De ce sindicalismul revoluţionar? – Tom Wetzel

1. O strategie pentru eliberarea muncitorilor

Capitalismul în sine este un sistem economic opresiv şi de exploatare. Baza sa este structura de clasă, unde majoritatea e deposedată de mijloacele de producţie a bunurilor şi serviciilor, trebuind să se supună regimurilor de producţie birocratice. Aceste regimuri ne controlează munca astfel încât să poată pompa bogăţia privată acumulată către plutocraţii din vârful ierarhiei (şi pentru a plăti salariile clasei de birocraţi formată din manageri şi profesionişti), fiind susţinute de forţa coercitivă a statului. Oamenii muncii sunt astfel o clasă asuprită, deşi o clasă care este, de asemenea, destul de eterogenă şi formată din diverse sub-grupuri care sunt oprimate în moduri diferite.

Clasa muncitoare nu poate fi liberă şi, prin urmare, nu îşi poate asigura bunăstarea decât dacă preia controlul asupra procesului de producţie (ce include transportul, distribuţia şi producţia de servicii), asupra pământului şi tuturor mijloacelor de producţie, devenind stăpânii acestora, controlând propria noastră muncă şi dezvoltarea tehnologică. A face acest lucru înseamnă desfiinţarea puterii instituţionale a claselor birocratice/manageriale şi capitaliste astfel încât să nu ne mai subordonăm nici unei clase dominante. După cum spune Ralph Chaplin în “ Solidarity Forever” :

“Lumea deţinută de trântori inutili este a noastră şi doar a noastră.

Noi am pus bazele pretudindeni; am construit-o, piatră cu piatră.

E a noastră, nu pentru a fi sclavii ei, ci pentru a o stăpâni şi a o deţine.”

Autogestiunea întregii producţii sociale este, aşadar, o condiţie necesară pentru eliberarea clasei muncitoare. Dacă nu controlăm producţia, aceasta va fi controlată de o altă clasă, iar noi nu vom fi liberi. Acest lucru înseamnă că trebuie să existe o mişcare de masă a muncitorilor care să aibă capacitatea şi să aspire la a prelua mijloacele de producţie şi la a continua producţia socială sub autogestiune.  Această preluare a producţiei nu înseamnă întru totul emanciparea socială, dar este esenţială deoarece clasa muncitoare nu se poate elibera dacă nu face acest lucru.

 De asemenea, prin “preluarea producţiei” nu vreau să spun că locurile de muncă şi tehnicile de producţie existente vor continua fără schimbări, ci că muncitorii vor înlocui managementul. Clasa muncitoare trebuie să instituie un control ce reorganizează producţia socială, muncind pentru a schimba tehnologia, pentru a dezvolta abilităţile muncitorilor care să pună capăt diviziunii ierarhice a muncii, să modifice producţia pentru a asigura supravieţuirea speciei prin o schimbare a impactului ecologic şi, în general, pentru a transforma producţia socială benefică din punct de vedere social. Pentru a sfârşi cu diviziunea de clasă între mucitorii subordonaţi şi managementul intermediar de profesionişti e nevoie totodată şi de schimbări majore în sistemul de învăţământ şi în modul în care acesta este legat de producţia socială.

Dar pentru a reuşi să se elibereze, clasa muncitoare trebuie să aibă o strategie. O parte din obiectivul concentrării asupra luptei dintre muncitori şi patroni este că acesta e o pârghie pentru schimbarea societăţii. Muncitorii au potenţialul de a-şi exercita puterea în acest context fiindcă fluxul profitului către capitalişti necesită cooperarea noastră în producţie. Astfel, capacitatea de a opri producţia e o formă potenţială a puterii pe care clasa muncitoare o deţine. Din nou, pentru a-l cita pe Ralph Chaplin:

Au luat nenumărate milioane pe care nu s-au trudit să le câştige,

Dar fără mintea şi braţele noastre, nici o roată nu se roteşte,

Putem rupe puterea lor arogantă, câştiga libertatea când vom şti că

Sindicatul ne face puternici.”

