De ce se opun anarho-sindicaliștii sistemului de salarizare?

Sistemul de salarizare este principalul mijloc prin care capitaliștii lumii, sau cei care posedă bogăția materială a întregii planete, duc un război de clasă asupra semenii lor. La fel cum pușca ar putea fi considerată ca instrument principal de război convențional, un instrument pentru atac, schilodire și ucidere, așa şi sistemul de salarizare este o invenție la fel de dăunătoare, o excrescență a tot ceea ce este rău și condamnabil în natura umană. Anarho-sindicalismul se opune sistemului de salarizare pe baza faptului că facilitează exploatarea ființelor umane, și pentru că îi reduce la statutul de sclavi, într-un sens foarte real al cuvântului. Deci, vom începe prin a defini termenii noștri. Ce este sistemul de salarizare? Sistemul de salarizare este un produs al sistemului capitalist, care, fondat pe principiul proprietății private, înalță proprietatea privată a instrumentelor de producție industrială (sau să adoptăm expresia veche marxistă, mijloacele de producție) la nivelul Evangheliei sfinte incontestabile şi inatacabile. Sistemul de salarizare rezultă din faptul că dreptul de proprietate simplă a mijloacelor de producție nu poate fi de la sine productiv; elementul vital în procesul de producție, ceea ce face sau rupe procesul de producție, este munca umană. Fără injectarea muncii umane în procesul de producție, întregul sistem capitalist se opreşte. Ostilitatea cu care stăpânii procesului de producție întâmpină o oprire a producției, prin grevă, de exemplu, este dovadă amplă a acestui fapt. Având nevoie de munca umană pentru a fertiliza instrumentele și utilajele, stăpânii producției, clasa capitalistă, sunt obligați să angajeze muncitori. Astfel, capitaliştii nu muncesc. Capitalistul angajează muncitori, tocmai pentru că rolul propriu este de a gestiona și conduce, nu să se implice în activitatea de producție, activitate care în mod direct duce la crearea de bunuri și servicii. Întrucât muncitorii nu dețin nici un mijloc de producție, îşi vand capacitatea de muncă celor care deţin, adică clasei capitaliste menționate anterior. Pentru perioada în care muncitorul se angajează în activitatea de producție, capacitatea lui/ei de a lucra este proprietatea cumpărătorului forței de muncă, capitalistului nelucrător şi managerial.

În scopul de a aprecia pe deplin de ce anarho-sindicaliștii sunt ostili acestui sistem căruia îşi dedică viaţa în vederea abolirii, este mai întâi necesar să se examineze un număr de ipoteze fundamentale legate de lume. La un nivel foarte simplu, anarho-sindicaliștii consideră autonomia individului ca baza și premisa necesară pentru a se bucura de o existență cu adevărat umană, bazată în dezvoltarea individului puternic cu un caracter distinctiv și o personalitate și ocupații care aduc împlinire spirituală, fericire și plăcere. Altfel spus, în opinia anarho-sindicalismului, autonomia și umanitatea sunt sinonime, și lipsa uneia presupune non-existența celeilalte. Baza acestui raționament constă în presupunerea că ceea ce separă oamenii de mașini este capacitatea de auto-actualizare a comportamentului, pentru gândirea și acțiunea individuală – cu alte cuvinte, pentru exercitarea voinței individuale. A argumenta faptul că cel care nu își exercită voința individuală este un robot sau o masina ar fi destul de evident. A argumenta faptul că un om nu este o mașină, în mod similar, ar fi oarecum tautologic. Ambele ilustrează acest punct. Dacă autonomia individuala, este condiția prealabilă pentru auto-actualizare și dezvoltare a conștiinței individuale și a caracterului, atunci, potrivit anarho-sindicalismului, condiția prealabilă a autonomiei individului este independența materială. Întrucât auto-actualizarea (spre deosebire de supunerea mecanică unei voințe superioare) nu are nicio șansă sa existe, fără autonomie și capacitatea de a-și exercita voința indiviuduala, astfel autonomia nu are nicio șansă sa existe fără aceasta.

