INVENTAREA CAPITALISMULUI – CAPITOLUL II: Teoria Acumulării Primitive


INVENTAREA CAPITALISMULUI – Economia politică clasică şi Istoria secretă a acumulării primitive

Autor: Michael Perelman

Publicată de Duke University Press • Durham & London 2000 

CAPITOLUL 2: Teoria Acumulării Primitive

Preliminarii analitice

Deşi acumularea primitivă a fost preocuparea centrală a clasicilor economiei politice, studiul acestui concept a început prin a fi învăluit în confuzie şi mai târziu a fost aruncat într-un nefast colţ întunecat. Aparenta expresie marxistă, ”acumulare primitivă”, își are originea în aserțiunea lui Adam Smith (Smith 1976, 2.3, 277) că ”acumularea câştigului, sub formă de lucruri, trebuie să aibă loc înainte de diviziunea muncii.” Abordarea lui Smith asupra acumulării originare e cel puțin bizară. Cu siguranță, diviziunea muncii se regăsește peste tot de-a lungul istoriei. Există chiar și în societățile insectelor (vezi Morely 1954).

Totuşi Smith ne-ar fi lăsat să credem că diviziunea muncii a trebuit să aştepte “câştigul” – codul său pentru capital. O asemenea idee e fără echivoc falsă. Cum să interpretăm diviziunea muncii într-o matcă sau muşuroi de furnici ca o consecinţă a acumulării de bunuri?

Marx a tradus cuvântul folosit de Smith dinaintea, premergătoare – „previous” – ca “ursprünglich” (Marx şi Engels 1973, 33:741), pe care traducătorii lui Marx în engleză la rându lor l-au redat folosind expresia „primitivă”. În acest proces, Marx a respins concepţia venită din alte sfere a lui Smith de acumulare premergătoare. L-a făcut cu ou şi cu oţet pe Smith pentru că a încercat să explice existenţa prezentă a clasei făcând referire la un trecut mitic care e dincolo de posibilitatea noastră de a-l verifica sau contesta. Marx a insistat: „Acumularea primitivă joacă aproximativ acelaşi rol în economia politică la fel cum şi păcatul originar a jucat în teologie.” (1977, 873).

Analogia lui Marx e foarte potrivită. Atât păcatul originar cât şi acumularea ne distrag atenţia de la timpul prezent apelând la un trecut mitic, care se presupune că ar trebui să justifice nenorocirile şi suferinţele pe care le îndură azi oamenii.

Cu alte cuvinte, orice teorie care se bazează ori pe păcatul originar, ori pe acumulare e şi excesivă şi insuficientă din punct de vedere istoric. E excesivă istoric pentru că plasează subiectul într-un trecut îndepărtat, deconectat, rupt de societatea contemporană. Din punct de vedere istoric, e insuficientă pentru că se bazează pe considerarea trecutului în termeni mitologici. Expresia folosită de Etienne Balibar (1988, 49) „istoricism a-istoric, sau istoricitate fără istorie în gândirea lui Marx” e o caracterizare potrivită a acestei părţi a operei lui Marx. Pentru a sublinia dezacordul său cu Smith, Marx a folosit expresia „aşa-zisă” pentru a da un sens peiorativ în titlul ultimei părţi a celor trei volume ale „Capitalului”, pe care a dedicat-o studiului acumulării primitive. Marx, în esenţă, demontează mitica acumulare „premergătoare” a lui Smith, pentru a atrage atenţia asupra experienţei istorice din prezent. În contrast cu „aşa-zisa” acumulare primitivă, Marx analizează brutalitatea experienţelor istorice din acea vreme, când oamenii au fost deposedaţi de mijloacele de producţie într-un efort de a elibera terenul pentru sistemul capitalist.

Baza istorică a acumulării primitive

Contrastul dintre considerarea accidentală şi superficială de către Smith a acumulării premergătoare şi exhaustiva documentare a lui Marx asupra acestei chestiui e izbitor. Analiza lui Marx (1977, 915) asupra acumulării primitive ne dezvăluie un proces care s-a întins pe câteva secole, în care grupuri mici de oameni au fost expropriaţi cu brutalitate de mijloacele lor de producţie de către cei care făceau parte din societatea precapitalistă, pe tot globul:

Descoperirea aurului şi argintului în America, extragerea lui, luarea în sclavie şi îngroparea în mine a populaţiilor indigene de pe acel continent, începuturile cuceririi şi jefuirii Indiei, şi convertirea Africii într-o rezervaţie comercială pentru vânarea oamenilor de culoare, toate acestea sunt caracteristice timpurilor în care producţia capitalistă mijea la orizont. Aceste proceduri idilice sunt momentele cheie ale acumulării primitive.”

