Revoluția Rusă – Clifford Harper

„Întotdeauna conducătorii….Ne-am săturat de ei…”

Noul secol a găsit Rusia într-o aşa de mare foamete, încât ţăranii erau nevoiţi să fure grâul şi să jefuiască casele stăpânilor lor. Recesiunea economică a cuprins oraşele textile din nord, minele, câmpurile petroliere, fabricile şi porturile din sud. În 1903, petroliştii din Baku s-au răfuit cu poliţia. O grevă generală izbucnită în Odessa a cuprins apoi toată Ucraina; ministrul de interne şi ministrul educaţiei au fost asasinaţi. Studenţii şi tinerii muncitori, decişi să distrugă ordinea existentă, s-au întors la scrierile lui Bakunin şi Kropotkin pentru a se inspira, iar cu dinamită şi pistoale s-au aruncat împotriva Statului.

În 1905, dezastruosul război al Rusiei cu Japonia a scos mii de oameni protestând pe străzile din Petrograd. Aproape 1000 de oameni au fost ucişi sau răniţi de soldaţi. Măcelul din „Duminica Sângeroasă” a înfuriat întreaga Rusie. Consilii ale muncitorilor – soviete – s-au format pentru prima dată pentru a coordona acţiunile militante. Muncitorii, dintre care mulţi tocmai veniseră la oraş din mediul rural pentru a căuta de lucru în noile fabrici, şi-au ales reprezentanţi din clasa lor, în care aveau încredere şi pe care îi puteau demite, dacă se dovedeau ineficienţi. Grevele au paralizat producţia, grupuri de naţionalităţi opresate din zona graniţei s-au răsculat, ţăranii au început să incendieze şi să jefuiască, iar la Moscova a izbucnit insurecţia.

Revolta, deşi de scurtă durată, a influenţat tânăra mişcare anarhistă. În ciuda represiunii crescânde, „Detaşamentele de Luptă” ale acestei mişcări au atacat magazinele şi fabricile de arme, căutând pistoalele Browning, foarte apreciate de ei. Oficialităţi, poliţişti şi patroni au fost omorâţi şi au avut loc nenumărate „expropieri” de bănci şi case ale bogaţilor. Confruntările armate cu poliţia se terminau în puşcării, cu torturi sau moarte.

Revoluţia în Petrograd

În februarie 1917, femeile din Petrograd s-au răsculat furios pentru pâine. Au izbucnit grevele şi oamenii s-au ridicat împotriva guvernului. Curând, trupe ale armatei s-au alăturat răsculaţilor şi, din nou, s-au format soviete. Ţarul a abdicat şi s-a format un guvern provizoriu. Această revoluţie, aşa cum remarca un participant, a fost „un fenomen absolut spontan, nicidecum fructul propagandei vreunui partid”. Oamenii „erau cuprinşi de simţământul unei libertăţi nelimitate, a unei eliberări de constrângerile societăţii lor.”

Muncitorii de la fabrica Putilov au mărşăluit cu sloganul Jos cu Autoritatea şi Capitalismul scris pe pancarte negre. Grupurilor de muncitori anarhişti din districtul Vyborg şi docherilor din Kronstadt li s-au alăturat marinarii flotei Mării Baltice. Anarhiştii au ocupat conacele bogaţilor, iar unul din ele a devenit Casă de Odihnă, având camere de lectură, discuţii şi recreere, şi un teren de joacă pentru copii în grădină. Guvenul provizoriu a ordonat anarhiştilor să părăsească casa, dar 50 de marinari din Kronstadt s-au grăbit să vină în ajutorul lor, iar muncitori din Vyborg au demonstrat împotriva evacuării.