Baza independenței materiale individuale, continuă anarho-sindicalistul, este una care garantează aceleași drepturi și privilegii pentru fiecare membru a rasei umane, ca fiecare individ să aibă acces liber și egal la mijloacele de producție, și prin faptul că au acces liber și egal primesc produsul integral al muncii lui/ei. Accesului liber și egal la instrumentele de producție industrială este semnul distinctiv unic al unei forme socialmente echitabilă a independenței materiale, și prin extensie, o formă socială de autonomie individuală, una care poate fi împărțită în mod egal de către toți. Aceasta se află în contrast puternic cu individualismul capitalist, o formă de însușire care nu cunoaște granițe și care se efectuează pe cheltuiala altora. Dacă autonomia și capacitatea de a exercita voința individuală pe o bază de zi cu zi este premisa auto-actualizarii individuale, și dacă un standard social echitabil al independenței materiale este condiția prealabilă pentru și fundamentul autonomiei individuale, atunci singura formă de organizare economică și socială, care va fi acceptabilă într-un sens anarho-sindicalist, va fi una care constă în cea din urmă și prin urmare, garantează pe cea dintâi. Se poate argumenta, și anarho-sindicaliștii chiar argumentează, că sistemul de salarizare nu garantează independența materială și libertatea individuală. Dimpotrivă, anarho-sindicaliștii susțin ca, sistemul de salarizare înăbușă autonomia individuală și degradează și pervertește natura umană.

Sistemului de salarizare se bazează pe sistemul capitalist al proprietății private și monopoluri private asupra resurselor sociali și mijloacele de producție, după cum am arătat deja. Fiind înrădăcinată într-un sistem care facilitează și încurajează, de fapt, monopolul, rezultă în mod logic că sistemul de proprietate privată care stă la baza sistemului capitalist presupune dependență și deposedare materială pentru majoritatea; cu alte cuvinte, o condamnare la moarte pentru libertatea lor. Oponenții acestui punct de vedere în această fază ar putea susține că în societatea capitalistă oricine poate deveni un capitalist, că ierarhia socială nu este batuta in cuie, și că oportunitățile de a se ridica pe scara economică sunt disponibile pentru cei cu inițiativă, calificare și angajamentul de a lucra din greu pentru a urca. Evident, acest lucru este adevărat până la un punct, deși observația că unul are nevoie de bani pentru a face bani, nu este şi ea lipsită de temei. Realitatea problemei este că sistemul de salarizare există pentru un singur motiv, doar unul singur: pentru a exploata munca ființelor umane în beneficiul unui număr mic de elite economice. Profitul este născocit prin plata mai mică în salarii decât valoarea produselor create. Acest lucru este exploatare fără rezerve, pur și simplu. Dacă sistemul de salarizare transformă salariații în sclavi salariali, atunci, de asemenea, ia de la ei roadele muncii lor, pentru beneficiul altora, care nu lucrează, și pentru care nimic nu este dat în schimb.

Aici ne aflăm la esența problemei. Sistemul capitalist necesită o mare de persoane care sunt obligați să-și vândă capacitatea de muncă, în scopul de a trăi, persoane care li sa refuzat dreptul lor uman la independență materială de la naștere, baza întregii libertăți și oportunităţi pentru dezvoltarea acestora. Este adevărat că o minoritate foarte mică de oameni se pot ridica pe scara economică, la fel ca și ceilalți pot cădea. În permanență, cu toate acestea, scara în sine rămâne, sistemul de exploatare prin care o parte din profitul din munca altora. Că anumite persoane pot face schimb de locuri în ciclul de exploatare și sclavia salarială este complet nesemnificativa. Anarho-sindicaliștii se opun sistemului de salarizare, pentru că semnifică deposedare materială și constrângere economică. Ce înseamnă pentru o persoană normală sistemul de salarizare este o viață petrecută în supunere față de alte obiective și dorințe decât cele proprii, și o viață de sărăcie și dificultăți economice, toate în numele unei vieți de opulență, decadență, lux și bogăție. Principalul scop al activismului anarho-sindicalist este abolirea sistemul de salarizare, prin eliminarea instituției proprietății private și societatea divizată de clase pe care o creează, cu toată opresiunea, înșelăciunea și exploatarea care o implica. În mod evident atunci, ca răspuns la sistemul de salarizare, anarho-sindicaliștii susțin lupta de clasă şi autogestiunea (aici scurtă descriere a autogestiunii).

http://www.anarchosyndicalism.net