Anarhismul: Ceea ce este și ceea ce nu este – Chaz Bufe

Există multe concepții populare greșite legate de anarhism, și datorită acestora mulți oameni resping anarhiștii și anarhismul din prima. Concepțiile greșite abundă în mass-media, unde termenul „anarhie”, este în general folosit ca un sinonim pentru „haos”, și în care teroriștii, indiferent de convingerile politice sau afiliaţii, sunt adesea menționaţi ca „anarhiști”. De asemenea, atunci când anarhismul este menționat, este prezentat în mod invariabil doar ca o formă absurdă de rebeliune juvenilă. Aceste concepţii greşite sunt bineînțeles, răspândite şi în rândul publicului larg, care în general permite ca mass-media să le creeze propriile opinii. Mai rău, unii care își spun „anarhiști”, nici măcar nu știu sensul termenului. Acești oameni se încadrează, în general, în două clase. Prima, după cum a arătat marele anarhist italian Luigi Fabbri acum aproape un secol în urmă în lucrarea sa Influențele burgheze asupra anarhismului, constă din cei care sunt atrași de minciunile din mass-media. În mare parte, aceste persoane sunt pur și simplu în căutarea unei etichete strălucitoare pentru comportamentul egoist şi antisocial. Vestea bună este că în cele din urmă aceste persoane se maturizează şi abandonează ceea ce consideră „anarhism”. Vestea proastă este că atat timp cat sunt prin preajmă aceştia tind să dea anarhismului un nume foarte prost. După cum Fabbri a pus: [Acestea sunt] persoane care nu sunt respinse de absurd, dar care, dimpotrivă, se angajează în ele. Ei sunt atraşi de proiecte și idei tocmai pentru că sunt absurde; și astfel anarhismul ajunge sa fie cunoscut tocmai pentru caracterul ilogic și ridiculizant prin care ignoranța și calomnia burgheză a atribuit doctrinelor anarhiste.

A doua este formată din cei care echivalează anarhismul cu unele ideologii care, în esenţă, nu au nimic de-a face cu anarhismul. În vremurile moderne, cele mai proeminente dintre aceste convingeri etichetate greșit au fost primitivismul și egoismul amoral. Din nou, identificarea unor astfel de convingeri cu anarhismul tinde să dea anarhismului o reputație proastă, datorită, pe de o parte, absurdității primitivismului și, pe de altă parte, natura evident antisocială a egoismului amoral. Sau a pune problema în alt mod, identificarea anarhismului cu haos, rebeliune lipsită de rațiune, absurdități (cum ar fi primitivismului), și atitudini și comportamente antisociale (cum ar fi egoismul amoral) au trei efecte adverse principale: 1) permite oamenilor să respingă cu ușurință anarhismul și anarhiștii; 2) face mult mai greu de explicat anarhismul, pentru că ei deja cred că știu ce este și l-au respins; și 3) atrage un număr considerabil de ceea ce Fabri numea „tipuri goale în cap și neserioase”, iar uneori sociopați adevăraţi, ale căror cuvinte și acțiuni au tendința de a discredita în continuare anarhismul. Atunci, dacă vrem vreodată să facem ceva, trebuie să explicăm cat mai simplu ceea ce este și ceea ce nu este anarhismul. În primul rând, haideți să se ne ocupăm de concepțiile greșite.