2. Acţiune Directă, Puterea sociala a muncitorilor şi Politica

Scriitorul britanic R.H. Tawney a descris managementul capitalist ca fiind “o autocraţie verificată de insurecţie”. Structurile economice şi legale ale capitalismului creează un fel de despotism la locul de muncă, dar muncitorii pot dezvolta forme de putere socială – putere de a contracara angajatorii – prin organizare şi acţiuni colective. Organizarea şi acţiunile colective folosesc puterea mulţimii pentru a mări puterea socială şi, aşadar, pentru a mări capacitatea noastră de a apleca voinţa angajatorilor.

Sindicalismul revoluţionar evidenţiază acţiunea directă colectivă, cum ar fi greva, din două motive. În primul rând, datorită puterii potenţiale pe care o putem avea atunci când perturbăm “afacerea obişnuită”, în al doilea rând, fiindcă aceasta este o modalitate de luptă directă. Vedem acest lucru ca pe un mod de a ne îmbunătăţi viaţa, demnitatea şi siguranţa, precum şi pentru dreptatea socială. Aceasta este o poziţie politică. Sindicalismul revoluţionar este politic deoarece oferă un tip de strategie politică diferit pentru clasa muncitoare faţă de politicile ce pun accentul pe dependenţa de partidele politice şi pe aleşii guvernamentali.

Uneori, sindicalismul revoluţionar este acuzat de a fi “apolitic”.  Şi anumiţi sindicalişti americani vorbesc în aceste fel, cum ar fi cei care fac parte din Industrial Workers of the World şi care afirmă că “politica trebuie lăsată în afara sindicatului”. Dar aceasta nu e o imagine corectă a istoriei IWW,  din moment ce direcţia revoluţionară a IWW şi accentul pus pe autogestiunea sindicatelor şi forma de independenţă faţă de partidele politice sunt un tip de politică a muncii. La începutul secolului 20 sindicaliştii care spuneau că sunt împotriva “politicii” se refereau că sunt împotriva politicii muncii făcută de liderii partidelor politice şi că sunt împotriva politicienilor de stânga aleşi pentru schimbare socială. Există, de asemenea, politica participării directe, a protestului direct, a luptei de masă.

3. Formarea clasei

Dezvoltarea contra-puterii sociale sau colective a muncitorilor este crucială în procesul pe care marxiştii îl numesc „formarea clasei”. Acesta este un proces mai mult sau mai puţin îndelungat prin care clasa muncitoare se dezvoltă dintr-o clasă asuprită şi exploatată într-o clasă care a dezvoltat capacitatea, dorinţa şi aspiraţia – formele de organizare, practicile de solidaritate- pentru a contesta în mod eficient clasele dominante şi pentru a prezenta posibilitatea reală de a înlocui capitalismul cu un socialism autogestionat. Altfel spus, opresiunea şi exploatarea obiectivă a clasei nu generează automat o aspiraţie subiectivă pentru schimbare sau o capacitate de organizare.

WSA se referă la acest proces de „formare de clasă” în următorul paragraf din Where we Stand:

 „Clasa muncitoare nu îşi dezvoltă capacitatea de a se elibera peste noapte. Printr-un proces mai mult sau mai puţin îndelung, clasa muncitoare poate rupe fatalismul şi obiceiurile învechite care acompaniază ierarhia, poate depăşi diviziunile interne (ca şi pe cele legate de rasă sau sex) şi poate dezvolta abilităţile şi încrederea de sine, solidaritatea şi puterea organizaţională necesare pentru a provoca o contestare fundamentală a claselor dominante.”

