Morala bogatului şi viciile săracului – Emile Pouget

Este de înţeles că din diferenţa radicală pe care am observat-o între clasa muncitoare şi clasa capitalistă derivă, în mod natural, o moralitate diferită. Întra-devăr, ar fi foarte ciudat ca totul să fie diferit între muncitor şi capitalist, cu exepţia moralei lor. Cum am putea admite ca faptele şi atitudinile unui muncitor exploatat să fie evaluate şi judecate după criteriul duşmanului său de clasă? Ar fi pur şi simplu absurd. Adevărul este că, odată ce există două clase în societate, există două moralităţi, moralitatea burgheză şi moralitatea proletară.

Max Nordau scrie: „Moralitatea fizică sau zoologică afirmă că odihna este demnitatea supremă şi nu defineşte munca ca fiind glorioasă şi plăcută cu excepţia când aceasta este indispensabilă pentru existenţa materială.” Dar exploatatorii nu găsesc nici un profit în această moralitate. De fapt, interesele lor cer ca masele să muncească mai mult decât e necesar şi să producă mai mult decât au nevoie. Aceasta se datorează faptului că exploatatorii doresc să-şi însuşească produsul excedent. Aşadar, au suprimat moralitatea naturală şi au inventat o a alta să-i ia locul, dezvoltată de proprii lor filozofi, lăudată de demagogii lor, cântată de poeţii lor – o moralitate prin care inactivitatea e sursa tuturor viciilor, iar munca o virtutea.

E uşor să constatăm că această moralitate a fost fabricată pentru folosinţa exclusivă a proletariatului, fiindcă bogaţii care o susţin au mare grijă să nu se conformeze acesteia. Lenea nu este un viciu, cu excepţia pentru cei săraci. Şi în numele ordinelor şi a mandatelor acestei moralităţi speciale aceştia trebuie să transpirte neîncetat, fără nici o relaxare, în favoarea stăpânilor. Orice ar stagna eforturile producţiei sau orice atitudine care ar reduce beneficiile exploatatorilor este calificat ca fiind imoral. În mod contrar, tot ceea ce poate aduce un avantaj patronului este glorificat.Astfel,  nu există suficiente elogii pentru asiduitatea celor mai grele şi prost plătite munci, pentru toate scrupulele ce crează „muncitorul onest”; într-un cuvânt, pentru toate lanţurile ideologice şi sentimentale care leagă muncitorul de carul capitalismului mai mult decât un lanţ de fier. Pentru a termina, pe lângă munca lor de sclavizare, aceştia apelează la toate vanităţile umane. Toate calităţile unui bun sclav sunt înălţătoare şi măreţe, iar aceştia au şi inventat o răsplată morală – medalia sau diploma muncii – pentru cei mai veseli truditori care s-au destins prin flexibilitatea coloanei lor vertebrale,spiritul lor creştin de resemnare şi fidelitatea faţă de „patron”.

Clasa muncitoare e saturară de această moralitate perversă.

De când se naşte până la moarte, proletarul e contaminat cu aceasta. Suge din sticla care alăptează , mai mult sau mai puțin alterata, care de prea multe ori, înlocuiește sanul matern. Mai târziu, viciile aceleaşi moralităţi sunt injectate în doze grijulii, iar absorbţia continuă în mii de procese, până când, îngropat în mormânt comun, proletarul doarme în somnul său etern.

Otrava derivată din această moralitate e adesea atât de profundă şi rezistentă încât oameni cu o inteligenţă ascuţită şi raţionament clar sunt contaminaţi.

Acesta este şi cazul deputatului Jaures care, pentru a condamna sabotajul, a fost infectat de această etică prefabricată de capitalism. În timpul unei discuţii despre sindicalism, în parlamentul francez în 11 mai 1907, a declarat: “Dacă e vorba de propagandă sistemică şi metodică a sabotajului, cu riscul de a fi aprobată de către conservatori, cred că nu va ajunge departe.Sabotajul este respingător pentru natura şi tendinţele clasei muncitoare. Sabotajul este dezgustător faţă de aptitudinile tehnice ale muncitorului, ce reprezintă adevărata sa bogăţie. Şi de aceea Sorel, teoreticianul şi matematicianul sindicalismului, declară că, chiar atunci când se pun la dispoziţie toate mijloacele posibile pentru sindicalism, există un lucru ce trebuie să-şi interzică şi acesta ar putea fi cel ce depreciază şi umileşte valoarea profesională a muncitorului – o valoare ce nu este doar averea sa precară din ziua de azi, ci titlul suveranităţii sale din lumea de mâine.”

