Note despre anarhism – Noam Chomsky (Partea I)

Un scriitor francez, simpatetic anarhismului, a scris în 1890 că „anarhismul are un spate lat, ca hârtia îndură tot „- incluzând, a menționat el, pe cei ale căror fapte sunt de așa natură încât „un dușman de moarte al anarhismului nu ar fi putut face mai bine.” Au existat mai multe stiluri de gândire și de acțiune, care au fost menționate ca „anarhiste”. Ar fi fără speranță să încercăm să cuprindem toate aceste tendințe contradictorii, într-o teorie generală sau ideologie. Chiar dacă am proceda în a extrage din istoria gândirii libertare o tradiție evolutivă aşa cum face Daniel Guérin în lucrarea sa, rămâne dificil să se formuleze doctrinele sale ca o teorie specifică și determinată a societății și schimbărilor sociale. Istoricul anarhist Rudolf Rocker, care prezintă o concepție sistematică de dezvoltare anarhistă către anarho-sindicalism, de-a lungul liniilor care poartă comparație cu munca lui Guérin, pune problema bine atunci când scrie că anarhismul nu este „un sistem social fix şi închis, ci mai degrabă o tendință definită în dezvoltarea istorică a omenirii, care, în contrast cu tutela intelectuală a tuturor instituțiilor clericale și guvernamentale, urmărește desfășurarea fără obstacole a tuturor forțelor individuale și sociale ale vieţii. Chiar și libertatea este decât relativă, nu un concept absolut, din moment ce tinde în mod constant să devină mai largă și să afecteze cercuri mai largi în mai multe moduri multiple. Pentru anarhist, libertatea nu este un concept abstract filozofic, ci posbilitatea concretă ca fiecare ființă umană să ducă la dezvoltarea integrală a tuturor puterilor, capacităților și talentelor cu care natura a înzestrat-o. Cu cât mai puţin această evoluție naturală a omului este influențată de tutela ecleziastică sau politică, cu atat mai eficientă și armonioasă va deveni personalitatea umană.

S-ar putea întreba ce valoare există în studierea unei „tendințe definită în dezvoltarea istorică a omenirii” care nu articulează o teorie socială specifică și detaliată. Într-adevăr, mulți comentatori resping anarhismul ca utopic, lipsit de formă, primitiv sau incompatibil cu realitățile unei societăți complexe. S-ar putea, cu toate acestea, argumenta destul de diferit: că la fiecare etapă a istoriei preocuparea noastră trebuie să fie demontarea acelor forme de autoritate și opresiune care supraviețuiesc dintr-o epocă în care acestea ar fi putut fi justificate în ceea ce privește nevoia de securitate sau de supravietuire sau de dezvoltare economică, dar acum contribuie la – mai degrabă decât a atenua – deficitul material şi cultural. Dacă este așa, nu va fi nici o doctrină a schimbării sociale stabilită pentru prezent și viitor, nici chiar, neapărat, un concept specific și neschimbător a obiectivelor spre care ar trebui să tindă schimbarea socială. Cu siguranță înțelegerea noastră a naturii omului sau a gamei de forme viabile sociale este atât de rudimentară încat orice doctrină amplă trebuie să fie tratată cu scepticism, la fel cum scepticismul este în vedere atunci când auzim că „natura umană” sau „cerințele de eficiență” sau „complexitatea vieții moderne”, impune acest lucru sau o formă de opresiune și conducere autocrată.

Cu toate acestea, la un anumit moment există toate motivele de a dezvolta, în măsura în care permite înțelegerea noastră, o realizare specifică a acestui trend definit în dezvoltarea istorică a omenirii, adecvate pentru sarcinile de moment. Pentru Rocker „problema care este stabilită pentru timpul nostru este aceea de a elibera pe om de blestemul exploatării economice și de înrobirea politică și socială”; iar metoda nu este cucerirea și exercitarea puterii de stat, ci mai degrabă „pentru a reconstrui viața economică a poporului de la sol în sus și de a construi-o în spiritul socialismului.” Dar numai producătorii înșiși sunt echipaţi pentru această sarcină, întrucât sunt singurul element creator de valoare în societatea din care un nou viitor poate apărea. Lor trebuie să fie sarcina de a elibera munca de toate lanțurile cu care exploatarea economică o incatusaseră, de a elibera societatea de toate instituțiile și procedurile puterii politice, și deschiderea căii spre o alianță de grupuri libere, bazate pe cooperarea muncii și administrarea planificată a lucrurilor în interesul comunității. Pentru a pregăti masele muncitoare din oraș și țară pentru acest obiectiv și unirea acestora, ca o forță militantă este obiectivul modern al anarho-sindicalismului.”