 Atât timp cât oamenii sunt izolaţi şi nu văd cum să se sprijine reciproc şi să demonstreze cu adevărat puterea socială colectivă, aceştia vor fi mai înclinaţi să gândească „Nu poţi lupta cu guvernarea”, „Sunt pe cont propriu” şi să ia decizii în consecinţă. În măsura în care oamenii văd că sunt mai mulţi oameni care acţionează în solidaritate cu ceilalţi, construind legături între diferite mişcări şi părţi ale populaţiei şi reuşind cu succes să se apere, aceştia vor fi mai deschişi faţă de idei mai ambiţioase de a schimba societatea. Măsura în care oamenii iau serios în considerare posibilitatea schimbării depinde de cât de realiste sunt obiectivele acesteia, iar aceasta depinde de ce putere socială au la dispoziţie pentru a lupta pentru asemenea schimbări. WSA se referă la aceste schimbări de mentalitate prin acţiunea colectivă în Where We Stand :

„Economia s-ar opri fără munca noastră. Aceasta este sursa puterii colective a clasei muncitoare. Solidaritatea pe scară largă ca şi grevele generale construiesc în clasa muncitoare o idee a abilităţii noastre de a schimba societatea.”

Importanţa muncitorilor care acţionează „împreună”, formând organitaţii colective de rezistenţă faţă de management, ca o modalitate de a construi puterea, e evidenţiată într-o strofă din „Solidarity Forever”:

„Când inspiraţia sindicatului va curge prin sângele muncitorilor,

Nu va exista nici o putere mai mare sub soare,

Totuşi ce forţă pe pământ e mai slabă decât puterea debilă a unei singure persoane,

Sindicatul ne face puternici.”

 4. Cele două „suflete” ale sindicalismului

Privind tipurile de sindicate existente în ziua de azi e foarte greu să convingem pe cineva – chiar şi pe radicalii dedicaţi– că sindicalismul poate fi o forţă pentru schimbare. E important să ţinem minte circumstanţele care au modelat tipul de sindicalism existent în SUA în zilele noastre şi să privim formele pe care acesta le-a avut în istorie şi în diferite ţări, fiindcă acest lucru ne ajută să ne facem o imagine despre ceea ce poate fi sindicalismul.

Ideea de bază a unui “sindicat” este o formă de organizare a muncitorilor pentru a verifica autocraţia industrială: pentru a forţa managementul să accepte ce dorim sau pentru a-l forţa să evite să facă ceea ce nu dorim. Dar există două tendinţe istorice sau “suflete” ale sindicalismului, iar aceste direcţii distincte s-au exprimat în diferite momente în istoria muncii. Pe de o parte, a existat tendinţa unui sindicalism la nivel local, autonom, controlat de proprii săi muncitori. Pe de altă parte, a existat tendinţa spre un sindicalism birocratic, cu ierarhie plătită în afara locului de muncă, constituit din sindicalişti care nu mai muncesc alături de ceilalţi muncitori, nu simt asupra lor controlul direct al managementului. WSA descrie dezvoltarea formei sindicalismului galben în SUA astfel în Where We Stand:

 „După al doilea război mondial, s-a înrădăcinat controlul sindicatelor americane printr-o structură ierarhică formată din personal plătit. Sindicatele s-au limitat să se concentreze pe probleme economice şi negocieri de rutină, sector cu sector. Grevele generale şi bătăliile anilor dinaintea războiului au devenit o amintire ştearsă. Monopolizarea relaţiilor cu angajatorii de către birocraţia muncii tindea să-i facă pe sindicaliştii din structura ierarhică să fie dependenţi de birocraţie. Muncitorii au început tot mai mult să vadă sindicatul ca pe o agenţie de servicii externă. S-a pus mai puţin accent pe acţiuniile comune ale muncitorilor.”

Acest tip de sindicalism a început să se dezvolte istoric  odată ce baza revoltei muncitorilor a impus acceptarea sindicatelor de către angajatori, forţând concesii, în special pe cele colective. Dar acest tip de sindicalism tinde să submineze contra-puterea muncitorilor, odată ce tinde să concentreze controlul asupra luptelor şi negocierilor în mâinile unei ierarhii plătite, care se teme de riscurile pentru poziţia ei dacă muncitorii se implică în luptă directă, autonomă, care contestă şi ameninţă să treacă de limitele permise de legile capitaliste. Aşadar, sindicatul galben e prins într-o contradicţie pe care nu o poate  rezolva. Nu poate stopa declinul ultimilor 40 de ani, fiindcă doar acţiunile de masă perturbătoare, ca şi grevele şi solidaritatea directă a muncitorilor, au putut dezvolta o contra-putere suficientă. Atâta timp cât rămâne în cuşca legală pe care legile şi tribunalele o impun, are puţină putere de a inversa declinul.

