Anarhism şi Comunism – Carlo Cafiero

La congresul ţinut în Paris de către Regiunea Generală, un interlocutor remarcat prin înverşunarea sa împortiva anarhiştilor a spus: „Comunismul şi anarhia nu sunt în concordanţă!” Un alt vorbitor care la fel s-a afirmat împotriva anarhiştilor, dar cu mai puţină violenţă, a strigat vorbind de libertatea economică: „Cum poate fi încălcată libertatea când există egalitate?”

Ei bine, eu cred ca ambii interlocutori se înşeală. Este absolut posibil să existe egalitate economică fără a avea nici cea mai mică libertate. Anumite comunităţi religioase sunt dovada clară a acestui fapt, deoarece există o egalitate completă, iar în acelaşi timp despotism. Egalitate completă, pentru că conducătorul poartă aceleaşi haine şi mănâncă la aceeaşi masă ca şi ceilalţi; se distinge doar prin dreptul său de a da ordine. Iar partizanii „Statului Popular”? Dacă nu vor întâmpina obstacole de orice fel, sunt sigur că vor sfârşi prin realizarea egalităţii perfecte, dar în acelaşi timp cel mai perfect despotism; deoarece să nu uităm, despotismul Statului lor va fi egal cu despotismul Statului actual, adăugându-se despotismul economic al capitalului ce va trece în mâinile Statului şi multiplicat de centralizarea necesară acestui nou Stat. Şi din acest motiv noi, anarhiştii, prieteni ai libertăţii, intenţionăm să ne luptăm cu ei până la sfârşit. Aşadar, contrar celor afirmate, este absolut legitim să ne îngrijorăm pentru libertate chiar şi când există egalitate; în timp ce nu ne putem îngrijora pentru egalitate odată ce există libertate – adică, anarhie. Deci anarhia şi comunismul, departe de a nu fi în armonie, nu se pot separa, pentru că aceşti doi termeni (sinonimi pentru libertate şi egalitate) sunt cele două concepte necesare şi indivizibile a Revoluţiei. După câte se poate observa, idealul nostru revoluţionar este foarte simplu: e compus, ca şi acela al predecesorilor noştri, din aceşti doi termeni: LIBERTATE şi EGALITATE. Doar că există o mică diferenţă. Cunoscând faptul că reacţionarii tuturor timpurilor au redus aceşti doi termeni la minciună, am decis să le alăturam expresia adevăratei sale valori. Aceste două monede preţioase au fost falsificate atât de des încât acum dorim să cunoaştem şi să măsuram valoarea lor concretă.

Prin urmare, alături de aceşti termeni, libertate şi egalitate, adăugăm doi echivaleţi a căror înţeles clar nu permite nici o ambiguitate şi spunem: „Vrem LIBERTATE, adică ANARHIE şi EGALITATE, adică COMUNISM”.

În zilele nostre, anarhia este atac, este războiul împotriva oricărei autorităţi, oricărei puteri, oricărui Stat. În societatea viitoare, anarhia va fi în apărare, prevenind restabilirea autorităţii, puterii şi Statului. Libertate întreagă şi completă a individului, care liber şi condus doar de nevoile, preferinţele şi simpatiile sale, se uneşte cu ceilalţi în comune sau asociaţii; dezvoltare liberă a comunelor care sunt federate în regiune; şi aşa mai departe: regiunile în naţiuni; naţiunile în umanitate.

