Vizita mea la Kremlin – Nestor Makhno


Introducerea traducătorului

Țăranul anarhist ucrainean Nestor Makhno a vizitat Moscova în iunie 1918 când a avut mai multe discuții cu liderii bolșevici Sverdlov și Lenin. Mulți ani mai târziu, Makhno, aflat în exil în Franța, a aşternut pe hârtie amintirile sale din acei ani tumultoși 1917-1918.

Vizita mea la Kremlin” aduce aici traducerea a două capitole în care el poveşteşte întâlnirile sale cu titanii bolşevici. Fragmente din aceste interviuri au fost citate în diferite lucrări în limba engleză, dar în întregime ele sunt prezentate aici pentru prima dată. (1979). (i)

(Această relatare ne-a fost trimisă de un editor din Moscova în 1992 şi va apărea într-o ediţie re-tradusă în Rusia pentru prima dată simultan cu această nouă ediţie – nota 1993).

Moscova lui iunie 1918

În iunie 1918 regimul bolşevic se bucura de o scurtă perioadă de acalmie în urma revoluţiei şi a războiul civil. Deşi înconjuraţi din toate părţile de forţe ostile, bolşevicii nu aveau nici o ameninţare militară imediată asupra lor. Această binevenită pauză, care a durat de la Tratatul de la Brest-Litovsk (martie 1918) până la prăbuşirea Puterilor Centrale la sfârşitul lui 1918, le-a permis bolşevicilor să-şi consolideze puterea militară şi politică.

Din punctul de vedere al anarhiştilor ruşi, Tratatul de la Brest-Litovsk a reprezentat momentul de răscruce al Revoluției. Când au căzut la o înțelegere cu Puterile Centrale, bolșevicii au plătit un preț cutremurător în teritorii și resurse.

Dar și mai important, ei au preferat mai degrabă să facă un pact cu imperialiștii decât să încerce să răspândească Revoluția prin inițiative populare, în special, prin lupta de rezistență partizană.(ii)

La scurt timp după Brest-Litovsk, Bolșevicii s-au întors împotriva aliaților lor de la începutul Revoluţiei, Socialiștii Revoluționari de stânga și anarhiștii. Cheka (poliția politică secretă), care a fost creată cu scopul clar de a-i elimina pe contra-revoluționari, a fost asmuțită asupra celor de stânga care-i criticau pe bolșevici.

Pretextul la îndemână pentru a-i lichida pe anarhiștii din Moscova a venit când reprezentantul guvernului Statelor Unite s-a plâns că maşina sa a fost furată de anarhişti. (Potrivit reprezentantului guvernului Britanic, Bruce Lockhart, fusese furată de fapt maşina lui Trotsky).

În noaptea din 11 aprilie, 26 de centre anarhiste au fost atacate de Cheka. Cel mai mare centru, Casa Anarhiei de pe strada Malaia Dimitrovka (fosta Cameră de Comerţ) a fost scena unei lupte crâncene. Zeci de anarhişti şi cekişti au fost ucişi şi sute de anarhişti arestaţi în timpul acelei nopţi a teroarei. (iii) Această luptă inegală a fost repetată şi în multe alte oraşe din Rusia.

Lichidarea oficială a anarhiştilor nu a fost lipsită de repercusiuni chiar în interiorul Partidului Comunist.(iv) La o perioadă după Brest-Litovsk, un grup de la conducerea partidului din jurul lui Bukharin a încercat să organizeze o lovitură de stat împotriva lui Lenin, pentru a opri alunecarea rapidă a regimului spre dreapta. Dar acești disidenți au făcut repede cale întoarsă şi au acordat regimului sprijin lipsit de orice critică. (v)

Ucraina în 1918 

În timp ce Revoluția se răspândea în Rusia, în Ucraina abia începuse. Ucraina era predominant o țară agricolă: în 1918 doar un procent din populație putea fi considerat ca fiind format din muncitori industriali și acești muncitori erau concentrați în câteva centre din est și din sud. Țăranii din Ucraina au reacționat cu încetineală la răsturnarea puterii țariste și la golul de putere care i-a urmat. Dar revoluția lor a crescut treptat în instensitate până când a devenit o mișcare totală, larg răspândită şi care a cuprins tot teritoriul, putându-se face puține paralele cu ea în istoria insurecțiilor populare. (vi)

După revoluția din februarie 1917, un guvern naționalist slab, Rada Centrală (vii), a fost stabilit în Kiev. Acest guvern nu a putut să obțină recunoașterea din partea Guvernului Provizoriu de la Petrograd și nici din partea regimul bolșevic care i-a urmat acestuia. La începutul lui 1918 o armată bolșevică aflată sub conducerea Generalului Antonov a invadat Ucraina. Rada Centrală nu a putut să adune sprijinul popular pentru a înfrânge forța invadatoare, care era formată aproape în totalitate din soldați non-ucrainieni. După ce invadatorii au capturat Kievul, la începutul lui februarie, Rada Centrală a semnat un acord de pace cu Puterile Centrale și a căutat sprijin militar pentru a se lupta cu bolșevicii.

Trupe austriece și germane au intrat în Ucraina, și până la sfârșitul lui aprilie au reușit să alunge trupele rusești și să învingă diferitele grupuri de partizani. Odată ce au ocupat Ucraina, Puterile Centrale au început să jefuiască țara și să fure orice produse alimentare și materii brute pe care puneau mâna. Găsind că cei din Rada Centrală le dădeau mai degrabă bătăi de cap și erau un obstacol în îndeplinirea proiectului lor, forțele de ocupație au pus la cale o lovitură de stat cu ajutorul moșierului aristocrat Pavel Skoropadsky pe 29 aprilie. Skoropadsky s-a proclamat pe sine însuși Hatman al întregii Ucraine (viii). Hatmanatul reprezenta o întoarcere la regimul feudal, asortată cu un stil de îmbrăcăminte elaborat și cu ceremonii istorico-religioase. La sate, elementele revoluționare au fost nevoite să se ascundă sau să fugă în exil.

Makhno

Nestor Makhno avea 27 de ani când a viziat capitala Rusiei în 1918. O treime din viața sa a trăit-o în închisori, inclusiv 7 ani în închisoarea Butyrki din Moscova. Arestat în 1908 pentru activitățile sale anarhiste din regiunea satului său natal Guylai-Polye, a fost condamnat la închisoare pe viață și la muncă forțată. Eliberat în timpul Revoluției din februarie, el s-a întors la Gulai-Polye. Era singurul supraviețuitor al grupului revoluționar care fusese zdrobit cu un deceniu în urmă (x).

Makhno s-a apucat imediat să organizeze sindicate, comune și soviete – autoritatea Radei Centrale nu putea pătrunde până în acea parte a Ucrainei unde Makhno își desfășura activitatea; grupurile locale de țărani au expropriat pământurile de la moșierii locali din propria lor inițiativă. Când bolșevicii au invadat Ucraina pentru prima dată în ianuarie 1918, Makhno și grupul său de partizani anarhiști i-au ajutat să înlăture forțele slabe ale Radei Centrale de pe Fâșia Stângă Ukralne (aflată la estul râului Dnieper).

Trei luni mai târziu, când trupele austro-germane şi forţele Radei Centrale i-au forţat pe bolşevici să se retragă din estul Ucrainei, partizanii lui Makhno şi alte câteva bande de anarhişti s-au retras împreună cu bolşevicii. La sfârşitul lui aprilie, o conferinţă a anarhiştilor ucrainieni a fost ţinută în oraşul de coastă Taganrog, aflat temporar sub controlul bolşevicilor. Conferinţa a hotărât să aplice o politică de organizare a unei mişcări clandestine de rezistenţă în satele din Ucraina. Makhno a fost trimis într-o vizită de două luni în Rusia pentru a contacta alte grupuri de anarhişti şi pentru a afla care e de fapt atitudinea bolşevicilor faţă de activitatea anarhiştilor din Ucraina (xi). Makhno s-a strecurat prin teritoriul cuprins de haos al tinerei Rusii Sovietice, reuşind să scape din câteva aventuri care îl puteau costa viaţa.

