Anarhismul ca teorie de organizare – Colin Ward

S-ar putea crede că descriind anarhismul ca teorie de organizare propun un paradox deliberat: „anarhia” s-ar putea considera a fi, prin definiție, opusul organizării. De fapt, prin „anarhie” se înțelege absența guvernului, lipsa autorității. Poate exista organizare socială, fără autoritate, fără guvern? Anarhiștii susțin că poate fi, și de asemenea, afirmă că se dorește să existe. Ei afirmă că, la baza problemelor noastre sociale este principiul guvernării. Sunt, la urma urmei, guvernele care pregătesc de război și duc războaie, chiar dacă tu esti obligat să lupţi în acestea şi să le plăteşti; bombele de care sunteți îngrijoraţi nu sunt bombele atribute anarhiștilor de către caricaturiști, ci bombele pe care guvernele le-au perfecționat, pe cheltuiala ta. Până la urmă, guvernele fac si aplica legile care permit „celor care au” să rețină controlul asupra bunurilor sociale, mai degrabă decât să le împartă cu „cei care nu au”. Principiul autorității este, cel care asigură faptul că oamenii vor lucra pentru altcineva pentru cea mai mare parte a vieții lor, nu pentru că s-ar bucura de ea sau că ar avea orice control asupra muncii lor ci pentru că ei o văd ca singurul mijloc de trai.

Am spus că este guvernul care face război și pregătește pentru războaie, dar, evident, nu este doar guvernul – puterea unui guvern, chiar și dictatura cea mai absolută, depinde de acordul tacit al guvernaților. De ce oamenii consimțesc a fi guvernați? Nu este doar frica: cum pot milioane de oameni să se teamă de un grup mic de politicieni? Asta se datorează faptului că ei subscriu la aceleași valori ca și guvernanții lor. Conducătorii și condușii, deopotrivă cred în principiul autorității, al ierarhiei, a puterii. Acestea sunt caracteristicile principiului politic. Anarhiștii, care au distins întotdeauna între stat și societate, aderă la principiul social, care poate fi văzut oriunde oamenii se unesc într-o asociație bazată pe o nevoie comună sau un interes comun. „Statul”, a declarat anarhistul german Gustav Landauer, „nu este ceva care poate fi distrus de o revoluție, ci este o condiție, o anumită relație între ființele umane, un mod de comportament uman; l-am distruge prin contractarea altor relații, prin comportament diferit „.

Oricine poate vedea că există cel puțin două tipuri de organizare. Există tipul care este forțat asupra ta, care este condus de sus, și există tipul care este condus de jos, care nu pot forța să faci ceva, în care ești liber să aderi sau liber să părăseşti. Am putea spune că anarhiștii sunt oameni care doresc să transforme toate tipurile de organizare umană, în tipul de asociere voluntară, unde oamenii pot ieşii și începe unul de-al lor, în cazul în doresc. În evaluarea acelei cărți neserioase, dar utile „Legea lui Parkinson”, am încercat să enunț patru principii în spatele teoriei anarhiste de organizare: că ar trebui să fie (1) voluntară, (2) funcțională, (3) temporară, și (4) mică. Aceasta ar trebui să fie voluntară, din motive evidente. Nu există nici un rost pledând pentru libertatea individuală și responsabilitate dacă vom pleda pentru organizațiile în care apartenența este obligatorie. Aceasta ar trebui să fie funcțională și temporară tocmai pentru că permanența este unul dintre acei factori care îngreunează arterele unei organizații, dându-i un interes legitim în propria supraviețuire, în care servește interesele titularilor, mai degrabă decât funcția sa.

