Strategie şi Luptă: Anarho-Sindicalismul în secolul XXI


Strategie şi Luptă: Anarho-Sindicalismul în secolul XXI

Această broșură (aici în original) a fost publicată în ianuarie 2009 de Brighton Solidarity Federation ca o clarificare asupra înțelegerii anarho-sindicalismului în secolul XXI, şi ca o contribuţie la dezbaterea privind organizarea şi strategia sa.

Nota Libcom: această broşură din 2009 a provocat o dezbatere aprinsă în interiorul Solidarity Federation (în continuare în text, va apare sub numele SolFed sau Federaţia Solidaritatea – nota traducătorului) şi a fost primită cu unele critici. După o perioadă de discuţii interne, aceasta a dus la publicarea în 2012 a lucrării Fighting for ourselves: anarcho-syndicalism and the class struggle („Să luptăm pentru noi: anarho-sindicalismului şi lupta de clasă”), un text mai larg care reprezintă consensul la care s-a ajuns în SolFed după dezbaterea eseului care urmează privind Strategia şi Lupta.  

 PREFAŢĂ

De când acest document a fost pus în circulaţie, a provocat discuţii atât în interiorul Federaţiei Solidaritatea – unde în forma sa de faţă a reprezentat un punct de discuţie aflat în minoritate – cât şi în mediul libertar al luptei de clasă, relatări ale discuţiilor fiind făcute din Olanda până în Europa de Est şi în Statele Unite. Îi încurajăm pe criticii noştri să publice părerile lor, în scopul de a duce dezbaterea necesară mai departe despre cum putem construi mai bine o mişcare libertară a clasei muncitoare.

În ce ne priveşte, pe baza criticilor camarazilor noştri, documentarea mai aprofundată istorică şi reflecţiile asupra propriilor noastre activităţi din oraşele noastre şi de la locurile noastre de muncă, am început procesul de a alcătui un nou, mult mai cuprinzător document pentru a cuprinde ideile atinse în acest eseu. Să lăsăm acest document să fie subiectul criticilor intelectuale şi ale învăţămintelor pe care le tragem în urma experienţelor, pentru a contribui la noi și mult mai eficiente strategii și tactici de luptă. (Brighton SolFed, mai 2009)

INTRODUCERE

„Spiritul anarho-sindicalismului (…) e caracterizat de acțiunea independentă  în jurul unor principii de bază, bazate pe libertate și solidaritate. Anarho-sindicalismul a crescut și s-a dezvoltat prin acțiunile oamenilor, în urma experiențelor lor, și în urma învăţămintelor pe care le-am tras de la cei dinaintea noastră. (…) Ideea e de a contribui la o nouă și mai eficientă acțiune, în urma căreia putem împreună să construim o societate mai bună, mai repede. Acesta e spiritul anarho-sindicalismului.” – Colectivul Auto-educației (2001) (1)

Anarho-sindicalismul e o tendință specifică în interiorul unei mișcări mai largi a muncitorilor. Ca tendință, are propria sa istorie, care datează de peste un secol. În discuțiile contemporane mulți – auto-idetificați avocați și critici, deopotrivă – iau aceste tradiții așa cum erau acum 50, 70 sau 100 de ani ca o formă definitivă a tradiției în întregul ei. Există și faptul că această tradiție e una pluralistă, și că principiile ei de bază au putut varia, uneori în practici contradictorii în diferite momente din istorie. Anarho-sindicalismul CNT din 1930 nu e același cu cel al CNT din 1980. Anarho-sindicalismul Prietenilor lui Durruti e și el diferit. La fel și cel al FORA. Și al altora.

Ce arată acest lucru e nevoia de a clarifica ce înseamnă anarho-sindicalismul în termeni practici în contextul secolului XXI. Acesta e scopul acestei lucrări. Acest scop va fi urmat prin prezentarea strategiei industriale actuale a Federaţiei Solidaritatea, cu plasarea ei în contextul istoric, precum şi cu clarificarea teoretică a sensului „sindicalism revoluţionar”, a diferitelor roluri de organizare, şi a diferitei relaţii dintre forma şi conţinutul luptei de clasă. Această clarificare teoretică urmăreşte să fie o informare asupra practicilor contemporane, şi nu să fie un simplu exerciţiu intelectual. Deci, vedem anarho-sindicalismul ca o tradiţie vie, care se dezvoltă prin reflecţia critică asupra propriilor noastre experienţe, şi prin adaptarea la noile condiţii.

E foarte posibil ca ideile prezentate aici să nu fie unice nici unei tradiţii a mişcărilor muncitoreşti şi poate fi posibil să rezoneze cu cei care nu se identifică ei înşişi ca anarho-sindicalişti – cu atât mai mult aceasta e o dovadă a validităţii lor. Acest eseu e scris pentru a contribui la o nouă şi mai eficientă formă de acţiune, în urma căreia putem împreună să facem o societate mai bună, mai repede; e scris în spiritul anarho-sindicalismului.

ANARHO-SINDICALISMUL CLASIC

„Prin preluarea conducerii tuturor fabricilor de către producătorii înşişi într-o asemnea formă că grupurile separate, uzinele, şi toate ramurile industriei sunt membri independenţi ai unui organism economic general şi continuă sistematic producţia şi distribuţia produselor (…) A lor trebuie să fie misiunea de a elibera munca de toate cătuşele pe care exploatarea economică le-a pus strâns în jurul ei.”– Rudolph Rocker (1938) (2)

Anarho-sindicalismul a apărut la sfârşitul secolului 19 în aripa libertară a mişcării muncitorilor.

Insistând asupra solidarităţii, acţiunii directe şi auto-gestionării muncitorilor, a reprezentat o cotitură a mişcării muncii şi a colectivului, a luptei de clasă în contrast cu tendinţele asemănătoare ale „propagandei prin fapte” individualiste – asasinările şi atentatele teroriste – care au devenit populare printre mulţi anarhişti în urma masacrării Comunei din Paris în 1871.

Sindicaliştii clasici, inclusiv mulţi anarho-sindicalişti, au încercat să unească toată clasa muncitoare în sindicate revoluţionare. La fel ca „Un Mare Sindicat” al Industrial Workers of the World (IWW), scopul a fost de a construi sindicate industriale până în acel punct în care ele să declare o grevă generală revoluţionară, ca preludiu la revoluţia socială. În orice caz, spre deosebire de IWW pe de o parte şi de marxişti şi social-democraţi pe de altă parte, anarho-sindicaliştii resping separarea economică (sindicatul) de lupta politică (partidul).

