INVENTAREA CAPITALISMULUI – Michael Perelman

INVENTAREA CAPITALISMULUI

Autor: Michael Perelman

Duke University Press, Durham & London 2000

INTRODUCERE: PROIECŢII ÎNTUNECATE

Pentru a dezvolta legile economiei burgheze… nu e necesar să scrii istoria reală a relaţiilor de producţie. Dar corecta observare şi deducţie a acestor legi… duce mereu la ecuaţiile primare… care arată că în spatele acestui sistem există un trecut. Aceste indicii… oferă apoi cheia pentru a înţelege trecutul – un efort îndreptăţit.”— Karl Marx, “Grundrisse

Mesajul Laissez-faire al Economiei Politice Clasice

Economia politică clasică, literatura economică esenţială de pe vremea lui William Petty până la David Ricardo, are o faţadă impunătoare. Idolii economiei politice timpurii au creat un sistem de gândire sistematică asupra afacerilor de la începutul secolului al 17-lea şi până la începutul secolului al 18-lea prin nimic mai mult decât scrierile oamenilor de afaceri şi ale filosofilor moralişti după care s-au ghidat. Toţi – de la Karl Marx, care a inventat termenul “economie politică clasică”, până la conservatorii de azi – recunosc meritul enorm al primilor economişti.

De mai bine de două secole, generaţii succesive de economişti au şlefuit aceste texte pentru a demonstra cum aceşti teoreticieni timpurii au descoperit că pieţele oferă cel mai eficient mod de organizare a producţiei. O susţinere fără drept de apel a laissez-faire e, în mod ostentativ, lecția pe care economia politică clasică vrea să o dea. Cei mai mulți cititori contemporani ai lui Adam Smith, David Ricardo și ai altor economiști clasici acceptă pe față concluziile lor, presupunând că acești economiști timpurii pledau fără nici un compromis pentru laissez-faire. În cea mai mare parte, chiar și marxiștii acceptă această interpretare a economiei politice clasice.

De-a lungul lucrărilor lor asupra teoriei economice pure, clasicii economiei politice au fost angajați într-un proiect paralel: să promoveze reconstruirea cu forța a societății într-un sistem pur comandat și ghidat de piață. În timp ce istoricii economiei ar putea discuta asupra profunzimii implicării în activitățile de piață din acea vreme, rămâne incontestabil faptul că cei mai mulţi oameni din Marea Britanie nu au primit cu entuziasm trecerea la sistemul salarial – cel puţin nu atâta timp cât aveau alternative la el.

Pentru a se asigura că oamenii vor accepta sistemul salarial, clasicii economiei politice au susţinut în mod activ măsuri care priveau deposedarea acestora de mijloacele lor tradiţionale de supravieţuire. Actele brutale asociate cu procesul deposedării majorităţii oamenilor de mijloacele prin care produceau pentru ei ar putea să pară foarte îndepărtate de reputaţia pe care laissez-faire a câştigat-o în economia politică clasică. În realitate, deposedarea majorității producătorilor din clasele de jos și construirea laissez-fair-ului sunt foarte strâns legate una de alta. Atât de mult, încât Marx, sau cel puțin traducătorii săi, au etichetat această expropriere a maselor ca fiind ”acumulare primitivă”.

Chiar și numai rostind această expresie, acumulare primitivă, răsună a consecinţe umane amare.

Cuvântul ”primitiv”, înainte de toate, sugerează o brutalitate lipsită de subtilitățile formulelor moderne de exploatare. Implică, de asemenea, că acumularea primitivă a avut loc înaintea formei de acumulare pe care oamenii o asociază în general cu capitalismul.

În sfârșit, sună a ceva care poate fi asociat cu locuri ”primitive” ale lumii, unde acumularea de capital nu a avansat la fel de mult ca în alte părți.

Al doilea termen, ”acumulare„, ne amintește că prima țintă a procesului a fost acumularea de capital și de avuție de către o parte restrânsă a societății sau, așa cum a descris-o Marx (1977, 739-40), ”cucerirea lumii bogăției sociale. Este extinderea zonei de exploatare a materialului uman și, în același timp, extinderea dominantă directă și indirectă a capitalistului.”