Aceasta ar trebui să fie să fie mică tocmai pentru că în grupuri mici, față-în-față, tendințele birocratizatoare și ierarhice inerente în cadrul organizațiilor au o mică oportunitate de a se dezvolta. Însă, din acest punct final, dificultățile noastre apar. Plecând de la premisa că un grup mic poate funcționa anarhic, suntem confruntaţi cu problema tuturor acelor funcții sociale pentru care organizația este necesară, dar care se impune pe o scară mult mai mare. Ei bine, „am putea răspunde cum au răspuns unii anarhiști ,” dacă organizațiile mari sunt necesare, atunci nu vrem să facem parte. Putem să ne descurcăm şi fără acestea.” Putem spune că asta este în regulă, dar dacă propagăm anarhismul ca o filozofie socială trebuie să luăm în considerare și să nu ne sustragem de adevărurile sociale. Mai bine spunem „Să găsim modalități în care funcțiile de mari dimensiuni pot fi defalcate în funcții care pot fi organizate de către grupuri mici funcționale și apoi legăm aceste grupuri într-o manieră federală.” Gânditorii anarhiști clasici, vizând organizarea viitoare a societății, gândit în ceea ce privește două tipuri de instituții sociale: ca unitatea teritorială, comuna, un cuvânt francez care s-ar putea considera ca echivalent al „parohiei”, sau cuvântul rusesc „soviet”, în sensul său inițial, dar care are și o conotație a instituțiilor din sat vechi de cultivare a terenurilor în comun; și sindicatul, un alt cuvânt francez din terminologia sindicală, sindicat sau consiliul muncitorilor ca unitatea de organizare industrială. Ambele au fost considerate ca unităţi locale e mici dimensiuni care se vor uni într-o federaţie  pentru problemele ample, dar păstrându-şi în acelaşi timp autonomia, unul federativ teritorial iar celălalt industrial.

Cel mai apropiat lucru de principiul federativ propus de Proudhon şi Kropotkin în experienţa politică uzuală ar fi sistemul federativ elveţian, mai degrabă decât cel american.Şi fără a lauda sistemul politic elveţian, putem observa că 22 (în prezent26) de cantoane independente ale Elveţiei alcătuiesc o federaţie de succes. Este o federaţie de unităţi similare, de celule mici, iar limitele cantoanelor depăşesc graniţele lingvistice şi etnice, astfel încât, spre deosebire de multe alte federaţii nereuşite, confederaţia nu e dominată de una sau mai multe unităţi puternice. Fiindcă problema federaţiei nu e diviziunea ci uniunea, după cum afirmă Leopold Kohr în „The Breakdown of Nations” :

„În fiecare duminică, locuitorii din zeci de comune se îndreaptă spre cabinele de votare pentru a-şi alege funcţionarii publici, să ratifice diverse cheltuieli sau să decidă dacă să se construiască un drum sau o şcoală; după soluţionarea problemelor comunei, se tratează de alegerile cantonale şi se votează asupra problemelor cantonale; în sfârşit…se decide asupra problemelor federale. În unele cantoane, poporul suveran încă se întâlneşte în maniera lui Rousseau pentru a discuta de probleme de interes comun. Se poate spune că această formă antică de întrunire nu de decât o tradiţie evlavioasă cu o anumită valoare ca atracţie turistică. Dacă este aşa, trebuie să privim resultatele democraţiei locale. Cel mai simplu exemplu este sistemul feroviar elveţian, care e cea mai mare reţea din lume. Cu mare sacrificiu şi foarte greu, s-a făcut pentru a servi nevoile celor mai mici localităţi şi a văilor celor mai îndepărtate, nu din motive de plată, ci pentru că aceasta a fost voinţa poporului. Acesta este rezultatul luptelor politice. În secolul 19, “mişcarea democratică feroviară” a adus micile comunităţi elveţiene în conflict cu oraşele mari, care au avut planuri de centralizare…Şi dacă comparăm sistemul elveţian cu cel francez, care, cu regularitate geometrică admirabilă, e centrat în Paris astfel încât prosperitatea sau declinul, viaţa sau moartea unor întregi regiuni, a depins de calitatea legăturii cu capitala, putem observa diferenţa între un stat centralizat şi o alianţă federativă. Harta feroviară e uşor citită dintr-o privire, dar să suprapunem acum activitatea economică şi mişcarea populaţiei. Distribuţia activităţii industriale pe tot cuprinsul Elveţiei, chiar şi în zonele periferice, justifică puterea şi stabilitatea structurii sociale ale ţării şi au prevenit acele concentraţii ale industriei oribile din secolul al 19-lea, cu mahalalele sale şi cu proletariatul său dezrădăcinat. Citez toate acestea, aşa cum am menţionat, nu ca să laud democraţia elveţiană, ci pentru a indica că principiul federativ care este în centrul teoriei sociale anarhiste, merită mai multă atenţie decât primeşte în manualele de ştiinţe politice. Chiar şi în contextul instituţiilor politice comune, adoptarea sa are un efect de anvergură.