Marx nu şi-a limitat interpretarea asupra acumulării primitive doar la anumite buzunare izolate prin toată lumea. Fructele acumulării primitive sunt interşanjabile. De exemplu, el a insistat că „o mare parte a capitalului, care apare azi în Statele Unite fără să aibă vreun certificat de naştere, era ieri în Anglia: sângele capitalizat al copiilor.” (ibid., 920).

Potrivit lui Smith, dezvoltarea economică a progresat pe baza acţiunilor voluntare ale participanţilor. Marx (ibid., 926), dimpotrivă, spunea: „capitalul se obţine prin jupuirea din cap până-n picioare, a fiecarui por, din sânge şi noroi.” Muncitorii sunt „torturaţi de legi grotesc de teroriste pentru a accepta disciplina necesară sistemului muncii plătite cu salariul”(ibid.,899).

Acolo unde Smith a evitat cu obstinenţă orice analiză a relaţiilor sociale, Marx a produs un studiu elaborat al legăturilor dintre dezvoltarea relaţiilor în societatea capitalistă şi al aşa-numitei acumulări primitive. În anii următori, Marx şi-a pierdut răbdarea cu cei care n-au reuşit să argumenteze acumularea primitivă în termenii analizelor istorice concrete. De exemplu, a criticat cu aciditate supra-istorica prezentare a acumulării primitive a lui Nikolai Mikhailovsky, în care acesta a extrapolat mecanic viitorul Rusiei din analiza lui Marx asupra experienței europene a acumulării primitive (scrisoare către redacția ziarului Otechestvenniye Zapitski, noiembrie 1877, citată în Marx și Engels 1975, 291–94).

Ținând cont că acumularea primitivă e un proces istoric și nu un eveniment mitic, se naște următoarea întrebare: De ce acest proces, sau cel puțin cele mai multe considerații făcute de Marx asupra lui par să se oprească atât de abrupt odată cu stabilirea societății capitaliste?

Marx însuși a oferit puține exemple ale acumulării primitive care au avut loc în secolul al 19-lea în afara teritoriilor unde au fost stabilite colonii.

În scrisoarea sa către Otechestvenniye Zapitski, Marx a părut să ia aproape o poziție Smithiană, diminuând importanța acumulării primitive în momentul în care a exilat-o într-un trecut îndepărtat. Marx chiar a denigrat ultimul capitol din lucrarea sa „Capitalul” privind acumularea primitivă, ca fiind „o schiţă istorică” şi insistând că „nu pretinde mai mult decât să retraseze drumul pe care economia capitalistă l-a urmat în Europa Occidentală când s-a născut din pântecul sistemului economic feudal. Astfel descrie procesul istoric prin care lucrătorii agricoli au fost deposedaţi de mijloacele lor de producţie, prin care se susţineau, pentru a fi transformaţi în muncitori plătiţi pentru munca lor cu un salariu.” (ibid., 293).

Trebuie să citim această scrisoare în contextul ei politic de atunci. Marx era supărat că Mikhailovsky încerca să folosească capitolul despre acumularea primitivă pentru a lăsa impresia că viitorul Rusiei va fi determinat în mod mecanic de „legile inexorabile” ale capitalismului (ibid.).

Marx era sigur că, deşi natura capitalului ar fi putut rămâne aceeaşi, neschimbată, condiţiile specifice ale dezvoltării Rusiei vor fi foarte diferite de cele ale dezvoltării capitalismului în Europa Occidentală. Prin urmare, a vrut să arate-i lui Mikhailovsky greşeala de a crede că cineva poate „prezice” în mod mecanic, automat, viitorul Rusiei pe baza experienţelor Europei Occidentale. Uneori, Marx chiar a propus poziţii teoretice care păreau să limiteze importanţa acumulării primitive la trecutul istoric.

Lucio Colletti (1979, 130) insistă asupra următorului pasaj din lucrarea lui Marx, “Grundrisse”:

Condiţiile care formează punctul de plecare al capitalului spre producţie – adică acea condiţie pe care capitalistul trebuie să o aibă pentru a dispune de capital, adică el trebuie să pună în circulaţie valori pe care le-a creat prin propria sa muncă, sau prin mijloace mai puţin importante, exceptându-le pe cele deja disponibile, premergătoare sistemului muncii salariate – fac parte din condiţiile antedeluviane ale capitalului, țin de presupuneri istorice care, așa de precis cum sunt presupuneri istorice, au rămas în trecut, și astfel, aparțin istoriei formării sale, și în nici un caz istoriei contemporane, adică nu aparțin sistemului real care determină producția. În timp ce, de exemplu, fuga anumitor șerbi spre orașe e una dintre condițiile istorice şi presupoziţii ale urbanismului, nu e o condiţie, nu un moment al realităţii dezvoltării oraşelor, ci aparţine mai degrabă presupunerilor trecute, presupunerilor care sunt suspendate când ele devin condiţie, în momentul în care această condiţe începe să existe ca atare. Condiţiile şi presupunerile devenirii, sau apariţiei capitalului presupun precis că acesta nu există încă, ci că e mai degrabă în devenire; astfel ele dispar când capitalul apare, capital care prin sine însuşi, pe baza propriei sale realităţi, deţine acum condiţiile pentru realizarea sa.” (Marx 1974, 459–60)

În „Capitalul” aceeaşi idee apare formulată diferit, cu excepţia eliminării unei părţi a terminologiei hegeliene baroce (Marx 1977, 775).