Comunismul, întrebarea care ne preocupă în special în momentul de faţă, este al doilea termen al idealului nostru revoluţionar. În prezent, comunismul este tot atac; nu este distrugerea autorităţii, dar este luarea în posesie, în numele umanităţii, a bogăţiei existente în lume. În societatea viitorului, comunismul va fi beneficierea întregii bogăţii de către toţi oamenii, de acord cu principiul: De la fiecare, după capacitate, fiecăruia după nevoi, adică: DE LA FIECARE ȘI CĂTRE FIECARE DUPĂ VOINŢA SA. Cu toate acestea, este necesar să arătăm – şi asta în special ca răspuns la adversarii noştri, comuniştii autoritari sau etatiştii – că luarea în posesie şi beneficierea bogăţiei existente trebuie să fie, în opinia noastră, realizate de însuşi poporul. Deoarece oamenii, umanitatea, nu înseamnă acelaşi lucru ca şi indivizii ce au reuşit să acapareze bogăţia în mâinile lor, este adevărat că unii au încercat să concluzioneze din aceasta că trebuie să stabilim o clasă de conducători – sau reprezentanţi şi oameni de încredere ai bogăţiei comune. Dar nu împărtăşim această idee. Fără intermediari, fără reprezentanţi care mereu sfârşesc prin a se reprezenta pe ei înşişi, fără mediatori ai egalităţii şi cu atât mai puţin pentru libertate, fără un guvern nou, fără un Stat nou, fie el numit Popular sau Democratic, revoluţionar sau provizoriu! Odată ce bogăţia comună se extinde pe întreg pământul şi odată ce aceasta aparţine de drept întregii umanităţi, cei care găsesc această bogăţie la îndemâna lor şi sunt în măsură să o folosească, o vor folosi în comun. Oamenii din unele ţări vor folosi terenul, echipamentul, atelierele, casele, etc. şi le vor folosi în comun. Făcând parte din umanitate, îşi vor exercita aici dreptul lor la o parte din bogăţia omenirii, în mod direct. Dar dacă un locuitor din Peking ar veni în această ţară, ar avea acelaşi drept ca toţi ceilalţi: se va bucura, în comun cu ceilalţi, de bogăţia ţării aşa cum a facut-o în Peking. Aşa că vorbitorul a greşit acuzând anarhiştii că doresc să stabilească proprietatea corporativă. Chiar ar merita să distrugem Statul şi să-l înlocuim cu o mulţime de State mici! Am ucide monstru cu un cap doar ca să alimentăm monstrul cu o mie de capete! Nu! Am afirmat şi vom continua să spunem: fără intermediari, fără agenţi obedienţi care sfârşesc prin a deveni adevăraţii stăpâni! Vrem ca toată bogăţia să fie luată direct de poporul însuşi, să fie păstrată în mâinile acestuia şi ca poporul însuşi să decidă cea mai bună cale de a se bucura de aceasta, fie pentru producţie sau consum.

Dar ne întrebăm, comunismul se poate realiza? Vom dispune de suficiente produse pentru a permite fiecărei persoane dreptul de a le folosi după voinţă, fără a fi nevoie de mai multă muncă decât sunt indivizii dispuşi să depună? Răspundem: Da, va fi cu siguranţă posibil să aplicăm principiul de la fiecare și fiecăruia în funcție de voința sa, fiindcă în societatea viitoare producţia va fi atât de abundentă încât nu va fi nevoie să se limiteze consumul sau să se ceară invidizilor să muncească mai mult decât pot sau sunt dispuşi să muncească. Această imensă creştere a producţiei, de care în zilele noaste e greu să ne facem o idee exactă, se poate prezice prin examinarea cauzelor care  o vor stimula. Aceastea pot fi reduse la trei puncte importante:

  1. Armonia cooperării în diferite ramuri ale activităţii umane, înlocuind lupta actuală care rezultă din concurenţă;

2.  Introducerea pe scară largă a maşinăriilor de toate tipurile;

  1. Economisirea considerabilă a puterii de muncă, a instrumentelor şi a materiei prime necesare muncii, care rezultă din suprimarea producţii periculoase sau inutile.

Concurenţa, lupta, este unul din pricipiile de bază ale producţiei capitaliste, având ca motto: moartea ta este viaţa mea. Ruina unuia este norocul celuilalt. Şi această luptă amară se răspândeşte de la naţiune la naţiune, de la regiune la regiune, de la individ la individ, între muncitori precum şi între capitalişti. Este o luptă la cuţite, o luptă pe toate nivelurile – mână la mână, în plutoante, în regimente, în divizii. Un muncitor găseşte de muncă în timp ce altul pierde; o industrie sau mai multe prosperă atunci când alta sau altele eşuează.