O altă teorie anarhistă de organizare e aceea pe care am putea-o numit teoria ordinii spontane: că, dată o nevoie comună, un grup de oameni vor dezvolta ordine din caos, prin încercări şi erori, prin imporivizare şi experimentare – această ordine fiind mai durabilă şi mai strâns legată de nevoile lor decât orice tip de ordine impusă din exterior.

Kropotkin a dezvoltat această teorie din observaţiile istorice ale societăţii umane şi a biologiei sociale care au contribuit la cartea sa Ajutor Reciproc şi s-a putut observa în majoritatea situaţiilor revoluţionare, în organitaţiile ad hoc care apar după catastrofele naturale sau în orice activitate unde nu există o formă organizaţională sau o ierarhie autoritară. Acestui concept i s-a dat numele de Control Social în cartea cu acelaşi nume de Edward Allsworth Ross, care a citat cazuri de societăţi de „frontieră”, unde , prin măsuri neorganizate sau informale, ordinea este menţinută efectiv fără existenţa unei autorităţi constituite. „Simpatia, socialibitatea, simţul justiţiei şi resentimentul sunt competente, în circumstanţe favorabile, pentru a stabili de sine stătătoare o ordine adevărată, naturală, adică, o ordine fără design sau artă.”

Un exemplu interesant al elaborării acestei teorii este Centrul de Sănătate Pioneer de la Peckham, Londra, început în deceniul de dinaintea războiului de către un grup de medici şi biologi care au dorit să studieze natura sănătăţii şi a comportamentului sănătos în loc să studieze boala, ca restul din profesia lor. Au decis că modul de a face acest lucru este prin a începe un club unde membrii aderă ca familie şi pot beneficia de o varietate de facilităţi, inclusiv o piscină, un teatru, o creşă, în schimbul unui abonament familial şi acceptând examinări medicale periodice. S-a oferit consiliere, nu tratament. Pentru a trage concluzii valide, biologiştii de la Peckham au considerat necesar să poată observa fiinţe umane libere – libere să acţioneze după bunul plac şi să-şi exprime dorinţele. Aşadar, nu existau reguli sau lideri.”Am fost singura persoană cu autoritate”, a declarat dr. Scott Williamson, fondatorul, „şi am folosit-o pentru a opri pe oricine de a exercita orice autoritate”. În primele opt luni a fost haos. „ Cu primii membrii-familie”, spune un observator, „a sosit o hoardă de copii indisciplinaţi care foloseau întreaga clădire precum ar folosi o stradă vastă londoneză. Urlând şi fugind ca nişte huligani în toate clădirile, stricând echipament şi mobilier, au făcut viaţa un intolerabilă pentru toţi”. Totuşi, Scott Williamson „a insistat că liniştea trebuie restabilită doar de răspunsul copiilor faţă de varietatea de stimuli plasaţi în calea lor” şi „ în mai puţin de un an haosul s-a redus la ordine în care grupurile de copii puteau fi vazute înnotând, patinând, mergând cu bicicleta, folosing sala de sport sau jucându-se un joc, citind ocazional o carte în bibliotecă…alergăturile şi urletele erau amintiri.”

Exemple mai tramatice de fenomene asemănătoare sunt povestite de acei oameni care au fost suficient de curajoşi, sau suficient de încrezători să instituie comunităţi auto-guvernate non-punitive de infractori sau copii neadaptaţi. August Aichhorn şi Homer Lane sunt exemple. Aichhorn a condus aceea instituţie faimoasă în Viena, descrisă în cartea sa Wayward Youth. Homer Lane a fost acela care, după experimente în America, a stabilit în Marea Britanie o comunitate a infractorilor minori, fete şi băieţi, numită The Little Commonwealth. Lane obişnuia să declare că „Libertatea nu poate fi dată.Este dobândită de către copil prin descoperire şi invenţie”. Convins de acest principiu, Howard Jane afirmă că „am refuzat să impun copiilor un sistem de guvernare copiat după instituţiile lumii adulte. Structura auto-guvernantă a Little Commonwealth a fost creată de către proprii copii, încet şi dureros pentru a le satisface propriile nevoi.

