Sistemul Salarial – Partea 4: Salarizare egală versus Comunism (P. Kropotkin)

“Fiecăruia după faptele sale” spun colectiviştii, sau, mai exact, în funcție de partea sa de serviciu prestat societății. Şi recomandă ca, după ce Revoluţia Socială a instaurat posesiunea în comun a instrumentelor muncii şi a tot ceea ce e necesar producţiei, societatea să se bazeze pe acest principiu!

Ei bine, dacă din nefericire Revoluţia Socială ar proclama un astfel de principiu, ar fi ca şi cum s-ar construi castele de nisip; dezvoltarea umană ar fi încetinită pentru mulţi ani, iar problema socială moştenită din secolele trecute va continua nesoluţionată.

Într-o societate ca a nostră,în care cu cât mai mult munceşti cu atât mai puţin câştigi, la prima vedere pare că acest principiu tinde să fie o dorinţă de justiţie. Totuşi, de fapt nu e decât o consagrare a tuturor nedreptăţilor actuale. Pe acest principiu a apărut sistemului salarial ca să ajungă unde e în zilele noastre, cu toate nedreptăţile strigătoare şi toate ororile sale. Şi a ajuns astfel odată ce societatea a început să calculeze, în valoare monetară sau în orice altă formă, salariul, în ziua când fiecare poate să aibă doar ceea ce reuşeşte să primească ca şi retribuţie a muncii sale, s-a scris dinainte (cu ajutorul Statului) toată istoria societăţii capitaliste. În stare embrionară, acest principiu conţinea toată istoria viitoare a societăţii capitaliste.

Trebuie să ne întoarcem la punctul de plecare şi să facem acelaşi drum din nou? După cum am afirmat, Revoluţia va fi comunistă; caz contrar va fi înnecată în sânge.

E imposibil să se calculeze în unităţi monetare serviciile prestate societăţii, fie munca din fabrici sau agricultură, fie servicii morale.Nu se poate măsura cu exactitate nici un fel de valoare – nici ceea ce s-a numit necorespunzător ca valoare de schimb şi nici valoarea de folosinţă.Dacă două persoane au aceeaşi plăcere în a executa două muncit diferite pentru comunitate, cinci ore pe zi pentru mai mulţi ani, putem spune că, la urma urmei, aceste două munci sunt echivalente. Totuşi, nu putem fracţiona munca acestor două persoane şi să afirmăm că produsele pentru un minut, o oră,o zi, sunt echivalente.

Diferenţa între cel mai mare şi cel mai mic salariu este un produs complex al impozitelor, a tutelei guvernamentale, a însuşirii capitaliste; într-un cuvânt, e un produs al Statului şi Capitalului. Toate teoriile elaborate de către economişti despre acest subiect au fost inventate „a posteriori” pentru a justifica nedreptăţile existente. Nu le vom lua în considerare.

Cu siguranţă ni se va spune că această diferenţiere a salariilor din punct de vedere colectivist va fi un progres, că „ e de preferat ca unele persoane să câştige de două sau de trei ori mai mult decât un muncitor simplu, că „decât să fie milionari ca Rothschild care câştigă într-o zi cât ar câştiga un muncitor într-un an” şi că „ este un pas spre egalitate”.

Totuşi, nu ar însemna să dăm un pas înapoi? A introduce distincţia între muncă simplă şi profesională într-o societate socialistă ar însemna să aprobăm Revoluţia  ridicând ca principiu o situaţie care în zilele noaste ne este impusă şi pe care o considerăm nedreaptă.Introducând această distincţie facem ceea ce s-a făcut pe 4 august 1789, când se proclama prin fraze bombastice abolirea drepturilor feudale şi care, ăe 8 august, au recunoscut aceleaşi drepturi când au impus ţăranilor plata unei chirii ca şi condiţie pentru a se elibera de latifundiari. Sau ar însemna să facem ca şi guvernul rus, care în perioada emancipării iogabilor a declarat că pământurile vor trece în mâinile feudalilor, când în prealabil  deţinearea pământului ioganilor se considera un abuz.