Ceea ce nu este Anarhismul

Anarhismul nu este terorism. O majoritate covârșitoare de anarhiști au respins întotdeauna terorismul, pentru că au fost suficient de inteligenţi să realizeze că mijloacele determină finalităţile, că terorismul este în mod inerent avangardist, și că, chiar și atunci când are „succes”, aproape mereu duce la rezultate proaste. Autorii anonimi ai broşurii „You Can’t Blow Up a Social Relationship: The Anarchist Case Against Terrorism” a pus-o în felul următor: „Nu poți arunca în aer o relație socială. Colapsul total al acestei societăți ar oferi nici o garanție cu privire la ceea ce ar înlocui-o. Cu excepția cazului în care majoritatea oamenilor au avut idei și organizarea suficientă pentru crearea unei societăți alternative, am vedea lumea veche să se reafirme, deoarece cu asta sunt obişnuiţi oamenii, este ceea ce au crezut, ceea ce a existat necontestat în propriile lor personalități. Susținătorii terorismului și guerrillaismului trebuie opuşi deoarece acțiunile lor sunt avangardiste și autoritare, deoarece ideile lor, în măsura în care acestea sunt substanțiale, sunt greșite sau nu au legătură cu rezultatele acțiunilor lor (mai ales atunci când se numesc libertari sau anarhiști), deoarece asasinările lor nu pot fi justificate, și în cele din urmă pentru că acțiunile lor produc, fie represiune cu nimic în schimb, sau un regim autoritar.

Deceniile de defăimare guvernamentală și corporativă nu pot modifica această realitate: majoritatea covârșitoare a anarhiștilor resping terorismul, din motive practice, cât și etice. La sfârșitul anilor 1990, revista Time l-a numit pe Ted Kaczynski „regele anarhiștilor”; dar asta nu-l face acest lucru. Cuvintele revistei Time sunt modul tipic, poate în mod deliberat necinstit, să numească toţi anarhiştii terorişti. Nu spun că rezistența armată nu este adecvată. În mod evident, există situații în care nu este de ales, ca atunci când se confruntă o dictatură care suprimă libertățile civile și împiedică indivizii să acționeze în mod deschis, ceea ce a avut loc în mod repetat în mai multe țări. Chiar și atunci, rezistența armată ar trebui să fie efectuată cu reticență și ca ultimă soluție, deoarece violența este în mod inerent nedorită din cauza suferinței provocate; deoarece oferă pretexte regimurilor represive pentru mai multă represiune; deoarece le oferă posibilitatea de a comite atrocități împotriva civililor și să dea vina pe adversari, și deoarece, așa cum istoria a demonstrat, șansele de succes sunt foarte mici. Deși rezistența armată poate fi utilizata uneori în situații represive, este o chestiune cu totul diferită să cedezi la romantismul armei și să te angajezi într-un război de gherilă urbană în societăți relativ deschise, în care libertățile civile sunt în mare parte intacte și în care nu există sprijin de masă popular la începutul campaniei violente. Violența în astfel de situații nu face altceva decat să conducă publicul în braţele protective ale guvernului; dialogului politic îngust (tendința de a polariza populația în facțiuni pro-și anti-gherilă); transforma politica într-un sport spectator pentru marea majoritate a oamenilor; oferă guvernului scuză de a suprima libertățile civile; și induce apariția unor regimuri represive „mai bine” capabile să se ocupe de problema „teroristă” decât predecesorii mai toleranţi. Este, de asemenea, meritat de menționat faptul că șansele de succes ale unor astfel de campanii violente, avangardiste sunt microscopice.

Anarhismul nu este primitivism. În ultimele decenii, grupuri de mistici cvasi-religioși au început a echivala primitivismul lor (respingerea științei, raționalității și tehnologiei – adesea împreunate sub termenul „tehnologie”) cu anarhismul. În realitate, cele două nu au nimic de-a face una cu alta, cum vom vedea când ne gândim la ce este anarhismul de fapt – o serie de precepte filosofice/etice și principii de organizare concepute pentru a maximiza libertatea umană. Pentru moment, este suficient să spunem că eliminarea tehnologiei invocată de grupurile primitiviste ar conduce în mod inevitabil la moartea a literalmente miliarde de ființe umane într-o lume cu totul dependentă de tehnologii interconectate pentru orice, de la producția de alimente/livrare la comunicații si tratament medical. Acest rezultat dorit cu ardoare, eliminarea tehnologiei, ar putea veni doar prin mijloace care sunt antiteza absolută a anarhismului: utilizarea coerciției și violenței pe o scară în masă, deoarece este de neconceput ca o majoritate a ființelor umane ar da voluntar lucruri cum ar fi apa, sisteme de canalizare, medicina modernă, ​​lumini electrice și case calde în timpul iernii.