Alternativa este reconstruirea contra-puterii muncitorilor prin re-afirmarea celuilalt “suflet” sau tendinţă în istoria sindicalismului…tendinţa organizaţiei muncitoreşti locale, rebele, independente. Cred că primii gânditori radicali care au stabilit în mod explicit înţelesul contradicţiei dintre caracterul cele două “suflete” a sindicalismului de masă a fost Antonio Gramsci în perioada anilor săi de sindicalism după al doilea război mondial. La acea vreme, Grupul Partidului Socialist a avut o strânsă legătură cu grupul anarho-sindicalist Turin Libertarian pentru a crea un spaţiu radical al mişcării administratorilor din industria metalurgică din Turin. Acesta a fost modelat într-o oarecare măsură după British World War I – de asemenea o mişcare sindicalistă – şi se baza pe întâlniri la locul de muncă independente de sindicatul birocratizat FIOM (Federaţia Muncitorilor Metalurgici). Consiliile administratorilor de magazine erau alese de către diferite sindicate existente în fabrică pentru a forma un corp unic şi unit. Acest proiect a fost preluat apoi de Uniunea Italiană Sindicalistă (USI) – un sindicat format în 1912 după platforma IWW (Industrial Workers of the World), care s-a extins pe urmă în Milano, Genova şi alte zone.

La acea vreme, Federaţia Sindicatelor Social-Democrate Italiene (CGL) dezvoltase deja practica negocierii colective cu angajatorii şi avea o birocraţie de funcţionari plătiţi, iar Gramsci a remarcat preocuparea acestor funcţionari de a-şi salva relaţiile lor cu angajatorii, inclusiv tendinţa acestora de a descuraja acţiunea directă de masă şi revolta.

Astfel, putem înţelege sinicalismul revoluţionar ca fiind o propunere de a construi şi a alimenta tendinţa sindicalismului independent, local, autogestionat, adică o organizaţie de masă a muncitorilor care e independentă, controlată de muncitori şi care lucrează pentru a extinde solidaritatea.

5. Sindicalismul de clasă autogestionat

Folosesc termenul „sindicalism de clasă autogestionat” pentru a mă referi la tipul de uniune muncitorească propusă de sindicalism. Prin „autogestionat” spun că muncitorii controlează direct luptele lor şi controlează direct organizaţiile pe care le formează. Este ceea ce WSA spune despre sindicalism autogestionat în Where We Stand:

„Pentru ca sindicatele să fie autogestionate, se începe cu importanţa adunărilor generale a membrilor pentru luarea deciziilor. Pentru a preveni ca organizaţia să devină dependentă de un număr mic de persoane, posturile comisiilor executive trebuie să fie limitate în timp. Acest lucru trebuie să fie combinat cu o abordare sistematică de formare a membrilor în toate sarcinile necesare funcţionării sindicatului.”

Sindicaliştii-„funcţionari” nu mai suferă nedreptăţiile zilnice care vin din subordonarea faţă de şefi. De multe ori, salariile mari ale birocraţilor sindicalişti din SUA separă oficialii sindicatului de condiţiile de viaţă ale membrilor şi îi încurajează să privească sindicatul ca pe o trambulină personală de a ieşi din rândul clasei muncitoare. Credem că numărul funcţionarilor plătiţi în mişcarea muncitorească trebuie menţinut la un nivel minim. Sindicatele locale ar trebui să evite cât mai mult possibil să aibă oficiali plătiţi. Dacă muncitorii simt că un funcţionar trebuie plătit într-un caz particular, plata trebuie să se limiteze la salariul mediu al muncitorilor… Adevărata autogestiune a unui sindicat merge dincolo de structura formală şi depinde de participarea şi educarea activă a membrilor.