Cel mai cunoscut exemplu este Comuna din Paris din 1871, care a decis să se plătească cincisprezece franci pe zi membrilor Consiliului Comunei, în  timp ce cei ce apărau Comuna cu arme în mâini primeau doar treizeci de cenţi pe zi. Unii consideră că această decizie a Comunei este un act extrem de democratic şi egalitar. Dar, în realitate, această decizie a rectificat vechea vechea inegalitate între funcţionar şi soldat, între cel guvernat şi cel ce guvernează. O astfel de decizie ar fi magnifică pentru o adunare oportunistă; pentru Comună a fost o minciună.Comuna renega principiul său revoluţionar şi, astfel, îl condamna.

Se poate afirma că o persoană care a renunţat toată viaţa sa la zece ore pe zi pentru a munci a oferit mai mult societăţii decât  o alta care a muncit doar cinci ore pe zi, sau decât o altă persoană care nu a muncit.Dar, nu se poate considera că produsul unor două ore de muncă a acelei persoane valorează dublu faţă de produsul muncii unei alte persoane care a muncit o oră si aceasta să fie plătită proporţional. A face acest lucru înseamă să ignorăm că, în realitate, orice muncă realizată de orice individ este un produs al muncii trecute şi prezente a întregii societăţi. A face astfel înseamnă să considerăm că ne aflăm în epoca de piatră când deja ne aflăm în cea a oţelului.

Totuşi, să considerăm de exemplu o mină de cărbune (sau orice altceva) şi să vedem dacă există vreo posibilitate de a măsura şi calcula serviciile prestate de către fiecare din indivizii ce muncesc în acest loc.

Să examinăm persoana care manevrează maşinăria enormă ce ridică şi coboară liftul din minele moderne.El ţine pârghia ce se opreşte şi inversează funcţionarea maşinăriei; într-o clipă, el opreşte liftul şi îl face să se întoarcă sau să urce la o viteză incredibilă. Pe perete, există un indicator ce arată mereu pe o scală redusă, în ce parte a minei se află liftul.  Cu mare atenţie, urmăreşte indicatorul cu privirea şi, când acesta atinge nivelul prevăzut, opreşte brusc mişcarea liftului exact în locul stabilit, nici mai sus nici mai jos. Şi, odată descărcat cărbunele iar vagoanele pline se înlocuiesc cu cele goale, el învârte pârghia în sensul contrar, lansând din nou liftul în mină.

Timp de opt până la zece ore pe zi, atenţia acestuia îi permite să facă această minune. Dacă mintea sa se relaxează pentru un singur moment, liftul se loveşte de roţi şi se zdrobeşte, rupe cablul, sfărâmă oamenii, paralizează muncă întregii mine. În minele moderne, perfecţionate, dacă pierde trei secunde în fiecare mişcare a pârghiei, se vor extrage între douăzeci şi cincizeci de tone de cărbune mai puţin.

Acum, e el cel ce prestează serviciul cel mai important?  Sau poate e  tânărul ce face semn de jos să se ridice din nou liftul? Sau e minerul care îşi riscă în permanenţă viaţa în capătul minei şi care poate sfărşi prin a muri din cauza gaselor emanate? Sau, poate e inginerul, care dacă ar greşi în calculele făcute, într-o simplă operaţie de adunare, ar provoca explorarea zonelor în care se află mai puţin cărbune? Sau, într-un sfârşit, este proprietarul (cum pretind economiştii care apără retribuţia după muncă şi calculează „munca”  după felul lor) care a investit în mină tot patrimoniul său şi care a spus, contrar tuturor previziunilor, „exploraţi zona asta şi veţi găsi un cărbune excelent”?

Toţi muncitorii minei contribuie la extragerea cărbunelui, în măsura forţei lor, a energiei, a cunoştineţei, a inteligenţei şi a abilităţii. Cum am putea noi să calculăm munca lor? Putem doar afirma că toţi au dreptul la viaţă, la a-şi satisface nevoile şi chiar şi fanteziile odată ce şi-a satisfăcut nevoile de bază.

Mai mult decât atât, se poate spune că acel cărbune extras e un produs al muncii sale? Nu este cărbunele de asemenea produsul celui ce a construit calea ferată care duce la mină şi drumurile care duc în orice direcţie de la staţia de tren? Iar aceasta nu e produsul muncii celor ce au pregătit pământul şi l-au semănat, a celor ce au extras fierul, au tăiat pădurile şi copacii, au construit maşinăriile ce vor consuma cărbunele, etc.?