Cu siguranță, cel puțin în primele faze ale capitalismului, acumularea primitivă a fost elementul central în procesul de acumulare. Deși mulți gânditori moderni recunosc natura generalizată a acumulării primitive în vremea în care clasicii economiei își scriau tezele, nimeni, din câte știu eu, nu recunoaște complicitatea de care au dat dovadă clasicii economiei politice. Ei au susținut cu tărie politici care au dus mai departe procesul de acumulare primitivă, adesea prin subterfugii. În timp ce promovau cu virulență ideologia laissez-faire-ului, ei au fost mereu campionii susținerii politicilor care erau total contrare principiilor laissez-faire-ului, în special în ce privește analiza lor asupra rolului producătorilor mici de la sate.

Așa cum vom vedea, strategia de dezvoltare fundamentală a clasicilor economiei politice era consistentă cu o formă brută a unui model proto-Marxist de acumulare primitivă, care concluziona că forțele non-pieței ar putea fi solicitate să intervină pentru a grăbi procesul asimilării capitaliste a satelor. Acest model explică și de ce cei mai mulți clasici ai economiei politice au exprimat poziții diametral opuse teoriilor cu care de regulă sunt creditați.

Istoria Secretă a Acumulării Primitive

Poate pentru că atât de mult din scrierile clasicilor economiei care se referă la sistemele tradiționale de producție ale agriculturii era rupt de teoriile lor pure, aparent atemporale, cititorii lor de mai târziu au trecut cu repeziciune și în grabă peste proporțiile muncii lor. Deși acest aspect al economiei politice clasice ar fi putut să pară ca fiind fără legătură cu esența teoriilor pur economice, eu susțin că aceste recomandări intervenționiste erau un element semnificativ pentru creditarea lucrărilor lor. În mod specific, economia politică clasică a pledat pentru restricționarea viabilității ocupațiilor tradiționale de la sate pentru a-i forța pe oameni să accepte să muncească pentru salarii.

Capitolul 1, care detaliază istoria acumulării primitive, demonstrează interesul aprins al clasicilor economiei politice în a-i forța pe țărani să nu mai lucreze la sate, ci în fabrici, pentru a-i obliga pe muncitori să se lase scoşi la mezat de către cei care ar fi putut să-i angajeze, și pentru a eradica orice urmă a lenevirii (nota traducătorului – în orginal „sloth”: lene, lenevire, trândăvie e un termen folosit pentru a indica timpul folosit pentru altceva decât pentru muncă).

Vitalitatea acestor producători de la sate în general s-a bazat pe o combinație bine chibzuită între munca agricolă și cea industrială. În ciuda eficienței acestui mod de lucru, economia politică clasică era hotărâtă să-i sugrume pe producătorii mici. Clasicii economiei politice adesea și-au justificat pozițiile în termeni de eficiență a diviziunii muncii. Au cerut măsuri care să ducă la separarea totală a agriculturii de industrie. Așa cum vom vedea, conceptul lui Marx de diviziune socială a muncii e foarte important în această privință. În contrast cu accentul exclusiv al lui Smith asupra diviziunii muncii – modul de organizare a muncii în cadrul unei firme – Marx a sugerat că ar trebui examinată și desfășurarea resurselor între firmele individuale și gospodării – diviziunea socială a muncii. În lucrările lor teoretice, clasicii economiei politice au ignorat aproape cu desăvârșire diviziunea socială a muncii. De exemplu, deși Smith a oferit o descriere detaliată a diviziunii muncii în faimoasa sa fabrică de ace de gămălie, nu și-a bătut capul să ducă mai departe discuția. Ce înseamnă când societatea e împărțită într-un asemenea fel că industria acelor de gămălie își cumpără metalele și combustibilii în loc să le producă ea singură? Cum a apărut o asemenea organizare? Cum ar putea asemenea schimbări ale tiparului industriilor să facă diferența într-o economie, chiar dacă tehnologia nu se schimbă? Aceste întrebări erau atât de îndepărtate de viziunea competentă a economiei politice clasice că două secole mai târziu, Ronald Coase a câștigat un premiu Nobel pentru că le-a adus în atenția economiștilor contemporani. Urmându-l pe Coase, un grup de economiști moderni a dezvoltat o nouă școală economică instutuționalizată (vezi Perelaman 1991a), care susține că forțele economice se combină între ele în mod natural pentru a forma un tipar optim. Ca mulți alți economiști, noua școală instituționalizată se mândrește că gândirea sa a fost anticipată de clasicii economiei politice, mai ales de Smith.