Autogestionarea luptelor a permis în unele cazuri ca sindicaliştii să propună forme autonome de organizare a acestora în afara sindicatelor. Două exemple în acest sens vin din Spania : 1) Lupta din anii ’80 de la Puerto Real împotriva închiderii şantierului naval, în care CNT (minoritate sindicalistă revoluţionară) a avut succes în a-i convinge pe muncitori să se grupeze într-o adunare independentă şi un comitet de grevă pentru a putea lupta cu managementul; gruparea lor era independentă de diferitele sindicate exitente; şi 2) Lupta din 2006 a şoferilor de autobuze din Barcelona pentru a obţine două zile libere pe săptămână, care s-a efectuat prin mai multe greve ale adunării independente şi a comitetului de grevă, formate la iniţiativa CGT şi a unui alt „sindicat minoritar”.

În acestă ultimă situaţie, sindicatul este un fel de organizaţie minoritară militantă ce lucrează pentru a mobiliza marea masă a muncitorilor (inclusiv pe cei care poate au fost mai puţin activi) pentru a se implica în lupte comune prin mijloacele democraţiei directe. După cum a spus Big Bill Haywood, „sindicalismul de clasă încearcă să unească toţi muncitorii împotriva tuturor capitaliştilor.”

Această formă de sindicalism poate fi construită pe luptele muncitorilor împotriva angajatorilor, dar nu se limitează la îmbunătăţirea condiţiilor unui anumit grup de muncitori, sau la un anumit angajator, izolaţi de luptele clasei muncitoare în general. Sindicalismul de clasă devine vizibil în situaţii în care sindicatele şi masele de oameni pornesc greve generale împotriva Statului sau împotriva angajatorilor. De exemplu, grevele generale naţionale pentru 8 ore de muncă pe zi din 1886 au constituit o luptă consolidată şi unită a clasei împotriva angajatorilor în general.

Sindicatele galbene americane au constat întotdeauna în a fi sindicate naţionale ce tind să se concentreze asupra unor lupte izolate, sector cu sector, a muncitorilor. Când preocupările lor se extind la chestiuni de clasă, acestea sunt preluate de către lideri care se angajează să facă lobby şi le cer membrilor să voteze cu democraţii pentru soluţionarea problemelor şi nu să îşi unească acţiunile cu cele ale altor grupări din clasa muncitoare.

WSA face aluzie la acest concept de sindicalism de clasă în Where We Stand :

„Tipul de sindicalism pe care îl susţinem este autogestionat de către cei care-l formează şi care lucrează pentru a răspândi solidaritatea şi pentru a stabili legături între muncitorii din diferite ţări, pentru a încuraja participarea în masă, pentru a lupta împotriva tuturor formelor de inegalitate şi discriminare şi pentru a respinge orice idee de „parteneriat” sau „interese comune” cu angajatorii.”

Sindicalismul de clasă se bazează pe solidaritate, prezentă în sloganul „O lovitură împotriva unuia e o lovitură împotriva tututor”. Dacă acest lucru e realizabil, înseamnă că orice lovitură provocată de diversele forme de opresiune şi experienţă maltratantă adusă diferitelor grupuri (precum cele care au legătură cu rasa, sexul, statutul de imigrant) ale clasei muncitoare nu pot fi ignorate, iar luptele persoanelor din aceste grupuri trebuie să primească sprijin din partea mişcării generale. Altfel spus, mişcarea de clasă trebuie să fie anti-rasistă şi anti-sexistă.

De aproape un deceniu Industrial Workers of the World (IWW) a fost în măsură să menţină o organizaţie a muncitorilor în docurile din Philadelphia, care se bazează pe o înţelegere între muncitorii portuari albi şi cei de culoare, o formă de control organizată de muncitori. În timpul primului război mondial IWW a construit de asemenea un sindicat de muncitori albi şi de culoare în industria lemnului în Louisiana şi Texas – într-o regiune în care această negare a segregării rasiale era interzisă de lege. Această rezistenţă faţă de rasism a avut loc într-un timp în care rasismul era  puternic îndrădăcinat în societate. Şi această rezistenţă a fost în sine o expresie a sindicalismului de clasă.

