Note despre anarhism – Noam Chomsky (Partea II)

Ideile acestea au crescut din Iluminism; rădăcinile sunt în Discurs asupra originii și fundamentelor inegalității dintre oameni a lui Jean-Jacques Rousseau, Limitele Acțiunii de Stat de Alexander von Humboldt, insistența lui Kant, în apărarea Revoluției Franceze, că libertatea este condiția prealabilă pentru dobândirea maturităţii pentru libertate, nu un cadou care urmează să fie acordat atunci când o astfel de maturitate este realizată. Odată cu dezvoltarea capitalismului industrial, un sistem nou și neprevăzut de injustiție a apărut; socialismul libertar este cel care a păstrat și extins mesajul radical umanist al Iluminismului și idealurile clasice liberale, care au fost pervertite într-o ideologie pentru a susține ordinea socială în curs de dezvoltare. De fapt, asupra aceloraşi ipoteze care au dus liberalismul clasic să se opună intervenției statului în viața socială, relațiile capitaliste sociale sunt, de asemenea, intolerabile. Acest lucru este clar, de exemplu, în lucrarea clasică a lui Humboldt, Limitele Acțiunii de Stat, care a anticipat și probabil l-a inspirat pe Mill. Această gândire clasic liberală, finalizată în 1792, este în esența sa profund, deși prematur, anticapitalistă. Ideile sale trebuie să fie atenuate dincolo de recunoaștere pentru a fi transmutate într-o ideologie a capitalismului industrial.

Viziunea lui Humboldt a unei societăți în care lanțurile sociale sunt înlocuite de legăturile sociale și munca este liber întreprinsă sugerează începutul lui Marx, cu discuția lui despre alienarea „muncii atunci când munca este externă muncitorului…nu parte a naturii sale…[astfel încât] el nu se îndeplinește în munca sa ci se neagă însuși …[și este] epuizat fizic si degradat psihic,” munca alienată care „aruncă unii dintre muncitori înapoi într-un fel muncă barbară și îi transformă pe alţii în maşini,” privând astfel omul de „caracterul speciei” lui de „activitate conștientă liberă” și „viață productivă.” În mod similar, Marx concepe „un nou tip de ființă umană care are nevoie de semenii săi….[asociația muncitorilor devine] efortul constructiv real pentru a crea textura socială a relațiilor umane viitoare.” Este adevărat că gândirea libertară clasică se opune intervenției statului în viața socială, ca o consecință a ipotezelor profunde despre nevoia umană de libertate, diversitate și asociere liberă. Pe aceleași ipoteze, relațiile de producție capitaliste, munca salarială, competitivitatea, ideologia „individualismului posesiv” – toate trebuie să fie considerate în esență antiumane. Socialismul libertar este corect să fie considerat ca moștenitorul idealurilor liberale ale Iluminismului.

Rudolf Rocker descrie anarhismul modern…”confluența celor două curente mari, care în timpul și după revoluția franceză și-au găsit expresia caracteristică în viața intelectuală a Europei: Socialismul și Liberalismul.” Idealurile clasice liberale, susține acesta, s-au distrus pe realitățile economice a formelor capitaliste. Anarhismul este în mod necesar anticapitalist, în sensul că „se opune exploatării omului de către om.” Dar, de asemenea, anarhismul se opune „dominației omului de către om.” Se insistă asupra faptului că „socialismul va fi liber sau nu va fi deloc. În recunoașterea acesteia se află justificarea reală și profundă pentru existența anarhismului.” Din acest punct de vedere, anarhismul poate fi considerat ca aripa libertară a socialismului. În acest spirit, Daniel Guérin a abordat studiul anarhismului în lucrările sale. Guérin citează pe Adolph Fischer, care a spus că „fiecare anarhist este un socialist, dar nu in fiecare socialist este neapărat un anarhist.” În mod similar Bakunin, în manifestul său anarhist din 1865, programul său proiectat pentru fraternitatea revoluționară internațională, a stabilit principiul că fiecare membru trebuie să fie, pentru început, un socialist.