Chiar dacă noua școală instituționalizată se preocupă cu diviziunea socială a muncii, teoriile sale nu sunt de folos în analizarea naturii coercitive a acumulării primitive, din moment ce această școală crede că economia funcționează de la sine prin contracte voluntare.

Capitolul 2 se concentrează asupra teoriei acumulării primitive. Cele mai multe discuții despre acumularea primitivă se referă la acest subiect ca o expresie la îndemână pentru a descrie brutalitatea primei explozii a capitalismului. Dimpotrivă, acest capitol arată că acumularea primitivă trebuie tratată ca un concept teoretic esențial în analizarea procesului continuu al acumulării capitaliste. Bănuiesc că tăcerea continuă asupra diviziunii sociale a muncii ascunde ceva important. Plecând de aici, am investigat și am descoperit ce a avut de spus economia politică clasică despre țărănime și despre lucrătorii agricoli care se susțineau singuri. Aici, din nou, tiparul e consistent. Clasicii economiei politice nu doreau să lase forțele pieței să determine diviziunea socială a muncii, pentru că ei găseau că tenacitatea producătorilor de la sate era dezgustătoare. În loc să lase ca forțele pieței să determine soarta acestor producători mici, clasicii economiei politice au cerut intervenția statului pentru a bloca posibilitatea acestor oameni de a mai produce ce le era necesar traiului. Aceste politici recomandate au avut dimensiunea unei manipulări flagrante a diviziunii sociale a muncii. Nu putem justifica asemenea politici făcând apel la eficiență. Dacă eficiența ar fi avut vreo importanță pentru ei, clasicii economiei politice nu ar fi ignorat legea care permitea localnicilor să intre pe terenul micilor proprietari pentru a prinde vulpile în timp ce le interzicea țăranilor să oprească jocurile care aveau loc pe terenurile lor și care le distrugeau recoltele.

Cum vom vedea în Capitolul 3, aceste Legi ale Jocurilor au provocat distrugeri imense ale recoltelor țăranilor.

Capitolul 3 descrie istoria extraordinară a acestor Legi ale Jocurilor. Deși orginea acestor Legi ale Jocurilor era de natură feudală, aplicarea și ferocitatea lor au atins un punct culminant în perioada Revoluției Industriale. Au fost un instrument foarte folositor pentru a-i deposeda pe oamenii de la țară de o sursă foarte importantă de asigurare a traiului, ceea ce a crescut considerabil presiunea asupra lor pentru a accepta munca plătită cu salariul. Aceste legi au fost și motivul pentru care foarte mulți oameni săraci de la sate s-au răsculat.

Capitolul 4 discută relația dintre acumularea primitivă și diviziunea socială a muncii din punctul de vedere al auto-aprovizionării.

Capitolul 5 analizează teoria implicit proto-marxistă a economiei politice clasice asupra acumulării primitive. Pe lângă asta, discută tiparul măsurilor practice care au schimbat diviziunea socială a muncii în detrimentul micilor producători independenți. Acest capitol discută și cum economia politică clasică a calculat acumularea primitivă. Detaliază relația dintre începuturile economiei politice clasice și producția rurală din perspectiva eforturilor de a crea o capitalistă diviziune socială a muncii. Demonstrează continua importanță pe care economia politică clasică a acordat-o procesului de acumulare primitivă.

Istoria secretă a Economiei Politice Clasice

De ce diviziunea socială a muncii ca aspect al acumulării primitive a trecut neobservată de atât de mulți studenți atât de multă vreme? E adevărat, clasicii economiei politice au trecut sub tăcere acumularea primitivă când discutau chestiuni care țineau de teoria economică pură – deşi nici în această privinţă nu erau absolut consecvenţi.