Anarho-sindicaliştii insistă că muncitorii însişi trebuie să se unească pentru a lupta pentru intresele lor, fie că o fac la punctul de producţie sau în altă parte, şi să nu lase ca asemenea lupte să fie duse de partide politice sau de oficiali ai sindicatelor, sau cu atât mai puţin să negjlijeze scopurile politice, cum ar fi înlăturarea Capitalismului şi a Statului, în favoarea unei organizări economice mai oneste a salariilor şi orelor de lucru. (3)

Şi mai mult, ei insistă că muncitorii trebuie să deţină controlul organizaţiilor lor prin mijloace democratice directe, cum ar fi întruniri suverane ale maselor, şi trimiterea delegaţilor în consilii, pe baza unui mandat, aceşti delegaţi putând fi revocaţi.

Scopul acestor sindicate – aşa cum a fost sugerat de Rudolph Rocker în citatul de mai sus – e să exproprieze mijloacele de producţie şi să le administreze ele însele democratic, fără şefi. La fel, tendinţa dominantă vedea construirea sindicatelor „ca fiind construirea unei noi lumi pe ruinele celei vechi”.

Aceleaşi structuri democratice create pentru a lupta cu şefii vor forma structura de bază a unei noi societăţi, odată ce şefii au fost expropriaţi cu succes.

Prin urmare, construirea unui sindicat e văzută ca fiind la fel cu construirea atât a unei noi societăţi, cât şi a revoluţiei sociale pe care o va aduce.

Lupta de clasă devine nu doar  o chestiune de (auto)organizare, ci şi de construirea a organizaţiei.

Pe măsură ce sindicatul se dezvoltă la o dimensiune şi influenţă suficient de mare, pot fi declanşate greve, care pot culmina într-o grevă generală revoluționară care să aducă comunismul libertar. (4)

A existat aproape o schiță a unei revoluții sociale care pur si implu trebuia implementată.

Această abordare pare să fie justificată de izbucnirea revoluției spaniole din 1936, în care anarho-sindicaliștii de la CNT au jucat un rol proeminent. În Barcelona, fabricile, transportul public şi alte locuri de muncă au fost preluate şi auto-gestionate de către muncitorii înşişi. La ţară, pământul a fost colectivizat şi comunismul libertar a fost proclamat. În orice caz, revoluţia s-a sfârşit, tragic, fiind învinsă, dar nu înainte de spectacolul paradoxal de a vedea CNT trimiţâdu-şi miniştri anarhişti în guvern, în timp ce le cerea muncitorilor insurgenţi să plece de pe străzi la casele lor.

Experienţa Spaniei a iscat numeroase critici asupra anarho-sindicalismului clasic, pe lângă cele care deja au fost aduse în timpul dezvoltării sale de-a lungul secolului 20. Vom analiza acum aceste critici.

CRITICILE ADUSE ANARHO-SINDICALISMULUI

„Clasa proletară modernă nu îşi duce lupta potrivit unui plan stabilit în vreo carte sau potrivit vreunei teorii; lupta muncitorilor moderni e parte din istorie, o parte a progresului social, şi, în toiul istoriei, în toiul progresului, în toiul luptei, învăţăm cum să luptăm…”– Rosa Luxemburg (1918) (5)

Criticile au venit din multe părţi. O să ne concentrăm aici asupra patru dintre ele, pentru că au o relevanţă asupra dezvoltării experienţei anarho-sindicaliste, întrucât împărtăşesc acelaşi ţel cu al nostru, acela al comunismului libertar (spre deosebire, să spunem, de criticile venite din cercurile social-democrate).

În funcţie de asprimea lor, aceste patru critici sunt următoarele: cele care au apărut din interior în toiul revoluţiei Spaniole, şi care au fost exprimate de grupul Prietenii lui Durruti; cele care formează o tradiţie platformistă care s-a dezvoltat în urma lecţiilor revoluţiei anarhiste din 1917 din Ucraina; cele care au venit din partea tendinţei spre consiliile comuniste din mişcarea muncitorilor şi mai ales din partea Rosei Luxemburg; şi, în sfârşit, cele care, în lipsa unui termen mai bun, emană din „ultra-stânga” contemporană şi de la Gilles Dauvé în special.

Criticile din partea grupului Prietenii lui Durruti

Prietenii lui Durruti (Friends of Durruti, prescurtat aici FoD) a fost un grup format din militanţii de rând din CNT în timpul revoluţiei Spaniole din 1936-1937. Principala lor critică a fost că, după ce a învins armata şi a cucerit străzile şi locurile de muncă, CNT nu a ştiut cum să meargă mai departe.

“CNT nu a ştiut cum să se ridice la rolul său. Nu a vrut să ducă mai departe revoluţia cu toate consecinţele sale (…) şi s-a purtat ca un grup minoritar, deşi pe străzi majoritatea era de partea CNT.” (6)

CNT pur şi simplu a început să auto-gestioneze locurile de muncă şi să colaboreze cu ce a mai rămas din Stat, în loc să distrugă hotărât Statul şi să se îndrepte spre un comunism libertar. Din punctul de vedere al FoD, CNT-ului i-au lipsit două lucruri: “un program şi puşti.”

Criticile Platformiste

În multe feluri, criticile platformite sunt similare celor aduse de FoD; în timp ce sprijină structurile anarho-sindicaliste ale sindicatelor, ele pun accentul pe nevoia ca organizarea specific libertar comunistă să aducă argumente pentru un program comunist în interiorul acestor organizaţii de masă.

Această organizare ar urma fie „sindicatul general al anarhiştilor” şi să fie fondată pe patru principii organizaţionale; unitatea teoretică, unitatea tactică, responsabilitatea colectivă, şi federalism. (7)

În contrast cu clasicul anarho-sindicalism, platformele contemporane încearcă să nu construiască organizaţii de masă, ci să intre în rândul lor şi să le influenţeze către o direcţie anarhistă.

De exemplu, declaraţia de poziţie în privinţa sindicatelor făcută de către puternica mişcare platformistă Mişcarea Solidarităţii Muncitorilor (WSM) spune că „indiferent cât de conservatori ar putea deveni, nu schimbă faptul că ei sunt cea mai importantă organizaţie de masă a clasei muncitoare (…), activitatea în rândurile acestei mişcări este una foarte importantă şi neîntreruptă.” (8)

Prin urmare, ei pledează pentru reformarea sindicatelor existente către structuri anarho-sindicaliste formate din delegaţi aleşi cu un mandat clar, şi care pot fi revocaţi dacă nu-l respectă, şi controlate de către muncitorii de rând etc. (9)

Criticile din partea consiliilor comuniste

Pentru Rosa Luxemburg, anarho-sindicaliştii aveau o viziune nedialectică a revoluţiei prin care îşi construiau organizaţia, un singur mare sindicat, care stabilea data grevei revoluţionare sindicale şi aici se termina totul.

Nu era loc pentru spontaneitate, sau pentru a învăţa din luptă şi pentru a adapta formele de luptă în funcţie de învăţămintele trase; sindicatul anarho-sindicalist era luat ca ceva dat. Ea a pus în contrast greva generală anarhistă cu greva de masă, o expresie mai spontană a luptei de clasă, care nu era atribuită nici unui grup.