Anarhiştii cred în grupuri fără lideri, iar dacă această frază vă este cunoscută, se datorează paradoxului cunoscut ca tehnica grupului fără lideri adoptată în armatele britanice şi americane în timpul războiului – ca mijloc pentru a alege liderii. Psihiatrii militari au învăţat că trăsăturile de lider sau adept nu se expun în izolare. Ele sunt, după cum scrie unul dintre ei, „ relative la o situaţie socială specifică – şefia variază de la o situaţie la alta, de la un grup la altul”. Sau după cum afirmă anarhistul M. Bakunin acum sute de ani, „ Primesc şi ofer – aşa e viaţa umană. Fiecare dă şi primeşte ordine la rândul său. Aşadar nu există o autoritate fixă şi constantă, ci un schimb continuu de autoritate şi subordonare reciprocă, temporară şi, mai presus de toate, voluntară.” Acest aspect al şefiei a fost bine explicat în cartea Health the Unknown, a lui John Comerford, despre experimentul Peckham:

„Cum această vârstă e obişnuită cu şefia artificială…e greu de realizat adevărul că liderii nu necesită o pregătire sau o numire specifică, ci apar spontan când condiţiile le impun.Studiind membrii centrului liber Peckham, oamenii de ştiinţă observatori au văzut neîncetat cum un membru a devenit instinctiv liderul pentru a satisface nevoile unui anumit moment, iar acesta a devenit instinctiv lider şi nu a fost recunoscut oficial ca atare. Astfel de lideri au apărut şi au dispărut de acord cu fluxul necesar al Centrului. Fiindcă nu au fost numiţi conştient, aceştia nu au fost înlăturaţi conştient (după ce şi-au îndeplinit scopul). Liderului nu i s-a arătat nici un fel de recunoştinţă deosebită a membrilor atât în timpul îndrumării acestuia cât şi după serviciile prestate. Au urmat îndrumarea lui atâta timp cât aceasta a fost folositoare şi e ceea ce doreau. Se îndepărtau de acesta fără regrete când o oarecare experienţă le atrăgea atenţia spre o nouă aventură, care la rândul său îşi avea liderul spontan, sau când propria lor conştiinţă a fost de o natură încât orice şefie constrânsă ar însemna o limitare. Aşadar, o societate, dacă e lăsată să se exprime spontan, date circumstanţe favorabile, rezolvă propria salvare şi atinge o armonie de acţiune pe care şefia impusă nu o poate creea.”

Să nu ne lăsăm înşelaţi de caracterul rezonabil al acestor afirmaţii. Conceptul anarhist al liderului este foarte revoluţionar în implicaţiile pe care le are, după cum puteţi observa în jur, în funcţionare se vede peste tot conceptul opus: acela al şefiei ierarhice, autoritare, privilegiate şi permanente. Există foarte puţine studii comparative disponibile asupra efectelor acestor două abordări  de organizare a muncii contrare. Două dintre ele le voi prezenta mai târziu, altul, despre organizarea birourilor de arhitectură, a fost elaborat de către Institute of British Architects în 1962 sub titlul Arhitectul şi Biroul său.Echipa care a pregătit acest raport a găsit două abordări diferite a procesului de design, care au dat naştere la diferite moduri de lucru şi diferite metode de organizare. Pe unul l-au catalogat ca fiind centralizat, caracterizat prin forme autocratice de control, iar celălalt a fost numit dispersat, care promova ceea ce ei au numit „o atmosferă informală de idei libere.” E vorba de o problemă foarte prezentă printre arhitecţi. Dl. W.D.Pile, care în calitate oficială a ajutat la sponsorizarea arhitecturii britanice postbelice de succes remarcabil, precizează că printre calităţile pe care le caută la un membru al echipei de construcţii este : „El trebuie să creadă în ceea ce eu numesc organizare non-ierarhică a muncii. Munca trebuie să fie organizată pe sistemul de repertoriu, nu pe sistemul de stea. Adesea liderul poate fi nou ca membru al echipei. Acest lucru va fi acceptat doar dacă se acceptă în general că proeminenţa este cu ideia cea mai bună şi nu cu cine e senior.” Iar unul dintre marii noştrii arhitecţi, Walter Gropius, proclamă ceea ce el numeşte „colaborare între oameni, ce va elibera instinctele creative a individului în loc să le sufoce. Esenţa unei astfel de tehnici ar fi să sublinieze libertatea individuală de iniţiativă, în locul direcţiei autoritare a unui şef…sincronizând efortul individual printr-o dăruire şi primire continuă a membrilor săi…”