Spus foarte simplu, Marx a părut să sugereze că iniţiala deposedare a ţăranilor (viitorii muncitori) de mijloacele de producţie a fost un eveniment istoric necesar pentru stabilirea capitalismului. Pe scurt, acumularea primitivă a fost o parte esenţială a ceea ce Engels (1894,217) a numit „marea diviziune a muncii între masele care puneau la dispoziţie muncă manuală simplă şi cele câteva persoane privilegiate care le comandau să muncească,” dar era irelevantă pentru procesul continuu al capitalismului.

În „Capitalul”, Marx, în general, pare să restricţioneze acţiunea acumulării primitive la o perioadă scurtă de timp în care economiile tradiţionale au fost convertite la capitalism. Aşa cum a scris în „Capitalul”:

Momentele diferite ale acumulării primitive pot fi găsite mai ales în Spania, Portugalia, Olanda, Franţa şi Anglia, într-o ordine mai mult sau mai puţin cronologică. Aceste momente diferite se combină sistematic între ele la sfârşitul secolului al 17-lea în Anglia” (Marx 1977, 915).

A avut Smith atunci dreptate la urma urmei când a exilat acumularea primitivă doar în trecut – cel puțin în societățile capitalismului avansat? Vom vedea că răspunsul e, în mod categoric, nu.

Coexistența acumulării primitive cu acumularea capitalistă

În ciuda cuvintelor lui Marx care susțin contrariul, prezentarea generală a primului volum al „Capitalului” sugerează că el a respins abordarea lui Smith care fixa acumularea primitivă doar în trecutul îndepărtat.

Într-adevăr, materialul din partea 8 a sa, „Aşa-zisa acumulare primitivă” nu pare să fie calitativ diferit de ceea ce el spune în capitolul anterior, „Teoria Generală a acumulării capitaliste”.

Când studiul lui Marx ascupra acumulării primitive a fost în sfârşit abordat de Edward Gibbon Wakefield, Marx nu şi-a calificat aprecierea tatălui teoriei coloniale moderne, limitându-i relevanţa într-o Anglie aflată la începuturi. Dimpotrivă, el a insistat că Wakefield a oferit puncte de vedere semnificative în privinţa Angliei, unde Marx trăia şi muncea (Marx 1977, 940; vezi şi Marx 1853, 498).

Citită în această lumină, scrisoarea lui Marx către Mikhailovsky e consecventă şi cu ideea că importanţa acumulării primitive nu stătea în ceea ce arăta despre societăţile înapoiate, ci în ceea ce arăta şi despre cele mai avansate. În ciuda presupunerilor unor autori care încearcă să dovedească altceva (vezi, de exemplu, Foster-Carter 1978, mai ales 229), Marx (1976, 400n) însuși, referindu-se la instituțiile din Mexic, a concluzionat că ”natura capitalului rămâne neschimbată și în formele sale dezvoltate, și în formele sale nedezvoltate.”

Chiar și așa, prezentarea din ”Capitalul” încă sugerează o ruptură temporală între momentul inițial al acumulării primitive, când capitaliștii au acumulat prin forță brută, directă, și era acumulării capitaliste, când capitaliștii acumulează surplusul de valoare de pe piață.

Această dihotomie ar putea face apel la bunul nostru simţ, şi totuşi, e în sine mai degrabă aistorică. În concluzie, uneori, analiza lui Marx asupra acumulării primitive pare să fie un proces care încetează odată cu stabilirea capitalismului. În alte dăţi, pare să fie un proces continuu. Atunci care este sursa acestei confuzii?

Întâietatea acumulării capitaliste în capital

De ce nu a fost Marx mai explicit în privinţa continuităţii acumulării primitive? Pentru a răspunde la această întrebare, să ne amintim care a fost scopul expunerii pe care a făcut-o Marx acumulării primitive. La nivel teoretic, Marx încerca să demonteze teologia lui Smith referitoare la acumularea premergătoare, care sugera că poziţia dominantă a capitaliştilor se datora procesului economisirilor din trecut.