Afirmaţiile lui Jaures, chiar şi protejate de scutul lui Sorel, sunt tot ce vrea el să fie – de văzut metafizica – cu excepţia unei expuneri a realităţii economice. Când anume a întâlnit jaures muncitori care prin „natura şi tendinţele lor” îşi rup gâtul pentru a le da stăpânilor toată energia lor fizică şi mentală, în ciuda condiţiilor absure, odioase şi ruşinoase pe care cei din urmă le impun şi le fixează asupra lor?

Pe de altă parte, cum poate „valoare tehnică” şi calificarea acestori muncitori ipotetici să fie puse în pericol când, odată realizat într-o bună zi faptul că sunt victimele unei exploatări inumane, se vor strădui să se rupă de ea şi să cadă de acord să nu-şi mai supună forţele fizice şi mentale unei trude nesfârşite, pentru avantajul total al stăpânilor? De ce să risipească această „ valoare tehnică ce constituie bogăţia lor”? De ce să o transforme într-un cadou gratuit pentru capitalist? Întra-devăr, nu e mai logic ca muncitorii, în loc să se sacrifice ca nişte miei pe altarul capitalismului, să lupte şi să se revolte, iar, evaluând la preţul cel mai mare posibil această „aptitudine tehnică”, să lase, total sau parţial, această „adevărată bogăţie” care le aparţine în condiţiile de obţinere cele mai bune?

La aceste întrebări Jaures nu a răspuns, neajungând adânc în discuţie, s-a limitat să facă declaraţii de ordin sentimental inspirate de moralitatea exploatatorilor şi care nu sunt altceva decât criticile economiştilor burghezi ce reproşează cerinţele extravagante şi grevele clasei muncitoare, acuzând-o că pune în pericol industria naţională. Linia de gândire a lui Jaures e într-adevăr de aceeaşi natură, cu diferenţa că, în loc să cânte coarda patriotică, el încearcă să trezească şi să împingă mândria,vanitatea şi orgoliul muncitorilor nechibzuiţi.

Mai mult, argumentul lui Jaures ajunge la negarea finală a luptei de clasă, fiindcă încetează să ia în considerare starea constantă de război între capital şi muncă. Acum, sensul comun sugerează că, din moment ce patronul e inamicul muncitorului, acesta din urmă, prin pregătirea unei ambuscade pentru adversarul său, nu comite un act neloial sau rău. Este un mijloc recunoscut de război, la fel de admisibil ca lupta corp la corp.

Prin urmare, nici unul din argumentele împrumutate de la morala burgheză nu e competent să judece sabotajul, la fel cum nici unul din aceste argumente nu are nici o greutate şi influenţă asupra hotărârii, faptelor, gândirii şi aspiraţiei clasei muncitoare.

Dacă se doreşte să se gândească în mod raţional despre toate aceste puncte, nu trebuie să se recurgă la codul etic capitalist, ci să se inspire din produsul care e modelat zilnic în inima clasei muncitoare şi care e destinat să regenereze relaţiile sociale, în măsura în care moralitatea proletară va fi cea ce va reglementa societatea de mâine. Desigur, burghezia s-a simţit lovită în suflet de sabotaj – adică lovită în buzunar. Şi totuşi – să fie spus fără nici o intenţie ofensivă – buna doamnă vârstnică trebuie să demisioneze şi să se obişuiască să trăiască în compania constantă a sabotajului. La fel cum trebuie să se familiarizeze cu gândul ca aceasta va înceta să existe (cel puţin ca o clasă conducătoare şi proprietară), aşa că ar fi bine pentru ea să se familiarizeze cu sabotajul, care în zilele noastre are rădăcini adânci şi indestructibile. Harponat de părțile laterale ale societății capitaliste, o va sfâșia și sângera până când rechinul va face  rostogolirea finală.

Deja este şi va continua să devină tot mai mult – mai rău ca o epidemie primejdioasă – de fapt, mai rea ca orice boală contagioasă teribilă. Va deveni pentru corpul capitalist mai periculos şi incurabil decât sunt cancerul şi sifilisul pentru corpul uman. În mod natural, toate acestea sunt plictisitoare pentru societatea aceasta fără scrupule – dar sunt inevitabile şi fatale.

Nu e nevoie să fi un mare profet să prezici că, cu cât progresăm, cu atât mai mult vom sabota.

Extras din: Sabotage