Din cauza noutăţii acestui subiect, aceştii scriitori nu şi-au controlat în totalitate propriile lor idei. În mod specific, am descoperit că clasicii economiei politice şi-au exprimat deschis şi destul de clar nemulţumirea, în jurnalele lor, în scrisori şi chiar în anumite articole, în privinţa existenţei diviziunii sociale a muncii. Această descoperire m-a făcut să recistesc într-o cu totul altă lumină istoria economiei politice clasice. În scăpările lor, intuiţia clasicilor economiei politice i-a făcut să-şi exprime gânduri importante de care poate erau doar vag, sau deloc, conştienţi. Prin urmare, au lăsat ideea diviziunii sociale a muncii să iasă la suprafaţă din când în când chiar şi atunci când îşi expuneau teoriile. Subiectul în mod tipic a fost ciopârţit în momentul în care recunoşteau că piaţa părea incapabilă să atragă populaţia rurală cu rapiditate, sau chiar că oamenii se opuneau muncii plătite cu salariul. O mare parte a discuţiei s-a referit la ceea ce noi numim acum acumulare primitivă. Deşi aceste scăpări demontau teoria economiei politice clasice privind laissez-faire-ul, ele dădeau multă valoare acestor scrieri. Într-adevăr, dacă economia politică clasică nu era altceva decât o încercare conştientă de a găsi un sens şi de a justifica forţele capitalismului care se năşteau, ar fi avut de un interes mult mai mic pentru contemporani. Aşa cum un psiholog ar putea detecta o revelaţie crucială într-o remarcă aparent accidentală a unui pacient, din timp în timp, economia politică clasică ne lasă să vedem programul său pe care clasicii economiei politice nu îl acceptau conştient. Aceste scăpări întăresc concluziile la care am ajuns citind jurnalele, corespondenţa, şi scrieri mai practice ale acestor clasici.

Această carte, „Inventarea Capitalismului”, e o noutate în patru aspecte majore. Primul: răspunde întrebării ce determină diviziunea socială a muncii, diviziunea societăţii în firme independente şi industrii din perspectiva economiei politice clasice. Dezvoltă, de asemenea, şi implicaţiile teoretice ale acumulării primitive. În al treilea rând, această carte oferă o interpretare semnificativ diferită de cea a economiei politice clasice, şi demonstrează că această şcoală de gândire a susţinut procesul acumulării primitive. În sfârşit, analizează rolul acumulării primitive în lucrările lui Marx. Toate acestea ne ajută să înţelegem cum s-a dezvoltat capitalismul modern şi ce rol a jucat economia politică clasică în acest proces.

 

Despre cum se citeşte economia politică clasică

Economiştii moderni uneori prezintă economia politică clasică de parcă ar fi steaua nordului, după care ne stabilim direcţia de mers, şi foarte rar, după care ne ghidăm viitorul. Această abordare e lipsită de onestitate. În ciuda lecţiilor valoroase pe care le putem învăţa din studierea economiei politice clasice, economiştii rareori citesc această literatură cu un ochi către viitor sau către trecut. Mult prea adesea, analize aparent lipsite de prejudecăţi ale trecutului nu sunt de fapt altceva decât nişte mijloace prin care se justifică prejudecăţile prezentului. Unii cititori sunt încântaţi să descopere în economia politică clasică anticipări ale rafinamentelor tehnice, cum ar fi teoria maximizării utilităţii. Alţii îi folosesc pe clasici pentru a-i pune pe contemporani într-o lumină nefavorabilă. John Maynard Keynes, de exemplu, a contrazis simţul comun al mercantiliştilor cu eleganţa irelevantă a profesorului Pigou. Şi totuşi, alţi cititori pun accentul lucrărilor clasicilor pe dinamică, creştere, sau pe atractivitatea acumulării de capital. În transformarea şi folosirea economiei politice clasice ca stea a nordului, mulţi economişti  o prezintă ca şi cum ar fi o teorie uniformă acceptată de toată lumea. Desigur, economia politică clasică nu a fost niciodată un corp fix în spaţiu, ci o colecţie eterogenă de literatură care a fost scrisă pe parcursul a 100 de ani. Dacă fixaţia apare, atunci ea apare doar în ochii celui care şi-o face. Chiar dacă mulţi cititori recunosc diversitatea acestei literaturi, ei scot în evidenţă un grup select de clasici ai economiei politice ca vedete ale ei, în general, ei văd economia politică clasică orbitând în jurul unor puncte aflate între Smith şi Ricardo. Unii sunt mai atraşi de unul, alţii de celălalt, dar oricare ar fi centrul, există un consens general asupra ceea ce înseamnă aceată literatură canonică. În realitate, ne lipsesc standardele obiective pentru a selecta vedetele economiei politice clasice. Scriind despre industria de divertisment Moshe Adler (1985, 208) a descris un proces prin care o vedetă apare, chiar dacă nu are un talent mai special decât altele:

„Fenomenul vedetelor există unde consumul necesită cunoştinţe. De exemplu, gândiţi-vă că ascultaţi muzică. Aprecierea creşte odată cu cunoaşterea. Dar cum află cineva despre muzică? Ascultând-o, şi discutând cu alte persoane care ştiu despre ea. Suntem la fel de buni în a da lecţii aceluiaşi artist la fel cum fac şi alţii. Vedetismul e un instrument de piaţă care valorifică informaţia, cunoaşterea.”

Economiştii care au studiat o selecţie de tehnologii au descoperit un fenomen similar. În primele faze ale dezvoltării unei tehnologii, accidente aparent triviale au putut determina calea de dezvoltare a tehnologiei respective. Odată ce industria devine dependentă de un anumit standard tehnologic, poate continua să se dezvolte pe aceeaşi linie chiar dacă anumite întâmplări pot arăta că alte căi neglijate poate erau mai bune. (Arthur, 1989)

Un proces similar are loc în studiul economiei politice clasice, scoţând în evidenţă variaţii semnificative care există în talentele primilor economişti. Odată ce statutul unei cărţi e ridicat la un anumit nivel, studenţii sunt tentaţi să-i acorde o consideraţie mai mare. O tradiţie se construieşte treptat în jurul a ceea ce ajunge să fie tratat aproape ca un text sacru. Cititorii acestor lucrări canonice sunt aduşi într-un dialog multidimensional care include autorii aflaţi în studiu, contextul în care au scris, şi experienţa colectivă a generaţilor precedente de cititori ai acestor texte. În acest sens, „viaţa reală a unui autor emană din cititorii săi, discipolii săi, comentatorii săi, rivalii săi, criticii săi. Un autor nu are altă existenţă.” (Prezzolini 1967, 190; vezi şi Latour 1987, 40).

Analizând şi reanalizând aceste texte, fiecare generaţie găseşte noi sensuri, unele care poate au fost scăpate din vedere chiar de economiştii care le-au creat. Prin urmare, aceste lucrări câştigă o forţă cumulativă – deşi simbolică – care le cere noilor generaţii să le analizeze din nou şi din nou. Acest proces întăreşte statutul ”fondatorilor” economiei politice, reconfirmând astfel poziţia lor de ”vedete”. Mai mult, construirea acestei structuri solide din şcoli facilitează analiza prin oferirea unei hărţi cognitive a teritoriului, permiţând cercetătorilor să navigheze cu şi mai multă încredere.

„Averea Naţiunilor” a lui Smith, aşa cum vom vedea, nu a devenit o carte în mod special influentă decât la o generaţie după publicarea sa. Odată ce liderii de opinie şi-au dat seama că au de câştigat pentru că promovarea ei îi ajuta să-şi atingă scopurile lor politice, popularitatea acestei cărţi s-a ridicat la cer. Numai atunci a devenit Smith o stea a nordului în economia politică clasică, şi lucrarea sa un punct de referinţă în funcţie de care toţi ceilaţi sunt judecaţi. Din cauza acestui proces greşit de selecţie, cele mai multe relatări ale acelei perioade îi analizează foarte atent pe Smith şi Ricardo, împreună cu alte câteva figuri presupus importante. Alţii care în mod egal ar merita să fie şi ei studiaţi sunt lăsaţi deoparte.