Ajuns la Moscova, la începutul lui Iunie, s-a întâlnit cu anarhişti cunoscuţi dar şi cu reprezentanţi ai altor facţiuni politice. Stânga anti-bolşevică trecea prin nişte momente dramatice, încă era tolerată de autorităţi, dar orice libertate de acţiune îi era interzisă. Venind dintr-o regiune unde activitatea revoluţionară era încă în creştere şi unde vechea ordine socială nu fusese încă răsturnată şi înlăturată, Makhno se sufoca să vadă stagnarea şi defetismul pe care le-a găsit la Moscova. În memoriile sale, el vorbeşte cu dispreţ despre „revoluţia de hârtie” a intelectualilor ruşi, în contrast flagrant cu mişcarea anarhistă viguroasă pe care spera să o vadă evoluând în Ucraina (xii).

Lenin și Sverdlov 

Scopul oficial, de ochii lumi, al vizitei lui Makhno la Kremlin a fost să aplice pentru a obţine aprobarea pentru o cameră de locuit. Dar cu siguranţă a sperat să-i tatoneze pe liderii bolşevici în privinţa atitudinii lor faţă de revoluţia ţăranilor din Ucraina. În privinţa asta, a reuşit remarcabil. În iunie 1918, guvernul bolşevic era încă destul de flexibil şi de neprotocolar ca să permită unui „ţăran semi-analfabet ” (aşa cum Makhno s-a descris pe sine însuşi) să se plimbe pe coridoarele puterii şi să se întâlnească faţă în faţă cu cei mai puternici lideri. După o întâlnire întâmplătoare cu Bukharin, Makhno a vorbit cu secretarul lui Sverdlov, apoi cu Sverdlov însuşi, care ulterior i-a aranjat o întâlnire lui Makhno cu Lenin.

Liderii bolşevici erau în general bărbaţi tineri, nu cu mult mai în vârstă decât Makhno, cu o experienţă îndelungată în mişcarea revoluţionară.

Bukharin avea 30 de ani, Sverdlov 33, când Makhno i-a întâlnit. Lenin avea 48 iar cei din jurul său îi spuneau „Bătrânul”. La un moment dat, în 1918, Lenin i-a spus următorul lucru lui Troţki: “Dacă Generalii Albi ne omoară pe mine şi pe tine, crezi că Bukharin şi Sverdlov se vor descurca fără noi?” (xiii) Asta înseamnă că Makhno a putut să se întâlnească cu 3 din cei mai 4 importanţi bolşevici (Troţki se pare că era şi el în Moscova, dar era total ocupat cu organizarea Armatei Roşii).

Yakov Sverdlov a fost uitat astăzi pentru că a murit în martie 1919, în urma unei epidemii globale de gripă. Dar în 1918, ca preşedinte al tuturor comitetelor centrale executive ruseşti ale sovietelor, tehnic el era şeful Statului Sovietic. De o semnificaţie practică mai mare, Sverdlov era şi de facto Secretarul General Secretary al Partidului Comunist Rus, o poziţie care mai târziu avea să fie făcută faimoasă de succesorul său, Josef Stalin. Calificările lui Sverdlov pentru aceste poziţii înalte veneau din perioada îndelungată de activitate clandestină pentru bolşevici, şi din devoţiunea lui slugarnică faţă de Lenin. Spre deosebire de colegii săi din eşalonul de vârf, Sverdlov nu avea reputaţia unui teoretician. Într-adevăr, potrivit unei descrieri biografice scrisă de alt liber bolşevic, Sverdlov „nu avea idei… nu a făcut niciodată nimic gândit de el”.

Sverdlov a fost ţinut minte pentru talentele sale de organizator şi pentru că era o enciclopedie ambulantă în ce priveşte cunoştinţele despre Partid. (xiv) În capacitatea sa de Secretar al Partidului, Sverdlov era chemat mereu să facă rapid judecăţi de valoare în privinţa caracterului cuiva, atunci când erau desemnaţi membrii de partid în poziţii adecvate.

Se pare că această abilitate de a măsura oamenii e cea care l-a determinat să acorde atât de mult timp unui ţăran, agitator obscur, şi să-i atragă atenţia lui Lenin asupra lui.

Discuţiile

Din moment ce aceste discuţii au fost scrise de Makhno la mulţi ani după ce au avut loc, e necesar să ţinem cont de acurateţea relatărilor sale.

Evident, liderii bolşevici au făcut o impresie puternică asupra lui Makhno şi trebuie ca el să fi discutat despre întâlnirile cu ei cu camarazii săi pe care i-a întâlnit în Moscova. Deci, în timp ce relatările lui Makhno nu pot fi citite ca o transcriere cuvânt cu cuvânt a discuţiilor, pare rezonabil să deducem că ele reprezintă o aproximare apropiată de realitate a ceea ce s-a întâmplat.

Dar trebuie ţinut minte că, atunci când şi-a scris memoriile, un efort pe care l-a făcut cu încăpăţânare în condiţiile cele mai vitrege şi dificile, Makhno nu era interesat în primul rând să facă un serviciu istoricilor profesionişti. Mai degrabă, el a scris pentru ţăranii ucrainieni şi pentru muncitorii ale căror aspiraţii a încercat să le ducă la îndeplinire, explicându-le lor cum a interpretat el pierderea Revoluţiei. În această privinţă, autenticitatea ciocnirilor lui Makhno cu bolşevicii asupra suveranităţii Ucraienei rămâne o chestiune deschisă. Îi creionează pe Sverdlov şi pe Lenin ca Mari Şovinişti Ruşi şi pe el însuşi ca suporter al unei forme de autonomie pentru Ucraina. (xv)

Există puţine dubii că Sverdlov şi Lenin se opuneau autonomiei Ucrainei în 1918, dar pentru Makhno în acele timpuri “ucrainean” avea o încărcătură mai mult politică decât naţională, pusă deoparte pentru duşmanii şi suporterii Radei Centrale. Deci, accentului pe naţionalitatea sa i se poate acorda o semnificaţie ulterioară, (nota traducătorului: fără ca ea să fi fost înţeleasă de Makhno atunci cum ar putea fi înţeleasă mai târziu, în lumina altor evenimente istorice.)

Înţelegerea chestiunii naţionale de către Makhno cu siguranţă a suferit unele evoluţii în timpul exilului său, deşi angajamentul său de a fi împotriva Statului a înlăturat posibilitatea ca el să fi fost naţionalist.

Note la Introducerea Traducătorului:  

(i)                 David Footman în „Civil War in Russia” (London 1961), capitolul 6. Paul Avrich, „The Russian Anarchists” (Princeton 1967) pp.210-211. Michael Palij, „The Anarchism of Nestor Makhno 1918-21” (Seattle 1976) chaps 7,9.

(ii)               Voline, „The Unknown Revolution 1917-1921” (Detroit 1974) pp 239-246

(iii)             Avrich, „The Russian Anarchists”. pp 183-185. In istoriografia anarhistă, acest eveniment e comparabil cu suprimarea militanţilor de stânga din Barcelona din mai 1937 de către forţele republicane şi comuniste.

(iv)              Numele partidului a fost schimbat de la Partidul Social-Democratic al Muncitorilor (Bolşevic) în Partidul Comunist Rus (Bolşevic) în martie 1918. Capitala statului rus a fost mutată în acelaşi timp de la Petrograd la Moscova.

(v)                Robert V. Daniels, „The Conscience of the Revolution”, chap.3.

(vi)              Arthur E. Adams, „The Great Ukrainian Jacquerie”, in Taras Hunczak, ed. „The Ukraine 1917-1921, A Study in Revolution” (Cambridge, Mass. 1977)

(vii)            ‘Rada’ înseamnă  ‘consiliu’ şi e echivalentul ucrainean pentru cuvântul rusesc ‘soviet’.

(viii)          ‘Hetman’ e tradus cu aproximare ca însemnând ‘căpetenie’ şi a fost titlul deţinut de liderii Cazacilor Ucrainieni în secolele 17 şi 18.

(ix)              Palij, „Anarchism of Nestor Makhno”, chap. 1.

(x)                Idem, pp.67-70

(xi)              Idem, cap. 8.

(xii)            Idem, pp 90-91.

(xiii)          Leon Trotsky, „My Life” (New York 1930) p. 338. Replica lui Trotsky a fost: „Poate nu ne vor ucide. „

(xiv)          Anatol Lunacharsky, „Revolutionary Silhouettes” (London 1967). Lunacharsky include detalii bizare aici despre cum Sverdlov avea obiceiul să se îmbrace din cap până-n picioare numai în haine negre de piele.

