Sărăcia şi capitalismul


UntitledOptimismul referitor la “aducerea la același nivel” a lumii a treia cu ţările vestice începe să dispară din atenția publică, mai ales când acest optimism cere a fi comparat cu realizările reale în termeni de dezvoltare națională pentru aceste ţări. Conform Băncii Mondiale, în lume trăiesc 2.2 miliarde de oameni sub limita sărăciei în zilele noastre. În ţările din lumea a treia, între un sfert si o treime din copii mor înainte de a împlini 5 ani – în cele mai sărace ţări, acest număr se aproprie de jumătate. Aceste statistici şi altele la fel de îngrijorătoare contrastează frapant cu cifrele amețitoare, care ilustrează circulația unor sume fabuloase de bani în economia mondială: un trilion de dolari pe zi sunt folosiți în schimburile făcute pe piețele de schimb externe; apoi cei mai bogați 3 oameni controlează mai multă bogăţie decât cele mai sărace 43 de ţări iar averea combinată a celor mai bogați 225 de oameni este egală cu venitul jumătăţii sărace a populației globale. Sărăcia pare a fi un fenomen de care nu vom scăpa prea repede, chiar daca capitalismul se arătă victorios pe aproape tot globul.

Cu toții recunoaștem ca sărăcia este o problema, dar pare greu de crezut ca sărăcia ar fi o problema ce ţine de mâna de lucru. Nu rar se întâmpla în viață de zi cu zi sa dăm peste atitudini ce pornesc de la ideea ca nu toți oamenii vor sa muncească (destul) si de-aia trăim prost. Bineînțeles, astfel de atitudini vor sa afișeze un caracter puternic sau o voință de fier, dar e ușor de arătat cum acestea reprezintă exact opusul: o lașitate instalată adânc în identitatea individului. A munci prostește, doar pentru ca alții sa iți fure roadele muncii tale nu implica trăsături de caracter de invidiat.

Pentru a înțelege de ce sărăcia persistă – în ciuda ratei accelerate cu care se consumă resursele naturale ale planetei, a tehnologiei avansate de care dispunem şi a faptului că majoritatea oamenilor ajung totuși sa işi consume viața muncind si nu lenevind – e nevoie sa înțelegem această sărăcie pornind de la felul în care munca e organizată în sistemul capitalist. Oamenii nu se nasc într-o lume săracă, lipsită de resurse. Aproape jumătate din producția alimentară a lumii e aruncată la gunoi înainte de a ajunge pe masa cuiva (http://www.guardian.co.uk/environment/2013/jan/10/half-world-food-waste). Ştim că avem mai mult decât suficiente resurse şi energie umană pentru a îmbrăca, hrăni, educa, asigura medicamente şi o dezvoltare intelectuală pentru intreaga populaţie a lumii. Eşecul îndeplinirii unor astfel de obiective are de-a face cu felul în care relaţiile noastre sociale sunt organizate – pe scurt, cu capitalismul.

Cum se face că sărăcia este creata de capitalism? Exact în același mod în care acesta creează profituri – prin munca ființelor umane. Sărăcia şi profiturile sunt doua feţe ale aceleiași monede. Acei apărători ai capitalismului care pun accentul pe faptul că sistemul creează o bogăție uriașă omit să ne spună că bogăția pe care acesta o produce e rezultatul unui simplu transfer – în termeni de energie umană, idei şi acțiuni – de la o majoritate dominată spre o minoritate care deține puterea. Acest transfer dă naștere profitului financiar.

Pe scurt, de unde vine profitul (şi unde pleacă)

Valoarea se creează la locul de muncă. Capitalistul aduce resurse financiare şi materiale iar angajatul îi pune la dispoziție forța de munca. Fiecare contribuie cu ceva, dar fructul colaborării lor nu este niciodată împărțit frățește. Capitalistul nu se mulțumește să ţină angajatul la lucru doar 4 ore, să zicem, chiar daca aceste 4 ore ar fi suficiente pentru a acoperi toate costurile de producție ale produsului finit. Angajatorul dispune de timpul şi de forța de muncă a angajatului doar pentru că acesta din urmă nu deține mijloace de producție şi este nevoit sa işi vândă forța de muncă pentru a putea trăii. De aceea, angajatorul e cel care stabilește regulile. Angajatul nu poate spune: „Pe ziua de azi am realizat destule produse, astfel încât costurile de producție sa fie acoperite, salariul meu pe ziua de azi să fie asigurat şi chiar şi patronului ii rămână de un salariu egal cu al meu, ca recompensă pentru resursele puse la dispoziție. Acum pot să plec acasă sa mă ocup de familie, sa citesc o carte, sa vad un film etc. Patronul va spune că timpul de lucru nu s-a sfârșit cu acele 4 ore şi se va folosi de angajat atât cât îi permite legea. Salariul nu are nici o legătura cu efortul depus, ci cu puterea de negociere a angajatului. Dacă munca acestuia poate fi îndeplinită de orice alt muncitor necalificat, exista o mulțime de șomeri care așteaptă sa îi a locul. Prin urmare, angajatul nu va putea pretinde prea mult iar patronul de obicei nu e prea darnic. Îi va da atât cât să poată trăii de pe o zi pe alta, pentru a putea sa își realizeze sarcinile la locul de muncă.

De obicei, muncitorul de rând nu e o persoana care a trăit iresponsabil şi nu a știut sa își gestioneze averea. De cele mai multe ori, muncitorul de rând e o persoana care nu a avut niciodată prea mult de ales. Asta pentru că mijloacele de subzistenţă s-au acumulat de-a lungul timpului în mâinile altora.

Asta înseamnă munca în capitalism şi de aceea sărăcia este o problema strâns legata de problema muncii.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s