Anarhismul nu este haos; Anarhismul nu este respingerea organizării. Acesta este un alt concept popular greşit, care se repetă ad nauseam de mass-media și de către inamicii politici ai anarhismului, în special marxiștii. Chiar și o scurtă privire la lucrările teoreticienilor anarhismului, confirmă faptul că această convingere este în eroare. Pe tot parcursul, în scrierile lui Proudhon, Bakunin, Kropotkin, Rocker, Ward, Bookchin etc. nu se gaseste o respingere a organizării, ci mai degrabă o preocupare cu aceasta – o preocupare cu modul în care societatea ar trebui să fie organizată în concordanță cu principiile anarhiste ale libertății individuale și a justiției sociale. De aproape un secol și jumătate, anarhiștii au susținut că organizarea coercitivă, ierarhică (așa cum apare în guvern și corporații) nu este echivalentă cu organizarea în sine (pe care o consideră necesară), și că organizația coercitivă ar trebui să fie înlocuită cu organizaţia descentralizată, non-ierarhică bazată pe cooperarea voluntară și ajutorul reciproc. Acest lucru nu este deloc o respingere a organizării.

Anarhismul nu este egoism amoral. Ca orice mișcare socială, anarhismul atrage mai mult decât partea sa de pierde vară, paraziți și chiar sociopați, persoane care caută pur şi simplu o etichetă stralucitoare să acopere egoismul lor de multe ori patologic, nerespectând drepturile și demnitatea altora, precum și dorința patetică de a fi în centrul atenției. Acești indivizi tind să dea anarhismului o reputație proastă pentru că, chiar dacă au foarte puține în comun cu anarhiștii adevăraţi – adică, persoanele interesate cu comportamentul etic, justiția socială, precum și drepturile lor cat si a celorlalti – aceste persoane sunt de multe ori chiar exhibiţioniste, iar acțiunile lor infame, uneori, intră în atenția publicului. Pentru a face lucrurile si mai rele, acești exhibiționiști îşi publică opiniile preamărite, categorizandu-le în mod deliberat ca opinii „anarhiste”. Pentru a cita un exemplu, un editor al unui pretențios jurnal american „anarhist”, a publicat recent o carte de către un coleg egoist constând în principal din atacuri ad hominem împotriva anarhiștilor adevăraţi, știind foarte bine că autorul „anarhist” al cărții este un informator notoriu al poliției, care de multe ori i-a turnat agenţiilor guvernamentale pe cei cu care avea dispute. Acţiunile acestui informator sunt în completă conformitate cu ideologia sa de egoism amoral („anarhism post-stanga”) dar nu are nimic de-a face cu anarhismul real. Astfel de egoişti amorali pot abuza eticheta, dar sunt la fel de anarhişti, cum era şi Republica Democrată Germană (Germania de Est) democratică sau o republică. Absurditatea completă în a identifica egoismul amoral – în esență „am să fac ce naiba vreau şi la dracu cu toată lumea” – cu anarhismul va deveni evident atunci când vom considera ceea ce este de fapt anarhismul.

Anarhismul nu este „Libertarianism”. Până relativ recent, termenul foarte util „libertarian” (în limba română „libertar”, în funcţie de traducere) a fost utilizat la nivel mondial ca sinonim pentru „anarhist”. Într-adevăr, acesta a fost utilizat exclusiv în acest sens până în anii 1970 atunci când, în Statele Unite, a fost însușit în mod grosolan de către Partidul Libertarian. Acest partid are mai nimic de-a face cu conceptele anarhiste de libertate, în special conceptele de libertate egală și libertate pozitivă. (Libertatea egală și libertatea pozitivă sunt discutate în următoarea secțiune a acestei lucrări.) În schimb, acest partid „libertarian” se preocupă exclusiv cu libertățile negative, pretinzând că libertatea există doar în sens negativ, in timp ce concomitent delectează în negarea libertății pozitive egale. Aceşti „Libertarieni” nu doar glorifică capitalismul, mecanismul care neagă atât libertatea egală și libertatea pozitivă pentru marea majoritate, dar de asemenea, doresc să păstreze aparatul coercitiv al statului eliminând în același timp funcțiile sale sociale – prin urmare, extinzând ruptura dintre bogați și săraci, și creșterea libertății pentru bogați prin diminuarea libertății săracilor (păstrând în același timp gheata statului ferm pe gâtul lor). Astfel, în Statele Unite, termenul o dată extrem de util „libertarian” a fost deturnat de egoişti, care sunt de fapt dușmanii libertății în sensul deplin al cuvântului, și care au foarte puține în comun cu anarhiștii.