(xv)            Frank Sysyn, „Nestor Makhno and the Ukrainian Revolution”, în Hunczak (menţionat deja).

 

VIZITA MEA LA KREMLIN

Nestor Makhno

 Primele întâlniri 

Am ajuns la porțile Kremlinului hotărât să-l văd pe Lenin și, dacă era posibil, pe Sverdlov, și să stau de vorbă cu ei. Un soldat stătea în spatele unui ghişeu. I-am dat hârtiile de recomandare pe care le aveam de la Sovietul din Moscova. După ce le-a citit atent, a făcut un permis, pe care l-a atașat hârtiilor de recomandare, și am putut să intru în Kremlin. Înăuntru, un paznic din Letonia se plimba încoace și-ncolo (1)

Am trecut pe lângă el să intru în squarul central când am dat nas în nas cu alt paznic. L-am rugat să-mi arate care e clădirea unde doream să ajung. Din acel moment, am fost liber să mă uit la diferite tunuri vechi chiar de pe vremea lui Petru cel Mare, să mă opresc în faţa Marelui Clopot al Ţarului şi a altor curiozităţi, sau să intru direct într-unul din acele palate.

tsarcannon

Am făcut stânga şi am fost înghiţit de unul dintre aceste palate (am uitat cum îi zice) şi am urcat pe nişte scări până la etajul al treilea.

Acolo am intrat pe un coridor lung, gol, pe uşile încăperilor pe lângă care treceam erau tot felul de afişe – „Comitetul Central al Partidului” sau „Bibliotecă”. Cum nu mă interesa nici una, nici alta, mi-am văzut de drum fără să ştiu cine sau dacă era cineva în spatele acelor uşi.

Pe celelalte afişe nu scria nimic, aşa că m-am întors din drum şi m-am oprit în faţa uşii pe care scria „Comitetul Central al Partidului” şi am ciocănit.

„Intră”, s-a auzit o voce. În acel birou erau trei oameni care stăteau acolo într-o tăcere deplină. Printre ei mi s-a părut că l-am recunoscut pe Zagorsksi pe care îl văzusem de două sau de trei ori la unul din cluburile partidului Bolșevic. I-am întrebat pe acești trei oameni unde aș putea să găsesc biroul Comitetului Central Executiv.

Unul dintre cei trei (Bukharin, dacă nu mă înșel) s-a ridicat de la birou și și-a luat servieta.

Adresându-se colegilor lui destul de tare ca să-l pot auzi și eu, le-a spus:

”Mă duc să-i arăt acestui tovarăș cum poate ajunge la Comitetul Executiv,” arătând spre mine și pornind spre ușă.

Le-am mulțumit oamenilor de acolo și am plecat cu cel care cred că era Bukharin.

Coridorul pe care am mers era cufundat într-o tăcere de mormânt.

Ghidul meu m-a întrebat de unde sunt.

“Din Ucraina,” i-am răspuns.

Mi-a pus câteva întrebări despre teroarea care se dezlănțuise în Ucraina. Dorea să știe cum am putut ajunge la Moscova.

Ajungând la scări, ne-am oprit și am continuat discuția. În cele din urmă, ghidul meu mi-a arătat o ușă la dreapta începutului coridorului unde, potrivit lui, aveam să găsesc ce căutam.

După ce mi-a strâns mâna, a coborât pe scări și a ieșit din clădire. Am ajuns în fața ușii, am bătut și am intrat. O fată m-a întrebat ce doresc.

“Aș vrea să-l văd pe președintele comitetului executiv al Sovietelor Muncitorilor, Țăranilor, Soldaților, și deputaților cazaci, tovarășul Sverdlov,” – am răspuns.

Fără să scoată un cuvânt, fata, care stătea la un birou, a luat hârtiile de recomandare, a copiat unele informații de pe ele, și mi-a făcut un alt permis de trecere pe care a scris numărul biroului unde urma să merg.

În biroul unde m-a trimis această fată l-am găsit pe secretarul Comitetului Central Executiv, un om masiv, care părea bine hrănit, dar obosit. Mi-a cerut hârtiile și i le-am dat. Le-a găsit interesante și a început să pună întrebări.

“Deci, tovarășe, ești din Sudul Rusiei?”

“Da, sunt din Ucraina.”

“Ai fost deja președintele Comitetului pentru Apărarea Revoluției pe vremea lui Kerensky?” (2)

“Da.”

“Atunci eşti un Revoluţionar Socialist?” (adică membru al Partidului Socialiştilor Revoluţionari)

“Nu!”

“Ce legături ai sau ai avut cu Partidul Comunist în regiunea ta?”

“Personal îi cunosc pe câţiva militanţi bolşevici,” am răspuns. Şi am amintit numele preşedintelui Comitetului Revoluţionar din Alexandrovsk, tovarăşul Mikhailevitch, şi ai altor militanţi din Ekaterinoslav.

Secretarul a tăcut câteva clipe, apoi m-a întrebat despre mentalitatea ţăranilor din „Sudul Rusiei”, şi despre comportamentul lor faţă de trupele germane şi soldaţii Radei Centrale, şi despre atitudinea lor faţă de puterea Sovietică etc.

I-am dat răspunsuri scurte, care se pare că l-au mulţumit; de fapt regret că nu am zăbovit să-i explic lucrurile mai în amănunt şi pe de-a-ntregul.

În cele din urmă a dat un telefon şi apoi m-a invitat să merg în biroul preşedintelui Comitetului Executiv, tovarăşul Sverdlov.

Discuţia mea cu Sverdlov

Pe drum m-am gândit la poveştile răspândite de către contra-revoluţionari, chiar şi de către prietenii mei care erau duşmanii politicilor lui Lenin, Sverdlov şi Trotsky, şi anume că era imposibil să ajungi la aceşti zei pământeni. Spuneau că erau înconjuraţi de armate de gărzi de corp, iar şeful acestora le permitea să-i vadă numai celor care primiseră aprobare de la ei.

sverdlov

Acum, însoţit de secretarul Comitetului Central Executiv, îmi dădeam seama de absurditatea acestor poveşti.

Sverdlov a deschis uşa şi a zâmbit cu încântare, radiind de prietenie, şi strângându-mi mâna, m-a condus spre un fotoliu. Secretarul CCE s-a întors în biroul său.

Tovarăşul Sverdlov arăta chiar şi mai bine hrănit decât secretarul său. Părea şi mai interesat de ceea ce aflase din Ucraina în ultimele două-trei luni. Mi-a spus direct:

“Deci, tovarăşe, eşti din Sudul nostru aflat în suferinţă. Ce activităţi ai desfăşurat acolo?”

“Activităţile în care marile mase ale muncitorilor revoluţionari din Ucraina sunt implicaţi. Acești muncitori, după ce au participat direct la Revoluție, și-au continuat lupta pentru totala lor emancipare. În rândurile lor, eu am fost, dacă aș putea zice așa, mereu primul să îi ajut să-și ducă obiectivul la îndeplinire. Astăzi, din cauza prăbușirii revoluției pe frontul ucrainean, mă găsesc pentru o perioadă naufragiat în Moscova.”

“Ce vrei să spui, tovarășe?” m-a întrerupt Sverdlov. “Țăranii din Sud sunt cei mai mulți culaci sau partizani ai Radei Centrale.”

Am bufnit în râs și pe scurt, dar succint, i-am explicat acțiunea țăranilor organizați de anarhiști în regiunea Gulai-Polye împotriva trupelor de ocupație austro-germane și împotriva soldaților Radei Centrale.

Fără să fie convins, tovarășul Sverdlov a continuat:

“Atunci de ce nu au sprijinit Gărzile noastre Roșii? Potrivit informațiilor noastre, țăranii din Sud sunt otrăviți de un șovinism ucrainean extrem și peste tot au primit cu brațele și cu entuziasm trupele germane și forțele Radei Centrale, pe care le-au văzut ca eliberatoare.”