Gândurile ei asupra grevelor de masă din Rusia – despre care ea pretindea că reprezentau „lichidarea istorică a anarhismului(10– au făcut-o să formuleze „o dialectică a spontaneităţii şi organizării”.

Pentru Luxemburg, organizarea se năştea în toiul luptei de clasă, ea susţinea că anarho-sindicaliştii puneau organizarea înaintea luptei; că vedeau construirea unui sindicat ca fiind acelaşi lucru cu construirea unei lupte revoluţionare, din moment ce sindicatul era cel care chema la grevă generală revoluţionară.

Criticile din partea „ultra-stângii”

Scriitorul comunist Gilles Dauvé a fost în mod particular critic faţă de anarho-sindicalism. În timp ce Prietenii lui Durruti şi platformiştii vedeau eşecurile anarho-sindicalismului ca venind din absenţa unui program comunist clar, iar Rosa Luxemburg şi consiliul comuniştilor le vedeau venind din faptul că anarho-sindicaliştii ar fi fost deconectaţi de evoluţiile spontane ale luptei de clasă pe care nu aveau cum să le prevadă, Dauvé susţine că problemele sunt mult mai profunde. El scrie că: “‘Nu poţi distruge o societate folosind aceleaşi organisme care sunt acolo pentru a o menţine pe cea veche (..) Orice clasă care vrea să se elibereze trebuie să îşi creeze propriul ei organ’, scria H. Lagardelle în 1908, fără să realizeze că această critică a sa va fi valabilă atât în privinţa sindicatelor (inclusiv a celor franceze presupus revoluţionare CGT care intraseră pe o pantă rapidă de birocratizare şi colaborare de clasă), cât şi partidelor din a doua Internaţională. Sindicalismul revoluţionar îşi scotea din minte votantul şi îl prefera pe producător: uita că societatea burgheză e creată şi trăieşte de pe urma ambilor. Comunismul îi va depăşi pe ambi.” (11)

Mai mult, el susţine că “scopul vechii mişcări a muncii a fost de a prelua conducerea asupra aceleiaşi lumi vechi şi de a o administra într-un fel nou: să-i pună pe cei leneşi la muncă, să dezvolte producţia, să introducă democraţia muncitorilor (în principiu, cel puţin). Numai o majoritate mică, de ‘anarhişti’, dar şi de ‘marxişti‘, susţinea că crearea unei societăţi diferite  presupunea distrugerea înainte a Statului, a muncii pentru producerea de mărfuri şi a muncii salariate, deşi foarte rar a definit toate acestea ca pe un proces, mai degrabă ca pe un program care urma să fie pus în practică după preluarea puterii.” (12)

ANARHO-SINDICALISMUL CONTEMPORAN

„Nu doar că imensul devotament şi ingenuitatea din partea muncitorilor [din Puerto Real] dă rezultate, dar şi cele ale comunităţilor dau şi ele rezultate. La adunările de masă, ţinute atât în curţi cât şi în localităţile din vecinătate, participă muncitorii, familiile lor, vecinii şi toţi susţinătorii lor. Chiar şi doar iniţierea şi menţinerea implicării unor comunităţi întregi în adunări de masă a fost în sine o mare realizare.”–  Federaţia Solidaritatea (1995) (13)

Sunt nenumărate exemplele despre experienţele anarho-sindicaliste, de la grupuri mici care s-au organizat în Germania şi în Olanda, descrise în eseul celor de la FAU Bremen „Note din interiorul luptei de clasă” (14), până la reţeaua de rezistenţă a muncitorilor de la McDonalds.(15)

Puerto Real

Când guvernul Spaniol a anunţat un program de „raţionalizare” a şantierelor navale de la Puerto Real, muncitorii au declanşat greva. CNT a fost în prima linie şi a răspândit acţiunea pentru ca populaţia din împrejurimi să afle de ea.

Nu doar că guvernul a fost învins, dar un număr de îmbunătăţiri ale plăţii şi condiţiilor de muncă a fost câştigat de către muncitori. Evoluţia care merită cea mai multă atenţie a fost răspândirea adunărilor de masă, atât în interiorul şantierelor navale, cât şi printre comunităţile din împrejurimi.

Aceste adunări erau organismele suverane ale luptei, controlând-o de jos în sus. Oamenii au decis pentru ei înşişi, au respins controlul unor politicieni pe care nu-i puteau trage la răspundere, al oficialilor din partea sindicatelor, al „experţilor”, şi au asigurat ei singuri un control, atât la locurile unde munceau, cât şi în localităţi.

Aceste organisme au reflectat tipul de „dialectică a spontaneităţii şi organizării”, a cărei  lipsă a făcut-o pe Rosa Luxemburg să declare acum un secol  anarhismul „lichidat”.  CNT nu încerca să facă pe toată lumea pe şantierele navale şi în localităţile din împreujurimi să se alăture sau să declare grevă (deşi numărul lor de aderenţi şi mişcarea lor pe termen lung cu siguranţă a contribuit la influenţa lor), ci, când raţionalizările au fost anunţate, ei au încercat în schimb să iniţieze adunări de masă deschise tuturor muncitorilor indiferent că făceau sau nu parte din CNT, în timp ce făceau apel la principiile de bază ale anarho-sindicalismului – solidaritatea, acţiunea directă şi controlul asigurat de oamenii de rând, de muncitorii de rând.

Colegii de muncă

Colegii de muncă au fost la început o mână de militanţi care aveau diferite slujbe de mentenanţă în inginerie şi linii ferate la metroul din Londra în 2002. Era vorba despre cei care montau liniile ferate, despre cei care făceau marcajele, despre dulgheri, despre cei care făceau testele cu ultrasunete, despre cei care curăţau burlanele de aerisire, precum şi despre cei care conduceau locomotivele.

În februarie 2003, o şedinţă la care au participat 150 de muncitori a votat în unanimitate să treacă de faza de a fi un colectiv larg în cadrul RMT, şi să îşi creeze separat un consiliu delegat pe principiile anarho-sindicalismului. (16)

Fiecare „trupă” de muncitori (de obicei în jur de 8 sau 12) a ales un delegat, care putea fi revocat dacă nu-şi îndeplinea mandatul, şi l-au însărcinat să îi reprezinte în consiliul delegaţilor.

LUL a folosit un număr mare din personalul obişnuit al agenţiei, dintre care cei mai mulţi nu făceau parte din sindicat. Aceşti muncitori făceau parte şi din colectivul Colegilor de muncă, care devenise independet de RMT şi era deschis tuturor muncitorilor la LUL (mai puţin scabs – scabi sunt numiţi cei care acceptau slujba muncitorilor care fuseseră daţi afară pentru că au făcut grevă, sau spărgătorii de grevă – şi mai puţin cei din management). Lupta iniţială a Colegilor de muncă a fost rezistenţa pe care au opus-o privatizării LUL şi atacurilor concomitente asupra condiţiilor de muncă pe care aceasta le presupunea.