Această carte propune un alt mod de a citi – o nouă cosmologie, cum ar veni, una care retrasează harta economiei politice clasice. Aici centrul e mai aproape de Sir James Steuart şi Edward Gibbon Wakefield decât de Smith şi Ricardo. Din această perspectivă, Adam Smith apare mai puţin ca un soare şi mai mult ca o lună, un corp mai mic a cărui lumină provine de fapt de la alte surse. Această cosmologie alternativă nu e o rearanjare arbitrară a stelelor. Scoate în evidenţă învăţămintele importante pe care le putem trage din economia politică clasică. În acest context, Adam Smith devine mai puţin original. Importanţa sa pare să emane din vigoarea proiectului său ideologic prin care a susţinut laissez-faire-ul şi din înlăturarea acelor informaţii care ar fi aruncat îndoieli asupra ideologiei sale. Alţii, cum ar fi Edward Gibbon Wakefield şi John Rae, au avut o perspectivă mult mai realistă asupra naturii acumulării, dar economiştii de mai târziu le-au pus analizele deoparte pentru a crea impresia unui patrimoniu umanitar al economiei politice.

Judecând după literatura istoriei gândirii economice, e clar că această perspectivă asupra istoriei a fost cea care a avut succes de departe.

Inventarea Capitalismului” reprezintă un apel la corectarea acestei moşteniri plină de erori şi omisiuni. Din această perspectivă, vedem că, în toată eterogenitatea ei, economia politică clasică a reuşit să comprime experienţele ei diverse într-un corp compact de literatură care reflectă istoria relaţiilor de producţie. De aici, studiul economiei politice clasice oferă un unghi de vedere mai bun în studiul istoriei relaţiilor de producţie.

Capitolul 6 analizează rolul acumulării primitive în lucrările unor primi economişti cum ar fi Sir William Petty, Richard Cantillon şi Physiocrats.

Capitolul 7 se concentrează asupra lucrărilor importante ale lui Steuart, de departe cel mai interesant şi mai incisiv teoretician al acumulării primitive şi a diviziunii sociale a muncii dinainte de Marx. Dincolo de a vedea implicaţiile acumulării primitive mai clar decât oricare alt clasic al economiei politice, Steuart a fost singurul care a scris în mod deschis şi sincer despre acest subiect. Acest fapt explică faptul că nu e cunoscut aproape deloc.

Capitolele următoare, de la 8 până la 10, sunt dedicate exclusiv lui Smith, care a încercat să dezvolte o teorie alternativă la cea a lui Steuart. Potrivit teoriei lui Smith, diviziunea socială a muncii ar evolua într-o manieră satisfăcătoare fără nici o intervenţie din afară. Acest capitol demonstrează că chiar şi teoria atât de lăudată a lui Smith privind mâna invizibilă s-a dezvoltat ca un mijloc prin care el a evitat să răspundă la provocarea pe care acumularea primitivă o punea sistemului său ca atare. Arătând că diviziunea socială a muncii va evolua fără nici o intervenţie exterioară, Smith a sperat că va îngropa chestiunea privind acumularea primitivă. Deşi teoria lui Smith a fost acceptată ca atare, practica a continuat să demonstreze că lucrurile nu stau deloc aşa. De fapt, chiar şi Smith însuşi a susţinut măsuri practice care nu erau în concordanţă cu teoria sa. Acest capitol arată şi că Smith era mult mai interesat să schimbe comportamentul uman decât era interesat de chestiuni care ţineau de dezvoltarea economică. Capitolul 9 examinează cum Smith a încercat să distorsioneze istoria, sociologia şi psihologia pentru a oferi confirmare teoriei sale despre evoluţia naturală a diviziunii sociale a muncii. Capitolul 10 continuă analiza operei lui Adam Smith, care şi-a bazat o mare parte din teoria sa pe experienţa coloniilor. Deşi Smith a folosit foarte mult experienţa coloniilor, coloniştii nu l-au luat atât de tare în serios pe cât l-au luat englezii de la el de-acasă. Motivul nu e greu de imaginat. Aranjând povestea coloniilor pe harta lui ideologică, Smith nu a intenţionat să facă dreptate în privinţa situaţiei reale a coloniilor. Legându-i analiza de colonii, acest capitol sapă şi mai adânc în modalitatea prin care Smith şi-a propus să ascundă natura diviziunii sociale a muncii.