În acest proces, încerca să scoată la iveală originile istorice ale relaţiilor pieţei. A intenţionat ca analiza sa istorică să respingă argumentul clasicilor economiei politice că pieţele erau presupuse să funcţioneze corect datorită mâinii invizibile care cumva, în mod inteligent, ghida lumea către o prosperitate inevitabilă şi un nivel cultural mai înalt.

Descrierea pe care o face Marx acumulării primitive a oferit un sens de prim rang privind incorectitudinea acelei experienţe, pe de-a-ntregul brutală. Şi totuşi, descrierea sa vine în contradicţie cu principala dogmă a „Capitalului”. La urma urmei, mesajul principal al lui Marx era că regula, aparent onestă şi obiectivă a capitalului, ducea în mod necesar la exploatare.

Deşi Marx a acceptat că pieţele sunt progresive pe termen lung, pentru că pregăteau terenul pentru socialism, el era convins că forţele pieţei, presupus imparţiale, produceau mai multă cruzime decât metodele pline de cruzime şi arbitrare ale acumulării primitive. Să scoată în faţă acumularea primitivă, să insiste asupra ei, ar fi subminat critica lui Marx asupra capitalismului. Marx nu şi-ar fi dorit ca cititorii săi să creadă că măsurile de eliminare a „nedreptelor” dovezi ale acumulării primitive ar fi putut fi suficiente pentru a crea o societate bună.

Dacă ar fi insistat asupra continuei influenţe a acumulării primitive, ar fi riscat să-i ducă pe cititori în altă direcţie. Cu siguranţă, Marx nu dorea ca cititorii săi să concluzioneze că nedreptăţile societăţii ar fi rezultat din acţiunile nedrepte care nu aveau legătură cu esenţa societăţii de piaţă.

Dimpotrivă, Marx a insistat că legea cererii şi ofertei, şi nu acumularea primitivă, era responsabilă în cea mai mare parte pentru condiţiile oribile pe care le îndura clasa muncitoare. Prin urmare, a subordonat analizele sale asupra acumulării primitive unei critici şi mai grăitoare a capitalismului, adică aceea că, odată ce capitalismul s-a format, capitaliştii au învăţat că presiunile din partea pieţei erau mult mai eficiente în exploatarea muncii decât actele brutale ale acumulării primitive. Privind lucrurile aşa, are sens ca Marx să fi exilat acumularea primitivă în trecutul istoric.

Atrâgând atenţia asupra consecinţelor unicii logici a pieţei, el îşi întărea argumentul fundamental că reformele în paşi mărunţi erau inadecvate.

Pe acest ton, Marx (1977, 899–900) a scris:

Nu e destul că condiţiile muncii sunt concentrate la un pol al societăţii în formă de capital, în timp ce la celtălalt pol sunt grupate mase de oameni care nu au altceva de vândut decât puterea lor de muncă. Nu e suficient nici că sunt obligaţi să se vândă voluntar. Avansul producţiei capitaliste dezvoltă o clasă muncitoare care, prin educaţie, tradiţie şi obiceiuri va ajunge să privească aceste cerinţe ale modului de producţie ca fiind axiome naturale. Organizarea procesului capitalist de producţie, odată ce s-a dezvoltat, va sugruma şi va zdrobi orice rezistenţă i s-ar opune. Constanta generare a unei relative populaţii în surplus asigură menţinerea legii cererii şi ofertei în privinţa muncii, şi prin urmare şi salariile sunt menţinute în limite joase care corespund nevoilor de valorizare a capitalului. Tăcuta coerciţie a relaţiilor economice pune pecetea pe dominaţia capitalistului asupra muncitorului.

O forţă directă extra-economică e desigur necesară în continuare, dar numai în cazuri excepţionale. În modul obişnuit în care se derulează lucrurile, muncitorul poate fi lăsat la dispoziţia „legilor naturale ale producţiei”, adică e posibil ca dependenţa sa să se bazeze pe capitalul, care rezultă din chiar condiţiile de producţie, şi e garantat că le va perpetua. Altul este cazul pe parcursul procesului istoric de generare a producţiei capitaliste. Burghezia aflată în afirmare are nevoie de puterea statului, şi o foloseşte pentru a „reglementa” salariile – adică, pentru a le impune cu forţa în limitele care îi permit ei să obţină profit – pentru a mări ziua de lucru, şi pentru a-l ţine pe muncitor la un nivel considerat normal de dependenţă. Acesta este aspectul esenţial al aşa-numitei acumulări primitive.

