Note despre anarhism – Noam Chomsky (Partea III)

Ceea ce este mult mai important este faptul că aceste idei au fost realizate în acțiune revoluționară spontană, de exemplu, în Germania și Italia, după Primul Război Mondial și în Spania (nu doar la țară, ci și în Barcelona industrială) în 1936. S-ar putea argumenta că o formă de comunism al consiliului este forma naturală a socialismului revoluționar într-o societate industrială. Aceasta reflectă înțelegerea intuitivă că democrația este strict limitată atunci când sistemul industrial este controlat de orice formă de elită autocratică, fie că sunt proprietari, manageri și tehnocrați, o „avangardă” de partid, sau o birocrație de stat. În aceste condiții de dominație autoritară, idealurile clasice libertare dezvoltate mai departe de către Marx și Bakunin și toți revoluționarii adevărați nu pot fi realizate; omul nu va fi liber să dezvolte potențialul la capacitate maximă, și producătorul va rămâne „un fragment dintr-o ființă umană,” degradată, un instrument în procesul de producție direcționat de sus.

Fraza „acțiune spontană revoluționară” poate fi înșelătoare. Anarho-sindicaliștii, cel puțin, au luat foarte în serios observația lui Bakunin, care spunea că organizațiile muncitorilor trebuie să creeze „nu numai ideile, ci de asemenea faptele viitorului în sine” în perioada pre revoluționară. Realizările revoluției populare din Spania, în particular, s-au bazat pe munca perseverentă a multor ani de organizare și educație, o componentă a unei lungi tradiții de angajament și militantism. Rezoluțiile Congresului de la Madrid din iunie 1931 și Congresul de la Saragosa din mai 1936 au prefigurat în mai multe moduri actele revoluției, aşa cum au fost schiţate ideile oarecum diferite ale lui Santillan, în relatarea sa destul de specifică a organizării sociale și economice care urmează să fie instituită de revoluție. Guérin scrie „Revoluția spaniolă a fost relativ matură in mintea gânditorilor libertari, ca și în conștiința populară.” Iar organizațiile muncitorilor au existat cu structura, experiența, precum și înțelegerea pentru realizarea sarcinilor de reconstrucție socială atunci când, cu lovitura de stat lui Franco, turbulențele din 1936 au explodat în revoluție socială. În prefața la o colecție de documente privind colectivizarea în Spania, anarhistul Augustin Souchy scrie: Timp de mulți ani, anarhiștii și sindicaliștii din Spania au considerat sarcina lor supremă transformarea socială a societății. În adunările lor de sindicate și grupuri, în jurnalele lor, broșurile și cărțile lor, problema revoluției sociale a fost discutată neîncetat și într-un mod sistematic. Toate acestea se află în spatele realizărilor spontane, munca constructivă a Revoluției spaniole.

Ideile socialismului libertar, în sensul descris, au fost scufundate în societățile industriale din ultima jumătate de secol. Ideologiile dominante au fost cele ale socialismului de stat sau capitalismului de stat (tot mai militarizată în Statele Unite, din motive care nu sunt obscure). Dar a existat un interes în ultimii ani. Tezele pe care le-am citat de Anton Pannekoek au fost luate din o broșură recentă a unui grup de muncitori francezi radicali (Informations Correspondance Ouvrière). Observațiile de William Paul despre socialismul revoluționar sunt citate într-o lucrare de Walter Kendall dat la Conferința Națională privind controlul Muncitorilor în Sheffield, Anglia, în martie 1969. Mișcarea pentru controlul muncitorilor a devenit o forță semnificativă în Anglia în ultimii ani. A organizat mai multe conferințe și a produs o literatură substanțială , și numără și printre reprezentanții săi activi ale unora dintre cele mai importante sindicate. De exemplu, Uninea Amalgamată a Muncitorilor din Turnătorie şi Inginerie, a adoptat, ca politică oficială, programul de naționalizare a industriilor de bază sub „controlul muncitorilor la toate nivelele.” Pe continent, există evoluții similare. Mai 1968 a accelerat bineînțeles interes crescând pentru comunismul de consiliu și ideile conexe în Franța și Germania, așa cum a făcut-o în Anglia.