Ei bine, imaginaţi-vă când, în societatea viitoare, principiul individualist al producţiei capitaliste, fiecare pentru el şi împotriva tuturor şi cu toţii împotriva fiecăruia, va fi înlocuit de către adevăratul principiu al sociabilizării umane: FIECARE PENTRU TOŢI ŞI TOŢI PENTRU FIECARE – ce schimbare enormă se va obţine în rezultatele producţiei! Imaginaţi-vă ce creştere a producţiei va fi atunci când fiecare om, departe de a fi nevoit să se lupte cu alţii, va fi ajutat de către aceştia; când nu îi va avea ca inamici ci ca şi cooperanţi. Dacă un colectiv de muncă de zece oameni atinge rezulzate absolut imposibile pentru un singur om, cât de măreţe vor fi rezultatele obţinute de către cooperarea tuturor oamenilor care astăzi muncesc în opoziţie unul faţă de celalalt! Impactul acestor auxiliare puternice ale forţei de muncă, oricât de măreţe ni se par astăzi, sunt minime în comparaţie cu ceea ce vor fi în societatea ce va veni..

Împotriva maşinăriilor se află ignoranţa capitalistului, dar mai ales interesul său. Câte din acestea rămân în nefolosinţă doar fiindcă nu proporţionează un profit imediat pentru capitalist! De exemplu, o companie minieră s-ar îndatora ca să protejeze interesul muncitorilor şi să construiască aparate costisitoare pentru a-i transporta pe aceştia în cariere? Şi municipalităţile vor introduce maşina pentru a sparge pietre, atunci când această muncă teribilă oferă un mijloc de a da de pomană celor înfometaţi? Câte descoperiri, câte aplicaţii ale ştiinţei rămân nefolosite doar pentru că nu aduc destul profit capitalistului! Muncitorul însuşi se opune maşinăriilor şi pe bună dreptate, deoarece pentru acesta ele sunt monstrul care vine ca să-l alunge din fabrică, să-l înfometeze, să-l degradeze, să-l tortureze, să-l zdrobescă. Cu toate acestea, va avea un mare interes în a le multiplica când el nu se va mai afla la dispoziţia lor, ci dimpotrivă, maşinăriile vor fi la dispoziţia lui, ajutându-l şi muncind pentru beneficiul său! Deci trebuie să luăm în considerare economisirea enormă care va fi făcută de către cele trei elemente ale muncii – forţa de muncă, echipamentele şi materia primă – care sunt irosite îngrozitor în zilele noastre, deoarece sunt folosite pentru a produce bunuri care sunt absolut inuntile, când nu sunt chiar dăunătoare pentru umanitate. Câţi muncitori, câte materii prime şi câte echipamente ale muncii sunt utilizate în zilele noastre de către armatele de uscat şi de mare, pentru a construi nave, cetăţi, tunuri şi toate arsenalele de armament ofensiv şi defensiv! Câtă forţă se foloseşte pentru a produce bunuri de lux care servesc doar pentru a satisface nevoile de vanitate şi corupţie! Ce creştere prodigioasă a producţiei se va ivi când toată această forţă, toate aceste materiale, toate aceste echipamente ale muncii vor fi folosite în industrie pentru producerea de bunuri care la rândul lor vor fi folosite în producţie!

Da, Comunismul este posibil : vom fi întra-devăr în măsură să permitem fiecăruia să ia ceea ce are nevoie, deoarece va fi de ajuns pentru toţi; nu va fi nevoie să cerem mai multă muncă decât poate fiecare să depună, vor fi îndeasuns produse pentru ziua de mâine. Şi datorită acestei abundanţe, munca îşi va pierde caracterul josnic al sclavagiei şi va avea doar atracţia unei nevoi morale şi fizice, ca cea a studiului, a convieţuirii cu natura. Nu e suficient să afirmăm că Comunismul e posibil, ci că este necesar. Nu e suficient să poţi fi comunist, trebuie să fi comunist, cu riscul de a nu pierde scopul revoluţiei.