Când autorităţile au interzis să se ocupe case „fără aprobarea proprietarilor”, anarhiştii au eliberat o puşcărie din apropiere şi i-au invitat pe deţinuţi la acest conac. Trupele guvernamentale au trecut apoi la atac, ucigând un anarhist şi arestând 60 de marinari şi muncitori, aprinzând astfel scânteia revoltei din iulie.  Marinari, soldaţi şi muncitori înarmaţi au cerut dreptate pentru anarhiştii evacuaţi. Anarhiştii din Kronstadt au determinat Regimentul 1 de Mitraliere să înceapă o nouă revoltă, iar Troţki s-a văzut nevoit să salveze un ministru răpit de marinarii din Kronstadt.

Octombrie

La reîntoarcerea sa în Rusia, în aprilie 1917, Lenin a mirosit anarhismul în aer. Şi el „a sărit în căruţă” cu anarhiştii, prin „Tezele din Aprilie”, în care făcea un apel ca guvernul să fie înlocuit de soviete, iar armata şi poliţia să fie înlocuite de o miliţie populară. Însă unii adepţi ai marxismului au fost împotriva lui. Conform unuia din ei, „Lenin s-a făcut acum candidat la singurul tron european vacant de 30 de ani – tronul lui Bakunin! Noile cuvinte ale lui Lenin exprimă ceva vechi – adevărurile anarhismului primitiv”. Ei au fost şi mai îngroziţi de lucrarea sa, „Statul şi Revoluţia”, prin care îi îndemna pe ţărani să se organizeze liberi în comune, să înlăture capitalismul şi să transfere economia sub „controlul întregii societăţi”. „Atâta timp cât există Statul”, scria Lenin, „nu există libertate, iar când va fi libertate, nu va mai exista Statul.”

Cuvintele lui Lenin i-au convins pe anarhişti să se alăture bolşevicilor pentru a înlătura guvernul provizoriu. Ignorând alegerile pentru Adunarea Constituantă pe motiv că „puterea politică nu valorează nici măcar cât un ou stricat”, anarhiştii i-au îndemnat pe muncitori să ocupe fabricile, iar pe ţărani pământul. Astfel scria o anarhistă: „Jos cuvintele! Jos rezoluţiile! Trăiască fapta! Trăiască munca creatoare a maselor truditoare!” Astfel, anarhiştii s-au alăturat Comitetului Militar Revoluţionar al lui Troţki, care în octombrie a pus la cale îndepărtarea guvernului.

Contrarevoluţia

Dar „luna de miere” dintre anarhişti şi bolşevici s-a terminat a doua zi. Un Soviet Central atotputernic s-a format, dar era compus numai din bolşevici. Acum, anarhiştii vorbeau de „a treia şi ultima etapă a revoluţiei”, iar marinarii din Kronstadt au avertizat că puteau să-şi îndrepte tunurile împotriva guvernului bolşevic, la fel cum o făcuseră şi împotriva celui provizoriu. De altfel, ei spuneau că „unde începe autoritatea, se termină revoluţia”.

De-a lungul Rusiei, principiile anarho-sindicaliste ale Comitetelor de fabrică şi ale controlului muncitorilor câştigau susţinere, mai ales în porturi şi docuri, brutării, mine, printre muncitorii de la poştă şi telegraf. La început, bolşevicii au susţinut aceste idei, dar, o dată ajunşi la putere, s-au îndreptat spre controlul centralizat al statului. Făcându-se ecoul lui Bakunin, anarhiştii i-au acuzat pe bolşevici ca fiind „intelectuali egoişti”, care s-au ridicat la putere pe spinarea muncitorilor şi ţăranilor. Până în primăvara lui 1918, ruptura era completă. Într-o noapte, în aprilie, CEKA, poliţia secretă a bolşevicilor, a întreprins o razie prin 26 de centre anarhiste din Moscova. La Casa Anarhiei, Gărzile Negre au ripostat, ucigând 12 poliţişti, dar 50 de anarhişti au fost omorâţi sau răniţi, iar peste 500 arestaţi.