Tulburat, am început să demontez informațiile lui Sverdlov despre campania din Ucraina. Am recunoscut în fața lui că eu însumi am fost organizatorul și am condus câteva batalioane de țărani voluntari care erau în fruntea luptei revoluționare împotriva germanilor și Radei Centrale. L-am asigurat că țăranii își pot recruta dintre rândurile lor o armată puternică pentru a se lupta cu aceste armate puternice, dar că nu au înțeles clar scopul Războiului Revoluționar. Unitățile Gărzilor Roșii, care luptau din trenuri blindate, au stat în apropierea liniilor de cale ferată. Când s-au retras nici măcar nu s-au oprit să-și ia și soldații cu ei, i-au abandonat pe zeci de kilometri, fără să le pese că inamicul avansa. Aceste unități, m-am plâns, nu au inspirat încredere țăranilor, care, izolați în satele lor și lipsiți de arme, erau la mila călăilor Revoluției. De fapt, stând în trenurile lor blindate, Gărzile Roșii nu s-au obosit să trimită detașamente nici măcar în satele din apropierea liniilor ferate. Nu le-au dat arme țăranilor și nici nu i-au încurajat să se revolte împotriva dușmanilor Revoluției, și să intre și ei în luptă.

Sverdlov a ascultat cu atenție și din când în când exclama ”Chiar așa?”

I-am dat exemplu câteva unități ale Gărzilor Roșii care aparțineau grupărilor lui Bogdanov, Svirski, Sablin şi altora. I-am explicat că Gărzile Roşii nu puteau inspira încrederea maselor de ţărani atâta vreme cât s-au concentrat asupra apărării căilor ferate, prin trenurile blindate care le permiteau să atace cu rapiditate, dar cel mai adesea să se retragă.

Și chiar și așa, aceste mase au văzut în Revoluție mijlocul de a scăpa de opresori – nu numai de moșierii și culacii bogați, dar și de lacheii lor, oficialii Statului și de puterea lor administrativă și politică. Astfel țăranii au fost gata să apere cuceririle lor împotriva masacrării și a distrugerii totale din partea Junkerilor prusaci (3) precum și din partea forțelor Hetmanului.

“Da,” a spus Sverdlov. “Cred că ai dreptate în privința Gărzilor Roșii….dar acum le-am primit în Armata Roșie care în acest moment își consolidează forțele. (4) Dacă țăranii din Sud sunt pătrunși de spirit revoluționar, așa cum spui tu, avem șanse mari să-i spulberăm pe germani, iar Hetman-ul va mușca țărâna în scurtă vreme. Puterea Sovietică va triumfa și în Ucraina.”

“Asta va depinde de mișcarea clandestină care se organizează acum în Ucraina. Personal, cred că această mișcare e mai necesară ca oricând. Dacă va lua o formă militantă, va incita masele la revoltă deschisă în orașe și sate împotriva germanilor și a lui Hetman. Fără o insurecție cu un caracter revoluționar în interiorul Ucrainei, Germanii și Austriecii nu vor fi forțați să evacueze țara și nu va fi posibil să îi amenințăm pe Hetman și pe suporterii săi sau să-i alungăm sau să-i facem să fugă împreună cu protectorii lor. Nu uitați că din cauza Tratatului de la Brest-Litovsk și a factorilor politici care au legătură cu puterile străine pe care revoluția noastră trebuie să îi ia în considerare, o ofensivă a Armatei Roșii în acest moment nu e de conceput.” (5)

În timp ce vorbeam, tovarășul Sverdlov lua notițe.

“În acest caz îți împărtășesc punctul de vedere deplin”, a spus. ”Dar ce ești tu? Comunist sau Socialist Revoluționar de Stânga? Că ești ucrainean pot să spun după cum vorbești, dar din care aceste două partide faci parte nu pot să-mi dau seama.”

Această întrebare, deși nu m-a luat prin surprindere (secretarul CCE mă întrebase și el același lucru), m-a pus într-o situație delicată. Ce era să fac? Să-i spun în față lui Sverdlov că sunt un anarho-comunist, tovarăș și prieten cu cei pe care propriul său partid și sistemul Statului său i-au zdrobit cu două luni în urmă în Moscova și în alte orașe, sau să ascund asta?

Am rămas perplex, iar Sverdlov a văzut asta. Nu am dorit să-mi dezvălui concepția mea despre revoluția socială și atitudinea mea politică în mijlocul discuției. Să o neg îmi repugna. De aceea, după ce m-am gândit câteva clipe, i-am spus lui Sverdlov:

“De ce ești așa interesat de afilierea mea politică? Hârtiile mele îți arată cine sunt, de unde sunt, și ce am făcut într-o anumită regiune, organizându-i pe muncitorii de la orașe și de la sate și pe grupurile de partizani și batalioanele de voluntari să lupte împotriva contra-revoluției care devastează Ucraina. Nu e de ajuns pentru tine?”

Tovarășul Sverdlov și-a cerut scuze și m-a rugat să nu îi pun la îndoială onoarea de revoluționar și să îl suspectez că nu are încredere în mine. Scuzele sale au părut sincere și m-am simțit confortabil să-i spun, fără ezitare, că sunt un anarho-comunist de tipul Bakunin-Kropotkin. (6)

“Ce fel de anarho-comunist ești tu, tovarășe, din moment ce sprijini organizarea maselor și ghidarea lor în lupta împotriva puterii capitaliste?” a întrebat Sverdlov, cu un zâmbet dezarmant.

Spre uimirea sa totală, i-am răspuns președintelui Comitetului Central Executiv:

“Anarhismul e o ideologie care e mult prea realistă pentru a nu înțelege lumea modernă și evenimentele reale. Partea luată de cei care o pun în aplicare în cadrul acestor evenimente se bazează pe înțelegerea clară a scopului care urmează să fie atins și asupra mijloacelor care trebuie folosite pentru a-l atinge…”

“N-am nici o obiecție la asta, dar nu semeni deloc cu acești anarhiști din Moscova de pe strada Malaia Dimitrovka,” a răspuns Sverdlov, și a dorit să insiste asupra subiectului, dar l-am întrerupt:

“Zdrobirea anarhiștilor de pe Malaia Dimitrovka de către partidul vostru e o tragedie care nu trebuie repetată niciodată în interesele revoluției…”

Sverdlov a bălmăjit ceva în barbă, și ridicându-se de pe scaun, s-a îndreptat spre mine, și-a pus mâinile pe umerii mei și a spus:

“Văd că ești foarte bine informat despre ce a ieșit la iveală după retragerea noastră din Ucraina, și mai ales despre sentimentele reale ale țăranilor. Ilici, tovarăşul nostru Lenin, ar fi cu siguranţă încântat să te asculte. Vrei să îl sun?”

Am răspuns că nu prea mai am ce să-i spun în plus lui Lenin, dar Sverdlov deja pusese mâna pe telefon, şi îi spunea lui Lenin că are în birou un tovarăş care are informaţii foarte importante despre ţăranii din Sudul Rusiei şi despre atitudinea lor faţă de forţele germane de ocupaţie. Şi l-a întrebat imediat pe Lenin dacă poate să mă primească.

O clipă mai târziu, Sverdlov a pus receptorul în furcă, şi a făcut un permis care îmi permitea să revin a doua zi. Când mi l-a dat, mi-a spus:

“Mâine, la 1, la prânz, vino direct aici. O să mergem în biroul lui Lenin… Pot să contez pe tine?”

„Contează,” i-am răspuns. „Dar pot să obţin un document de la secretariatul Comitetului Central care să permită Sovietului din Moscova să îmi găsească  un loc unde să stau peste noapte? Altfel, sunt nevoit să dorm pe o bancă în parc.”

„O să aranjăm totul mâine,” a răspuns Sverdlov.

Şi, luându-mi la revedere, am plecat din palatul Ţarului, şi am ieşit pe porţile Kremlinului, trecând din nou pe lângă sentinela din Letonia, pe lângă şirurile de tunuri, aruncând o privire scurtă Marelui Tun al Ţarului. Până mâine….

Nu m-am întors la apartamentul care ţinea de secţiunea pentru ţărani a Congresului Sovietelor, al cărui şef era Burtsev, un fost coleg de celulă și tovarăș al lui Arshinov. (7)

Burtsev a găsit adăpost pentru mulți tovarăși, inclusiv Archinov, care erau o povară din ce în ce mai mare pentru el. M-am dus însă să-l văd pe șeful Centrului Sindicatelor, care a fost și el în închisoare cu Arshinov. Dar cum nu l-am găsit prea amabil, m-am dus să-l văd pe cel despre care se spunea că e ”nebunul”, anarhistul Maslov.

