Sindicalism și Anarhism – Errico Malatesta

Relația dintre mișcarea sindicală și partidele progresiste este o temă veche și uzată. Însă este una de actualitate, și așa va rămâne în timp ce există, pe de o parte, o masă de oameni chinuiți de nevoi urgente și conduşi de aspirații – uneori pasionale dar întotdeauna vagi și nedeterminate – la o viață mai bună, și de altă parte ceilalți indivizi și partide care au o vedere specifică a viitorului și a mijloacelor pentru atingerea acesteia, dar ale căror planuri și speranțe sunt sortite să rămână utopii, inaccesibile cu excepția cazului în care pot câștiga suportul maselor. Iar subiectul este tot mai important acum, după catastrofele războiului și a perioadei post-război, toți se pregătesc psihic, pentru o reluare a activității, care trebuie să urmeze după căderea tiraniilor care încă sunt în [Europa], dar încep să se cutremure. Din acest motiv, voi încerca să clarific care, în opinia mea, ar trebui să fie atitudinea anarhiştilor în legătură cu organizațiile sindicale.

Astăzi, cred eu, nu este nimeni, sau aproape nimeni printre noi care ar nega utilitatea și necesitatea mișcării sindicale ca un mijloc de avansare în masă materială și morală, ca un teren fertil pentru propagandă și ca o forță indispensabilă pentru transformarea socială, care este scopul nostru. Numai există nimeni care nu înțelege ce înseamnă organizația muncitorilor pentru noi, mai mult decât anarhiștii, crezând, la fel ca noi, că noua organizare socială nu trebuie și nu poate fi impusă de către un nou guvern prin forță, ci trebuie să rezulte din cooperarea liberă a tuturor. Mai mult, mișcarea sindicală este acum o instituție importantă și universală. A te opune este a deveni complicele asupritorilor; a ignora înseamnă să ne îndepărtăm de viaţa şi problemele de zi cu zi ale oamenilor şi să ne condamnăm la neputință perpetuă. Cu toate acestea, în timp ce toată lumea, sau aproape toată lumea, este de acord cu privire la utilitatea și necesitatea ca anarhiștii să ia parte în mod activ în mișcarea sindicală fiind susținători și promotori, deseori nu suntem de acord între noi cu privire la metodele, condițiile și limitele unei astfel de implicări.

Mulți tovarăși ar dori ca mișcarea sindicală și mișcarea anarhistă să fie una şi aceaşi, unde aceştia sunt în măsură, de exemplu, în Spania și Argentina, și chiar într-o anumită măsură în Italia, Franța, Germania etc. – încearcă să atribuie organizațiilor muncitorești un program clar anarhist. Acești tovarăși sunt cunoscuţi ca „anarho-sindicaliștii”, sau, în cazul în care sunt amestecaţi cu alte persoane care într-adevăr nu sunt anarhiști, se numesc „sindicaliștii revoluționari”. Trebuie să existe o explicație a noțiunii de „sindicalism” dacă este vorba de o chestiune a ceea ce dorim de la viitor, dacă, prin sindicalism se înțelege forma de organizare socială, care ar trebui să înlocuiască capitalismul și organizarea de stat, atunci fie că este același lucru ca și anarhia și, prin urmare, este un cuvânt care nu servește decât să deruteze sau este ceva diferit de anarhie și nu poate fi, prin urmare, acceptată de către anarhiști. De fapt, printre ideile și propunerile cu privire la viitorul pe care unii sindicaliști l-au invocat, există unele care sunt într-adevăr anarhiste. Dar mai sunt şi altele care, sub alte nume și alte forme, reproduc structura autoritară care stă la baza cauza bolilor pe care le protestăm, și care, prin urmare, nu au nimic de-a face cu anarhia. Însă nu este sindicalismul ca sistem social de care am vrut să mă ocup, deoarece nu este asta, ce poate determina acțiunile curente ale anarhiștilor cu privire la mișcarea sindicală.

Mă ocup aici cu mișcarea sindicală în cadrul unui regim capitalist și de stat, iar sindicalismul include toate organizațiile muncitorești, toate sindicatele diverse înființaet pentru a rezista opresiunii șefilor și pentru a diminua sau a distruge cu totul exploatarea muncii umane de către proprietarii de materii prime și mijloace de producție. Acum, eu spun că aceste organizații nu pot fi anarhiste și că aceasta nu fac bine să pretindă că sunt, pentru că dacă sunt vor fi sortite eşecului și nu ar servi rezultatul propus a acelor anarhiști care sunt implicați în ele. Un sindicat este creat pentru a apăra interesele zi cu zi a muncitorilor și a îmbunătăți condițiile lor cât mai mult posibil, înainte de a putea fi în orice poziție pentru a face revoluția și prin asta a schimba salariații de astăzi în muncitori liberi, asociind liber pentru beneficiul tuturor. Pentru un sindicat să servească scopurile proprii și în același timp, a acţiona ca un mijloc de educație și propagandă care vizează schimbarea socială radicală, aceasta trebuie să se adune toți muncitorii – sau cel puțin acei muncitori care sunt interesaţi de o îmbunătățire a condițiilor lor – si sa fie în măsură să opună rezistență șefilor. Poate aștepta, eventual, pentru toți muncitorii să devină anarhiști înainte să-i invite să se organizeze și înainte de admiterea lor în organizație, inversînd astfel ordinea naturală a propagandei și a dezvoltării psihologice si formarea organizației de rezistență atunci când nu mai este necesar, deoarece masele vor fi deja capabile de a face revoluție? Într-un astfel de caz sindicatul va fi un duplicat al grupării anarhiste și ar fi lipsit de putere, fie pentru obținerea de îmbunătățiri sau pentru a face revoluție.