Deşi LUL a fost privatizat, Colegii de muncă au obţinut mai multe victorii în privinţa modului de lucru după ce mai multe întruniri de masă au organizat reguli de muncă şi delegaţii s-au consultat cu trupele lor pentru a plănui acţiuni de luptă viitoare. (17)

În orice caz, au suferit şi câteva înfrângeri. Acestea, cuplate cu faptul că o mare parte a personalului s-a întors la lucru, indicau că nivelul de participare şi de luptă nu a fost suficient pentru a susţine structura consiliului format din delegaţi.

Prin urmare, Colegii de muncă au decăzut în a fi o reţea reziduală de militanţi mai degrabă decât un sindicat independent, oricum moştenirea adunărilor din cantină de fiecare dată când apare o dispută a rămas, iar nivelul de solidaritate între muncitori e încă foarte mare, aşa cum o demonstrează sprijinul pe care l-au acordat unui militant care era cât pe ce să fie concediat (din răzbunare) de către management, dar solidaritatea muncitorilor a forţat conducerea să înghită o înfrângere ruşinoasă şi să cedeze în privinţa intenţiei de a-l concedia. (18)

ASUPRA FORMEI ŞI CONŢINUTULUI (ÎNTÂIETATEA LUPTEI)

„Revoluţia comunistă înseamnă crearea unor relaţii sociale non-profit, non-mercantile, bazate pe cooperare şi pe fraternitate, care implică distrugerea aparatului de stat şi înlăturarea diviziunilor între firme, banii fiind mediatorul universal (şi stăpânul), şi înlăturarea ideii că munca trebuie să fie o activitate separată. Acesta e conţinutul… acest conţinut nu va apărea în nici o altă formă. Unele forme sunt incompatibile cu conţinutul. Nu putem gândi că scopul e singurul lucru care contează: scopul e făcut din mijloacele cu care se ajunge la el.”– Gilles Dauvé (2008) (19)

Anarho-sindicalismul e în mod obişnuit asociat cu anumite forme de organizare, şi anume sindicatele revoluţionare, adunările de masă şi cu consilii formate pe baza delegării de mandate şi a revocării acestora.

Dar nu se poate uita că aceste forme sunt în mod necesar expresia unui anumit conţinut. E cam la fel cu situaţia unui olar care face un ulcior şi care îi poate da multe forme folosind o singură bucată de argilă, dar care nu poate face absolut nimic fără să aibă mai întâi argila. Structura necesită substanţă, conţinutul precede forma.

În orice caz, nu suntem filosofi care să fie interesaţi în asemenea fineţuri de dragul lor, ci suntem interesaţi de implicaţiile lor practice. Deci care este anume conţinutul căruia anarho-sindicalismul încearcă să-i dea o formă?

Simplu: e lupta de clasă. Conflictul între clase e imanent capitalismului, din moment ce capitalul e definit ca fiind exploatarea colectivă, a noastră, a tuturor.

Putem înţelege lupta de clasă ca un proces de auto-organizare pentru a promova nevoile noastre concrete, umane, ca muncitori. Din moment ce aceste nevoi intră în conflict cu nevoile acumulării de capital, respingerea condiţiilor inumane poartă în sine sămânţa unei comunităţi umane viitoare; comunismul libertar, revoluţia descrisă de Dauvé mai sus. Colectivul Colegilor de muncă e un exemplu al acestui conţinut – la un anumit nivel de combativitate – fiindu-i dată o formă anarho-sindicalistă; o formă care ulterior s-a dispat la nivelul participării militanţilor care au dat înapoi în urma faptului că mulţi angajaţi s-au întors la lucru şi a unor înfrângeri edificatoare.

Deci, lupta de clasă are o întâietate asupra formelor particulare pe care le ia, care sunt numai mijloace de a duce mai departe nevoile noastre concrete şi de a stabili în cele din urmă o societate bazată pe aceste nevoi, noi chiar căutăm să dăm acestei lupte forme particulare.

Aceste forme nu pot fi create din nimic, dar noi încercăm să dăm conţinutului disipat o formă particulară, în timp ce facem acest conţinut să conveargă şi să se dezvolte.

În acest punct, analogia cu cel care face un ulcior trebuie dată la o parte, pentru că unele forme sprijină şi extind lupta, în timp ce altele o sugrumă şi o suprimă.

Relaţia e dialectică, în sensul că o formă anume a luptei afectează la rândul ei evoluţia luptei. Din moment ce lupta de clasă va crea comunismul libertar, trebuie mereu să-i dăm ei întâietate asupra nevoilor unor forme particulare de organizare.

Aceasta a fost lecţia pe care au învăţat-o Prietenii lui Durruti când s-au trezit ameninţaţi cu explulzarea din CNT pentru că au pledat pentru lupta revoluţionară împotriva statului din care aceasta devenise parte.

UNELE DISTINCŢII NECESARE

„Cel mai important lucru pe care aş vrea să-l scot în evidenţă e că [în Puerto Real] noi am reuşit să formăm o structură în timp ce acolo avea loc o adunare permanentă. Cu alte cuvinte, deciziile luate în timpul acestui conflict au fost luate de către acei oameni care erau direct implicaţi în conflict.”– Pepe Gomez, CNT (1995) (20)

Înainte să mergem mai departe, e nevoie să facem trei distincţii conceptuale. Motivele unor asemenea precizări vor ieşi la iveală în cele ce urmează, la fel şi înţelegerea Strategiei Industriale care completează acest eseu.

Organizaţii permanente/non-permanente

Pepe Gomez descrie mai sus adunările din Puerto Real ca fiind “permanente”, şi totuşi el observă că erau forma expresiei unui “conflict particular.” Poate obişnuit (regular) în engleză exprimă cel mai bine sensul cuvântului. Am defini o organizaţie permanentă ca una care rezistă prin mai multe cicluri ale luptei. Partidele politice, sindicatele, grupurile de propagandă anarhiste – toate acestea sunt organizaţii permanente.

Am defini organizaţiile non-permanente ca fiind cele care sunt inexorabil legate de expresia unui anumit nivel al luptei şi care nu pot rezista şi dura fără ea, fără a se transforma în cu totul altceva. Adunările descrise de Pepe Gomez s-ar potrivi în această categorie. Pentru noi, astfel, obişnuit (regular) nu este echivalent cu organizaţia permanentă.

Organizaţii de masă/Organizaţii minoritare

O numim organizaţie de masă pe aceea care e în mod esenţial deschisă către toţi muncitorii în orice zonă ar munci aceştia (numim o organizaţie populară pe aceea care e deschisă către toţi oamenii, indiferent de clasa lor).

O numim organizaţie minoritară pe aceea care păstrează criterii de aderare specifice, de regulă politice, şi care nu permite unora să fie primiţi.

Un sindicat e un exemplu de organizaţie de masă.