A impune cu forţa „coerciţia tăcută” e mult mai eficient decât metodele brutale ale acumulării primitive:

Pretenţiile capitalului în stadiul său embrionic, în stadiul său de devenire, când nu poate folosi încă forţa uriaşă în relaţiile economice pentru a-şi asigura dreptul de a absorbi o suficientă cantitate de muncă în surplus, ci are nevoie să fie ajutat de puterea statului… Secole sunt necesare înainte ca muncitorul „liber”, datorită dezvoltării modului de producţie capitalist, să ajungă în situaţia de a-şi da acordul voluntar, adică să fie obligat de condiţiile sociale să îşi vândă întreaga sa viaţă socială activă.” (ibid., 382)

Din nou, descriind centralizarea capitalului, Marx (1981, 3:609) a observat cum în mod efectiv forţele pieţei au luat locul acumulării primitive:

Profiturile şi pierderile care rezultă din fluctuaţiile de preţ asupra titlurilor de proprietate şi, de asemenea, centralizarea lor în mâinile unor magnaţi de la căile ferate… apare acum în locul muncii ca sursa originală a proprietăţii capitalului, în aceeaşi măsură în care ia locul şi forţei brute.”

Marx (ibid., 354) a făcut şi legătura între forţele pieţei şi acumularea primitivă când a discutat tendinţa ratei profitului de a se prăbuşi:

Acesta e pur şi simplu divorţul dintre condiţiile muncii de producătorii care au ajuns să deţină mai multă putere… De fapt, acest divorţ între condiţiile muncii pe de o parte şi producători pe de altă parte e ceea ce formează conceptul de capital, la fel cum acesta se naşte din acumularea primitivă.”

Aici, Marx (ibid., 348) se referă la „exproprierea ultimelor resurse ale producătorilor direcţi care ar mai avea încă ceva ce poate fi expropriat.”

Această observaţie e importantă pentru că arată că Marx a realizat natura continuă a acumulării primitive, deşi, aşa cum am arătat, şi-a dorit să îi suprime importanţa pentru a scoate în evidenţă „tăcuta coerciţie” a pieţei.

Judecând după propriile sale cuvinte, Marx a avut grijă de asemenea şi să evite să confunde, de exemplu, „acumularea primitivă financiară” cu acumularea primitivă ca atare.

Marx (ibid., 570–71) a observat:

Concepţiile care încă mai au un anumit sens la un nivel mai puţin dezvoltat al producţiei capitaliste acum devin complet lipsite de sens. Succesul şi eşecul au dus în ambele cazuri la centralizarea capitalurilor şi astfel la exproprieri pe o scară enormă. Exproprierea acum se extinde aici de la producătorii direcţi la înşişi capitaliştii mici şi mijlocii. Exproprierea e punctul de plecare al modului capitalist de producţie, al cărui scop e să o ducă până la punctul final, şi chiar, în ultimă instanţă, la exproprierea tuturor indivizilor.”

Oricare-ar fi fost motivele sale strategice, Marx pare să fi redus rolul acumulării primitive pentru a pune în lumină şi a se concentra asupra acumulării capitaliste moderne. Deşi şi-a atins scopul în această privinţă, această lipsă de istoricitate ține în obscuritate înțelegerea de către noi a primelor faze ale procesului de dezvoltare capitalistă.

În mod specific, lăsând acumularea primitivă doar în trecutul precapitalist, pierdem din vedere dimensiunea dublă a acumulării primitive. Prima, așa cum vom arăta în continuare: separarea oamenilor de mijloacele lor tradiționale de producție a avut loc de-a lungul timpului pe măsură ce capitalul avea nevoie ca un număr din ce în ce mai mare de muncitori să intre pe piața muncii. A doua: procesul de acumulare primitivă a fost o chestiune de gradaţie. O acumulare primitivă dintr-o dată și totală nu ar fi servit în cel mai bun mod interesul capitalului. În schimb, capitalul va manipula măsura în care muncitorii se pot baza pe auto-aprovizionare cu cele necesare traiului pentru a-și maximiza propria sa poziție avantajoasă.

Contextul teoretic al acumulării primitive

Prezentarea făcută de Marx acumulării primitive a avut consecinţa nefastă de a produce o ruptură a procesului (acumulării primitive) de economia politică. Peter Cressey şi John MacInnes (1980, 18) au susţinut un punct de vedere similar, când au observat:

Marx argumentează că acumularea primitivă a fost un proces care nu putea fi redus la categoriile economiei politice şi care putea fi explicat numai în termenii de luptă şi, în cele din urmă, de forţă. La o primă vedere pare că analiza istorică a acumulării de capital explică iniţiala subordonare „formală” a muncii, în sensul că la locul muncii capitalistul îşi însuşeşte (formal) un proces de producţie lăsat moştenire de către societatea pre-capitalistă. (În cele din urmă)… conceptul subordonării formale a muncii, la fel ca conceptul lui Smith privind acumularea premergătoare, nu rezultă din istorie, ci din economia politică.”

