Sistemul Salarial – Partea 3: Remunerarea Inegală (P. Kropotkin)

kropotkinAm spus că majoritatea scriitorilor colectivişti cer ca, în societatea socialistă, remuneraţia să se bazeze pe o distincţie între munca profesională sau calificată şi munca simplă. Aceştia susţin că oră de muncă a unui inginer, arhitect sau doctor ar trebui să fie considerată ca două sau trei are de muncă a unui fierar, zidar sau asistentă medicală. Şi aceeaşi distincţie, spun ei, trebuie să se stabiliească între muncitorii cărora le trebuie mai mult timp de ucenicie faţă de cei ce sunt simpli muncitori la zi.

Da, dar pentru a stabili această distincţie înseamnă a menţine toate inegalităţile societăţii actuale. Înseamnă să demarcăm de la început diferenţa între muncitor şi cei ce pretind să-l guverneze. Mai mult, este împărţirea societăţii în două clase definite în mod clar: o aristocraţie a cunoaşterii deasupra plebei cu mâinile bătătorite, o clasă devotată servirii celeilalte; o clasă muncind cu braţele pentru a hrăni şi îmbrăca pe cealaltă, în timp ce aceasta profită de timpul liber pentru a învăţa cum să domine pe cei ce trudesc.

Înseamnă a lua caracteristicile distinctive ale clasei de mijloc şi a le aproba de către Revoluţia Socială. Este a ridica la nivel de principiu un abuz care în zilele noastre este condamnat în societatea pe cale de dispariţie.

Ştim ce ne vor răspunde. Ni se va vorbi despre „socialismul ştiinţific”. Vor cita din economiştii din clasa de mijloc şi, de asemenea, din Marx, pentru a demonstra că există un motiv plauzibil pentru scala salariilor, deoarece „forţa de muncă” a unui inginer e mai costisitoare decât „forţa de muncă” a unui necalificat. Şi, întra-devăr, economiştii s-au străduit să demonstreze că un inginer câştigă de douăzeci de ori mai mult decât un muncitor necalificat pentru că costurile „necesare” producerii unui inginer sunt superioare faţă de cele necesare producerii unui muncitor necalificat. Şi nu Marx a susţinut că acest tip de distincţie între diferitele munci este de o necesitate logică? Nu putea concluziona astfel, odată ce a preluat teoria valorri de Ricardo şi a insistat ca produsele să fie schimbate în proporţie cu cantitatea de muncă socială necesară producerii lor.

Dar ştim de asemenea cât putem crede din toate acestea. Ştim că, dacă inginerul, omul de ştiinţă sau medicul sunt plătiţi de zece sau sute de ori mai mult decât un muncitor, iar ţesătorul câştigă de trei ori mai mult decât muncitorul la zi, nu e fiindcă aceştia sunt răsplătiţie de acord cu diferitele costuri de producţie. Mai degrabă se datorează unui monopol al educaţiei. Inginerul, omul de ştiinţă şi doctorul pur şi simplu exploatează un capital, diploma lor, certificatul, la fel cum burghezul exploatează fabrica sau cum nobilii o făceau  datorită titlului lor.

Când angajatorul îl plăteşte pe inginer de douăzeci de ori mai mult decât pe muncitor, acesta face un calcul foarte simplu: dacă inginerul poate salva 4.000 franci pe an din costul producţiei, acesta îi va plăti 800 franci pe an ca să o facă.Şi când îşi dă seama că un şef, capabil să extenueze muncitorii, îi economiseşte zece mii de franci din costul salariilor, îi propune grăbit două sau trei mii de franci pe an. Un patron cheltuie o mie de franci când ştie că această investiţie îi poate garanta zece mii. Aceasta e esenţa regimului capitalist.

Aşadar, încetaţi să ne vorbiţi de costurile producţiei forţei de muncă. Nu ne spuneţi că un student, care şi-a petrecut liniştit viaţa la facultate, are „dreptul” la un salariu de zece ori mai mare decât fiul unui miner care de la unsprezece ani s-a străduit să muncească în mină. La fel s-ar putea afirma că un comerciant cu douăzeci de ani de „experienţă” într-un magazin are dreptul să câştige o sută de franci pe zi în timp ce le plăteşte doar cinci franci salariaţilor săi.

Nimeni niciodată nu a calculat costurile de producţie ale forţei de muncă. Iar dacă un trândav costă mai mult pentru societate decât un muncitor cinsit, rămâne încă de văzut, luând în considerare toţi factorii – mortalitatea infantilă în rândul muncitorilor, anemia care îi devorează şi morţile premature – dacă un muncitor robust la zi nu costă mai mult pentru societate decât un artizan.

Spre exemplu, vor să credem că salariul de trei cenţi a unei muncitoare din Paris sau de şase cenţi a uneia din provincie care îşi strică vederea reprezintă „costul de producţie” al acestor femei? Ştim că dacă ele muncesc pentru un astfel de salariu şi de multe ori inferior, e fiindcă, datorită splendidei noastre oganizări, ar muri de foame fără aceste salarii ridicole.

În societatea noastră actuală, ne revoltează gândul că un Ferry sau un Floquet pun în buzunar o sută de mii de franci pe an în timp ce un muncitor trebuie să se mulţumească cu zece mii de franci pe an sau mai puţin, la fel cum ne revoltează faptul că un maistru câştigă de două sau de trei ori mai mult decât un muncitor şi că, de asemenea, între muncitori există o gamă completă de salarii de la zece franci pe zi la şase cenţi pe zi ai ţărăncii. Condamnăm aceste diferenţe. La fel de mult ne revoltează salariile mari ale miniştrilor ca şi diferenţa între cei zece franci şi cei şase cenţi. Considerăm acestea nedrepte şi spunem: jos cu privilegiile de educaţie şi naştere! Suntem, unii anarhişti şi alţii socialişti, tocmai datorită acestor diferenţe.

Astfel, cum am putea noi să ridicăm aceste privilegii la nivel de principiu? A proclama că o societate egalitară să se bazeze pe privilegiile de educaţie înseamnă să o condamni de la început. Într-o societate bazată pe egalitate ar dispărea vechiile privilegii pe care eram obligaţi să le acceptăm. În prezent, ne revoltă generalul lângă soldat, inginerul bogat lângă muncitor, doctorul lângă asistentă.Îi vom putea suferi într-o societate care de la început proclamă Egalitatea?

Evident că nu. Conştiinţa populară, inspirată de egalitate, se va revolta împotriva unei asemenea nedreptăţi, nu o va putea tolera. Nici nu merită încercată.

De aceea, în prezent, anumiţi colectivişti francezi, înţelegând imposibilitatea de a menţine diferenţierea salarială într-o societate influenţată de Revoluţie, se grăbesc să proclame egalitatea salariilor. Dar totuşi se confruntă cu noi dificultăţi, iar egalitatea lor de salarii se transformă într-o utopie atât de mare cât diferenţierea salarială pe care ceilalţi o propun.

O societate care a pus stăpânire pe toată bogăţia socială şi care a proclamat clar că toţi au acces la această bogăţie, indiferent de contribuţia anterioară a fiecăruia pentru a o creea, va fi obligată să abandoneze orice idee de salariat, fie în monedă, fie în note de muncă.