Îl știam pe tovarășul Maslov din şuturile unde am făcut împreună muncă forţată, şi l-am anunţat că din moment ce nu am unde să dorm peste noapte, doream să stau cu el.

Tovarăşul Maslov n-a obiectat şi am rămas la el. Într-adevăr, Mastov mi-a arătat o ospitalitate specială în ciuda criticilor despre individualismul său ciudat, care l-au oprit în a-şi stabili relaţii frăţeşti cu alţi foşti camarazi din organizaţia anarho-comuniştilor din Moscova.

Discuţia mea cu Lenin

A doua zi, la ora 1, am ajuns la Kremlin unde l-am găsit pe tovarăşul Sverdlov. M-a dus imediat să-l văd pe Lenin. Acesta m-a întâmpinat într-un mod prietenos. M-a luat de braţ, m-a bătut uşor pe umăr cu cealaltă mână, şi mi-a oferit un scaun. După ce l-a rugat şi pe Sverdlov să ia loc pe alt scaun, s-a dus la secretară şi i-a spus: „Te rog să nu ne deranjezi până la ora două”. Apoi s-a aşezat în faţa mea şi a început să pună întrebări.

foto 3

Prima sa întrebare a fost: „Din ce regiune eşti?”

Apoi: „Cum au înţeles ţăranii din regiunea ta sloganul TOATĂ PUTEREA SOVIETELOR DE LA SATE şi care a fost reacţia duşmanilor faţă de acest slogan – mai ales reacţia duşmanilor din Rada Centrală?

Şi, în cele din urmă: „S-au răsculat ţăranii din regiunea ta împotriva invadatorilor austro-germani? Dacă da, ce a lipsit ca revolta țăranilor să fie transformată într-o rebeliune generală la care să participe și Gărzile Roșii, care au apărat cuceririle revoluționare cu atâta curaj?”

La toate aceste trei întrebări am dat răspunsuri scurte. Cu talentul său special, Lenin a pus aceste întrebări astfel că am putut să răspund punct cu punct. De exemplu, întrebarea „Cum au înţeles ţăranii din regiunea ta sloganul TOATĂ PUTEREA SOVIETELOR DE LA SATE?” Lenin a pus-o de trei ori. A rămas perplex la răspunsul pe care i l-am dat eu:

„Țăranii au înțeles acest slogan în felul lor propriu. Potrivit interpretării lor, toată puterea, în orice aspect al vieții, trebuie să fie identificată cu conștiința și cu dorința oamenilor care muncesc. Țăranii înțeleg că sovietele muncitorilor și țăranilor de la sate, din regiuni și din districte nu sunt nimic altceva decât mijloace de organizare revoluționară și de autoadministrare economică a oamenilor care muncesc în lupta lor împotriva burgheziei și a lacheilor ei, Socialiștii de Dreapta și guvernul lor de coaliție”. (8)

„Și crezi că această interpretare e cea corectă?, a întrebat Lenin.

„Da,” i-am răspuns.

„Ei bine, atunci țăranii din regiunea ta sunt infectați cu anarhism!”

„Și asta e ceva rău?”

„Nu asta vreau să spun. Dimpotrivă, suntem încântați pentru că asta înseamnă victoria comunismului asupra capitalismului,” a răspuns Lenin, adăugând: ”Dar mă îndoiesc că acest fenomen e spontan; e rezultatul propagandei anarhiste și nu va dura. Sunt chiar înclinat să cred că entuziasmul revoluționar, zdrobit de triumful contra-revoluției înainte să aibă o șansă să dea naștere unei organizații, a și dispărut deja.”

I-am explicat lui Lenin că un lider politic nu trebuie să fie pesimist sau sceptic.

“Atunci, după tine,” ne-a întrerupt Sverdlov, “Ar trebui să încurajăm aceste tendințe anarhiste în viața maselor de țărani?”

“O, le încurajăm noi,” i-am răspuns.

Lenin a prins ocazia din zbor.

“Și de ce ar trebui să le încurajăm? Să dividem forțele revoluționare ale proletariatului, să deschidem calea contra-revoluției și să ne trezim că ne-am distrus și pe noi și am distrus și proletariatul?”

Nu m-am putut abține și mi-am arătat supărarea. I-am explicat lui Lenin că anarhismul și anarhiștii nu au nimic de-a face cu contra-revoluția și că nu ei duceau proletariatul în acea direcție.

“Am spus eu așa ceva?”, a întrebat Lenin și a adăugat, “Am vrut să spun că anarhiștii, care duc lipsă de organizare de masă, nu sunt în poziția să organizeze proletariatul și pe țăranii săraci. Prin urmare, nu sunt în poziția să se ridice și să  apere, în cel mai răspândit sens cu putinţă, ceea ce noi am cucerit şi ceea ce ne e atât de drag.”

Discuţia a continuat cu alte întrebări puse de Lenin. La una dintre acestea, “unităţile Gărzii Roşii şi curajul revoluţionar cu care au apărat cuceririle noastre comune,” Lenin m-a obligat să răspund pe cât de complet am putut. În mod evident, întrebarea îl îngrijora sau îi amintea de ce formaţiile Gărzilor Roşii au făcut recent în Ucraina, îndeplinind, se presupune, obiectivul stabilit de Lenin şi de partidul său, în numele căruia au fost trimişi din Petrograd şi din alte mari oraşe îndepărtate din Rusia. Ţin minte emoţia lui Lenin, emoţia unui om care lupta cu pasiune împotriva unei ordini sociale pe care o ura şi pe care dorea să o distrugă, când i-am spus:

“Din moment ce am participat la dezarmarea multor cosaci care se retrăgeau de pe frontul german şi la sfârşitul lui decembrie 1917 şi la începutul lui 1918, sunt foarte bine informat în ce priveşte „curajul revoluţionar” al Armatei Roşii şi mai ales al liderilor ei. (9) Dar, îmi pare, tovarăşe Lenin, că dacă te bazezi pe informaţii la mâna a doua sau a treia, le exagerezi performanţa.”

“Cum adică? Nu ești de acord cu mine?”

“Gărzile Roșii au arătat spirit revoluționar și curaj, dar nu în felul pe care l-ai descris tu. Lupta Gărzilor Roşii împotriva Haidamak-ilor (10) ale Radei Centrale şi, mai ales, împotriva forţelor germane, a avut momente când spiritul revoluţionar şi curajul, precum și acțiunile Gărzilor Roșii și ale liderilor lor s-a văzut că erau foarte slabe. Cu siguranță, în cele mai multe cazuri, asta poate fi din cauza faptului că detașamentele Gărzilor Roșii au fost formate în grabă și au acționat împotriva unui inamic foarte diferit de trupele de partizani sau de unitățile obișnuite.”

“Trebuie să știi că Gărzile Roșii, indiferent de numărul lor, au dus un atac împotriva inamicului care acționa de-a lungul căilor ferate. Dar teritoriul de 10 sau 15 mile de căi ferate nu a fost ocupat; apărătorii revoluției sau ai contra-revoluției pot circula pe acolo liber. Din acest motiv, atacurile surpriză s-au ținut unul după altul în mod inevitabil. Gărzile Roșii au organizat un front pentru a lansa atacurile numai în apropierea orașelor și localităților de-a lungul căilor ferate. Dar spatele frontului și vecinătatea imediată de la intersecțiile căilor ferate au rămas lipsite de apărare. Ofensiva revoluției s-a prăbușit în fața atacurilor contra-revoluției. Unitățile Gărzilor Roșii a trebuit să termine de distrubuit proclamațiile în regiunile desemnate în care forțele contra-revoluționare se aflau în ofensivă și au fost obligate astfel să se retragă în trenurile lor blindate. De fapt, oamenii de la sate nici nu au văzut măcar Gărzile Roșii și. prin urmare, nu aveau cum să le sprijine.”

foto 4

”Ce fac propagandiștii revoluționari în sate?” a întrebat Lenin. “Nu pregătesc ei proletariatul rural să asigure trupe proaspete pentru Gărzile Roșii care trec pe lângă sate, sau să formeze noi unități de Gărzi Roșii pentru a lua poziții de atac împotriva contra-revoluției?”