Un grup politic cum ar fi Federaţia Solidaritatea e o organizaţie minoritară, din moment ce cere acceptul pentru scopuri specifice, revoluţionare, care sunt în mod necesar puncte de vedere minoritare în afara elanului revoluţionar.

Unele dintre grupurile anti-război dintre anii 2002-2004, cel puţin cele care au fost organizate prin intermediul unor întâlniri publice, cum a fost cazul celui din Brighton, ar fi exemple de organizaţii populare.

Organizaţii revoluţionare/Organizaţii pro-revoluţionare

Distincţia finală pe care trebuie să o facem este între organizaţiile revoluţionare şi organizaţiile pro-revoluţionare.

Numim organizaţii revoluţionare pe acelea care sunt chiar în stare să facă o revoluţie.

Acestea sunt în mod necesar organizaţii de masă din moment ce nici o minoritate nu poate face o revoluţie în numele unei clase – capcanele unei asemenea avangarde Leniniste sunt bine cunoscute şi nu trebuie repetate aici.

Numim organizaţii pro-revoluţionare pe acelea care sunt în favoarea revoluţiei, dar care nu sunt în situaţia de a face ele însele această revoluţie.

Grupurile de propagandă pot fi un exemplu în acest sens.

Găsim că termenul „pro-revoluţionar” nu e cel ideal, de fapt ceva în sensul grupurilor „de agitaţie” ar fi mai potrivit.

În orice caz, aceasta nu captează imediat relaţia dintre organizaţie şi revoluţia pe care încearcă să o propage.

ORGANIZAREA ŞI ROLUL ORGANIZĂRII

„A organiza e mereu o necesitate, dar fixarea asupra propriei tale organizaţii poate fi periculoasă. Dimpotrivă, credem în diversitatea grupurilor şi organizaţiilor, care apare în urma diferitelor situaţii şi îndeplinesc anumite nevoi pe parcursul luptei de clasă.Unele dintre aceste nevoi sunt temporare, altele sunt continue.” – Riff Raff (1999) (21)

Putem folosi distincţia din secţiunea precedentă pentru a identifica patru tipuri ideale de organizare. Desigur, multe forme diferite sunt posibile, dar numai unele sunt de interes pentru anarho-sindicalişti, din moment ce numai unele oferă potenţialul dezvoltării luptei de clasă atât acum-şi-aici, cât şi în ultimul rând în direcţia revoluţiei sociale şi a comunismului libertar.

Acum, deşi acestea sunt tipuri ideale şi, prin urmare, nu toate organizaţiile care există se potrivesc perfect unei categorii sau alteia, ele identifică într-adevăr tensiunile reale prezente în organizaţiile care încearcă să sfideze logica inerentă formei lor particulare de organizare. Vom arăta exemple din lumea reală mai jos pentru a putea ilustra acest argument.

Organizaţii de masă, permanente

Organizaţiile de masă, permanente sunt prin definiţie deconectate de la nivelul de combativitate al propriilor lor aderenţi şi al luptei de clasă în sens mai larg.

Astfel, ele nu sunt expresii ale auto-organizării muncitorilor la care încearcă să ajungă anarho-sindicaliştii, ci ale reprezentării muncitorilor ca muncitori.

Astfel, recunoaştem că nici sindicatele, nici aşa-zisele partide de masă ale muncitorilor nu sunt organizaţii revoluţionare. În cazul sindicatelor, rolul lor structural de reprezentanţi ai forţei de muncă în interiorul capitalismului le obligă să ofere forţă de muncă disciplinată angajatorilor.

Dacă nu pot îndeplini promisiunea de pace industrială, ele nu sunt în poziţia de a negocia. Un astfel de parterneriat social este inerent idei de masă, de reprezentare permanentă a muncitorilor, deconectată de lupta de clasă.

Şi mai mult, ele divid clasa în funcţie de profesii şi în plus faţă de limitările lor structurale sunt ţintuite de o droaie de legi care sunt menite să se asigure că ele îşi for îndeplini rolul, cum ar fi restricţiile asupra acţiunilor secundare şi obligaţia de a anunţa orice acţiune industrială, toate fiind impuse sub ameninţarea sechestrării fondurilor şi a aruncării în închisoare a sindicaliştilor.

Dacă nivelul de combativitate e scăzut, sindicatele lucrează mână în mână cu conducerea pentru a impune reduceri şi restructurări.

Dacă nivelul luptei e ridicat, sindicatele vor lua poziţii mai combative şi vor acţiona ca o expresie limitată a acelei lupte pentru a putea să apară în faţa muncitorilor ca „reprezentându-le” în mod real interesele, făcând apeluri dogmatice la greve de o zi şi altele asemenea. Sunt numeroase exemple recente în acest sens. (22)

Şi atunci când asemenea lupte încep să prindă trăsăturile unei lupte auto-organizate şi depăşesc limitele instituţionale şi legale ale formei de luptă sindicală – prin dezvoltarea adunărilor de masă, acţiuni de tipul wildcat, pichete etc – se întâmplă două lucruri. Sindicatele ori intră în conflict cu muncitorii (aşa cum s-a întâmplat în cazul acţiunii directe a lucrătorilor poştali din Liverpool în timpul grevelor naţionale din 2007 (23)), ori efectiv înceatează să mai existe ca organizaţii permanente, pe măsură ce sunt înlocuite de structuri formate în cadrul unor adunări de masă şi alte asemenea, care, ca expresii ale nivelului de combativitate, reprezintă o înlocuire non-permanentă, cu potenţial revoluţionar a formei sindicale de organizaţie de masă/permanentă.

Prin urmare, susţinem că nu doar că organizaţiile de masă permanente nu sunt revoluţionare, dar şi că în urma analizei ele sunt instituţii contra-revoluţionare (notă: nu spunem că sindicaliştii sunt contra-revoluţionari, ci că instiuţia sindicatelor e).

Natura contra-revoluţionară a sindicatelor nu vine din faptul că ar fi conduse necorespunzător, că ar fi birocratizate sau dintr-o lipsă de democraţie internă, ci mai degrabă că birocratizarea, conducerea şi lipsa democraţiei interne apar din logica organizaţiilor permanente de masă care reprezintă muncitorii ca muncitori.

Cum formele revoluţionare sunt în mod necesar expresia luptei de clasă, şi, prin urmare, în mod necesar, non-permanente, de-conectarea formei de conţinut reprezintă o inerţie contra-revoluţionară.

Desigur, nu se deduce de aici că respingem aderarea sau activitatea în cadrul unui sindicat, întrucât natura lor finalmente contra-revoluţionară nu înseamnă că revoluţia va izbucni mâine, dacă sindicatele ar înceta brusc să existe. Mai degrabă, sindicatele acţionează numai ca o frână asupra luptei când îşi dezvoltă un nivel de auto-organizare care intră în contradicţie cu forma lor permanentă. Până în acest punct, ele acţionează ca o expresie limitată a luptei, tocmai pentru a-şi securiza rolul de reprezentare. În consecinţă, ca muncitori, noi credem că are sens să facem parte dintr-un sindicat la locul de muncă, acolo unde sindicatele sunt recunoscute.