Sindicalismul (prin care înțelege soiul practic, nu cel teoretic croit dupa placerea tuturor) este prin natură reformist. Tot ce se poate aștepta de la el este faptul că reformele pentru care se luptă și obține sunt în așa fel organizate  încât să servească educației şi propagandei revoluționare și lase calea deschisă pentru realizarea cererilor tot mai mari. Orice fuziune sau confuzie între mișcarea revoluționară și anarhistă, şi mișcarea sindicalistă se încheie fie prin neputinţa sindicatlui în ceea ce privește obiectivele sale specifice, sau cu tonifierea, falsificarea și stingerea spiritul anarhist. Un sindicat poate răsări cu un program socialist, revoluționar sau anarhist și într-adevăr, din astfel de programe provin multe sindicate. Dar în timp ce acestea sunt slabe și neputincioase sunt fidele programului – adică rămân grupuri înființate și conduse de câțiva oameni zeloși și angajaţi, mai degrabă decât organizații gata pentru o acțiune eficientă. Mai târziu, după ce reușesc să atragă masele și să dobândească puterea de a solicita și de a impune îmbunătățiri, programul inițial devine o formulă goală, căruia nimeni nu acordă atenție. Tacticile se adapteze la nevoile momentului și entuziaştii primelor zile, fie se adaptează sau cedează locul oamenilor „practici” preocupați de ziua de azi, cu nici un gând pentru ziua de mâine.

Există, desigur, tovarăși care, deși sunt în primele rînduri ale mișcării sindicale, rămân cu sinceritate și entuziasm anarhişti, deoarece există grupări muncitorești inspirate de ideile anarhiste. Dar ar fi prea ușoară o critică pentru a căuta miile de cazuri în care, în practică de zi cu zi, acești oameni și aceste grupări contrazic ideile anarhiste. Necesitate grea? Sunt de acord. Anarhismul pur nu poate fi o soluție practică în timp ce oamenii sunt forțați să se ocupe cu șefii si cu autoritatea. Masa de oameni nu pot fi lăsaţi în voia sorții, atunci când refuză să facă acest lucru și cer lideri. Dar de ce să confundăm anarhismul cu cea ce nu este anarhismul, și să luăm asupra noastră ca anarhiști, responsabilitatea pentru diverse tranzacții și acorduri care trebuie să se facă pe motiv că tocmai masele nu sunt anarhiste, chiar în cazul în care aparțin unei organizații care a scris un anarhist în constituția sa? În opinia mea, anarhiștii nu ar trebui să dorescă ca sindicatele să fie anarhiste. Anarhiștii trebuie să lucreze între ei pentru scopuri anarhiste, în calitate de indivizi, grupuri și federații de grupuri. În același mod deoarece există, sau ar trebui să existe, grupuri de discuții şi studiu, grupuri de propagandă scrisă sauvorbită în public, grupuri cooperative, grupuri de lucru în cadrul fabricilor și atelierelor, terenurilor, cazarmelor, școlilor, etc. astfel încât ar trebui să formeze grupuri în cadrul diferitelor organizații să poarte luptă de clasă. Firește, ideal ar fi ca toată lumea să fie anarhistă iar pentru toate organizațiile să funcționeze anarhic. Dar este evident că în cazul în care este aşa, nu ar mai fi necesar să se organizeze pentru lupta împotriva șeflori, deoarece șefii nu ar mai exista.

În circumstanțele actuale, având în vedere gradul de dezvoltare a masei de oameni între care se lucrează, grupurile anarhiste nu ar trebui să ceară ca aceste organizații să fie anarhiste, ci să incerce să le atragă cât mai aproape posibil de tacticile anarhiste. Dacă supraviețuirea organizației și nevoile și dorințele organizate fac foarte necesar să se compromită și să intre în negocieri cu autoritatea tulburată si angajatorii, așa să fie. Dar lăsați-o să fie responsabilitatea altora, nu a anarhiștilor, a cărei misiune este de a indica spre insuficiența și fragilitatea tuturor îmbunătățirilor care sunt făcute într-o societate capitalistă și de a conduce lupta catre soluții tot mai radicale. Anarhiștii din cadrul sindicatelor ar trebui să depună eforturi pentru a se asigura că acestea rămân deschise pentru toți muncitorii, indiferent de opinie sau de partid, singura condiție existență să fie solidaritatea în lupta împotriva șefilor. Aceştia ar trebui să se opună spiritului corporatist și orice încercare de a monopoliza muncă sau organizația. Aceştia ar trebui să împiedice ca sindicatele să devină instrumentele politicienilor în scopuri electorale sau de altă natură autoritară; ar trebui să predice și să practice acțiunea directă, descentralizarea, autonomia și libera inițiativă. Aceştia ar trebui să depună eforturi pentru a ajuta membrii să învețe cum să participe direct la viața organizației și să faca lipsiţi de lideri și oficiali permanenți. Ei trebuie, pe scurt, să rămână anarhiști, să rămână mereu în strânsă legătură cu anarhiștii și reţină că organizația muncitorilor nu este finalul, ci doar unul dintre mijloacele, oricât de importante, de a pregăti calea pentru realizarea anarhismului.