“Nu te lăsa dus de val. Propagandiștii revoluționari sunt foarte puțini la sate și nu pot face mult. Dar în fiecare zi, sute de propagandiști și de suporteri secreți ai contra-revoluției apar în sate. În multe localități, e prea mult să te aștepți ca propagandiștii revoluționari să formeze forțe noi și să le organizeze împotriva contra-revoluției. Aceste vremuri cer acțiuni decisive din partea tuturor revoluționarilor din toate aspectele vieții și din partea luptei muncitorilor. Să nu iei asta în considerare, mai ales în Ucraina, le permite contra-revoluționarilor să îl sprijine pe Hetman să își extindă și să își consolideze puterea.”

Sverdlov se uita când la mine, când la Lenin. Lenin și-a împreunat palmele, și-a înclinat capul, și s-a lăsat dus de gânduri. Apoi, s-a îndreptat și a spus: “Tot ce mi-ai spus acum pentru mine e chiar foarte trist.”

Întorcându-se spre Sverdlov, a adăugat: “Admițând Gărzile Roşii în Armata Roşie suntem pe calea dreaptă către victoria proletariatului împotriva burgheziei.”

“Da, da,” a replicat Sverdlov cu entuziasm.

Apoi, Lenin mi-a spus: “Ce vrei să faci în Moscova?”

I-am răspuns că nu am de gând să stau mult. Potrivit cu decizia conferinţei partizanilor de la Taganrog, urma să mă întorc în Ucraina în iulie.

“Clandestin?” a întrebat Lenin.

“Da,” i-am răspuns.

Adresându-se lui Sverdlov, Lenin a făcut acest comentariu: “Anarhiştii sunt mereu plini de auto-negare, sunt mereu gata de orice sacrificiu. Dar sunt fanatici orbi, ignoră prezentul şi se gândesc numai la viitorul îndepărtat.”

Precizând că nu se referea la mine, a adăugat: “Tu, tovarăşe, cred că ai o perspectivă realistă asupra problemelor din timpurile noastre. Dacă doar o treime din anarhiştii din Rusia ar fi ca tine, noi, comuniştii am fi de acord să colaborăm cu ei în anumite condiţii, în scopul organizării libere a producătorilor.”

În acest moment, am simţit cum creşte în mine un profund sentiment de respect pentru Lenin, în ciuda faptului că eram convins că el a fost responsabil pentru anihilarea organizaţiei anarhiste din Moscova, care a fost semnalul distrugerii altor organizaţii similare din multe alte oraşe. Şi în conştiinţa mea, mi-a fost ruşine de mine însumi. Căutând un răspuns pe care să i-l dau lui Lenin, i-am spus direct şi pe şleau:

“Revoluţia şi cuceririle ei sunt dragi anarho-comuniştilor; în acest sens, ei sunt ca oricare alți revoluționari adevărați.”

“O, nu mai spune,” a bufnit Lenin în râs. “Îi știm pe anarhiști la fel de bine ca tine. Cei mai mulți dintre ei n-au nici o idée despre prezent, sau îi interesează prea puțin. Dar prezentul e atât de serios că pentru ca revoluționarii să nu se gândească la el sau cum să ia o poziție într-o manieră pozitivă cu privire la el e mai mult decât plin de rușine. Cei mai mulți anarhiști se gândesc și scriu despre viitor fără să înțeleagă prezentul. Asta ne separă pe noi, comuniștii, de voi.”

Spunâd aceste cuvinte, Lenin s-a ridicat de pe scaun și a început să facă pași încoace și-ncolo.

“Da, da, anarhiștii sunt puternici în ideile lor despre viitor – în privința prezentului, nu sunt cu picioarele pe pământ. Atitudinea lor e deplorabilă din cauză că fanatismul lor e lipsit de conținut, sunt fără legătură reală cu viitorul la care visează.”

Sverdlov zâmbea maliţios, şi, întorcându-se către mine, a spus: “Nu poţi să nu vezi că opiniile lui Vladimir Ilici sunt corecte.”

Lenin s-a grăbit să adauge: “Anarhiştii îşi recunosc lipsa de realism în privinţa vieţii de azi? De ce, nici măcar nu se gândesc la asta.”

Răspunzând la asta, le-am spus lui Lenin și Sverdlov că eu sunt un țăran semi-analfabet și că nu pot face față într-o manieră potrivită opiniilor elevate și educate pe care Lenin le-a exprimat despre anarhiști.

“Dar trebuie să-ţi spun, tovarăşe Lenin, că afirmaţiile tale că anarhiştii nu înţeleg “prezentul” într-un mod realist, că nu au nici o legătură cu el şi tot aşa sunt fundamental greşite. Anarho-comuniştii din Ucraina (sau din “Sudul Rusiei” aşa cum spuneţi voi, comuniştii bolşevici, pentru că încercaţi să nu pronunţaţi cuvântul Ucraina), cum spuneam, anarho-comuniştii déjà au arătat şi au făcut dovada că sunt cu picioarele pe pământ într-un mod foarte ferm. Toată lupta de la satele revoluţionare din Ucraina împotriva Radei Centrale a fost dusă sub ghidarea ideologică a anarho-comuniştilor şi parţial sub cea a Socialiştilor Revoluţionari (care, desigur, au scopuri cu totul diferite de anarho-comunişti în lupta lor împotriva Radei Centrale). Bolşevicii tăi abia au pus piciorul în satele noastre. Acolo unde au ajuns, influența lor a fost minimă. Aproape toate comunele de asociații de țărani din Ucraina au fost formate la îndemnul anarho-comuniștilor. Lupta armată a muncitorilor împotriva contra-revoluției, în general, și a invaziei austro-ungare, în special, a fost dusă cu îndrumarea ideologică și organizatorică exclusivă a anarho-comuniștilor.”

”Cu siguranță nu e în interesul partidului vostru să ne creditați cu toate acestea, dar acestea sunt faptele și nu le poți nega. Ştii foarte bine, presupun, forţele efective şi capacitatea de luptă a forţelor libere şi revoluţionare din Ucraina. Nu degeaba ai invocat curajul cu care au apărat cu eroism cuceririle revoluţionare comune. Dintre aceste cuceriri, cel puţin jumătate, au fost obţinute în luptă sub steagul anarhist – Mokrousov, Maria Nikiforova (11), Tchederedniak, Garin, Lounev şi mulţi alţi comandanţi de trupe loiale Revoluţiei pe care nu am timp să-i menţionez – toţi aceştia sunt anarho-comunişti. Aş putea să îţi vorbesc despre grupul din care fac parte, şi despre alte grupuri de partizani şi batalioanele de voluntari pentru apărarea Revoluţiei pe care le-am format şi care au fost indisepensabile Gărzilor Roşii.”

“Toate acestea arată cât de mult greşeşti când spui că noi, anarho-comuniştii, nu suntem cu picioarele pe pământ, că atitudinea noastră faţă de “prezent” e deplorabilă şi că suntem prea ataşaţi de visul nostru despre viitor. Ce ţi-am spus în timpul acestei discuţii nu poate fi pus la îndoială pentru că e adevărat. Explicaţiile pe care ţi le-am dat contrazic concluziile pe care le-ai exprimat în ce ne priveşte. Toată lumea poate vedea că suntem ferm cu picioarele pe pământ şi că trăim în “prezent”, că ne chinuim şi căutăm mijloacele prin care să facem ca viitorul pe care ni-l dorim să fie prezent, şi că de fapt luăm foarte în serios acest “prezent”.”

În acest moment, m-am uitat la Sverdlov. S-a înroşit, dar continua să zâmbească. În ce-l priveşte pe Lenin, şi-a îndepărtat braţele şi a spus: “Poate mă înşel eu.”

“Da, da, în acest caz, tovarăşe Lenin, ai păreri prea aspre în ce ne privește pe noi, anarho-comuniștii, pur și simplu, cred pentru că ești prost informat despre situația reală din Ucraina și despre ceea ce facem noi acolo.”

“Poate nu contrazic asta. Dar oricum greșelile sunt de neevitat, mai ales în situația prezentă,” a replicat Lenin.

Observând că m-am aprins, s-a străduit să cadă la pace cu mine, într-un mod paternalist, schimbând subiectul discuției cu foarte multă dibăcie. Dar, firea mea încăpățânată nu mi-a permis să mă arăt interesat de alt subiect, în ciuda respectului pe care Lenin mi-l stârnea.