Capitolul 11 continuă studiul teoriei lui Smith şi al practicii comparându-l pe Smith cu prietenul său Benjamin Franklin. Acest american genial era un om al practicii mai degrabă decât al teoriei, şi totuşi analiza sa teoretică a avut o influenţă foarte mare până în zilele noastre. Rolul lui Franklin e în mod particular esenţial pentru teoria lui Smith privind dezvoltarea colonialismului. Capitolul 12 continuă analiza relaţiilor dintre economia politică clasică şi acumularea primitivă din timpul lui David Ricardo şi Thomas Robert Malthus. Citindu-le scrierile şi pe cele ale contemporanilor lor în termenii relaţiei lor cu economia politică, ofer o nouă perspectivă diferitelor interpretări ale economiei politice clasice. Acest capitol dezvăluie că, în ciuda faptului că au aderat la doctrina laissez-faire, clasicii economiei politice au păstrat un interes puternic în promovarea politicilor care susţineau şi mai mult acumularea primitivă.

Capitolul 13 investighează reacţia împotriva lui Smith, începând cu relativ necunoscutele lucrări ale lui Robert Gourlay şi cu dezvoltarea ideilor în şcoala practică a lui Wakefield, colonistul sistematic care a susţinut că diviziunea socială a muncii ar trebui organizată în scopul dezvoltării capitalismului. Capitolul se încheie cu o concluzie asupra analizei lui John Rae.

Capitolul 14 discută asemănările şi punctele comune între Adam Smith şi liderii revoluţionari de mai târziu, cum ar fi Vladimir Ilyich Lenin şi Mao Tse-Tung.

 

Proiecţii întunecate

Economia politică clasică e produsul unei perioade furtunoase, care se distinge prin apariţia relaţiilor sociale capitaliste. Aceste schimbări cu adevărat monumentale în acel timp nu par să apară în marile lucrări teoretice din acele vremuri. Într-adevăr, clasicii economiei politice au arătat un interes foarte scăzut în a transmite informaţii despre marile conflicte dintre capital şi muncă, sau dintre capital şi relaţiile pre-capitaliste din viaţa rurală. Totuşi, aceste chestiuni au fost de o foarte mare importanţă pentru economia politică clasică. În timp ce vedem că chestiunea acumulării primitive apare accidental în lucrările canonice ale economiei politice clasice, trebuie să citim aceste conflicte orbitoare printre rânduri, indirect. Tactica noastră e să abordăm economia politică clasică într-un mod în care un copil învaţă să se uite la o eclipsă de soare: făcând o gaură mică într-o bucată de hârtie care e ţinută deasupra altei bucăţi de hârtie. Proiecţia întunecată, care apare în partea de jos, e umbra eclipsei, deşi cu o refracţie difuză. Clasicii economiei politice au făcut această abordare indirectă necesară pentru că ei au reuşit în general să ascundă rolul acumulării primitive în textele lor teoretice. Şi totuşi, aşa cum am menţionat mai devreme, când le citim corespondenţa, jurnalele, şi alte articole politice, importanţa acumulării primitive devine clară ca lumina zilei. Putem să ducem analogia noastră între economia politică clasică şi eclipsa de soare chiar şi mai departe. Amândouă reprezintă nişte evenimente fascinante şi rare. Oamenii din trecut interpretau eclipsele solare în mod superstiţios ca prevestind schimbări epocale. În mod similar, titanii economiei politice se credea că au fost în stare să vadă dincolo de raza lor vizuală, peste capetele contemporanilor, în viitor. În acest sens, teoriile lor au prevestit schimbări în structura societăţii. Ambele fenomene, configuraţiile planetare de la milioane de mile depărtare şi schimbările sociale de acum un secol reflectă forţe importante care ne modelează viaţa. În mod specific, lupta împotriva autonomiei asigurării traiului de zi cu zi nu e lăsată doar în trecutul îndepărtat. Continuă şi în această zi (vezi Perelman 1991b). De fapt, putem să privim eclipsa relaţiilor de producţie precapitaliste în acelaşi mod, cu o singură excepţie majoră: în cazul unei eclipse solare, strălucirea sursei ne poate distruge vederea. În cazul economiei politice clasice, sursa e cea care a încercat să ne întunece vederea.