Dar, ca anarho-sindicalişti, nu ne facem nici o iluzie în reformarea lor în conformitate cu principiile noastre; în schimb aducem argumente pentru, şi unde e posibil le şi implementăm, strategii anarho-sindicaliste privind adunările de masă, delegaţi numiţi cu mandate care pot fi revocate, delegaţi în consilii şi acţiuni de solidaritate secundare, indiferent de dorinţele sindicatelor. Reformarea sindicatelor ar fi o pierdere de timp, pentru că chiar nivelul de auto-organizare cerut pentru a forţa asemenea reforme ar face aceste reforme în sine redundante, din moment ce am face deja independent lucrurile pentru care facem lobby ca să ni se permită să le facem. La locurile de muncă, unde sindicatele nu sunt recunoscute, pledăm pentru structuri alternative, pe care le vom discuta în cele ce urmează.

Organizaţiile minoritare, permanente

Aceste tipuri de organizaţii ne sunt familiare azi. Există două roluri distinct pro-revoluţionare pentru organizaţiile permanente care reprezintă un interes pentru anarho-sindicalişti: grupurile de propagandă şi reţelele de militanţi.

Vedem acestea ca având două roluri distincte pe care organizaţiile le pot îndeplini.

S-ar putea să se încerce să facă parte dintr-o singură organizaţie – aşa cum e cazul încercărilor actuale ale Federaţiei Solidaritatea de a opera structuri duale ale reţelelor locale şi industriale – sau ca organizaţii separate, fiecare concentrându-se pe rolul ei propriu.

Vom discuta mai detaliat preferinţa noastră în secţiunea care urmează şi care se numeşte „Cum o vedem noi”, pentru moment e suficient să înţelegem că în interiorul unei tip anume de organizaţie pot exista roluri distincte.

Nu găsim util să ne referim la orice tip de organizaţie minoritară – chiar şi una la industrială sau formată la un loc de muncă – ca sindicat, şi în engleză în special, aceasta are conotaţile unei organizaţii de masă, pentru care rezervăm acest termen.

Organizaţiile minoritare, non-permanente

Acest tip de organizaţie îl reflectă esenţiamente pe cel al organizaţiei minoritare/permanente, cu excepţia faptului că va fi creat din nevoia luptei de clasă la un anumit moment, şi într-un anumit loc, mai degrabă decât a fi ceva pentru care am putea avea o strategie generală pentru formarea lui.

Exemple în acest sens ar putea fi Prietenii lui Durruti, ca un grup/reţea de propagandă a militanţilor, şi, discutabil, grupuri formate la locul de muncă, aşa cum ar fi Grupul de Rezistenţă al Muncitorilor de la McDonalds (24), reţelele informale sociale ale „rezistenţei fără chip” descrise de grupul comunist suedez Kämpa Tillsammans.

Organizaţiile de masă, non-permanente

Organizaţiile de masă, non-permanente sunt un produs al unui anumit nivel al luptei de clasă, şi astfel nu pot fi în mod simplu construite treptat prin recrutare.

Pentru noi, aceste organizaţii sunt singurul tip care are potenţial revoluţionar, întrucât sunt expresii de masă ale unui conflict de clasă foarte ascuţit.

Organizaţiile pe care le construim în prezent sunt pro-revoluţionare, minoritare, care pot avea reţele, pot face propagandă şi pot crea agitaţie pentru a dezvolta lupta de clasă, şi pot să-i dea acesteia o formă anarho-sindicalistă pe măsură ce se dezvoltă.

Credem că eşecul recunoaşterii diferenţei fundamentale între organizaţiile de masă revoluţionare şi grupurile minoritare pro-revoluţionare poate duce doar la confuzii în practică şi la demoralizare.

Numai dacă recunoaştem relaţiile organizării luptei de clasă putem fi foarte bine înţeleşi în legătură cu ce e posibil şi practic aici-şi-acum şi, de asemenea, cum aceasta ne aduce mai aproape de sindicatele de masă, revoluţionare pe care vrem să le vedem operând. (mai multe desprea acestea în secţiunea „Cum o vedem noi”).

Reluare
Trebuie să ţinem minte că aceste patru tipuri de organizaţii sunt într-o anumită măsură tipuri idealizate. În realitate, grupurile care există sunt, de fapt, o combinaţie a acestor tipuri. În orice caz, aceste tipuri ideale arată tensiunile reale. De exemplu, paradoxul unei organizaţii revoluţionare de masă, care funcţionează pe baza democraţiei directe într-o perioadă în care majoritatea muncitorilor nu sunt pro-revoluţionari, instituie limite reale asupra dimensiunii încercărilor de a crea sindicate revoluţionare de tipul aici-şi-acum. Să luăm de exemplu, ruptura între sindicatul spaniol CNT şi CGT provocată de participarea colaborării de clasă în consiliile de muncă, conduse de stat.

Despărţirea sindicatului suedez  SAC de Asociaţia Internaţională a Muncitorilor (IWA), din motive similare, reflectă de asemenea acest paradox: democraţia internă într-o organizaţie de masă când majoritatea muncitorilor nu sunt pro-revoluţionari înseamnă că organizaţia trebuie să sacrifice ori democraţia internă, ori principiile sale revoluţionare – oricare dintre acestea două înseamnă o rupere de anarho-sindicalism – singura alternativă fiind, neverosimil, educarea cu succes a membrilor pentru a-i face pe toţi să devină pro-revoluţionari.

Şi mai mult, chiar co-existenţa organizaţiilor revoluţionare cu statul e o situaţie în mod necesar instabilă, şi de putere duală temporală, ele ori fac o revoluţie, ori sunt reprimate, ori se conformează existenţei legale ca sindicat reglementat prin lege.

În consecinţă, în timp ce tipurile organizaţionale pe care le-am descris nu sunt definitive în ce priveşte totalitatea organizaţiilor care există, ele demonstrează că tipuri distincte care există şi tensiuni prezente în interiorul organizaţiilor care încearcă să le combine. Paradoxul e rezolvat numai de un nivel crescut al luptei de clasă şi al conştiinţei de clasă – astfel sindicatele revoluţionare sunt în mod necesar produse non-permanente ale luptei, şi încercările de a le menţine dincolo de lupta, a cărei expresie ele sunt, le vor face să decadă şi să adopte roluri contra-revoluţionare. Fără lupta militantă, ele nu pot deveni decât organe pentru reprezentarea muncitorilor în interiorul capitalismului, dar nu şi pentru abolirea clasei muncitoare.