6. „Emanciparea muncitorilor va  fi opera lor înşişi”

 Acest principiu a fost enunţat de Marx în schiţa principiilor pentru Asociaţia Internaţională a Muncitorilor în 1864. Sindicaliştii revoluţionari au acceptat acest principiu dar într-un mod destul de literar. Pentru ca clasa muncitoare să fie capabilă să preia sistemul social de producţie, trebuie să existe o istorie, o practică de luptă a muncitorilor în locurile de muncă care să prefigureze această schimbare a controlului, în sensul că există o mişcare ce contestă controlul managementului şi dezvoltă un angajament pentru o luptă proprie colectivă, de luare a deciziilor democratice şi autogestionată.

În cursul dezvoltării acestei practici şi ca parte a motivaţiei pentru aceasta, mişcarea are nevoie să dezvolte aspiraţia de a înlocui sistemul capitalist şi autocraţia sa industrială cu autogestiunea colectivă, generalizată în întreaga societate, ce nu se limitează doar la locurile de muncă. Fără o mişcare de masă organizată în acest mod, e greu de întrevăzut cum s-ar putea forma o forţă socială ce are coeziunea, aspiraţia şi capacitatea de a efectua o transformare spre o economie autogestionată. Schimbările ambiţioase pe care le propunem pentru societate cu siguranţă nu vor avea loc printr-o rebeliune spontană. Chiar dacă ar exista o rebeliune socială de masă, fără dezvoltarea unei mişcări conştiente pentru autogestiune şi fără dezvoltarea practicii democratice de autogestiune a organizaţiilor, e foarte probabil ca oamenii să se întoarcă la vechile obiceiuri, să delege din nou puterea politicienilor, „ reprezentanţilor profesionişti”, noilor lideri  şi un alt sistem birocratic.

Mişcarea sindicalistă revoluţionară spaniolă din anii ’20 şi ’30 a pus un accent deosebit asupra pregătirii şi capacităţii – făcându-i pe oamenii obişnuiţi să deţină cunoştintele, abilităţile şi capacitatea de a guverna propriile lor mişcări, de a se organiza ei înşişi şi de a încuraja discuţiile în cadrul clasei muncitoare referitoare la tipul de societate dorită, la modul în care se doreşte să trăim. O instituţie cheie construită de anarho-sindicaliştii spanioli a fost centrul de educaţie populară, care punea la dispoziţie cursuri de alfabetizare, grupuri de studiu, evenimente culturale şi activităţi educaţionale cu obiectivul construirii capacităţii fiecăruia să fie un factor pentru schimbare.

7. „Workmerism” şi Politica Clasei Muncitoare

Lupta de clasă nu are loc doar în locul unde are loc producţia. Sistemul de opresiune a clasei îşi are originea aici dar se extinde în întreaga societate – şi există conflicte de clasă care apar şi în zona consumului –, împotriva proprietarilor, pentru a apăra serviciile publice şi transportul public şi educaţia. Aşa cum lupta muncitorilor împotriva angajatorilor s-a transformat adesea în conflicte cu instituţiile Statului – poliţia, tribunalele, etc. – acest lucru este valabil şi pentru alte conflicte de clasă în societate în general. Acest lucru înseamnă că politica clasei muncitoare nu se poate reduce doar la politica sindicalismului muncitorilor la locul de muncă.

 Luptele la locul de muncă, precum şi cultura solidarităţii muncitorilor şi lupta directă uneori duc la o stare de spirit numită „workerism”. O obiecţie adusă sindicalismului a fost că încearcă să reducă politica de clasă la workerism. Deşi acest lucru a fost o caracteristică a sindicalismului în trecut, au existat de asemenea situaţii în care sindicalismul a îmbrăţişat luptele comunităţii în general, cum ar fi grevele chiriaşilor CNT în Barcelona în 1931 şi cele ale CGT-Mexic în Vera Cruz în anii ’20.