Ucraina

Scăpând de teroarea bolşevică, anarhiştii s-au îndreptat către „leagănul” mişcării, în „câmpiile sălbatice” ale Ucrainei. În toamna anului 1918, NABAT, Confederaţia Organizaţiilor Anarhiste, a fost înfiinţată în Harkov. Denunţând Partidul Bolşevic ca „un aparat oficial, politico-administrativ şi chiar poliţienesc al unui nou patron-exploatator, Statul”, NABAT a îndemnat la o revoluţie mondială, bazată pe federaţii libere de comune urbane şi rurale. Dar mai întâi, ei trebuiau să învingă armatele invadatoare ale forţelor antirevoluţionare ale Albilor, sprijinite militar de SUA, Anglia, Franţa şi alte ţări.  Războiul civil, între Armata Roşie a lui Troţki şi Albi, a izbucnit, cuprinzând întreaga Ucraină. NABAT a luptat independent, cu o armată anarhistă de partizani, al cărei nucleu era reprezentat de grupul de gherilă condus de Nestor Mahno.

Mahno

În 1908, Nestor Mahno fusese condamnat pe viaţă pentru asasinarea unui şef din poliţie. Eliberat în 1917, a fost ales conducător al Sovietului Ţăranilor şi Muncitorilor din Gulyai-Polye. Cu un grup armat, mărşăluind în spatele unei imense pancarte negre pe care scria LIBERTATE SAU MOARTE – PĂMÂNTUL ŢĂRANILOR, FABRICILE MUNCITORILOR, Mahno a început redistribuirea de domenii ţăranilor. În 1918, când armatele austriece şi ale Albilor au invadat Ucraina, partizanii lui Mahno au rezistat: „Vom învinge nu ca să urmăm exemplul anilor trecuţi şi să ne încredinţăm soarta unui nou stăpân, ci ca să o luăm în propriile noastre mâini şi să ne conducem viaţa potrivit voinţei noastre şi concepţiei noastre despre adevăr.

Până în primăvara următoare, invadatorii fuseseră alungaţi, iar Gulyai-Polye era liberă de orice control extern. Organizând conferinţe regionale ale ţăranilor, muncitorilor şi insurgenţilor, Mahno a început să pună bazele comunelor anarhiste întemeiate pe principiile egalităţii şi ajutorului reciproc. La început, bolşevicii l-au lăudat pe Mahno, numindu-l „un partizan curajos” şi „un mare revoluţionar”, dar ulterior l-au atacat, considerându-l un „anarho-bandit”. Doi agenţi CEKA au fost trimişi să-l asasineze pe Mahno, dar aceştia au fost prinşi şi au fost împuşcaţi. Când Mahno a invitat soldaţi din Armata Roşie la Congres, Troţki, furios, l-a declarat proscris, a interzis Congresul şi a trimis trupe pentru a desfiinţa comunele anarhiste.

În acest timp, Albii au invadat din nou, îndreptându-se spre Moscova. Bolşevicii şi anarhiştii au fost dezorganizaţi ca să reziste, dar armata lui Mahno a contraatacat cu succes. Troţki a folosit acest timp de care a beneficiat pentru a reorganiza Armata Roşie. Până la Crăciun, albii au fost alungaţi. Anarhiştii lui Mahno au intrat în Ekaterinoslav, au deschis temniţele şi au spus oamenilor că sunt liberi să-şi organizeze vieţile. A fost declarată libertatea de expresie, a presei şi a întrunirilor, cu excepţia partidelor autoritare, care au fost dizolvate. Bolşevicii au fost sfătuiţi să accepte acest „târg cinstit”.

„Este de datoria muncitorilor şi ţăranilor să se organizeze şi să ajungă la o înţelegere reciprocă în toate domeniile vieţii lor şi în orice fel cred ei că este bine. Ne-am săturat de conducători! Să terminăm o dată cu ei!”

