Organizarea socio-economică în prezent

De-a lungul timpului aţi putut citi diferite articole, majoritatea traduse, în care se discută în termeni  accesibili despre capitalism, organizarea muncii, sindicalism, lupta de clasă, etc. De ce continuăm să prezentăm aceste tematici? Ce anume stă la baza afirmaţiilor? Şi sunt aceste principii valabile în zilele noastre? Cu siguranţă sunt. Şi nu trebuie să analizăm mult sau să teoretizăm asupra acestora, deoarece acestea fac parte din viaţa noastră şi fiecare din noi le simţim.

Mă refer în special la diviziunea între cei ce produc, muncitorii, şi cei ce se bucură de fructele muncii altora, a se înţelege deţinătorii de capital şi, evident, clasa politică. La fel, de multe ori auzim vorbindu-se de economia ţărilor, cum unele au nevoie de „investiţii străine de capital”, dar niciodată nu se explică de unde provine „capitalul”. Capitalul nu este altceva decât furt, fiindcă pentru a acumula capital înseamnă să privezi, să sărăceşti şi să exploatezi munca altora, ori să moşteneşti de la strămoşii tăi care, la un moment dat, au făcut la fel. Aşa s-a  procedat în timpul mariilor imperii trecute, a descoperii Americii şi ulterior a dezvoltării Americii de Nord, bazată preponderent pe munca sclavagistă. Şi asa continuă în zilele noastre, sub o altă mască. Capitalul derivă din muncă acumulată şi nu vice-versa, aşadar fără muncă, nu există capital.

Dar să nu ne lăsăm păcăliţi! Ştim foarte bine că noi, muncitorii din toate colţurile lumii, susţinem actuala organizare socio-economică. Noi suntem cei ce produc, construiesc, repară, întreţin, gătesc, spală, servesc, etc. Problema apare când nu facem aceste lucruri pentru noi, ci pentru alţii care plătesc ceea ce este considerat a fi o remuneraţie justă, un salariu pentru efortul constant depus. Fără noi, mecanismul nu ar funcţiona. Dar noi suntem sclavii mecanismului, atâta timp cât subsistenţa noastră depinde şi este strâns legată de sistem. Nu putem întrevedea o cale de ieşire, mulţi dintre noi nici nu o cautăm. Suntem şi vom continua să fim cei ce nu se pot bucura de fructele propriei trude, fiindcă resturile care ni se aruncă nu ne permit să trăim şi cu atât mai puţin să ne permitem luxul produsului trudei noastre, frumos etalat în rafturile marilor centre de distribuţie. De fapt, nu ne permitem o alimentaţie sănătoasă, consultaţii medicale, educaţie, un acoperiş, îmbrăcăminte, încalţăminte, necesităţi de bază pe care doar noi le facem posibile. Deoarece, undeva de-a lungul procesului productiv, intervin intermediarii cărora, sub pretextul că „organizează” munca noastră şi sub falsa afirmaţie că fără aceştia noi am rătăci în abis, le este permis să jefuiască instituţionalizat şi legal, prin complicitatea acelui organ al organizării sociale, Statul.

Există o altă lume, o altă viaţă, ce coexistă cu a nostră, viaţa acestor infecte lipitori, lipsită de grija zilei de mâine. În care EI ne au pe NOI să le susţinem acest stil de viaţă. Cât timp va mai dura o astfel de organizare fără sens şi fără logică depinde de noi, de puterea noastră de a ieşi din sistem, de a ne organiza prin propriile puteri, cu cei ce ne împărtăşesc suferinţa. Nu ne putem limita la afirmaţii, trebuie să cautăm forme de a acţiona asupra revoltei pe care o simţim. Lupta noastră trebuie să fie globală, la fel cum sunt şi organizaţiile care ne exploatează, pentru a avea cel puţin puterea de a le confrunta.