„ Acest lucru ne duce la un alt fundament al teoriei anarhiste, ideea controlului muncitorilor a industriei. Foarte mulţi oameni consideră că aceasta e o idee atractivă, dar care nu se poate realiza (şi, în consecinţă, nu merită luptat pentru aceasta) datorită amplorii şi complexităţii industriei moderne. Cum îi putem convinge de contrariul? În afară de a sublinia modul în care schimbarea surselor de putere fac ca concentrarea industriei să fie arhaică, şi cum schimbările metodelor de producţie fac inutilă concentrarea unui număr vast de persoane, probabil cea mai bună metodă de a convinge oamenii că controlul muncitorilor este o propunere de scală largă a industriei fezabilă ar fi prin a indica exemplele de succes pe care socialiştii le-au numit de „atentate la control”. Au un efect parţial şi limitat, dar indică că muncitorii au capacitatea de organizare, pe care mulţi neagă că o au.

Permiteţi-mi să ilustrez acest lucru prin două întâmplări recente în industria de scară largă modernă. Întâi, sistemul de gaşcă de la Coventrz, a fost descris de către un profesor american de inginerie industrială şi management, Seymour Melman, în cartea sa Decision-Making and Productivity.A căutat, printr-o comparaţie detaliată a fabricării unui produs similar, tractorul Fergunson, în Detroid şi Coventry,Anglia, să “demonstreze că există alternative reale pentru regula managerială a producţiei.” Relatarea sa a modului de operare de gaşcă este confirmată de un muncitor inginer de la Coventry, Reg Wright, în două articole din Anarchy.

Despre fabrica Standard de tractoare în perioada până în anul 1956 când aceasta a fost vândută, Melman scrie : „ În această firmă vom arăta că în acelaşi timp: mii de muncitori operează practic fără supraveghere după cum e înţeleasă convenţional şi cu o productivitate ridicată; s-a plătit cel mai mare salariu din industria britanică; se produceau produse de calitate înaltă la preţuri acceptabile în fabrici extensiv mecanizate; managementul îşi desfăşura activitatea la costuri neobişnuit de mici; de asemenea, muncitorii aveau un rol substanţial în procesul de luare a deciziilor referitoare la producţie.” Din punctul de vedere al muncitorilor din producţie, „sistemul de gaşcă conduce la urmărirea produsului în loc să ţină evidenţa persoanelor.” Melman contrastează „competiţia prădătoare” ce caracterizează sistemul managerial de luare a deciziilor cu sistemul de luare a deciziilor a muncitorilor în care „Trăsătura cea mai caracteristică a procesului de formulare a deciziilor este aceea de reciprocitate în procesul decizional, autoritatea finală fiind în mâinile grupului de muncitori însuşi.” Sistemul de gaşcă, după cum l-a descris, este asemănător cu sistemul contractului colectiv susţinut de G.D.H. Cole, care a afirmat că „Efectul ar fi acela de la lega membrii grupului împreună într-o organizaţie comună sub auspiciile şi control comun şi să se emancipeze printr-o disciplină exterioară în ceea ce priveşte metoda de muncă.”

Al doilea exemplu provine din nou de la un studiu comparativ al diferitelor metode de organizare a muncii, elaborat de Institutul Tavistock la sfârşitul anilor 1950, apărut în Organisational Choice a lui E.L. Trist şi în Autonomous Group Functioning a lui P.Herbst.Importanţa acestuia se poate vedea din cuvintele de început: „Acest studiu se referă la un grup de mineri care s-au alăturat pentru a dezvolta un nou mod de a munci împreună, planificând tipul de schimbare pe care vor să o adopte şi testând-o în practică.” Noul tip de organizare a muncii care a ajuns să fie cunoscut în industrie ca munca compozit, a apărut în ultimii ani spontan într-un număr diferit de cariere de cărbune din nord-estul Durham-ului. Rădăcinile sale se află într-o tradiţie anterioară care a fost aproape complet înlăturată în cursul ultimului secol de către introducerea tehnicilor de muncă bazate pe segregarea sarcinilor, statutul diferenţial şi plata şi controlul ierarhic exterior.” Celălalt raport arată că studiul demonstrează că organimele auto-regulate, de auto-dezvoltare sunt capabile să se menţină într-un stadiu stabil de productivitate crescută.” Autorii descriu acest sistem într-un mod care evidenţiază relaţia cu gândirea anarhistă:

„Organizarea muncii compozit poate fi descrisă ca fiind aceea în care grupul preia întreaga responsabilitate al ciclului total de operaţii implicate în industria minieră.Nici un membru al grupului nu are un rol fix de muncă. În schimb, aceştia muncesc în funcţie de cerinţele sarcinii în curs. În limitele cerinţelor de siguranţă şi tehnologice, sunt liber să dezvolte propria lor formă de organizare şi de îndeplinire a sarcinii. Nu sunt supuşi nici unei autorităţi externe în această privinţă, iar în cadrul grupului însuşi nu există nici un membru care preia o funcţie formală de lideranţă directivă.În timp ce munca de extragere a cărbunelui este împărţită în între patru la opt rolul, efectuate  de echipe diferite, fiecare plătită diferit, în grupul compozit de muncă membrii nu mai sunt plătiţi direct pentru fiecare sarcină dusă la capăt. În schimb, acordul salarizării e bazat pe negocierea preţului pe tonă de cărbune produsă de către echipă.Venitul obţinut este împărţit egal între membrii echipelor.”

Aceste lucrări pe care le-am citat au fost scrise de specialişti în domeniul productivităţii şi organizării industriale, dar lecţiile lor sunt clare pentru cei ce sunt interesaţi de ideia controlului muncitoresc. Confruntaţi cu obiecţia că, chiar dacă se poate dovedi că grupurile autonome se pot organiza la scară largă şi pentru sarcini complexe, nu s-a demonstrat că acestea se pot coordona cu succes, vom recurge din nou la principiul federativ. Nu este nimic ciudat în ideea că un număr mare de unităţi industriale autonome se pot federa şi îşi pot coordona activităţile. Dacă călătoriţi în întreaga Europă treceţi prin liniile unei duzine de sisteme feroviare – capitaliste şi comuniste- coordonate printr-un acord liber între diferitele părţi, fără nici o autoritate centrală. Puteţi trimite o scrisoare oriunde în lume, dar nu există nici o autoritate poştală mondială, – reprezentanţii diferitelor autorităţi poştale pur şi simplu ţin un congres în jur de odată la cinci ani.

Existe tendinţe, observabile în aceste experimente ocazionale a organizării industriale, în abordări noi ale problemelor de delincvenţă şi dependenţă, în educaţie şi organizare a comunităţii şi în „dezinstituţionalitarea” spitalelor, azilurilor, caselor pentru copii şi aşa mai departe, care au multe în comun şi care funcţionează contrar cu ideile acceptate general despre organizare, autoriate şi guvernare.

Teoria cibernetică cu accentul pus pe auto-organizarea sistemelor, precum şi speculaţiile cu privire la efectele sociale ulterioare de automatizare, duc spre o direcţie revoluţionară similară. George şi Louise Crowlez, de exemplu, în comentariile lor ale raportului comisiei ad-hoc pentru Triple Revolution (Monthly Review,Nov. 1964) remarcă faptul că: „Considerăm nu mai puţin rezonabil să postulăm o societate functională fără autoritate cum să postulăm un univers ordonat fără zeu.Aşadar cuvântul anarhie pentru noi nu e încărcat de conotaţii ca dezordine, haos sau confuzie. Pentru fiinţele umane, trăind în condiţii de non-competitivitate de libertate faţă de trudă şi cu prosperitate universală, anarhia este pur şi simplu starea corespunzătoare a societăţii.”

În Marea Britanie, profesorul Richard Titmuss remarcă faptul că ideile sociale pot fi la fel de importante în secolul următor precum sunt inovaţiile tehnologice. Consider că ideile sociale ale anarhismului : grupuri autonome, ordine spontană, control muncitoresc, principiul federativ, însumează o teorie coerentă de organizare socială care este o alternativă valabilă şi realistă pentru filozofia socială autoritară, ierarhică şi instituţională pe care o observăm în aplicare în jurul nostru. Omul va fi obligat, declara Kropotkin, „să găsească noi forme de organizare a funcţiilor sociale pe care Statul le îndeplineşte prin birocraţie” şi a insistat că „ atâta timp cât acest lucru nu se va face, nimic nu se va face.” Cred că am descoperit care ar trebui să fie aceste noi forme de organizare. Acum trebuie să creăm oportunităţile de a le pune în practică.