CONCEPTUL NOSTRU PRIVIND REVOLUŢIA

„O economie comunist libertară, un sistem fără piaţă şi unde fiecare are drepturi egale pentru a-şi satisface nevoile, a fost dintotdeauna scopul anarho-sindicaliştilor. Auto-gesionarea muncitorilor nu ar însemna mai nimic într-o lume a inegalităţii, în care deciziile sunt dictate de către piaţă.”– Federaţia Solidaritatea (2003) (26)

Anarho-sindicaliştii sunt comunişti libertari. Fără această perspectivă comunistă, anarho-sindicalismul nu ar însemna decât sindicalism democratic pentru un capitalism auto-gestionat. Comuniştii recunosc că sistemul capitalist nu e doar un mod nedemocratic de administrare, dar şi un mod de producţie.

A-l face mai democratic nu înseamnă a-l face mai atent faţă de nevoile umane, atâta timp cât banii, producţia de mărfuri şi schimburile persistă.

În consecinţă, împotriva clasicei poziţii a lui Rudolph Rocker, citată mai sus în acest eseu, conceptul nostru de revoluţie nu e pur şi simplu preluarea producţiei pentru a o auto-administra în mod democratic, ci şi un proces simultan de comunizare – adică de restructurare a producţiei sociale în jurul nevoilor umane.

Acest lucru implică nu eliberarea clasei muncitoare la care se gândea Rocker, ci abolirea noastră ca şi clasă, şi odată cu ea, negarea şi dispariţia tuturor claselor. Implică de asemenea nu doar democratizarea muncii, ci şi abolirea ei ca o sferă separată a activităţii umane. Lunga activitate – salariată sau nu –, care potenţial ar putea fi o satisfacţie în sine, e redusă la o muncă repetitivă, alientantă, din cauza şi de către cerinţele acumulării capitaliste.

Noi nu vrem alienare auto-administrată democratic, ci abolirea alienării.

Şi mai mult – şi acest lucru e de o importanţă practică pentru anarho-sindicalişti – întregi sectoare ale economiei trebuie să fie şi ele abolite cu totul, iar cele care rămân e nevoie să fie radical transformate în termenii diviziunii muncii şi ai naturii activităţii productive în sine.

Acest lucru e semnificativ, din moment ce, de exemplu, masele de angajaţi ale call-center-urilor sau ale lucrătorilor din serviciile financiare probabil vor face parte din rebeliunea revoluţionară, dar call-centrele și finanțele nu au loc într-o societate libertar comunistă. În anumite părți ale Marii Britanii, în aceste sectoare lucrează aproape jumătate din forța de muncă.

Dar la un anumit moment, adunările formate în interiorul activități vor decide să le auto-dizolve ca parte a procesului de recunoaștere a producției care trebuie să fie centrată pe nevoile umane, un proces care constituie revoluția socială.

Acest lucru, din nou, demonstrează limitele abordării clasice, accentuând doar scopul auto-administrării și reafirmând nevoia de a face clar și fără echivoc că suntem comuniști și că revoluția socială e un proces de comunizare.

CUM O VEDEM NOI

„Vrem o societate bazată pe auto-gestiunea muncitorilor, pe solidaritatea și ajutorul reciproc și pe comunism libertar. Această societate poate fi realizată numai de către organizațiile clasei muncitoare, bazată pe aceleași principii – sindicate revoluționare (…) Sindicatele revoluționare sunt mijloace prin care oamenii care muncesc se organizează și luptă pentru rezolvarea problemelor lor – atât la locul de muncă, precum și în afara lui.” – Constituția Federației Solidaritatea (2005) (27)

Așa cum îl vedem noi, un sindicat anarho-sindicalist nu e doar un sindicat democratic cu adevărat al unei anumite profesii, ci o un angrenaj cu totul diferit și cu totul alte scopuri.

Organizațiile permanente de masă, cum ar fi sindicatele, există ca entități care îi organizează pe muncitori. Prin contrast, sindicatele revoluționare, pentru care pledează anarho-sindicaliștii sunt o expresie a procesului de auto-organizare a muncitorilor în cele mai mici detalii.

Astfel, dacă vrem să vedem aceste organizații funcţionând, trebuie să ne punem în mișcare pentru a crea lupta de clasă în sine, și pentru ca ea să prindă aceste forme, pe măsură ce și când combativitatea de clasă se dezvoltă suficient de mult.

‘Construirea unui sindicat’, în sine, literalmente nu are nici un sens, e o expresie lipsită de sens, și reprezintă un fetișism al formei care uită că forma nu poate fi decât o exprimare a conținutului, a luptei de clasă.

Pentru noi, sindicatul revoluționar e în mod necesar non-permanent pentru că e o expresie a unui val dat al luptei de clasă. Nu poate trăi dincolo de această luptă pe care o exprimă, fără a deveni ceva fundamental diferit, ceva contra-revoluționar, tocmai pentru că sindicatele anarho-sindicaliste sunt definite de participarea combativă, acțiunea directă, solidaritate și control din partea membrilor de rând.

Forma particulară a unor asemenea sindicate implică adunarea de masă, la care pot participa toți muncitorii (mai puțin scabii și managerii), și delegați, ale căror mandate pot fi revocate oricând, care formează consilii de delegați pentru a coordona lupta. Formarea unei Federația pe regiune sau/și pe industrie e recomandată pe măsură ce numărul adunărilor crește.

Pentru a dezvolta lupta de clasă într-o direcție în care asemenea sindicate revoluționare sunt posibile, vedem două roluri organizaționale distincte care să le permită anarho-sindicaliștilor să declanșeze acțiuni directe de tipul aici-și-acum.

Acestea sunt grupuri de propagandă libertar comuniste (în cadrul cărora grupurile de propagandă anarho-sindicalistă sunt un subansamblu), și rețele de militanți (în care rețelele industriale sunt un subansamblu, asupra cărora ne vom concentra).

În contrast cu platformistele „sindicatul general al anarhiştilor” sau „partidul proletar” al stângii comuniste, noi avem o abordare mult mai pluralistă în ce priveşte grupurile de propagandă. Deşi ne opunem inutilei duplicări a eforturilor şi resurselor, ne opunem şi unităţii false care adesea însoţeşte încercările de a uni pe toată lumea într-o singură organizaţie politică. Dacă există diferenţe reale politice între grupuri, ele trebuie să se organizeze independent.

Aceasta nu exclude în orice caz cooperarea practică asupra unor proiecte de interes comun. În consecință, deși în mod clar credem cu putere în ideile noastre și încercăm să-i convingem și pe alții să o facă, în privința grupurilor de propagandă pledăm pentru o abordare pluralistă de tip non-sectarian și pe cooperare frățească oriunde e posibil, pentru a răspândi ideile comunismului libertar și pentru a dezvolta lupta de clasă.

În termeni de proapagandă, scopul nostru e dublu: atât de a convinge și pe alți pro-revoluționari să se alăture pozițiilor noastre și tacticilor noastre, și de a promova  tacticile anarho-sindicaliste și ideile comunismului libertar în rândurile clasei mai largi. Cel mai evident mijloc al primului scop e producerea de eseuri şi angajarea în dezbateri în cadrul mediului mai larg pro-revoluţionar – dacă avem încredere în ideile noastre nu ar trebui să ne temem de confruntările deschise de idei cu ceilați.