M-am simțit jignit și insultat. Deși știam că în fața mea era un om cu care puteam discuta multe alte subiecte și de la care aveam multe de învățat, starea minții mele s-a schimbat profund. Răspunsurile mele nu mai erau lungi și detaliate, ceva a pleznit în mine și am simțit foarte multă scârbă.

Lenin a încercat în toate felurile să mă facă să-mi schimb atitudinea. A încercat să mă facă să scap de furie, vorbindu-mi de multe alte lucruri. Observând că după o perioadă mi-am revenit, datorită elocvenței sale, m-a întrebat brusc: “Deci ai de gând să te întorci în Ucraina clandestin?”

“Da,” i-am răspuns.

“Pot să îți ofer ajutorul?”

“Te rog,” am spus.

Întorcându-se spre Sverdlov, Lenin a întrebat: “Cine se ocupă acum de trimiterea agenților noștri în Sud?”

“Tovarășul Karpenko sau tovarășul Zatonski,” a răspuns Sverdlov. “Trebuie să verific asta.”

În timp ce Sverdlov suna să afle cine se ocupa de trimiterea agenților secreți în Ucraina, Lenin a încercat să mă convingă că poziția Partidului Comunist în ce-i privește pe anarhiști nu era așa de ostilă cum păream eu a crede.

“Dacă am fost obligați,” a spus Lenin, “să luăm măsuri energice pentru a-i disloca pe anarhiști din acea clădire pe care o ocupaseră pe strada Malaia Dimitrovska, şi în care adăposteau bandiţi de aici şi de prin alte părţi, responsabilitatea nu cade pe umerii noştri, ci pe cei ai anarhiştilor care s-au instalat acolo. Trebuie să înțelegi că au fost autorizați să ocupe altă clădire nu departe de cea de pe strada Malaia Dmitrovka și că sunt liberi să-și desfășoare activitatea în felul lor.”

“Ai vreo dovadă,” l-am întrebat pe Lenin, “că anarhiștii de la Malaia Dmitrovska adăposteau bandiți?”

“Da, Comisia Extraordinară (12) a strâns aceste dovezi şi le-a verificat. Altfel, partidul nostru nu ar fi autorizat măsurile care au fost luate,” a replicat Lenin.

Între timp Sverdlov a revenit și a anunțat că camaradul Karpenko se ocupa de agenții secreți, dar că și tovarășul Zatonski era foarte bine informat în această privință.

Lenin a exclamat imediat: “Deci, tovarășe, mâine după-amiază sau când poți, mergi la tovarășul Karpenko și cere-i ce-ți trebuie ca să poți să te întorci în Ucraina clandestin. O să-ți ofere o rută pe care să o urmezi pentru a trece frontiera.”

“Ce frontieră?” am întrebat.

“Nu eşti la curent cu informaţiile? S-a stabilit o frontieră între Rusia şi Ucraina. (13) Trupe germane o păzesc,” a spus Lenin cu iritare.

“Şi totuşi, tu consideri că Ucraina este “Sudul Rusiei”,” am replicat.

“Să consideri e una, tovarăşe, şi să vezi lucrurile aşa cum sunt e alta,” a replicat Lenin.

Înainte să mai apuc să zic ceva, a adăugat: “Spune-i tovarășului Karpenko că te-am trimis eu. Dacă nu te crede, spune-i să mă sune. Îl găsești la adresa asta.”

Apoi toți trei ne-am ridicat, ne-am strâns mâinile, și după ce ne-am mulțumit unuia altuia, aparent cordial, am ieșit din biroul lui Lenin, uitând să-i amintesc lui Sverdlov să ceară secretarului său să facă modificarea necesară pe hârtiile mele care să-mi permită să obțin o cameră de la Sovietul din Moscova.

M-am trezit la poarta Kremlinului și imediat am plecat să-l văd pe camaradul Burtsev.

Încheierea Traducătorului

Cu ajutorului lui Lenin, Makhno a putut să se întoarcă în Ucraina după o călătorie lungă şi periculoasă. Bolşevicii l-au ajutat să obţină paşaport şi acte că ar fi un professor. Au încercat şi să-l recruteze să fie unul dintre agenţii lor în Ucraina, dar el le-a refuzat oferta. Ajuns în satul lui natal Gulai-Polye, Makhno a aflat că în timp ce a fost plecat, casa mamei sale a fost arsă şi distrusă, şi că fratele său, invalid de război, a fost omorât de forţele contra-revoluţionare. (14)

makhno

Există puţine dovezi că discuţiile lui Makhno cu Sverdlov şi Lenin au avut vreo semnificaţie istorică. Bolşevicii au continuat să-şi continue politica lipsită de viziune în ce priveşte Ucraina. Supraestimând complet forţa oamenilor de la satele din Ucraina, ei au făcut apel la o răscoală în masă pe 7 august 1918, care a fost un fiasco. (15)

Apoi, au invadat Ucraina pentru a doua oară la sfârșitul lui 1918 și au repetat toate greșelile în modul în care i-au tratat pe țărani, și au obținut aceleași rezultate. (16)

Ironic, ideile lui Makhno despre cum trebuie dus un ”război al poporului” la sate au fost eventual cuprinse (fără să-şi dea seama) de liderii marxist-leniniști din lumea a treia – cu rezultate foarte diferite.

Makhno a continuat să organizeze mișcarea care îi poartă numele, Makhnovschina,  care s-a luptat timp de trei ani să formeze o societate anarhistă în sud-estul Ucrainei. Dintr-un punct de vedere strict militar, armata de partizani a lui Makhno a avut o mare influență în rezultatul Războiului Civil: mulţi militanţi anarhişti şi-au dat viaţa într-o bătălie disperată cu armatele generalului “Alb” Deniken și au reușit să-i taie liniile de aprovizionare în timp ce forțele sale se apropiau de Moscova.

Lenin și Troţki au urmărit activitățile lui Makhno cu cel mai mare interes. (17) La un moment dat, ei chiar au luat în considerare să cedeze o parte din Ucraina anarhiștilor pentru a-i lăsa să-și ducă mai departe experimentul lor social. (18) Dar, până la urmă, Makhnovschina a fost înecată în sângele a mii de țărani pe care i-au executat. (19)

Când Emma Goldman și Alexander Berkman l-au vizitat pe Lenin în 1920 pentru a pleda pentru eliberarea anarhiștilor din închisorile rusești, Lenin a izbucnit: “Anarhiști? Ce prostie! Avem bandiți în închisori și Makhnoviști, dar nici un anarhist.” (20)

Note:

  1. Gărzile înarmate letone, 17.000 în total, erau printre cele în care bolşevicii aveau încredere când au preluat puterea. Au participat la prima invazie bolşevică a Ucrainei în ianuarie 1918. John Erickson “The Origins of the Red Army” în Richard Pipes (ed.) “Revolutionary Russia”.
  2. Acest comitet a fost stabilit la Gulai-Polye în September 1917 ca răspuns la încercarea de lovitură de stat din partea grupării de dreapta condusă de Generalul Kornilov. Comitetul a dus la îndeplinire exproprierile revoluţionare din regiunea Gulai-Polye. Palij, “Anarchism of Nestor Makhno”, p.71
  3. Junkerii Prusaci – moşieri aristocraţi care dominau corpul de ofiţeri ai armatei germane.  Alianţa dintre moşierii ucrainieni care îl susţineau pe Skoropadsky şi ofiţerii germani a fost una naturală.
  4. Gărzile Roşii, prima forţă militară a regimului bolşevic, au fost retrase şi înlocuite cu Armata Roşie în primăvara lui 1918. Gărzile Roşii se bazau pe serviciul voluntar şi pe alegerea ofiţerilor; Armata Roşie se baza pe recrutare şi pe control ierarhic de sus în jos. Serviciul militar obligatoriu pentru clasa muncitoare din Rusia a fost introdus pe 19 mai 1918, şi primele divizii ale Armatei Roşii au fost trimise pe teren cam în timpul vizitei la Moscova făcută de Makhno. Erickson, menţionat mai sus.
  5. Rusia Bolşevică era oficial în relaţii paşnice cu Germania şi Austro-Ungaria. O invazie bolşevică a Ucrainei ar fi provocat de asemenea şi intervenţia Franţei şi a Marii Britanii.
  6. Anarhiştii din Rusia erau împărţiţi în mai multe grupări, cea mai mare dintre ele fiind a anarho-sindicaliştilor şi a anarho-comuniştilor. Ambele tendinţe au fost inspirate de scrierile lui Bakunin şi Kropotkin. Avrich, “The Russian Anarchists”.
  7. Peter Arshinov, deţinut şi el în închisoarea Batyrki, a avut o mare influenţă asupra lui Makhno. I s-a alăturat lui Makhno în Ucraina în 1919 şi mai târziu a scris o relatare care a rămas de referinţă despre Makhnovshchina.
  8. Makhno se referă la Rada Centrală, care era dominată de câteva partide socialiste.
  9. Episodul la care se referă Makhno s-a petrecut când Rada Centrală a permis mai multor trupe de cosaci să treacă pe teritoriul Ucrainei în drumul lor de pe frontul german către casă în bazinul Don, unde avea loc o răscoală anti-bolşevică. Partizanii anarhişti ai lui Makhno au colaborat cu bolşevicii locali pentru a captura un pod peste râul Dneipr şi pentru a-i dezarma pe cosaci. Palij, “Anarchism of Nestor Makhno” pp.83-84
  10. Haidamak-ii originari erau rebeli ucrainieni din secolul 18, care s-au răsculat împotriva ţarului Rusiei şi împotriva regelui Polonez. Numele a fost revigorat de naţionaliştii din Rada Centrală.
  11. Maria Nikiforova a fost o conducătoare partizană anarhistă a cărei carieră e foarte asemănătoare şi merge în paralel cu cea a lui Makhno până la capturarea şi executarea ei de către Albi în toamna lui 1919. În aprilie 1918 ea a fost lăudată de generalul bolşevic Antonov pentru activităţile ei revoluţionare. Palij, „Anarchism of Nestor Makhno”, pp 87-88.
  12. Cunoscută mai bine ca Cheka. Potrivit şefului acestui organ, Felix Dzerzhinsky, „Simultan cu dezarmarea anarhiştilor, criminalitatea din Moscova a scăzut cu 80 la sută.” Citat în Palij, lucrarea meanţionată deja, p.63
  13. Pe 12 iunie 1919, bolşevicii au semnat un armistiţiu cu guvernul lui Hetman, care a implicat recunoaşterea statului Ucrainean. Lucrarea menţionată, p.37.
  14. Peter Arshinov, „History of the Makhnovist Movement 1918-1921” (Detroit, 1974) p.54
  15. Adams, „The Great Ukrainian Jacquerie”, în Hunczak, menţionat anterior, p.254.
  16. Arthur E. Adams, „Bolsheviks in the Ukraine: The Second Campaign 1918-1919” (New Haven, 1963)
  17. M. Malet, „Makhno and his Enemies”, META Vol.1, p.14.
  18. Victor Serge, „Memoirs of a Revolutionary” (London 1963) p.119.
  19. G.P. Maximoff, „The Guillotine at Work” (Chicago 1940), chap.7.
  20. Emma Goldman, „Living My Life” (Garden City NY 1931) p.765

Explicații foto 1: Caricatură reprezentând Ucraina insurgentă: un ţăran ucrainean întreabă: „Vrei pâine? Ia pâine de-aici!” foto 2: Marele tun al Țarului, foto 3: Jakov Sverdlov, foto 4: Lenin în 1918 la biroul său din Kremlin, foto 5: Lenin și Sverdlov admirând statuile lui Marx și Engels, foto 6: Nestor Makhno

(sursa: Publicată de Kate Sharpley Library, 1993, Prima ediţie publicată de Black Cat Press, 1979, preluată de aici)

Vezi şi „Armata Revoluţionară Insurecţională Ucraineană” şi „Teritoriul Liber – Ucraina Anarhistă

Apendice

Minciuna care se repetă la nesfârşit

Minciuna care se repetă la nesfârşit că Makhno ar fi fost „un om plin de o cruzime patologică” şi un antisemit care a pus la cale pogromuri a fost inventată de Yaroslavsky, „istoricul” bolşevic al mişcării anarhiste. A fost acceptată chiar şi de unii anarhişti, în particular de Sh. Yanovsky, editorul publicaţiei în limba idiş, „Freie Arbeiter Stimme”. Însă, atunci când Makhno a murit, Sh. Yanovsky a publicat un elogiu în „The Watchman” (august 1934, tradus de „Freedom” în noiembrie 1934):

„În personalitatea lui Nestor Makhno, care a murit săptămâna trecută, lumea revoluţionară, în general, şi Revoluţia Rusă, în particular, au pierdut unul dintre cei mai mari eroi, care, în timp va ajunge să fie preţuit (după moarte) mai mult decât a fost în timpul vieţii sale.  Şi cu atât mai mult cu cât a fost neînţeles şi calomniat în mod ruşinos, nu numai de oponenţii săi, dar chiar şi de unii dintre camarazii săi.

Vreau să recunosc că şi eu mi-am format o antipatie faţă de personalitatea lui Makhno, deşi ştiam că este un anarho-comunist. Dar acum nu pot să-mi iert că am putut să judec atât de greşit un om doar pe baza calomniilor lansate de duşmanii săi înverşunaţi, care mai mult decât o dată l-au trădat, şi împotriva cărora el a luptat cu atâta eroism.

Mă bucur că am recunoscut înainte să fi murit că am făcut mişcării lui Makhno şi lui o mare nedreptate. Mă bucur să adaug că am declarat asta public în ‘Freie Arbeiter Stimme’, ziar în care publicasem cu ani în urmă o notă în care spuneam „că nici chiar Makhno nu e lipsit de vina de a fi făcut pogromuri împotriva evreilor „.  Mă simt teribil de vinovat faţă de camaradul Makhno, atât pentru că i-am ignorat apelul său către mine cât şi pentru că am crezut că a participat la vreun pogrom. Atât de părtinitor am fost împotriva lui în acea vreme că nu mi-am luat răgazul să mă gândesc că trebuia să aflu dacă acele acuzaţii foarte grave se bazau pe fapte reale care să se fi petrecut în timpul marii lupte pentru libertate în Rusia. Acum ştiu că acuzaţiile de antisemitism aduse lui Makhno au fost bazate în totalitate pe minciunile bolşevicilor şi că la lista lungă a crimelor lor trebuie să fie adăugată şi crima de a ucide măreţia şi puritatea acestui luptător pentru libertate.

E adevărat că Makhno şi întreaga sa activitate revoluţionară au fost neînţelese de mulţi anarhişti, care au fost induşi în eroare de bolşevicii din acea perioadă, dar a existat un singur anarhist în Rusia care nu a putut fi prostit de minciunile bolşevicilor şi care a păstrat cuvinte bune despre Makhno. E vorba despre Peter Kropotkin, care în 1919, când Makhno ducea marea luptă pentru eliberarea muncitorilor şi ţăranilor Rusiei, le-a spus unor camarazi: „Să-i spuneţi camaradului Makhno din partea mea că aş vrea să aibă grijă de el, pentru că asemenea oameni sunt foarte rari în Rusia.”

Sunt sigur că dacă ar fi avut cea mai mică bănuială că Makhno era antisemit, Peter Kropotkin nu ar fi spus niciodată aşa ceva.

Cu regret am descoperit asta abia acum. Mi-a fost adus la cunoştinţă că mulţi camarazi evrei erau trup şi suflet alături de Makhno şi de mişcarea sa. Printre ei a fost şi unul pe care l-am cunoscut personal, Joseph Zutman din Detroit (1), şi ştiu că nu ar fi vrut să aibă de-a face niciodată cu persoane, sau cu mişcări care ar fi arătat şi cea mai mică înclinaţie către antisemitism.

Abia mai târziu am apucat să citesc proclamaţia pe care Makhno a publicat-o împotriva blestemului antisemitismului, şi mi-e clar că, în natura acelei mari lupte pentru libertate, nu a existat nici o urmă de şovinism, ceea ce ar fi putut să-l facă pe Mahkno să fie un duşman al evreilor.

Sh. Yanovsky”

 Nota:

1. Alţii înseamnă colegii săi partizani şi biograful Voline, precum şi tânăra Leah Feldman, posibil ultimul supravieţuitor al armatei sale, şi care a murit în Londra în 1993.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s