Ca socialist, Rocker ia de la sine „că eliberarea serioasă, finală, completă a muncitorilor este posibilă doar printr-o singura conditie: aceea a însușirii capitalului, adică, materiile prime și toate instrumentele de muncă, inclusiv a terenurilor, de către întregul corp al muncitorilor.” Ca anarho-sindicalist, insistă de asemenea, că organizațiile muncitorilor crează „nu numai ideile, dar, de asemenea, faptele viitorului în sine” în perioada pre revoluționară, ce întruchipează în sine structura societății viitoare – iar el așteaptă cu nerăbdare o revoluție socială, care va demonta aparatul de stat, precum și expropria expropriatorii. „Ceea ce punem în locul guvernului este organizația industrială.” Anarho-sindicaliștii sunt convinși că un ordin economic socialist nu poate fi creat prin decrete și statute guvernamentale, ci numai prin colaborarea solidară a muncitorilor cu mâna și creierul în fiecare ramură specială de producție; adică, prin preluarea gestionării tuturor întreprinderilor de către producătorii înșiși sub o astfel de formă, încat grupuri separate, întreprinderi și ramuri ale industriei sunt membri independenți ai organismului economic general și efectuează în mod sistematic producția și distribuția produselor în interesul comunității pe baza unor acorduri libere.

Rocker scria într-un moment în care astfel de idei au fost puse în practică într-un mod dramatic în Revoluția Spaniolă. Chiar înainte de izbucnirea revoluției, economistul anarho-sindicalist Diego Abad de Santillan a scris:……în confruntarea cu problema transformării sociale, revoluția nu poate considera statul ca un mijloc, ci trebuie să depindă de organizarea producătorilor. Am urmat această normă și am descoperit că nu este necesară ipoteza unei puteri superioare muncii organizate, în vederea stabilirii unei noi ordini a lucrurilor. Am mulțumi oricui doreşte să sublinieze pentru noi ce funcție, poate avea Statul într-o organizație economică, unde proprietatea privată a fost abolită și în care parazitismul și privilegiul special nu are loc. Suprimarea statului nu poate fi o afacere apatică; trebuie să fie sarcina Revoluției să termine cu statul. Fie că Revoluția dă bogăția socială producătorilor situație în care producătorii se organizează pentru distribuție colectivă iar statul nu are nimic de a face; sau Revoluția nu dă bogăția socială producătorilor, situație în care Revoluția a fost o minciună și statul va continua. Consiliul nostru federal al economiei nu este o putere politică, ci o putere de reglementare economică și administrativă. Aceasta primește orientarea de jos și funcționează în conformitate cu rezoluțiile adunărilor regionale și naționale. Este un corp de legătură și nimic altceva.

Engels, într-o scrisoare din 1883, și-a exprimat dezacordul cu această concepție, după cum urmează: Anarhiștii o pun capul în jos. Ei declară că revoluția proletară trebuie să înceapă prin a elimina organizarea politică a statului ….Dar să-l distrugă, la un astfel de moment, ar fi distrugerea organismului prin intermediul căruia proletariatului victorios poate afirma puterea sa nou cucerită, poate ţine în frau adversarii săi capitaliști, și poate îndeplini acea revoluție economică a societății, fără de care victoria în ansamblu se va încheia în o nouă înfrângere și o sacrificare în masă a muncitorilor asemănătoare cu cele apărute după Comuna din Paris. În schimb, anarhiștii – cel mai elocvent fiind Bakunin – au avertizat cu privire la pericolele „birocrației roșii,” care s-ar dovedi a fi „cea mai ticăloasă și teribilă minciună creată de secolul nostru.” Anarho-sindicalistul Fernand Pelloutier a întrebat: „Trebuie chiar și regimul tranzitoriu căruia trebuie să ne supunem, să fie în mod obligatoriu și în mod fatal o închisoare colectivistă? Nu poate consta într-o organizație liberă, limitată exclusiv de nevoile de producție și de consum, toate instituțiile politice dispărând?”