Analiza lui Etienne Balibar asupra modului în care Marx a folosit termenul de „proletariat” e un argument în plus pentru argumentul pe care îl susţinem noi că procesul de acumulare primitivă trebuie analizat mai îndeaproape. Balibar a observat că, în „Capitalul”, Marx foarte rar menţionează proletariatul, dar în general se referă la clasa muncitoare. În prima ediţie a primului volum, termenul „proletariat” apare doar în dedicaţia pe care i-a adresat-o lui Wilhelm Wolff şi în ultimele două secţiuni ale capitolului „Legea generală a acumulării capitaliste”, care privea legea (aplicată) populaţiei şi procesul de acumulare primitivă.

Doar într-o singură ocazie se confruntă proletarul şi capitalistul direct în „Capitalul”. Balibar (1988, 19–20) concluzionează:

Aceste pasaje au în comun insistenţa asupra nesiguranţei caracteristică condiţiei de proletar.”

La un nivel mai general, Balibar susţine că folosirea de către Marx a termenului de „proletariat” era făcută cu scopul de a arăta că condiţia clasei muncitoare era instabilă, şi că perpetua violenţa asociată cu tranziţia la capitalism, şi că situaţia e istoric de neconceput (ibid.).

Urmând argumentul lui Balibar, am putea interpreta noţiunea de proletariat ca un concept abstract pentru a descrie situaţia oamenilor deposedați de tradiţionalele mijloace de trai – prin acumularea primitivă. Conceptul de proletariat e extras din oricare altă condiţie specifică care-i afectează pe aceşti oameni, cu excepţia lipsei de control asupra mijloacelor de producţie, care pregăteşte terenul pentru introducerea forţelor capitaliste. Atât sensul în care înţelege Balibar folosirea de către Marx a termenului proletariat cât şi modul în care eu înțeleg analizarea făcută de Marx acumulării primitive sugerează că Marx nu a lămurit fenomenul acumulării primitive pentru a concentra atenția asupra modului în care funcționau piețele. Considerând importanța acumulării primitive în contextul procesului istoric al proletarizării, ignorăm centrul de greutate pe care procesul continuu al acumulării primitive l-a avut în modelarea condițiilor clasei muncitoare.

Sunt convins că avem ce învăța dacă ne uităm mai atent la acumularea primitivă, fără să pierdem din vedere analiza neprețuită pe care Marx a făcut-o forțelor pieței. În investigarea acestei chestiuni, voi încerca să reintegrez acumularea primitivă în structura economiei politice, în special în a cea a economiei politice clasice.

Recunoașterea dimensiunii acumulării primitive

În realitate, acumularea primitivă nu a avut loc dintr-o dată, chiar înainte de tranziția la capitalismul european. Nici nu a fost limitată la societățile rurale ale Europei de vest. Acumularea primitivă poate fi observată ca având loc peste tot înainte de era capitalismului.

De exemplu, pământul se împuținase deja pentru majoritatea oamenilor în timpul Evului Mediu.

Potrivit lui M. M. Postan (1966, 622–23):

aproximativ jumătate dintre populația de țărani nu avea cele necesare pentru a-și menține familiile la nivelul minim de subzistență. Asta însemna că pentru a putea supraviețui gospodarul mediu avea nevoie să își suplimenteze venitul în alte moduri…Activitățile industriale și de comerț puteau susține sate întregi de mici gospodari… Cele mai dese ocazii pentru a găsi o slujbă erau oferite oricum de agricultură… În cele mai multe sate, unii săteni lucrau pentru alții. Alți factori au întărit presiunea lipsei de pământ. De exemplu, în secolul 12, danezii le dădeau biruri britanicilor. Această extorcare nu a fost acumulare primitivă, din moment ce nu era făcută cu scopul de a-i forța pe lucrătorii agricoli să intre pe piața muncii industriale și să alimenteze piața. Dar, împinge Marea Britanie să-și monetizeze economia într-un fel care a avut anumite similarități cu acumularea primitivă (Sohn-Rethel 1978, 107).

În mod similar, cămătăria medievală, adesea dată la o parte și considerată ca fiind intruziunea unui parazit în economie, a stimulat economia să avanseze (Marx 1967, 3:596–97).

Procesul acumulării primitive nu se duce aproape deloc în urmă, înainte de epoca economiei politice clasice. A durat mult mai mult în timpurile moderne. În Anglia, la fel ca și în alte țări unde capitalismul avansa, convertirea micilor fermieri în proletari a continuat de-a lungul secolului 19 și până în secolul 20.

Această transformare a implicat mai mult de ”coerciția tăcută” a forţelor pieței. În cazul distrugerii fermelor de mici dimensiuni din Statele Unite, guvernul federal a jucat un rol central în transportarea şi în sistemele de cercetare care au înclinat balanţa în favoarea unei agriculturi de mari dimensiuni, pe suprafețe agricole mari (see Perelman 1977; 1991b).