Având în vedere forma extrem de conservatoare a societății noastre foarte ideologice, nu este prea surprinzător faptul că Statele Unite au fost relativ neatinsă de aceste evoluții. Eroziunea mitologiei războiului rece cel puțin permite să se ridice aceste întrebări în cercuri relativ largi. acă actualul val de represiune poate fi bătut înapoi, dacă stânga poate depăși tendințele sale suicidare și construieşte mai mult pe ceea ce a fost realizat în ultimul deceniu, atunci problema modalitaţii de organizare a societății industriale pe linii cu adevărat democratice, cu un control democratic la locul de muncă și în comunitate, ar trebui să devină o problemă intelectuală dominantă pentru cei care sunt în viață la problemele societății contemporane, și cum o mișcare de masă pentru socialism libertar se dezvoltă, speculațiile ar trebui să procedeze la acțiune.

În manifestul său din 1865, Bakunin a prezis ca un element în revoluția socială va fi „acea parte inteligentă și cu adevărat nobilă a tineretului, care, deși aparținând prin naștere claselor privilegiate, în convingerile sale generoase și aspirațiile arzătoare, adoptă cauza poporului.” Poate că în creșterea mișcării studențești din 1960 se vede pași spre o împlinire a acestei profeții.

Daniel Guérin a întreprins ceea ce el a descris ca un „proces reabilitare” a anarhismului. El susține, convingător cred eu, că „ideile constructive ale anarhismului își păstrează vitalitatea, că acestea pot, atunci când sunt re-examinate și cernute, asista gîndirea contemporană socialistă să efectueze un nou … [și] să contribuie la îmbogățirea marxismului. ” Din „spatele lat” al anarhismului, acesta a selectat o examinare mai intensivă acelor idei și acțiuni, care pot fi descrise ca socialism libertar. Acest lucru este firesc și adecvat. Acest cadru acomodează purtătorii de cuvânt anarhiști importanţi, precum și acțiunile de masă care au fost animate de sentimente și idealuri anarhiste. Guérin este preocupat nu numai de gândirea anarhistă, ci de asemenea despre acțiunile spontane ale luptei revoluționare populare. El este preocupat de creativitate socială, precum și intelectuală. Mai mult, el încearcă să extragă din realizările constructive ale lecțiilor din trecut care vor îmbogăți teoria de eliberare socială. Guérin descrie anarhismul a secolului XIX ca în esență doctrinară, în timp ce secolul XX, pentru anarhiști, a fost un moment de „practică revoluționară.” Arthur Rosenberg a subliniat o dată faptul că revoluțiile populare caută să înlocuiască „o autoritate centralizată sau feudală ce conduce prin forţă” cu o anumită formă de sistem comunal, care „presupune distrugerea și dispariția formei vechi de Stat.” Un astfel de sistem va fi socialist sau o formă „extremă a democrației … [care este] condiția preliminară pentru Socialism, în măsura în care socialismul poate fi realizat doar într-o lume bucurându-se de cea mai mare măsură posibilă a libertății individuale.” Acest ideal, observă el, era comună la Marx și anarhiști. Această luptă pentru eliberare naturală contravine tendinței predominante spre centralizare în viața economică și politică. Un secol în urmă Marx a scris că muncitorii din Paris ” au simțit că era doar o singură alternativă – Comuna sau imperiul – Indiferent de numele sub care apărea. Imperiul ia ruinat din punct de vedere economic de către ravagiile făcută avuției publice, de escrocheria financiară stimulată prin recuzita împrumutată pentru centralizarea artificial accelerată a capitalului și exproprierea concomitentă a rândurile lor proprii. Acesta le-a suprimat politic, acesta ia șocat din punct de vedere moral de orgiile sale, aceasta ar fi insultat Voltairianismul, prin predarea educației copiilor la frères Ignorantins.

Al doilea Imperiu mizerabil „a fost singura formă de guvernare posibilă într-un moment când burghezia a pierdut deja, și clasa muncitoare nu dobandise încă , facultățile de a stăpâni națiune” Nu este foarte dificil să reformuleze aceste observații, astfel încât acestea să devină corespunzătoare pentru sistemele imperiale din 1970. Problema „eliberării omului de blestemul exploatării economice și înrobirii politice și sociale” rămâne problema vremurilor noastre. Atâta timp cât acest lucru este astfel, doctrinele și practica revoluționară a socialismului libertar va servi ca o sursă de inspirație și ghid.