Un anarhist consecvent trebuie să se opună proprietății private asupra mijloacelor de producție și sclavia salarială, care este o componentă a acestui sistem, ca fiind incompatibilă cu principiul că munca trebuie să fie liber întreprinsă și sub controlul producătorului. Așa cum a spus Marx , socialiștii aştept cu nerăbdare o societate în care munca va „deveni nu numai un mijloc viață, dar de asemenea cea mai mare dorinţă în viață,” o imposibilitate atunci când muncitorul este condus de o autoritate externă sau, mai degrabă nevoia unui impuls interior: „nici o formă de muncă salarială chiar dacă ar putea să fie mai suportabilă ca o alta, poate elimina mizeria muncii salariale în sine.” Un anarhist consecvent trebuie să se opună atât muncii alienate dar de asemenea stupefianta specializare a muncii, care are loc atunci când mijloacele pentru dezvoltarea producției mutileaza muncitorul într-un fragment dintr-o ființă umană, degradează ca el să devină o apartenență simplă a mașinii, să facă munca sa un astfel de chin că sensul său esențial este distrus; înstrăinează din el potențialitățile intelectuale ale procesului de muncă, în proporție în care știința este încorporată în ea ca o putere independentă…

Marx a văzut acest lucru nu ca o concomitentă inevitabilă a industrializării, ci mai degrabă ca o caracteristică a relațiilor de producție capitaliste. Societatea viitorului trebuie să fie vizată să „înlocuiască muncitorul de astăzi…redus la un simplu fragment al unui om, de către individul pe deplin dezvoltat, potrivit pentru o varietate de lucruri. Condiția prealabilă este abolirea muncii salariale şi capitalului (să nu mai vorbim de armatele industriale ale „statului proletar” sau diferitele forme moderne de totalitarism). Reducerea omului la o apartenenţă a mașinii, un instrument specializat de producție; pot, în principiu, să fie depășiţi, mai degrabă decât îmbunătățiţi, cu dezvoltarea și utilizarea adecvată a tehnologiei, însă nu în condițiile de control autocratic a producției de către cei care fac omul un instrument pentru a servi lor, cu vedere spre scopurile sale individuale, în fraza lui Humboldt.

Anarho-sindicaliștii au căutat, chiar și în capitalism, să creeze „asociațiile libere ale producătorilor liberi”, care s-ar angaja în lupta militantă și să se pregătească să preia organizarea producției pe baze democratice. Aceste asociații ar servi drept „o școală practică a anarhismului.” Dacă proprietatea privată asupra mijloacelor de producție este, în sintagma des citată a lui Proudhon, doar o formă de „furt” – „exploatarea celor slabi de către cei puternici” – controlul producției de către o birocrație de stat, indiferent de cât de binevoitoare sunt intențiile sale, de asemenea nu creează condițiile în care munca manuală și intelectuală, poate deveni cea mai înaltă dorinţă a vieții. Ambele, atunci, trebuie să fie depășite.

În atacul său asupra dreptului de control privat sau birocratic asupra mijloacelor de producție, anarhistul oferă suportul său celor care se luptă pentru a aduce „a treia fază emancipatoare și ultima a istoriei,” prima a făcut șerbi din sclavi, a doua a făcut salariați din șerbi, și a treia, care desființează proletariatul într-un act final de eliberare, care plasează controlul asupra economiei în mâinile asociațiilor libere și voluntare ale producătorilor (Fourier, 1848). Pericolul iminent al „civilizației”, a fost de asemenea remarcat de Tocqueville, în 1848: Atâta timp cât dreptul de proprietate a fost de asemenea originea și bazele multor altor drepturi, acesta a fost ușor de apărat – sau mai degrabă nu a fost atacat; a fost atunci, cetatea societății din care celelalte drepturi au pornit; nu a purtat greul atacului și într-adevăr, nu a existat nici o încercare serioasă de asalt. Dar astăzi, când dreptul de proprietate este considerat ca ultima rămășiță nedistrusă a lumii aristocratice atunci când este lăsată singură în picioare, privilegiul unic într-o societate egalizată, este o chestiune diferită. Luați în considerare ceea ce se întâmplă în inimile claselor muncitoare, deși recunosc că sunt liniștiţi deocamdată. Este adevărat că aceştia sunt mai puțin inflamaţi decât în trecut de pasiuni politice propriu-zise; dar nu vezi că pasiunile lor, departe de a fi politice, au devenit sociale? Nu vedeți că, încetul cu încetul, ideile și opiniile se răspândesc între ei care vizează nu doar eliminarea legilor, unui guvern sau unui minister ci ruperea fundamentelor societății însăși?

Muncitorii Parisului în 1871, au rupt tăcerea si au procedat să abolească proprietatea, baza tuturor formelor de civilizație! Da, Comuna a avut ca scop eliminarea proprietăţii de clasă care face munca multora bogăția celor puțini. Acesta a avut ca scop exproprierea expropriatorilor. Aceasta a vrut să facă proprietatea individuală un adevăr prin transformarea mijloacelor de producție, terenuri și capital, în principal mijloacele de sclavie și exploatare a muncii, în instrumente simple a muncii libere și asociate.