Revizuirea economiei politice clasice

Înaintaşii noştri clasici poate au fost străluciţi, dar au fost şi fiinţe umane cu tot felul de slăbiciuni. În mod cert, nu erau nişte observatori dezinteresaţi. Teoriile lor urmăreau să servească propriilor lor interese sau ale acelor grupuri cu care ei se identificau. Aceste interese le-au pătat lucrările, chiar dacă ei şi-au dat sau nu seama de influenţa lor. În privinţa luptei pentru acumularea primitivă, aceşti scriitori par să o fi ascuns intenţionat oricât de bine au putut, pentru că nu doreau ca aceasta să le arunce în aer pretenţiile de generalitate ale teoriile lor. Lupta împotriva asigurării autonome a traiului dusă de oamenii de la sate e lăsată să arunce numai o umbră pe parcursul scrierilor economiei politice clasice, o privire fugitivă a unui mod de viaţă care nu poate fi uitat şi care a fost distrus de acumularea primitivă. În consecinţă, acest proces a rămas în mare parte neobservat de cititorii moderni ai economiei politice clasice. Deşi suntem în situaţia de a studia umbrele acestei lupte, încercarea merită efortul. Într-adevăr, vom vedea că economia politică clasică se conformează unui model prin care aproape mereu susţine poziţiile care au ca scop predarea micilor producători agricoli intereselor capitalului.

Această carte poate fi privită ca fiind controversată pentru că contrazice teoriile comun acceptate că economia politică clasică a oferit sprijinul său necondiţionat doctrinei laissez-faire-ului. Pune la îndoială relativa importanţă a universal admiratului Smith şi susţine că Smith şi alţi autori clasici au căutat să susţină şi să promoveze procesul acumulării primitive. Această recitire sugerează că economia politică clasică a urmărit un proiect diferit, unul care contrazice interpretarea standard a economiei politice clasice.

Vreau totuşi să fac nişte precizări cu privire la folosirea eclipsei pentru a ilustra exemplificarea mea.

Studiind umbrele clasicilor, trebuie să ţinem minte că aceste imagini au dimensiuni care lipsesc şi nu sunt cuprinse în studiul nostru. O dimensiune care dispare din perspectiva economiei politice clasice are legătură cu relaţiile sociale dintre muncă şi capital. Scriind de la înălţimile confortabile ale poziţiilor lor sociale înalte, clasicii economiei politice au interpretat organizarea clasei muncitoare ca fiind nu mai mult decât dezordine. Din cauza acestei lipse de sensibilitate, o lucrare ca aceasta e în mod necesar dezechilibrată. Multă atenţie e acordată eforturilor capitalului de a controla munca, dar puţină e acordată eforturilor muncii de a controla capitalul. Las cititorului responsabilitatea estimării raportului real de forţe.

Sper că această carte va reuşi să arate cu claritate trei lucruri. Primul: acumularea primitivă a fost o forţă importantă în dezvoltarea capitalismului. Al doilea, acumularea primitivă nu poate fi legată de un trecut pre-capitalist sau chiar de vreun moment imaginar în care societatea feudală a devenit brusc capitalistă. Acumularea primitivă joacă şi azi un rol continuu în dezvoltarea capitalismului. Al treilea: economia politică clasică era preocupată să promoveze acumularea primitivă de capital pentru a încuraja dezvoltarea capitalistă, chiar dacă logica acumulării primitive era în conflict direct cu presupusa aderare a clasicilor economiei politice la valorile laissez-faire-ului. Recunosc că seminţele capitalismului au fost plantate cu mult înainte de economia politică clasică, dar niciodată înainte şi nicăieri acest proces de acumulare de capital nu a fost atât de intens. Sper ca „Inventarea Capitalismului” să aducă la lumină această intensitate.

Un răspuns la „INVENTAREA CAPITALISMULUI – Michael Perelman

  1. Pingback: Inventarea capitalismuli – Capitolul I: Importanţa neîncetată a acumulării primitive |·

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s