Leah Feldman (1899-1993) – Un Spirit Rebel

Născută în Varşovia în 1899, pe vremea când era încă la şcoală, a devenit interesată de anarhism. Spunea că mama ei obişnuia să-i ascundă pantofii pentru a împiedica-o să participe la întruniri (care pe vremea aceea erau interzise în Polonia). În cele din urmă a fugit la sora ei în Londra, unde şi-a câştigat existenţa ca ţesătoare.

Lucrând la ţesătoria din East End, a devenit activistă în mişcarea anarhistă Yiddish, care lua amploare pe vremea aceea. Când revoluţia rusă a izbucnit în 1917, marea majoritate a bărbaţilor evrei ruşi s-au dus acasă. Multe dintre femeile ale căror bărbaţi şi iubiţi au murit de mâinile ţariştilor sau ale bolşevicilor, au rămas în Anglia.

Mişcarea anarhistă evreiască (într-un sens nici religios, nici rasial, ci unul Yiddish) s-a stins treptat o dată cu moartea lui Leah în ianuarie 1993.

Leah a reuşit totuşi să ajungă în Rusia. La sosire a văzut realitatea dictaturii bolşevice şi nu a fost prea uimită. Ca muncitoare a putut să vadă efectele dictaturii, într-un mod în care călătorii, vizitatorii intelectuali nu o puteau vedea. Înainte de a pleca la Moscova a participat la înmormântarea lui Kropotkin, ultima demonstraţie permisă până la colapsul stalinismului. (Prizonierilor politici anarhişti li s-a permis o eliberare de scurtă durată pentru a putea participa la înmormântare, însă după aceea au fost siliţi să se întoarcă în închisori).

Leah a luat-o spre Sud, până în Ucraina, unde s-a alăturat Armatei Revoluţionare Insurecţioniste în fruntea căreia se afla Nestor Makhno. Anarhiştii ucrainieni au luptat împotriva ţarismului, a ocupaţiei străine şi mai apoi împotriva dictaturii bolşevice. Deşi nu a luptat propriu-zis, s-a alăturat trenului care mergea pe urmele armatei, şi pregătea haine şi mâncare pentru orfanii şi copiii vagabonzi pe care-i culegeau de pe drum.

Când au fost înfrânţi în 1921, a reuşit să părăsească ţara schimbându-şi naţionalitatea, printr-o căsătorie convenţională cu un neamţ anarhist. De atunci nu s-au mai văzut niciodată. A ajuns în Paris şi apoi în Londra. Acolo şi-a obţinut naţionalitate britanică printr-o altă căsătorie convenţională cu un fost om de serviciu. Nu s-au văzut mulţi ani, până când Leah a primit o scrisoare prin care era înştiinţată că el era internat într-un spital de geriatrie. Obişnuia să-l viziteze cu cadouri constând în tutun.

Înainte de izbucnirea celui de-al doilea război mondial a călătorit prin Polonia şi Palestina, reuşind să se descurce în ambele locuri. În Palestina a organizat o federaţie a anarhiştilor. O surpriză a fost întâlnirea cu o veche prietenă, Paula Green, care fusese nevoită să se căsătorească în Rusia, alegând un ateu zionist de care era îndrăgostită. Green şi-a schimbat numele în d-na Ben Gurion , cel care în cele din urmă a devenit prim ministru al  Israelului. Soţia sa nu l-a părăsit dar nu l-a însoţit niciodată în apariţiile lui publice. Ea a rămas totuşi o anarhistă, deşi pasivă.

Când Leah s-a întors în Londra, la sfârşitul lui 1935 a ajutat la strângerea de fonduri pentru salariaţii germani care organizaseră o grupare de rezistenţă antinazistă în anii ’30. A depus, de asemenea, o muncă impresionantă în mişcarea anarhistă spaniolă când a izbucnit războiul civil.

Leah a fost membră a unui grup muncitoresc de emigrante anarhiste în Holborn încă din 1939. Cum au reuşit să se înţeleagă, având în vedere confuzia de limbi vorbite –engleza, yiddish, poloneza, franceza, spaniola, greaca şi turca – rămâne un mister. S-au descurcat totuşi.

Leah a fost nevoită să renunţe la muncă atunci când a rămas complet nevăzătoare după o operaţie. Rămăsese oarbă la un ochi, iar la celălalt boala se agrava. Îşi folosea timpul liber pentru a ajuta mişcarea căreia şi-a consacrat întreaga viaţă. În anii ’60 strecura arme în Spania pentru rebelii care continuau să se opună în continuare regimului de după 1939. Catalanii, care au înclinare spre porecliri, au botezat-o „la yaya Makhnowista” (bunica Mahnovistă).

Ultimii săi ani au fost trişti. Întreaga familie şi prietenii din tinereţe erau morţi, iar ea nu mai avea cu cine să vorbească în propria-i limbă. Dar nu a renunţat niciodată. A sprijinit şi a luat parte în continuare la întrunirile anarhiste, atunci când sănătatea îi permitea.

Mişcarea anarhistă a fost şi este fondată de bărbaţi şi femei ca Leah, şi este de datoria noastră să nu le uităm contribuţia, şi mai ales să le urmăm exemplul.