Sistemul Salarial – Partea 2: Sistemul Colectivist de Salarizare (P.Kropotkin)

Să examinăm îndeaproape acest sistem de remunerare a muncii, stabilit de către colectiviştii englezi, germani şi italieni.

Se rezumă la aceasta: Toată lumea munceşte, fie pământul, fie în fabrici, în şcoli, în spitale, etc. Ziua de muncă e reglementată de către stat, căruia îi aparţin pământurile, fabricile, mijloacele de comunicare şi tot restul. Fiecare muncitor, muncind o zi, primeşte o notă de muncă, să spunem ştampilată cu următoarele cuvinte: opt ore de muncă. Cu această notă poate obţine orice fel de bunuri în magazinele de stat sau în diferite companii. Nota este divizată în aşa fel încât se poate cumpăra cu o oră de muncă carne, cu zece minute chibrite, cu jumătate de oră tutun.După Revoluţia Colectivistă, în loc să se spună „doi lei de săpun”, se va spune „cinci minute de săpun”.

Majoritatea colectiviştilor, fideli distincţiei stabilite de către economiştii clasei de mijloc (şi, de asemenea, de către Marx) între munca calificată şi cea necalificată, ne spun că cea calificată sau truda profesională trebuie răsplătită un anumit număr de ori mai mult decât cea necalificată. Astfel, o oră de muncă a unui medic ar trebui să fie considerată ca echivalentă cu două sau trei ore de muncă al asistentei, sau ca trei ore a unui muncitor necalificat.” Munca profesională sau calificată va fi un multiplu al muncii simple”, spune colectivistul Gronlund, fiindcă acest tip de muncă necesită o ucenicie mai mult sau mai puţin de durată.

Alţi colectivişti, de exemplu marxiştii francezi, nu fac această distincţie. Ei proclamă „egalitate de salarii”. Doctorul şi profesorul vor fi plătiţi (în note de muncă) cu aceaşi valoare ca şi terasierul. Opt ore petrecute muncind în spital vor valora cât opt ore de muncă necalificată în mine sau fabrici.

Alţii fac încă o altă concesie: recunosc că munca dezagreabilă sau nesănătoasă, ca şi cea din sistemul de canalizare, ar trebui plătită mai mult decât munca agreabilă. Aceştia spun că o oră de muncă în canalizări ar trebui să valoreze cât două ore ale unui profesor. Unii colectivişti susţin remuneraţia completă pe corporaţie. Aşadar, o corporaţie poate spune: „Avem  o sută de tone de oţel. Pentru a le produce, muncitorilor noştrii le-au trebuit zece zile; cum ziua de muncă are 8 ore, înseamnă opt mii de ore de muncă pentru o sută de tone de oţel; optzeci de ore pe tonă.” După care Statul le va plăti opt mii de note de muncă de câte o oră, iar aceste opt mii de note se vor distribui între colegii de la topitorie după cum consideră aceştia mai bine.

Sau, din nou, dacă o sută de mineri au petrecut douăzeci de zile muncind pentru a extrage opt mii de tone de cărbune, cărbunele ar valora două ore pe tonă şi cele şaisprezece mii de note de muncă pentru fiecare oră primite de către sindicatul minerilor vor fi împărţite între aceştia după cum consideră corect.

Dacă vor exista conflicte: dacă minerii protestează şi spun că o tonă de oţel ar trebui să coste şase ore de muncă în loc de opt; sau dacă profesorul evaluează munca sa de două ori mai mult ca cea a asistentei; atunci Statul trebuie să intervină şi să reglementeze diferenţele.

Aceasta este, în câteva cuvinte, organizarea pe care colectiviştii o doresc de la Revoluţia Socială. După cum am văzut, principiile lor sunt: proprietate colectivă a instrumentelor muncii şi remunerarea fiecărui muncitor de acord cu timpul petrecut ca muncă productivă; considerând productivitatea acesteia. Cât despre sistemul lor politic, ar fi regimul parlamentar îmbunătăţit prin schimbarea oamenilor de la putere, mandatul imperativ şi referendumul – adică votul general Da sau Nu la întrebările adresate deciziei populare.

Acum, trebuie să spunem încă odată că acest sistem ni se pare cu certitudine imposibil de realizat.

Colectiviştii încep prin a proclama un principiu revoluţionar – desfiinţarea proprietăţii private – şi,  de îndată ce îl proclamă, îl neagă, prin menţinerea unei organizări a producţiei şi al consumului derivată din proprietatea privată.

Aceştia proclamă un principiu revoluţionar şi ignoră consecinţele pe care neapărat le provoacă. Uită că însuşi faptul de a aboli proprietatea privată a instrumentelor muncii (pământ, fabrici, mijloace de comunicare, capitalul) provoacă societatea să se îndrepte spre o nouă direcţie; că schimbă producţia de sus în jos, şi schimbă nu doar metodele ci şi finalităţile sale; că relaţiile de zi cu zi între indivizi trebuie modificate de îndată ce pământul, maşinăriile şi restul sunt considerate ca bunuri comune.

Aceştia spun: „Fără proprietate privată” şi imediat se grăbesc să menţină proprietatea privată în formele sale cotidiane. Spun că : „Pentru scopuri productive sunteţi o comună”, „pământul, instrumentele, utilajele, tot ce s-a făcut până în zilele noastre – fabrici, căi ferate, porturi, mine- vă aparţin. Nu se va face nici cea mai mică distincţie în ceea ce priveşte cota fiecăruia în această proprietate colectivă. Dar începând de mâine, veţi discuta minuţios despre ce parte a avut fiecare dintre voi în producerea noilor maşinării, în săparea noilor mine. Începând de mâine veţi depune efort pentru a cântări exact porţiunea ce va reveni fiecăruia din producţia nouă. Vă veţi număra minutele de muncă şi veţi fi atenţi ca nu cumva un minut al colegului să nu cumpere mai mult decât un minut de-al vostru. Cu toţii vă veţi număra orele şi minutele de muncă şi cum o oră nu măsoară nimic – odată ce într-o fabrică un muncitor poate observa patru războaie de ţesut deodată, în timp ce altul observă două, trebuie să cântăriţi forţa musculară, energia creierului, energia nervoasă depusă. Veţi calcula minuţios anii de ucenicie, pentru a aprecia cu precizie ponderea fiecăruia în producţia viitoare. Şi toate acestea după ce s-a declarat că nu se ia în considerare partea pe care fiecare a depus-o în trecut.”

Ei bine, pentru noi este evident că o societate nu se poate organiza pe două principii absolut opuse, două principii care se contrazic la fiecare pas. Şi naţiunea sau comuna care va alege o astfel de organizaţie va fi forţată ori să se întoarcă la proprietatea privată ori să se transforme imediar într-o societate comunistă.