Mai mult decât atât, în descrierea pe care am făcut-o sindicalismului de clasă am afirmat că sindicalismul trebuie să caute legături mai ample în construirea unei lupte de clasă împotriva claselor dominante şi a instutuţiilor acestora. Aceasta înseamna totodată construirea alianţelor cu organizaţii din comunitate, cum ar fi cu minorităţiile existente, organizaţiile de chiriaşi sau cele care luptă pentru mediul înconjurător. În zilele noastre, sindicatele revoluţionare din Spania (CNT şi CGT) au pus un accent deosebit pe construirea unui bloc mai cuprinzător al clasei muncitoare în lupta împotriva plutocraţiei şi a instituţiilor ei, căutând să stabilească legături cu ecologiştii, squaterii, cu Indignados, echivalentul spaniol pentru mişcarea Occupy.

La fel cum societatea capitalistă a fost construită prin diferite forme de opresiune sau de inegalitate sistemică, trebuie să se abordeze nevoia ca alianţele mişcărilor sociale de transformare a societăţii să considere toate aceste forme de inegalitate socială, şi nu doar cele legate de clasă sau de structura economică. Aceasta înseamnă că mişcarea de masă a muncitorilor trebuie să lupte împotriva rasismului şi sexismului atât din interiorul ei şi cât şi în afara locurilor de muncă.

8. Autonomia Organizaţiilor de Masă

 Un principiu al sindicalismului autogestionat este acela al autonomiei clasei muncitoare… independenţa faţă de angajatori, politicieni, partide politice şi guvern. Problema e că dependenţa de alegeri şi de partide tinde să stea în calea deciderii şi dezvoltării propriei mişcări a clasei muncitoare şi a alegerii propriei agende pentru schimbare socială. Devine limitată la ce este acceptabil pentru oamenii ce ocupă poziţii birocratice sau capitaliste în societate. Mişcarea tinde să devină concentrată în jurul unor anumiţi lideri şi a rolului lor în Stat.

Problema autonomiei organizaţiilor de masă înseamnă respingerea conceptului leninist a unei direcţiuni a „partidului de avangardă”. După primul război mondial, organizaţiile sindicaliste revoluţionare iniţial s-au aliniat în sprijinul Revoluţiei Ruse. Totuşi, când Partidul Comunist rus a iniţiat o nouă internaţională muncitorească revoluţionară în 1921, au insistat că aceste sindicate sunt „curele de transmisie” ale partidului. Din acest motiv, sindicatele revoluţionare au părăsit Internaţionala Comunistă şi afiliaţii acesteia şi au format o nouă Asociaţie Internaţională a Muncitorilor în 1922. Neînţelegerea de bază a fost provocată de opoziţia leninistă faţă de principiul sindicalist al autonomiei sau independenţei organizaţiilor de masă.

9. Socialismul Libertar şi Puterea Populară

Obiectivul sindicalismului revoluţionar este o societate socialistă libertară, autogestionată, şi nu doar autogestiunea muncitorilor la locul de muncă. Aceasta înseamnă că scopul producţiei sociale se modifică de la a produce venituri de piaţă şi de la a îmbogăţi proprietarii la a fi în folosul  şi în beneficiul uman şi pentru bunăstarea celor care muncesc.

Când organizaţiile sindicaliste revoluţionare spaniole au expropriat mii de firme şi au pus adunările muncitorilor să aleagă consiliile de coordonare şi control în 1936, obiectivul  nu a fost ca fiecare firmă să fie proprietatea privată a muncitorilor. După cum afirma la acea vreme Diego Abad de Santillan, CNT a fost „o mişcare anti-capitalistă, anti-proprietari”, iar organizaţiile muncitorilor nu aveau să fie „proprietarele” locurilor de muncă ci „doar administratorele la serviciul întregii societăţi”.

Sindicaliştii resping strategia de încercare a construirii socialismului prin Stat. Statul în sine, în mod inerent, este o instituţie ce susţine şi protejează interesele clasei dominante exploatatoare. Acest lucru este evidenţiat de modul în care statul însuşi e structurat… concentrarea controlului în mâinile câtorva – diferiţi politicieni, judecători, procurori, administratori, militari şi poliţişti. Această clasă birocratică prezidează asupra muncitorilor sectorului public într-un mod similar ca cel al patronilor din sectorul privat.

