, adesea se recurgea la greve împotriva propriilor întreprinderi. În cele din urmă, în conformitate cu conducătorii neoliberali, fabricile și plantațiile au fost re-privatizate și legislația muncii progresivă a lui Velasco a fost abrogată. Lecția din Peru este faptul că stratificarea sau naționalizarea de sus reproduce structura ierarhică a capitalismului și marginalizează rolul muncitorilor în sectorul public. Câștigurile sociale obținute de muncitori în luptă sunt apoi reduse de birocrații, care operează cu criterii capitaliste. Corupția și gestionarea incorectă de către birocrați și lipsa de control a muncitorilor duce la deetatizare și privatizare.

Experiențele istorice

Câteva lecții importante ale experiențelor trecute cu autogestiunea sunt relevante pentru numărul tot mai mare de întreprinderi autogestionate din Argentina.

1) Succesul din trecut a întreprinderilor gestionate de muncitori a avut la bază structura orizontală bazată pe adunările populare. Operațiunile de succes în Chile și Iugoslavia s-au bazat pe consilii muncitorești și adunările din fabrică.

2) Succesul într-un sector, minier în Bolivia, fabricație în Chile, depindea extinderea autogestiunii în alte sectoare și alianțe cu alte clase, un fenomen care nu a reușit.

3) Victoriile locale și puterea duală a sporit conștiința de clasă și a îmbunătățit condițiile de muncă, dar de asemenea, a provocat reacția violentă din partea claselor dominante. Eșecul autogestiunii în Bolivia și Chile în a trece de la putere locală la puterea de stat a dus la reprimarea burgheză prin intermediul loviturilor militare: contra puterea sau puterea duală este o situație instabilă și temporară, care în mod inevitabil este rezolvată de problema puterii de stat.

4) Contextul creșterii mişcărilor pentru autogestiune variază de la țară la țară și în condiții specifice. În Iugoslavia, autogestiunea a început cu războiul muncitorimii anti-fasciste și a culminat în ocuparea masivă a fabricilor. În Chile, autogestiunea a fost rezultatul politicii guvernamentale, cât și a intervenției directe a muncitorilor pentru a preveni blocările capitaliste și sabotajul.