Economia şi societatea participativă (PARECON)

Economia participativă (PARECON) este un model economic dezvoltat de către Michael Albert şi Robert Hahnel. Caracteristicile sale principale merg în direcţia obiectivelor pentru care au luptat întotdeauna anarhiştii:

eradicarea logicii competitive şi concurenţiale, care are ca scop maximizarea profitului;

eradicarea structurilor ierarhice de autoritate, astfel încât îndeplinirea sarcinilor, funcţiilor şi luarea deciziilor sa fie democratice, bazate pe participare şi autogestiune (vezi autogestiune);

– sfârşitul separării între producători şi consumatori;

„Cu Parecon se încearcă definirea unei economii în care:

· distribuirea obligaţiilor şi beneficilor sociale de muncă să fie egalitară;

· să se asigure implicarea oamenilor în procesul de luare a deciziilor în proporţie cu efectele pe care aceste decizii au asupra lor;

· de a dezvolta potenţialului uman pentru creativitate, empatie şi cooperare;

· resursele umane şi naturale să fie utilizate într-un mod eficient şi nedăunator.

Rezumând, dorim o economie corectă şi eficientă, care să promoveze autogestiunea, solidaritatea, diversitatea şi egalitatea.” – Michael Albert

Un alt punct esenţial este faptul că într-o economie participativă, conceptul de a fi proprietar al mijloacelor productive este eradicat. Mai precis, putem spune că nimeni nu deţine, sau că toată lumea deţine o cotă exact egală din fiecare element productiv. Întrebarea ar fi atunci cum şi cine decide ce anume trebuie produs, cu ce resurse etc.

În prezent, în capitalism, mecanismul ce răspunde acestor întrebări este piaţa, iar piaţa este considerată un spaţiu economic, cel în care se desfaşoară activitatea economică.

– piaţa este considerat loc de intâlnire al agenţilor economici, care se împart în două mari categorii: cumpărători şi vânzători.

– pe piaţă se exprimă şi se întâlnesc cererea şi oferta.

– pe piaţă se formează preţul la care se vând şi se cumpără bunurile economice şi în funcţie de care agenţii economici se orientează ce şi cât să ofere sau să cumpere.

– regulatorul pieţei este concurenţa, relaţiile dintre agenţii care acţionează în acelaşi spaţiu economic fiind relaţii în cadrul cărora fiecare urmareşte să-şi realizeze activitatea şi scopurile sale.

Numai că ce se consideră a fi benefic pentru cumpăratori nu este benefic pentru vânzători; întodeauna există o relaţie inversă între aceşti doi agenţi comerciali, iar un punct de echilibru rar se poate atinge şi în realitate deloc, eventual pe hârtie. Unul din motive pentru care echilibrul nu se atinge este pentru că nu se doreşte atingerea lui; pe de o parte din partea înterprinderilor, care au ca scop suprem a obţine un profit cât mai mare şi pe de alta a cumparatorilor ce işi doresc, evident să cumpere la preţul cel mai mic. În prima instanţă cumpărătorii au de suferit, iar în a doua interprinderile. Bineinţeles, asta se întâmplă exclusiv într-o economie cu piaţă de concurenţă perfectă. Să nu uităm că există piaţa monopolistă şi de concurenţă imperfectă, care sunt situaţii mult mai realiste.

Apoi avem aşa zisa planificare centrală, caracteristică îndeosebită a socialismului de stat, unde răspunsurile la cerinţele economice sunt stabilite de către forţa politică.

Dacă ne detaşăm de micile diferenţe de suprafaţă dintre cele doua sisteme, ajungem la concluzia că au o asemănare comună, factorii productivi nu sunt la îndemăna maselor, şi la fel nici produsul creat. Noi nu avem absolut nici o influenţă asupra deciziilor luate. Iar acest lucru cu siguranţă a condus la crearea fenomenului de consumerism, printre alţi determinanţi.

În acest context, economia participativă vine cu o propunere. Crearea unor consilii de organizare a producţiei şi de organizare a consumului, unde consumatorii exprimă ce ar cumpăra, iar muncitorii expun ce pot produce. În acest fel se pot evita multe probleme, una fiind producerea de bunuri în  concordanţă cu nevoile reale, evitând astfel supra-producţia şi implicit risipirea resurselor, iar o altă fiind stoparea practicilor ce impulsionează colectivul de a consuma nediscriminat (adică marketingul, sau mai exact publicitatea/propaganda actuală).

Care ar fi implicaţiile economiei participative în organizarea şi managementul înterprinderilor. Pentru asta trebuie determinat:

  • Cine este proprietarul factorilor productivi (ai capitalului)?
  • Care este mecanismul de luare a deciziilor?
  • Cum sunt determinate şi alocate sarcinile?
  • Cum se remunerează munca?
  • Care sunt stimulentele?

Cine este proprietarul factorilor productivi (ai capitalului)?

După cum am mentinonaţ, într-o economie participativă proprietatea privată v-a înceta să existe, implicit relaţiile ierarhice patron/angajat vor dispărea.

Care este mecanismul de luare a deciziilor?

Luarea deciziilor şi planificarea sunt descentralizate. În PARECON, cei afectaţi de o decizie au o influenţă direct proporţională în luarea deciziei, de acord cu gradul în care această decizie îi priveşte. Acest concept se numeşte autogestiune participativă.

Cum sunt determinate şi alocate sarcinile?

Determinarea sarcinilor se stabileşte în colectivitate, la adunările consiliilor angajaţilor, în concordanţă cu criteriul de planificare participativă. Sarcinile sunt alocate în funcţie de criteriul „Balanced Job complexes” ceea ce înseamnă că fiecare lucrător deţine o colecţie de sarcini, care trebuie îndeplinite pe o perioada specificată de timp, în cadrul căreia se află sarcini plăcute şi mai puţin plăcute, obiectivul fiind crearea unui echilibru de împuternicire.

Cum se remunerează munca?

În PARECON, remunerarea este o funcţie a timpului petrecut făcând munca valorizată şi a intensităţii prestării muncii. Cum un muncitor poate lucra doar o anumită perioadă de timp şi cu o anumită intensitate mai mult decât ceilalţi, înseamnă că acesta nu v-a ajunge să câştige de 1.000 de ori mai mult decât ceilalţi. Cu alte cuvinte, singura variatie în venituri se datorează propriei alegeri de a munci mai mult, oportunitate oferită oricărui muncitor.

Care sunt stimulentele?

Monetare: venitul, în concordanţă cu timpul muncit, intensitatea şi calitatea muncii; o cotă egală din profitul organizaţiei, în cazul în care se decide distribuirea lui;

Non-monetare: realizarea de sine, stima, satisfacerea nevoilor sociale, stabilitatea locului de muncă.

În concluzie, acest model susţine ideea conform căreia celor ce contribuie direct în creearea produsului economic trebuie să li se ofere dreptul de a decide maniera şi metodele în care îl vor produce, iar pe de altă parte, trebuie sa fie răsplătiţi corect pentru aceasta.

„Proprietarul, care fără a desfăşura nici o sarcină socială, se bucură mai mult decât ceilalţi de produsul societăţii, trebuie catalogat ca hoţ şi parazit. Nici un om nu se poate imbogăţi fără a pauperiza pe altul.” (Pierre Joseph-Proudhon, Ce este proprietatea?)

Pentru mai multe detalii, accesaţi (în limba engleză)  PARECON : Life after capitalism