Nu putem face nici o diferenţă între munca unora şi a altora. A măsura munca în funcţie de rezultatul ei ne conduce spre absurd.De asemenea, fracţionarea şi măsurarea acesteia în ore de muncă ne conduce spre absurd. Ne rămâne doar să nu facem nici un fel de măsurare a muncii şi să recunoaştem dreptul la o viaţă liniştită a tuturor particianţilor în producţie.

Să considerăm oricare alt sector al activităţii umane, să considerăm întreaga noastră existenţă pentru a răspunde la următoarea întrebare: Care din noi poate revendica că munca sa merită o retribuţie mai mare?

Medicul care a descoperit boala sau asistenta a cărei îngrijiri igienice au asigurat vindecarea?

Inventatorul primei maşinării pe vapori, sau băiatul  care într-o zi, sătul de a trage de coarda ce servea altminteri pentru a deschide valvula (lăsând să intre vaporii) şi fără a se gândi că va descoperi mecanismul esenţial oricărei maşinării moderne – deschiderea automată a valvulei – a legat coarda de pârghia maşinăriei şi a plecat să se distreze cu camarazii săi?

Inventatorul locomotivei sau acel muncitor din Newcastle care a sugerat înlocuirea pietrelor ce înainte se puneau sub şine şi care provocau deraierea trenurilor, fiindcă nu aveau elasticitate, de plăci de lemn?

Mecanicul ce se află în locomotivă sau omul care prin semnale, opreşte trenurile sau le permite trecerea?

Sau să considerăm cablul transatlantic. Cine a contribuit mai mult pentru societate? Inginerul încăpăţânat care afirma că acesta va transmite telegramele sau tehnicienii ce spuneau că e imposibil? Maury, înţeleptul care a sfătuit să se înlocuiască cablurile foarte groase şi a se folosi unele de grosime mai mică? Sau au fost voluntarii, veniţi de nu se ştie unde, ce petreceau zile şi nopţi în bărci examinând cablurile minuţios, metru pe metru, scoţând cuiele bătute stupid în stratul izolator al cablurilor de către acţionarii companiilor maritime care urmăreau să le saboteze?

Într-o sferă mai vastă, în adevăratul domeniu al vieţii umane, cu bucuriile, relele e accidentele sale, oricare din noi putem mărturisi cazul în care i s-a prestat un serviciu atât de mare, atât de important, că ar fi indignat să audă vorbind de a calcula acest serviciu în bani. Acesta ar putea fi doar un cuvânt potrivit şi sincer, spus la momentul oportun, sau poate fi luni şi ani de dedicare. Încercaţi să calculaţi aceste servicii, cele mai importante dintre toate, în „bonuri de muncă”!

„Munca fiecăruia”! Dar, dacă fiecare din noi ar dărui infinit mai mult decât ce poate primi în bani, în „bonuri” sau în recompense civice, societăţile nu ar schimba mai mult de două generaţii, ar dispărea în cincizeci de ani. Rasa umană s-ar extinge dacă o mamă nu şi-ar sacrifica viaţa pentru a îngriji cea a copiilor săi, daca un om ar dărui fără a face calcule, mai ales, dacă un om ar dărui gândindu-se mereu la orice fel de recompensă.

Şi, dacă societatea burgheză e pe cale de dispariţie, dacă în zilele noastre ne aflăm pe o cale fără ieşire din care se poate scăpa doar distrugând vechiile instituţii, este tocmai fiindcă am făcut prea multe calcule, este fiindcă ne-am lăsat convinşi să dăruim doar pentru a primi, e fiindcă am vrut să transformăm societatea umană într-o societate bazată pe a datora şi a avea.

De fapt, colectiviştii ştiu acest lucru. Înţeleg vag că o societate care ar duce până la ultimele consecinţe principiul „fiecăruia în funcţie de munca sa”, nu ar putea exista. Cunosc că nevoile indivizilor ( la care ne-am referit ca fantezii) nu corespund mereu cu munca lor.

De Paepe ne spune:

„ Acest principiu, eminent individualist, ar fi de fapt atenuat de intervenţia socială în educaţia copiilor şi a tinerilor (inclusiv alimentaţie şi celelalte îngrijiri), prin organizarea socială a asistenţei faţă de cei slabi şi bolnavi şi a reformei muncitorilor în vârsta, etc.”