Sindicalismul revoluţionar oferă clasei muncitoare strategia unei dezvoltări directe a contra-puterii proprii şi o modalitate de a construi o mişcare pentru a prelua controlul producţiei sociale, înlocuind clasele dominante. Dar schimbarea în organizarea socială într-o perioadă de transformare socială trebuie să includă înlocuirea Statului cu un nou sistem de guvernare populară – o formă directă de autogestionare a chestiunilor publice precum şi un mijloc coerent pentru ca schimbările structurii să poată apăra beneficiile câştigate de clasa muncitoare pe parcursul aceastei transformări.

Socialismul de stat în ambele sale forme, democratice şi leniniste, s-a angajat istoric să rămână loial ideii că socialismul trebuie să se realizeze prin intermediul unui partid politic care să preia controlul Statului. Partidele social-democrate din Europa iniţial au susţinut socialismul, dar reapariţia acestora în procesul electoral a diminuat angajamentul pentru o schimbare fundamentală. De la mijlocul secolului al 20-lea, politica acestora s-a redus la „gestionarea” capitalismului … dar lăsând capitaliştii să deţină controlul locurilor de muncă şi activelor economice. De-a lungul ultimelor câteva decenii, elitele capitaliste şi-au folosit activele pentru a se implica într-un asalt sistemic asupra claselor muncitoare şi asupra „statelor sociale” în diferite ţări unde social-democraţia a fost odată forţa dominantă în politică.

Sindicalismul revoluţionar respinge ideea încercării obţinerii controlului asupra puterii de Stat. Statul este organizaţie care are o structură de sus în jos, care îl face potrivit pentru a proteja interesele claselor dominante exploatatoare. Muncitorii din sectorul public se subordonează şefilor şi puterea e concentrată în mâinile câtorva oameni. În toate cazurile în care partidele leniniste au preluat puterea de stat acest lucru a condus la noi sisteme birocratice de dominaţie de clasă. Clasa muncitoare a rămas o clasă subordonată, exploatată.

Totuşi, o societate transformată, în care clasa muncitoare preia puterea asupra producţiei sociale, trebuie să se rupă şi de maşinăria învechită a Statului şi să o înlocuiască cu un sistem nou de auto-guvernare directă populară. Şi aceasta este o formă de „preluare a puterii” în sensul că noua organizare a puterii nu împuterniceşte nici o clasă dominantă ci, dimpotrivă, e o preluare a puterii de către masele înseşi, prin organizarea democraţiei directe, prin adunările la locul de muncă şi în cartiere şi prin delegaţi pe care ei înşişi îi aleg să organizeze organizaţii cum ar fi  consiilile de coordonare sau de congres. Scopul este o structură socială unde oamenii participă şi controlează deciziile în măsura în care acestea îi afectează – autogestiune generalizată.

În expunerea mea asupra sindicalismului revoluţionar încerc să stabilesc ce însemnătate poate avea acesta în prezent. Un sindicalism revoluţionar pentru zilele noastre nu va fi acelaşi ca în anii ’30 sau începutul anilor 1900. Sindicalismul nu este un set de doctrine îngheţat, ci o abordare pentru auto-emanciparea clasei muncitoare care a evoluat de-a lungul deceniilor de la începuturile sale în Asociaţia Internaţională a Muncitorilor din anii 1860-70. Ideile sindicalismului revoluţionar au fost dezvoltate istoric de către muncitori militanţi autodidacţi, organizatori şi anumiţi jurnalişti. Anumite idei au rămas constante, cum ar fi sindicalismul de clasă autogestionat, independenţa şi angajamentul clasei muncitoare pentru obiectivul unei forme de socialism bazat pe autogestiunea muncitorilor, dar formele concrete de organizare sau abordările organizării au variat, iar înţelegerea complexităţii societăţii capitaliste s-a dezvoltat de asemenea de-a lungul anilor.