Ceea ce este Anarhismul

În sensul îngust, anarhismul este pur și simplu respingerea statului, respingerea guvernului coercitiv. În conformitate cu această definiție extrem de îngustă, chiar și absurditățile evidente ca „anarho-capitalismul” și anarhismul religios sunt posibile. Dar majoritatea anarhiștilor folosesc termenul „anarhism” într-un sens mult mai larg, definind-o ca respingerea coerciției și dominației în toate formele. Astfel încât, majoritatea anarhiștilor resping nu numai guvernul coercitiv, ci de asemenea, religia și capitalismul, pe care le consideră ca și forme gemene de dominație și coerciție. Resping religia pentru că o văd ca formă supremă de dominație. Resping, de asemenea, capitalismul, deoarece este proiectat pentru a produce bogați și săraci și pentru că este proiectat pentru a produce un sistem de dominație în care unii dau ordine iar alții nu au de ales decat sa accepte ordinele. Din motive similare, la nivel personal, aproape toți anarhiștii resping sexismul, rasismul, homofobia – toate produc inegalitate artificială, și astfel dominație. Anarhiștii cred în atât libertatea pozitivă cat şi negativă. În această țară (anume SUA), libertatea este de obicei prezentată doar în sensul său negativ, aceea de a fi liber de constrângere. Prin urmare, cei mai mulți oameni echivalează libertatea numai cu lucruri, cum ar fi libertatea de exprimare, libertatea de asociere, libertatea de (sau din) religie. Dar există de asemenea, un aspect pozitiv al libertății, un aspect pe care anarhiștii aproape singuri insistă asupra.

Acest aspect pozitiv este ceea ce Emma Goldman a numit „libertatea de a.” Iar această libertate, libertatea de acțiune, libertatea de a se bucura sau de a folosi, depinde foarte mult de accesul la resursele lumii. Din aceasta cauză bogații sunt într-un sens foarte real liberi la un nivel mult mai mare decât noi ceilalți. Pentru a cita un exemplu din zona libertății de exprimare, Donald Trump ar putea cumpăra cu ușurință zeci de ziare zilnice sau televiziuni pentru a propaga punctul său vedere și să influențeze opinia publică. Cât de mulți oameni ai muncii ar putea face același lucru? Cât de mulți oameni ai muncii ar putea permite să cumpere un ziar sau un singur post de televiziune? Răspunsul este evident. Oamenii muncii nu pot face astfel de lucruri; în schimb, suntem reduşi la producerea de „fanzine, cu o audienta de câteva sute de persoane sau punerea paginilor pe Internet în orele noastre relativ puține de timp liber.

Exemple de libertate mai mare a bogaților abundă în viața de zi cu zi. Pentru a pune acest lucru în termeni generali, deoarece nu trebuie să muncească, aceştia nu au doar bani mulţi (adică accesul la resurse) dar de asemenea, mult mai mult timp pentru a urmări interesele lor, plăcerile și dorințele, decât noi ceilalți. Pentru a cita un exemplu concret, bogații sunt liberi să își trimită copiii la cele mai bune colegii care angajează cei mai buni instructori, pe care noi ceilalți pur și simplu nu ne putem permite; ne descurcăm cu şcoli comunitare şi de stat ce angajează sclavi, adjuncţi şi muncitori supra încarcaţi, absolvenţi prost plătiţi. Odată ajunşi la facultate, copiii bogaţilor au libertatea toată să-şi urmeze studiile, în timp ce alţi studenţi trebuie să muncească cel puţin part-time ca să se întreţină, ceea ce îi privează de multe ore pe care le puteau dedica studiului. Dacă vă gândiţi bine, puteţi găsi cu uşurintă alte exemple ale libertăţii crescute de care se bucură cei bogaţi în domenii ca şi sănătate, locuinţă, nutriţie, călătorii, etc. – de fapt, e vorba de orice aspect al vieţii.