Continuitatea acumulării primitive vine în contrast puternic cu imaginea sa obișnuită ca fiind o fază limitată în timp de distrugere a economiei țăranilor, al cărei efect imediat a fost crearea societății avându-i pe capitaliști într-o parte și pe muncitori în cealaltă parte. Această percepție e de înțeles, dar induce în eroare. Într-adevăr, în ajunul capitalismului, cei mai mulți oameni erau țărani sau aveau cel puțin legătură cu societatea agricolă. Și mai mult, acumularea primitivă nu a fost limitată la agricultură. S-a extins la mult mai multe, dacă nu la toate sectoarele economiei  (Berg 1986, 70).

A avut loc în orașe, precum și la sate. La urma urmei, oamenii care trăiau la orașe își asigurau și ei lor înșile provizii direct într-o multitudine de feluri fără să cultive singuri hrană. Deposedaţi de mijloacele prin care își puteau asigura cele necesare, au fost forțaţi să devină și mai dependenți de piață, la fel de sigur cum a făcut-o si restrângerea accesului la mijloacele de producere a alimentelor.

Să luăm un exemplu relativ simplu. Îngrămădindu-i pe oameni în cartiere urbane a lăsat puțin spațiu pentru ca ei să-și mai poată spăla hainele. Prin urmare, oamenii au devenit dependenți de spălătoriile comerciale. După al doilea război mondial, abilitatea unei familii americane obișnuite de a-și produce sau asigura singură cele necesare traiului a continuat să scadă, în ciuda răspânditei disponibilităţi oferite de aparatura din gospodării, cum ar fi mașinile de spălat, care ar fi făcut multe feluri de asigurare a traiului mai ușoare. La fel, Paul Sweezy (1980, 13) interpretează sectorul uriaș de divertisment al Japoniei ca fiind un rezultat parțial al faptului că oamenii au fost forțați să trăiască în cartiere atât de înghesuite și de aglomerate că a devenit imposibil pentru ei să mai aibă o viață socială chiar în propriile lor locuințe. Nevoia de a achiziționa asemenea servicii i-a obligat pe oameni să muncească și mai mult. Vedem impactul direct al acestei presiuni reflectat în creșterea recentă a numărului de femei care intră pe piața muncii.

Gabriel Kolko (1978, 267) a calculat că partea de viață pe care un adult de nivel mediu o consumă muncind pentru a primi un salariu a crescut de la 39 la sută în 1900 la 44,4 la sută în 1970, în ciuda faptului că nivelul de educaţie a crescut, legile pentru protejarea copiilor de piaţa muncii au apărut, iar săptămâna de lucru era mai mică decât în 1900. Din acea vreme, munca a început să mănânce din ce în ce mai mult din timpul de viaţă al unei familii obişnuite.  Juliet Schor (1991, 29) estimează că în medie o persoană muncea mai mult cu 163 de ore în 1987 decât în 1969. Acest proces se hrăneşte din sine însuşi. Pentru că oamenii trebuie să câştige salarii mai multe pentru a compensa dificultatea în creştere de a-şi asigura anumite nevoi, ei au şi mai puţin timp pentru a face alte lucruri pentru ei, ceea ce forţează familiile să transfere şi mai multă muncă de la gospodărie în sectorul comercial. Sistemul de îngrijire a copiilor e un rezultat evident al acestui proces. Prin urmare, industria fast-food e concepută pe dificultatea de a munci la serviciu şi de a face şi o mulţime de alte treburi acasă în aceeaşi zi.

Discuţia de mai sus sugerează că şi mai multă muncă salariată şi nesalariată sunt, într-adevăr, legate în mod inextricabil. Analizarea unei categorii necesită şi analizarea celeilalte. Aşa cum vom vedea, conceptul de diviziune socială a muncii creşte înţelegerea asupra acestei interdependenţe dintre munca salariată şi munca nesalariată. Pentru moment, e nevoie să ţinem minte exemplele din timpurile noastre moderne despre cum bunurile şi serviciile erau pe vremuri produse în interiorul gospodăriei, şi cum acum au devenit mărfuri vândute de firme comerciale.

Acest nou aranjament are legătură, cel puţin parţial, cu modelul de proprietate asupra mijloacelor prin care aceste bunuri şi servicii sunt create în interiorul gospodăriei. În mod formal, lipsa de proprietate asupra spaţiului de lucru pentru spălarea hainelor nu diferă de lipsa de proprietate asupra parcelei de pământ pe care o gospodărie îşi cultiva pe vremuri hrana necesară. În fiecare caz, negarea proprietăţii asupra unui anumit mijloc de producţie produce o schimbare în mixul dintre munca salariată şi munca nesalariată.