De fapt, după punerea în comun a echipamentelor de muncă precum şi a materiilor prime, am conserva distribuţia individuală de bunuri, am fi forţaţi să menţinem moneda, împărtăşind o acumulare mai mare sau mai mică de bogăţie de acord cu meritul mai mult sau mai puţin – sau mai degrabă îndeletnicirea – indivizilor. Astfel egalitatea ar dispărea, din moment ce cel care reuşeşte să obţină mai multă bogăţie se va ridica deasupra nivelului celorlalţi. Acesta va fi doar un pas înainte pentru ca contra-revoluţionarii să-şi restabiliească dreptul la moştenire. De fapt am auzit sfârşitul discursului unui socialist bine-cunoscut, aşa zis revoluţionar, care sprijinea distribuţia individuală a bunurilor, afirmând că nu vede nici o obiecţie faţă de societata care permite transferul acestor bunuri prin moştenire, că pentru el problema e de mică importanţă. Noi, care cunoaştem îndeaproape poziţia la care a ajuns societatea din cauza acestei acumulări a bogăţiei şi a tranferului său prin moştenire, nu avem nici o îndoială cu privire la acest subiect. Distribuţia individuală a produselor va restabili nu doar inegalitatea între oameni, ci şi inegalitatea între diferitele tipuri de muncă.Vom observa apariţia imediată a muncii curate şi a muncii murdare; a muncii de sus şi a muncii de jos;  cele dintâi fiind pentru cei bogaţi iar cele din urma vor rămâne săracilor. Atunci omul nu va decide prin vocaţie şi dorinţă personală să se devoteze unei activităţi, va fi din interes, merit sau nu, din speranţa că va câştiga mai mult dintr-o anumită profesie. Astfel ar renaşte lenea şi diligenţa, binele şi răul, viciul şi virtutea şi în consecinţă „recompensa” şi „pedeapsa” : judecătorul, poliţia şi închisoarea.

Există socialişti care persistă în sprijinirea acestei idei de distribuţie individuală a bunurilor muncii, având ca suport sentimentul justiţiei. Ce iluzie stranie! Dată fiind munca colectivă ce ne este impusă de nevoia producerii în masă şi a aplicării maşinăriilor pe scală largă, dată fiind tendinţa crescătoare a muncii moderne de a se servi de munca generaţiilor anterioare, cum anume se poate determina parcela corespunzătoare fiecărui muncitor? Este absolut imposibil, iar oponenţii noştri recunosc acest fapt spunând ulterior că : „ Păi, vom folosi ca bază de distribuire ora de muncă”. Dar în acelaşi timp ei înşisi recunosc că ar fi nedrept, din moment ce trei ore depuse de Peter pot valora cinci depuse de Paul. Obişnuiam să ne numim colectivişti pentru a ne diferenţia de individualişti şi de comuniştii autoritari; dar în realitate suntem pur şi simplu comunişti anti-autoritari şi când ne numim colectivişti încercăm să exprimăm prin acest termen idea că TOTUL trebuie pus în comun, fără a face vreo diferenţiere între echipamente şi materiile muncii şi produsul muncii colective.

Dar, într-o bună zi, s-a observat din nou creşterea unei noi nuanţe de socialişti care, revitalizând erorile trecutului, au început să filozofeze, să distingă, să diferenţieze pe această temă şi care vor sfârşi prin a fi apostolii acestei urmatoare teze: „Există, spun ei, „valoare de utilizare şi valoare de producţie.Valoarile de utilizare sunt acelea pe care le folosim pentru a ne satisface propriile nevoi : adică, casa în care trăim, mancarea ce o consumăm, haine, cărţi, etc; în timp ce valorile de producţie sunt acelea pe care le folosim pentru producţie : adică, fabrica, magazinele, maşinăriile şi instrumentele muncii de toate tipurile, pământul, materiile prime, etc. Cele dintâi, care se folosesc pentru satisfacerea nevoilor indivizilor trebuie să fie distribuite individual, iar cele din urma, cele folosite de către toţi pentru producţie, trebuie să fie distribuite colectiv”.

Aşa s-a descoperit noua teorie economică, sau mai degrabă reînviată de dragul argumentului.