Din nou Troţki l-a proscris pe Mahno şi lupte serioase au izbucnit, timp de 8 luni, până când Albii au invadat iar. Troţki i-a cerut ajutor lui Mahno, promiţând în schimb eliberarea tuturor anarhiştilor închişi şi libertate completă de exprimare, împiedicând astfel răsturnarea guvernului bolşevic. Albii au fost în cele din urmă învinşi. Având victoria asigurată, Troţki i-a împuşcat pe toţi comandanţii militari din armata lui Mahno şi a atacat cartierul general al acestuia, unde a eliminat tot personalul. CEKA a arestat membrii NABAT în Harkov, iar peste tot în Rusia cluburile anarhiste,  grupurile şi ziarele oficiale anarhiste au fost controlate şi închise. Deşi grav rănit, Mahno, împreună cu resturi ale armatei sale de insurgenţi, a fugit de bolşevici timp de un an. Scăpat în cele din urmă la Paris, a murit în 1934 din cauza băuturii şi a TBC-ului. Anarhiştii supravieţuitori au lansat apoi o campanie de teroare împotriva bolşevicilor. În septembrie 1921 ei au aruncat în aer sediul central al Partidului Comunist, lăsând în urmă 67 de morţi şi răniţi.

Represiunea

În 1920, revolte ţărăneşti împotriva bolşevicilor au avut loc în 22 de provincii şi au existat 118 centre de rezistenţă. În regiunea Tambov, Sindicatul Ţăranilor Muncitori a deţinut controlul asupra regiunii timp de un an, până când au fost învinşi de masiva intervenţie militară din 1921.

Politica bolşevică de impunere forţată a comunismului de război, pusă în practică de Armata Roşie a dus la condiţii mai rele decât cele existente înainte de revoluţie; grâul a fost furat şi erau biciuiri şi execuţii în masă ale ţăranilor. Ura poporului împotriva acestui nou sistem, atât la sate cât şi în fabrici, s-a orientat asupra unui singur om: Lev Troţki, comandantul Armatei Roşii.

În anii cât a fost şef militar, Troţki a dezvoltat noi idei marxiste îngrozitoare, care l-au plasat la extrema dreaptă a bolşevicilor. În viziunea lui, noul stat socialist trebuia să devină „cea mai nemiloasă formă de guvernământ imaginată”. El definise chiar socialismul ca fiind „organizarea muncitorilor după directive, adaptarea lor la acestea şi reeducarea lor, cu o viziune spre o creştere constantă a productivităţii”. El a justificat această reîntoarcere la iobăgie susţinând că „în anumite condiţii, sclavia reprezintă progresul” întrucât „duce la creşterea producţiei”, iar Armata Roşie era soluţia pentru a asigura această mult dorită creştere. Muncitorii trebuiau „militarizaţi”. Cei care nu erau muncitori (ne-muncitorii) – „dezertori de pe frontul muncii” –  trebuiau „adunaţi în batalioane disciplinare sau trimişi în lagăre de concentrare”. Pentru motive dincolo de puterea de înţelegere a lui Troţki, aceste idei nu au fost bine primite de către muncitorii ruşi.

Kronstadt

Foametea generală a cuprins Rusia, dominată de nemilosul Stat al partidului unic. Comitetele fabricilor şi adunările ţăranilor au fost reduse la tăcere, iar controlul muncitorilor a fost denunţat. CEKA a adunat mii de revoluţionari în lagăre de detenţie sau pur şi simplu i-a executat pe loc.

În februarie 1921, muncitorii din Petrograd au ocupat străzile protestând. Bolşevicii au instituit starea de asediu şi legea marţială. Baza navală de lângă Kronstadt a trimis delegaţi să se alăture greviştilor, iar în martie marinarii s-au răsculat. „Având în vedere că sovietele prezente nu exprimă voinţa muncitorilor şi ţăranilor”, ei au elaborat un program în 15 puncte care să revitalizeze revoluţia:

„1. Alegeri noi pentru soviete  prin vot secret, cu posibilitatea de a duce în prealabil propagandă pentru toţi muncitorii şi ţăranii.