Ignorând avertismentul lui Balibar privind folosirea indiferentă a cuvântului proletariat, putem interpreta această restructurare a vieţii într-o gospodărie modernă ca fiind varianta modernă a procesului de acumulare primitivă, prin care masele mari de oameni care au ajuns să muncească pentru un salariu s-au mărit. În acest sens, conceptul de acumulare primitivă e strâns legat de cel al diviziunii sociale a muncii.

Economia politică clasică şi acumularea primitivă

Deşi Marx a mutat analiza sa de pe natura continuă a acumulării primitive, el a fost mai mult decât clar că acumularea primitivă a determinat numeroase schimbări în relaţiile sociale care au stat în centrul apariţiei sistemului capitalist (vezi Dobb 1963, 267). Lecția lui Marx a fost ignorată de economiștii care i-au urmat. Ei s-a mulțumit să considere revoluția industrială ca și cum ar fi fost cel mult introducerea unor metode superioare de producție. Prin contrast, clasicii economiei politice au văzut acumularea primitivă ca fiind mijlocul prin care au rearanjat în mod radical diviziunea socială a muncii, pe care Marx a recunoscut-o ca fiind precondiția formării proletariatului. Scriind pe această linie despre acumularea primitivă, Marx (1977, 764), a propus formula: “Acumularea de capital e… multiplicarea proletariatului.”

Vom vedea că putem exprima teoria clasică a acumulării primitive ca pe un model care seamănă cu un proto-marxism, despuiat de dialectică.

Analizând acest model, ţinem minte că Marx a început prin considerarea categoriilor de economie politică clasică aşa cum le-a găsit (see Perelman 1987, chap. 4). Investigându-le mai atent, a putut să acorde categoriilor tipic statice, nedialectice ale economiei politice clasice o dinamică şi o calitate dialectică.

Vom încerca să urmăm aceeaşi tradiţe în studiul teoriei clasice a acumulării primitive. Clasicii economiei politice au făcut această sarcină mai uşoară.

Comparată cu propria lor analiză a profiturilor sau salariilor, ei au avut o abordare mult mai dinamică, aproape dialectică asupra acumulării primitive. Făcând o asemenea analiză a teoriei clasice a acumulării primitive are o importanţă dublă: expune o latură a economiei politice clasice care înainte a scăpat neobservată, şi ne reaminteşte că acumularea primitivă e un proces neîncetat.

Chiar şi comentatorii moderni asupra acumulării primitive nu fac acestei chestiuni dreptate deplină. Ca Marx, cele mai multe referinţe contemporane exilează acest concept în trecutul îndepărtat, cu excepţia, poate, a cazului proletarizării care are loc în ţări mai puţin dezvoltate din Africa, Asia, şi America Latină.

Prin urmare, separarea muncitorilor de mijloacele lor de producţie e implicit asumată ca fiind un eveniment static, care s-a întâmplat o dată la un moment dat şi atât.

Din moment ce clasicii economiei politice îşi bazează argumentele asupra acumulării primitive pe un cadru dinamic, o privire atentă asupra clasicilor are mai mult de oferit decât ce pot oferi comentatorii moderni cu privire la acumularea primitivă. Într-o anumită măsură, lacunele din analizele moderne ar putea fi înţelese. Chiar şi Marx a scris adesea despre acumularea primitivă cu aerul că ar fi fost un proces finalizat şi posibil chiar şi cu o anumită influenţă a mitologiei Smithiene. De exemplu, prima menţiune a conceputului de acumulare primitivă din “Capitalul” apare în capitolul 23, “Simpla reproducere” (Marx 1977, 714). În acest punct, Marx a trebuit să răspundă la întrebarea: “Cum ajunge sistemul să fie structurat pe muncă şi capital?” Şi a răspuns astfel: “De unde vedem lucrurile acum pare probabil că, odinioară, capitalistul a ajuns să intre în posesiunea banilor printr-un mijloc de acumulare primitivă” (Marx 1977, 714).

Atipica expresie pentru Marx, “odinioară”, care sună la fel de nerealist ca şi în mitologia Smithiană, a fost cu siguranţă provizorie. Cuvintele “de unde vedem lucrurile acum” sugerează de asemenea că urma o analiză mai aprofundată.

Din motivele pe care le-am arătat déjà, Marx nu a mai insistat asupra unei critici mai amănunţite. În locul ei, dăm doar peste istorie.

Totuşi, acumularea primitivă rămâne un concept cheie pentru înţelegerea capitalismului – şi nu doar a unei anumite etape a capitalismului asociată cu tranziţia de la feudalism, ci a capitalismului ca atare.

Acumularea primitivă e un proces care continuă şi azi. Astfel, trebuie să ne ducem pe urmele istoriei acumulării primitive până în vremea clasicilor economiei politice, făcând legătura dintre acest concept şi noţiunea lui Marx privind diviziunea socială a muncii.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s