Dar vă întreb, voi cei care daţi titlul fermecător de valoare de producţie cărbunelui care este folosit pentru a alimenta maşina, uleiului folosit pentru lubrificaţie, uleiului care permite funcţionarea sa – de ce negaţi acest titlu pâinii şi cărnii care mă hrănesc, uleiului pe care îl folosesc pentru salată, gazul care îmi luminează munca, şi tot ceea ce ţine în viaţă şi în funcţionare cea mai perfectă dintre maşini, omul, tatăl tuturor maşinăriilor? Clasificaţi ca valoare de producţie pajiştea şi grajdul, care sunt folosite pentru a adăposti bovinele şi caii, şi doriţi să excludeţi casele şi grădinile care sunt folosite de cel mai nobil animal: omul.

Aşadar care e logica voastră? În plus, chiar şi voi care vă numiţi apostolii acestei teorii, ştiţi foarte bine că această delimitare nu există în realitate şi că, dacă acum e greu de observat, va dispărea complet în ziua în care cu toţii vom fi producători şi în acelaşi timp consumatori. Deci, după cum se poate vedea, această teorie nu a dat noi puteri partizanilor distribuirii individuale ale produselor muncii. Aceasta a reuşit un singur lucru : demascarea jocului acestor socialişti care doresc să reducă obiectivul ideii revoluţionare; ne-a deschis ochii şi ne-a arătat necesitatea de a ne declara clar comunişti.

Dar să confruntăm în cele din urmă singura obiecţie serioasă pe care adversarii noştrii o susţin contra comunismului.

Toţi sunt de acord că ne îndreptăm neapărat spre comunism, dar ni se spune de la început că va trebui să se stabilească raţionalizarea, împărţirea şi că cea mai bună metodă de a împărţi produsele muncii ar trebui să fie bazată pe cantitatea de muncă depusă de fiecare, deoarce produsele nu vor fi suficient de abundente. Acestui lucru vom răspunde că, în societatea viitoare, chiar şi atunci când vom fi obligaţi să raţionalizăm, va trebui să rămânem comunişti; adică raţionalizarea nu se va face după merit ci în funcţie de nevoie.

Să luăm ca exemplu familia, acel model redus al comunismului – un comunism care e mai degrabă autoritar decât anarhist, dar acest lucru nu modifică cu nimic exemplul nostru. Să presupunem că în familie tatăl aduce 100 de franci, fiul cel mare 300 de franci, cel mai tânăr 40 de franci, iar copilul doar 20 franci pe zi. Toţi înmână plata mamei, care ţine banii şi le găteşte. Cu toţii aduc cantităţi inegale, dar la ora mesei, fiecare este servit în felul său şi de acord cu apetitul său. Nu există nici o raţionalizare. Dar să presupunem că vin vremuri grele şi sărăcia împiedică mama să permită distribuirea mesei după apetitul sau gustul fiecăruia. Trebuie să existe raţionalizare şi, din iniţiativa mamei sau prin obiceiul împărtăşit de toţi ,porţiile sunt micşorate. Dar notaţi că împărţirea nu se face de acord cu meritul fiecăruia, fiindca băiatul mai tânăr şi copilul primesc porţia mai mare şi porţia cea mai bună se păstrează pentru femeia în vârstă care nu produce absolut nimic. Aşadar chiar în timp de foamete, în familie acest principiu este aplicat, raţionalizare de acord cu nevoia fiecăruia. Ar putea fi diferit în marea familie umanitară viitoare?

Cu siguranţă ar fi trebuit să vorbesc mai mult despre acest subiect dacă nu m-as adresa anarhiştilor.

Nu se poate fi anarhist fără a fi comunist. De fapt, simpla idee de limitare conţine deja seminţele autoritarismului, care nu s-ar putea manifesta fără să conducă imediat la lege,judecător, poliţie.

Trebuie să fim comunişti fiindcă prin comunism vom realiza adevărata egalitate.

Trebuie să fim comunişti, pentru că oamenii, care nu pot înţelege sofisme colectiviste, înţeleg perfect comunismul, după cum ne-au demonstrat prietenii Reclus şi Kropotkin.

Trebuie să fim comunişti pentru că suntem anarhişti, fiindcă Anarhia şi Comunismul sunt cei doi termeni necesari revoluţiei.