Comuna, desigur, a fost înecată în sânge. Natura „civilizației”, pe care muncitorii Parisului au încercat să depășească în atacul lor a fost dezvăluită, din nou, atunci când trupele guvernului de la Versailles a recucerit Parisul din populația sa. Așa cum a scris Marx, cu amărăciune dar cu precizie: Civilizația și justiția ordinii burgheze iese în lumina lugubră ori de câte ori sclavii acelui ordin ridica împotriva stăpânilor. Atunci, această civilizație și justiție stă ca sălbăticie făţişă şi răzbunare nelegiuită… faptele infernale ale soldăţimii reflectă spiritul înnăscut a civilizației cărora aceștia sunt mercenari….Burghezia din întreaga lume, care se uita mulțumită asupra masacrului , după luptă, este zguduit de groază de distrugerea cu cărămidă și mortar.

În ciuda distrugerii violente a comunei, Bakunin a scris că Parisul deschide o nouă eră „aceea a emancipării definitive și complete a maselor populare și solidaritatea lor viitoare adevărată, dincolo şi în pofida granițelor de stat…Următoarea revoluție a omului, în solidaritate internațională, va fi învierea Parisului „- o revoluție care lumea încă o mai așteaptă.

Anarhistul consecvent, atunci, ar trebui să fie un socialist, dar un socialist de un anumit tip. El nu numai că se va opune alienării și specializării muncii și așteptă cu nerăbdare însușirea capitalului de către întregul corp de muncitori, dar el va insista, de asemenea, că această însușire să fie directă, nu exercitată de o forță de elită acționând în numele proletariatului. Pe scurt, se opune organizării producției de către Guvern. Înseamnă socialismul de stat, comanda funcționarilor de stat asupra producției și comanda managerilor, oamenilor de știință, funcționarilor în întreprinderi… scopul clasei muncitoare este eliberarea de sub exploatare. Acest obiectiv nu este atins și nu poate fi atins printr-o nouă clasă directoare şi guvernantă înlocuind burghezia. Aceasta se poate realiza doar de către muncitorii înșiși fiind stăpâni peste producție.

Aceste remarci sunt preluate din „Cinci Teze privind Lupta de clasă” de către marxistul de stânga Anton Pannekoek, unul dintre teoreticienii remarcabili de stânga a mişcării comunismului de consiliu. Şi de fapt, marxismul radical fuzionează cu unele curente anarhiste. Ca o ilustrare suplimentară, luați în considerare următoarea caracterizare a „socialismului revoluționar”:

Socialistul revoluționar contestă faptul că proprietatea de stat se poate termina în altceva decât un despotism birocratic. Am văzut de ce statul nu poate controla democratic industria. Industria trebuie să fie deținută și controlată democratic de muncitori, alegând direct din propriile lor ranguri, formand comitete industriale administrative. Socialismul va fi fundamental un sistem industrial; circumscripțiile sale vor avea un caracter industrial. Astfel, cei care desfășoară activitățile sociale și industriile societății vor fi reprezentați direct în consiliile locale și centrale ale administrației sociale. În acest fel, puterile delegaților vor curge crescător de la cei care exercită activitatea și sunt familiarizaţi cu nevoile comunității. Atunci când comitetul central administrativ industrial se adună, acesta va reprezenta fiecare etapă a activității sociale. Prin urmare, statul capitalist politic sau geografic va fi înlocuit de către comitetul administrativ industrial al socialismului. Trecerea de la un sistem social la altul, va fi revoluția socială. Statul politic, de-a lungul istoriei, a însemnat guvernul oamenilor prin clase dominante; Republica socialismului va fi guvernul industriei administrat în numele întregii comunități. cel dintâi a însemnat supunerea economică și politică a multora; cel din urmă va însemna libertatea economică a tuturor – va fi, prin urmare, o adevărată democrație.

Această declarație programatică apare în Statul, Originile şi Funcţiile sale a lui William Paul, scrisă la începutul anului 1917 – înainte de Statul și Revoluția a lui Lenin, probabil cea mai libertară lucrare a sa. Paul a fost membru al Partidului Laburist Socialist Marxist-De Leonist, și mai târziu, unul dintre fondatorii Partidului Comunist Britanic. Critica sa asupra socialismului de stat seamănă cu doctrina libertară a anarhiștilor în principiul că proprietatea și administrarea statului va conduce la despotism birocratic, revoluția socială trebuie să o înlocuiască prin organizarea industrială a societății cu controlul direct al muncitorilor „.