2. Libertatea cuvântului şi a presei pentru toţi muncitorii şi ţăranii, pentru anarhişti şi partidele socialiste şi de stânga.

3. Libertatea de întrunire pentru sindicate şi organizaţiile ţărăneşti.

4. O conferinţă, fără pariciparea Partidului Comunist, a muncitorilor, soldaţilor din Armata Roşie şi a marinarilor din Petrograd, Kronstadt şi provincia Petrograd.

5. Eliberarea tuturor deţinuţilor politici ai partidelor socialiste, ca şi a tuturor muncitorilor, ţăranilor, soldaţilor şi marinarilor închişi datorită legăturilor cu mişcarea muncitorească şi ţărănească.

6. Alegerea unei comisii care să recerceteze cazurile celor închişi în puşcării şi lagăre de concentrare.

7. Desfiinţarea tuturor secţiilor politice din armată. Nici un partid nu ar trebui să aibă privilegii în propagarea ideilor sale sau să primească suport financiar de la stat pentru un asemenea scop. În schimb, ar trebui înfiinţate comisii culturale şi educaţionale, alese pe plan local şi finanţate de stat.

8. Deblocarea drumurilor dintre oraş şi sate.

9. Raţii de hrană egale pentru toţi muncitorii, cu excepţia celor implicaţi în ocupaţii care pun sănătatea în pericol.

10. Desfiinţarea delegărilor de partid în armată şi a gărzilor de partid din fabrici şi mori. Dacă astfel de detaşări şi gărzi sunt necesare, ele trebuie stabilite în armată din rândul soldaţilor, iar în fabrici şi mori acest lucru trebuie lăsat în seama muncitorilor.

11. Libertate deplină de acţiune pentru ţărani în ceea ce priveşte pământul şi dreptul de a deţine vite, cu condiţia ca ţăranii să se descurce cu mijloace proprii şi să nu angajeze forţă de muncă.

12. O cerere către toate ramurile armatei, inclusiv ofiţerii de instrucţie, pentru  a pune în aplicare acest program.

13. Presa să facă programului o publicitate însemnată.

14. Desemnarea de grupuri mobile de control al muncitorilor.

15. Autorizarea producţiei meşteşugăreşti, în care nu e implicată munca salariată.”

Replica lui Troţki a fost rapidă: un raid aerian, urmat de zile întregi de bombardamente ale artileriei şi din ce în ce mai multe bombe. Garnizoana din Kronstadt şi civilii au ripostat furios la atacuri, în timp ce se pregăteau să întâmpine sângeroasa Armată Roşie ce se apropia.

Totul a început pe 8 martie. Două batalioane ale Regimentului 561 au înaintat pe gheaţă, dar când au ajuns la liniile rebelilor s-au predat, lăsându-i pe ofiţeri să se întoarcă singuri. Apoi, Regimentul Orhan a refuzat să atace, iar când încă 2 regimente s-au răsculat în loc să atace, acestea au fost dezarmate cu forţa. În tot acest timp, artileria lui Troţki a continuat să bombardeze Kronstadt-ul.

Deşi „reorganizat”, Regimentul 561 a refuzat din nou să lupte „împotriva fraţilor noştri”. Câteva unităţi ale Armatei Roşii au pierdut aproape jumătate din oamenii lor, aceştia fiind împuşcaţi pe la spate de mitraliere „pentru a fi împiedicaţi a se preda rebelilor”.

Nevoiţi să facă faţă răscoalei, bolşevicii au fost obligaţi să cheme „trupe de încredere” din îndepărtatele Kirghizia şi Başkâr, înainte ca Tuhacevski, comandantul lor, să fie gata de asaltul final asupra rebelilor epuizaţi.