Nu pretind să știu răspunsurile la această întrebare. Însă pare evident, dacă există, într-o formă, un răspuns pozitiv, șansele pentru o revoluție cu adevărat democratică, care va realiza idealurile umaniste ale stângii nu sunt mari. Martin Buber a pus problema succint atunci când a scris: „Nimeni nu poate, în natura lucrurilor, aștepta un copac mic care a fost transformat într-un club să facă frunze.” Întrebarea cuceririi sau distrugerii puterii de stat este ceea ce Bakunin a considerat ca fiind problema principală de care îl despărţea de Marx. Într-o formă sau alta, problema a apărut în mod repetat de-a lungul secolului, împărțind socialiştii „libertari” de cei „autoritari”. În ciuda avertismentelor lui Bakunin despre birocrația roșie, și îndeplinirea lor sub dictatura lui Stalin, ar fi în mod evident o eroare grosolană în interpretarea dezbaterilor de acum un secol, să se bazeze pe susțineri ale mișcărilor sociale contemporane cu privire la originile lor istorice. În special, este pervers să se considere bolșevismul ca „marxismul în practică.” Mai degrabă, critica de stânga a bolșevismului, ținând seama de circumstanțele istorice legate de Revoluția Rusă, este mult mai la obiect.

Mişcarea muncitorească de stânga anti-bolşevică, s-au opus leniniștilor, deoarece aceştia nu au mers suficient de departe în exploatarea tulburărilor din Rusia în scopuri strict proletare. Au devenit prizonierii mediului lor și au folosit mișcarea internațională radicală pentru satisfacerea nevoilor în mod special din Rusia, care în curând a devenit sinonim cu nevoile bolșevice ale partidului-stat. Aspectele burgheze ale revoluției ruse nu au fost descoperite în bolșevismul în sine: Leninismul a fost adjudecat ca o parte a social-democrației internaționale, care diferă de cea din urmă, numai pe probleme tactice. Dacă ar fi să se caute o singură idee comună în cadrul tradiției anarhiste, ar trebui să fie, cred eu, cea exprimată de Bakunin atunci când a scris despre Comuna din Paris, identificandu-se după cum urmează:

Sunt un iubitor fanatic al libertății, considerând-o ca starea unică în care fericirea umană, inteligența, demnitatea se poate dezvolta şi creşte; nu libertatea pur formală, primită, măsurată și reglementată de către stat, o minciună veșnică, care în realitate, reprezintă nimic mai mult decât privilegiul unor întemeiată pe robia celorlalţi; nu libertatea individualistă, egoistă , meschină, și fictivă elogiată de către şcoala J.-J. Rousseau și alte școli ale liberalismului burghez, care consideră că drepturile tuturor oamenilor, reprezentate de stat care limitează drepturile fiecăruia – o idee care duce inevitabil la reducerea drepturilor fiecăruia la zero. Nu, mă refer la singurul tip de libertate, care este demnă de acest nume, libertatea care constă în dezvoltarea deplină a tuturor puterilor materiale, intelectuale și morale, care sunt latente în fiecare persoană; libertatea care recunoaște nici o restricție, altele decât cele determinate de legile naturii noastre individuale proprii, care nu pot fi considerate restricții în mod corespunzător, deoarece aceste legi nu sunt impuse de către un legiuitor deasupra sau lângă noi, dar care sunt imanente și inerente, formând baza însăși a materialului nostru, ființă intelectuală și morală – nu ne limitează, ci sunt condițiile reale și imediate ale libertății noastre.