Această libertate crescută de acţiune a celor bogaţi provine din cheltuiala tuturor celorlalţi, prin reducerea libertăţii altora. Nu există altă explicaţie, odată ce libertatea de acţiune e determinată în mare măsură de accesul la resurse finite. Anatole France a ilustrat foarte bine diferenţele între restricţiile asupra celor bogaţi şi celor săraci cand a sris: „Legea, în egalitatea sa maiestuoasă, interzice atât celor bogaţi cât şi celor săraci să doarmă sub poduri, să cerşească pe străzi şi să fure pâine.”

Deoarece obiectivul principal al anarhismului este nivelul cel mai mare de libertate pentru toţi, anarhiştii insistă asupra libertăţii în ambele sale aspecte, atât negative cât şi pozitive – care, în sens negativ, înseamnă că indivizii sunt liberi să facă ce doresc atâta timp cât nu aduc prejudicii directe asupra celorlalţi, iar în sens pozitiv că toţi indivizii au libertate egală de a acţiona, au acces egal la resursele disponibile.

Anarhiştii recunosc că libertatea absolută e imposibilă, că egoismul imoral ce ignoră drepturile altora s-ar transforma rapid într-un război al tuturor împotriva tuturor. Ceea ce susţinem este ca toţi să aibe libertate egală faţă de restricţii (limitată doar de a respecta drepturile celorlalţi) şi ca toţi să aibă un acces cât mai egal la resurse, asigurându-se astfel o libertate de acţiune egală (sau aproape egală). Acesta este anarhismul în sens teoretic.

În Spania, Cuba, precum şi în alte câteva ţări, au existat încercări serioase de a transforma această teorie în realitate, prin mişcarea cunoscută sub numele de anarho-sindicalism. Scopul principal al anarho-sindicalismului este înlocuirea guvernului coercitiv de cooperarea voluntară în forma sindicatelor controlate de muncitori ce coordonează toată economia. Aceastea nu doar ar elimina restricţia principală referitoare la libertăţile negative (guvernul), ci, de asemenea, ar fi un pas imens spre atingerea libertăţii pozitive. Această viziune a prins viaţă în timpul Revoluţiei Spaniole, 1936-1939, când zone imense din Spania, inclusiv regiunea cea mai industrializată, au intrat sub controlul sindicatului anarhist „Confederación Nacional del Trabajo”. George Orwell descrie această realizare în Omagiu Cataloniei:

Anarhiştii se aflau în controlul adevărat al Cataloniei şi revoluţia era în plină desfăşurare…aspectul Barcelonei era uimitor şi copleşitor. A fost pentru prima dată când m-am aflat într-un oraş în care muncitorii controlează totul. Practic fiecare clădire de orice dimensiune a fost ocupată de muncitorii care au decorat-o cu straguri roşii sau cu steaguri roşu-negre ale anarhiştilor;…Fiecare magazin şi cafenea avea inscripţie care zicea că a fost colectivizată; până şi lustragii erau colectivizaţi şi aveau cutiile vopsite în roşu şi negru. Chelnerii şi muncitorii magazinelor au disparut temporar…Posterele revoluţionare erau peste tot, strălucitoare pe pereţi în nuanţte de roşu şi albastru curat făcând ca cele câteva anunţuri rămase să pară urme de noroi…Totul părea ciudat şi emoţionant. Multe nu am putut înţelege, într-un fel îmi displăceau, dar am recunoscut imediat o stare de fapt pentru care merită luptat.”

Acesta e anarhismul. Iar Orwell avea dreptate – merită să lupţi pentru el.