Colectiviştii ştiu că un om de patruzeci de ani cu trei copii are mai multe nevoi decât un tânăr de douăzeci de ani. Ştiu că o mamă care îşi alăptează fiul şi petrece nopţi întregi lângă patul acestuia nu poate oferi atâta muncă cât un bărbat care a dormit în linişte. Par să înţeleagă că bărbaţii şi femeile s-au uzat fiindcă probabil au muncit prea mult pentru societate, probabil că nu pot să depună atâta muncă cât depun cei ce şi-au petrecut plăcut zilele şi au schimbat „bonurile” pentru locuri privilegiate de specialişti în statistica Statului.

Şi se grăbesc să-li atenueze principiul: „ Evident că societatea va alimenta şi îngrijii copii săi şi va oferi asistenţă bătrânilor şi celor slăbiţi! Evident că principiul „ fiecăruia de acord cu munca sa” va fi atenuat după nevoile fiecăruia şi nu după munca sa.”

Asta este milă! Milă organizată de către Stat! Îmbunătăţim orfelinatele, organizăm asigurarea pentru bătrâneţe şi îmbolnăvire şi principiul este atenuat!

Aşadar, după ce au negat comunismul, după ce au batjocorit după bunul plac principiul „ fiecaruia după nevoi”, uite cum au realizat că marii lor economişti au uitat de un lucru: necesităţile producătorilor. Şi atunci, se grăbesc să le recunoască. Totuşi, Statul va aprecia dacă aceste nevoi sunt sau nu exagerate comparate cu munca furnizată, Statul le va satisface.

Statul va da pomană celor care vor îşi vor recunoaşte inferioritatea. În scurt timp ajungem la legea săracilor şi la workhouse (casa de muncă). Nu lipseşte mult fiindcă, chiar şi această societate vitregă care ne revoltă a fost obligată să-şi atenueze pricipiul, făcând concesii într-un fel comuniste, utilizând de asemenea caritatea.

Şi această societate împarte mese mizerabile pentru a evita ca magazinele sale să fie jefuite, construieşte spitale – de cele mai multe ori oribile, dar uneori splendide- pentru a evita efectele produse de bolile contagioase. După ce s-au plătit zece ore de muncă,  îi adăposteţe şi pe copii celora pe care i-a condamnat la absolută mizerie. Şi aceasta ia în considerare necesităţile – din caritate.

După cum am afirmat, mizeria oropsiţilor a fost prima cauza a bogăţiilor altora. Mizeria oropsiţilor a creat primul capitalist. Totuşi, înainte de a se putea acumula câştigul de capital, despre care se vorbeşte atât de mult, a fost necesar să existe oropsiţi care să-şi dea consimţământul în vânzarea forţei lor de muncă pentru a nu muri de foame. Mizeria a creat bogaţii.

Mizeria a progresat rapid în Epoca Medievală, fiindcă legăturile ce au unit înainte comuniştii ruali şi urbani au fost distruse de către invaziile şi războaiele ce au urmat după crearea Statelor şi dezvoltarea autorităţii lor, de către îmbogăţirea bazată pe exploatarea Orientului şi datorită multor altor cauze de acelaşi tip. Toate aceastea au condus ca aceste comunităţi să abandoneze solidaritatea altminteri practicată şi să proclame : „Ce necesităţi?” Doar munca va fi răsplătită şi fiecare să se descurce cum poate!

Şi vor ca Revoluţia să continue cu acest principiu? Vor să-l numească Revoluţie Socială, un nume atât de drag pentru cei înfometaţi, suferinzi şi oprimaţi?

Nu, aceasta nu se va întâmpla, fiindcă în ziua în care vechiile instituţii se vor prăbuşi sub atacurile proletarilor, între aceştia vor exista câţiva ce vor striga :”Pâine pentru toţi! Viaţă liniştită pentru toţi!”.

Aceste voci se vor auzi. Poporul va spune: vom începe prin a satisface nevoile vieţii, a bucuriei, a libertăţii şi, atunci când cu toţii am gustat fericirea, ne vom pune la muncă, munca demolării ultimelor vestigii a regimului burghez: a moralei sale provenite din cărţi de contabilitate, a filozofiei sale de a datora şi a avea, a instituţiei ce defineşte al meu şi al tău. Şi, distrugând, vom construi, cum spunea Proudhon, dar vom construi pe baze noi, pe bazele Comunismului şi a Anarhiei şi nu pe bazele unui individualism meschin şi al Autorităţii.