Pe 16 martie, un puternic baraj de artilerie, de 4 ore, a deschis atacul, urmat apoi de un asalt aerian. La miezul nopţii, Armata Roşie a început să înainteze, trebuindu-i 5 ore ca să câştige intrarea în oraş şi încă 24 de ore de lupte de stradă teribile înainte ca miliţiile muncitorilor şi marinarilor să fie copleşite. Oficialii vorbeau de cel puţin 5000 de morţi şi răniţi din tabăra guvernamentală. Pierderile rebelilor nu vor fi cunoscute niciodată. Mii de oameni au murit sau au dispărut în „tribunalele revoluţionare”, 8000 de locuitori din Kronstadt au trecut gheaţa până în Finlanda, iar 15000 de marinari au fost daţi afară din flotă.

Un nou val de arestări a cuprins ţara, iar pe 21 septembrie poetul anarhist Lev Cernâi a fost împuşcat de CEKA. Anarhiştii au fost răspândiţi prin tabere de detenţie, unde au murit din cauza bolilor, a muncii silnice sau a călăilor CEKA. Cei care au evadat şi-au părăsit ţara, plecând în exil. Printre aceştia se aflau Emma Goldman şi Alexander Berkman, care scria: „triste sunt zilele care trec. Una câte una scânteile speranţelor s-au stins. Teroarea şi despotismul au înăbuşit viaţa născută în Octombrie. Sloganurile revoluţiei sunt astăzi amintiri, iar idealurile ei înecate în sângele oamenilor.  Respiraţia zilei de ieri condamnă milioane de oameni la moarte; umbra zilei de azi atârnă ca un văl negru peste ţară. Dictatura calcă oamenii în picioare. Revoluţia a murit; spiritul ei urlă în sălbăticie…m-am hotărât să părăsesc Rusia.”

Pe 8 februarie 1921 Piotr Kropotkin a murit de pneumonie. Oferta lui Lenin de a i se organiza funeralii oficiale a fost ignorată iar 20000 de oameni au mers în urma coşciugului său, în ultima demonstraţie anarhistă la care a fost martoră Moscova. Ei purtau pancarte negre pe care era înscrisă ura lor împotriva noii ordini: UNDE ESTE AUTORITATE NU EXISTĂ LIBERTATE şi ELIBERAREA CLASEI MUNCITOARE SE VA FACE DE MUNCITORI. Când procesiunea a trecut pe lângă puşcăria Butyrki, condamnaţii au cântat cântece anarhiste şi au zgâlţâit zăbrelele celulelor.

Anarhiştii au avut o influenţă importantă asupra revoluţiei populare deoarece ţelurile lor coincideau cu cele ale oamenilor care doreau înlăturarea statului şi a capitalului. Pentru un scurt moment a părut posibil ca o revoluţie socială să distrugă autoritatea şi să creeze o societate descentralizată, de indivizi liberi, care să se întrajutoreze de bună voie. Dar avertismentul anarhist că puterea corupe pe toţi care o deţin, că autoritatea distruge spiritul revoluţiei şi răpeşte libertatea oamenilor a fost ignorat.

Astfel, un nou despotism s-a ridicat din cenuşa statului ţarist. Cu înfrângerea Kronstadt-ului actul final al luptei pentru libertatea Rusiei s-a încheiat. Astfel, Lenin spunea: „a sosit timpul să nimicim opoziţia, să tragem cortina peste ea. Ne-am săturat de opoziţie.” Aceasta a fost adevărata realizare a bolşevicilor: să reuşească atât de rapid şi complet în oprirea revoluţiei şi impunerea în locul ei a unui regim autoritar.

Astfel,după cum scria şi Alex. Berkman din exil: „Bolşevismul aparţine trecutului, viitorul este al oamenilor şi libertăţii lor.”

INFO-PROPAGANDA

Initiativa Autonoma—Craiova