Al doilea scop de răspândire a ideilor noastre în râdurile clasei mai largi presupune activități cum ar fi producerea și distribuirea de buletine de grevă asupra pichetelor sau distribuirea propagandei la locurile de muncă, la fel ca și păstrarea accesabilității informațiilor online și ținerea de adunări publice.

În privința rețelelor industriale, vedem aderarea din partea acestora mai puțin motivată de idei, și mai mult de poziția economică (fiind un militant într-o anumită industrie). Desigur, un nivel teoretic și tactic de înțelegere e necesar – rețelele nu sunt apolitice – dar noi nu vedem acest lucru ca fiind la fel de important ca grupurile de propagandă. De exemplu, ar fi prostesc să nu ne organizăm cu alți militanți pentru că ei au o înțelegere diferită asupra revoluției, sau pentru că trebuie încă să fie convinși de necesitatea ei, dar cu toate acestea, sprijinim acțiuni directe, adunări de masă și obţinerea controlului din partea muncitorilor de rând asupra luptelor.

În consecință, credem că aderarea la o organizație politică nu ar trebui să fie o precondiție pentru intrarea într-o rețea sindicală industrială, întrucât reprezintă o barieră inutilă pentru stabilirea și dezvoltarea unor asemenea rețele.

Astfel, vedem dezvoltarea unor asemenea rețele ca fiind un proiect concret pentru cooperarea practică cu alte grupuri pro-revoluționare și indivizi non-aliniați care văd și ei nevoia pentru ele. Rolul acestor rețele ar trebui să fie de a produce propagandă industrială specifică și de a pune în mișcare muncitorii din industrie pentru a participa la acțiuni directe, pentru a fi solidari și pentru a asigura controlul din partea muncitorilor obișnuiți. În perioada imediată, acest lucru înseamnă ”o rezistență lipsită de chip”, invizibilă, dar scopul e de a alimenta un conflict deschis, controlat de întâlnirile de masă ale tuturor muncitorilor.

Aceasta ar putea să pară că reprezintă o separare a unei organizații politice și economice străină anarho-sindicalismului. Nu suntem de acord. Ambele roluri organizaționale se adresează atât chestiunilor ”economice” cât și ”politice” de interes pentru clasă, fie că e vorba de salarii, de condiții de muncă, sau de controale mai extinse, fie că e vorba de accesul la avorturi.

Singura separare e aceea care e un fapt material al societății capitaliste – împărtășim o poziție economică cu colegii noștri muncitori, care pot fi foarte bine militanți fără să ne împărtășească toate ideile politice. Spunem pur și simplu că aceasta nu ar trebui să fie un obstacol în calea acțiunii comune, numai că ar trebui să fie recunoscută și structurată organizațional în consecinţă. Credem că rolurile de propagandă ale rețelelor din grupuri sau a rețelelor industriale sunt mijloace de a a atinge acest scop.

În cele din urmă, trebuie să spunem că lista activităților date ca exemplu pentru fiecare tip de organizație nu e exhaustivă. Sunt de exemplu momente în care fiecare tip se poate implica sub forma de acțiune directă fie pentru a-i sprijini pe membrii săi, fie pentru a sprijini alte grupuri de muncitori în luptă, care pentru indiferent ce motiv nu pot recurge la anumite forme de acțiune ei înșiși. Aceste tipuri de organizații pot propaga lupta de clasă și pot să ne aducă mai aproape de comunismul libertar.

STRATEGIA INDUSTRIALĂ A FEDERAȚIEI SOLIDARITATEA

Federația Solidaritatea încearcă să creeze o opoziție militantă și combativă față de șefi și față de stat, controlată de către înșiși cei care muncesc, de muncitori.

Strategia sa poate fi aplicată în mod egal celor din sindicatele oficiale care doresc să se organizeze independent de birocrația sindicatelor și care doresc să creeze alte tipuri de auto-organizare.

Controlul din partea muncitorilor de rând

Deciziile ar trebui luate împreună, de un colectiv. Aceasta înseamnă că trebuie să fie luate în cadrul unor întâlniri de masă și nu de către oficiali în birourile sindicale.

Aceste întruniri de masă îi includ pe toți cei de la locul de muncă, indiferent că sunt sau nu oficial parte a sindicatului.

La aceste întâlniri nu au voie să participe scabii sau managerii.

Oricine e ales să negocieze cu conducerea trebuie să aibă un mandat din partea muncitorilor care îi stabilește termene clare de discuție asupra ce e acceptabil și asupra ce nu e acceptabil. Întrunirile de masă ale muncitorilor trebuie să poată şi să-i revoce pe toţi delegaţii.

Acţiunea Directă

Acţiunea directă  la muncă înseamnă greve, încetinirea lucrului, lucrul ca la carte, ocupările, şi boicoturile. Ne opunem acţiunilor alternative care înseamnă „parteneriate” cu şefii.

Muncitorii pot câştiga concesii serioase din partea conducerii doar când acţiunea industrială e folosită exact în momentul în care şefii se tem că ar putea fi folosită.

Solidaritatea

Solidaritatea cu alţi muncitori e cheia victoriei. Muncitorii trebuie să se sprijine unii pe alţii în timpul conflictelor, în ciuda legilor anti-sindicate.

Avem nevoie să-i abordăm pe muncitori direct pentru a le obţine sprijinul: „Nu treceţi dincolo de liniile de pichetare.”

Controlul fondurilor

Fondurile pentru greve trebuie să fie controlate chiar de înşişi muncitorii. Oficialii vor refuza să finanţeze acţiuni de solidaritate care sunt în afara legii. Birocraţii sindicatelor vor avea sprijinul oficial pentru a face greve şi vor fi plătiţi pentru a le declanşa şi opri, ca pe un întrerupător.

Sindicatele folosesc o mare parte a fondurilor lor politice pentru a sponsoriza candidaţi în Parlament. Sprijinirea Partidului Muncii nu e în interesul muncitorilor. Ar trebui nici să nu cădem în capcana aşa-zişilor candidaţi „socialişti”. Sistemul parlamentar are ca scop ca clasa muncitoare să-i cedeze lui puterea şi controlul, şi nu să-i permită clasei muncitoare să le exercite pe ambele.

Schimbare socială

Interesul clasei muncitoare constă în distrugerea societăţii capitaliste. Toată bunăstarea societăţii e produsă de către muncitori. Însă, o parte din aceasta e convertită în profituri pentru acţionarii şi afaceriştii care deţin mijloacele de producţie. Când muncitorii fac cereri salariale, ei pur şi simplu încearcă să câştige o bucată mai mare din ceea ce în mod corect le aparţine lor deja.

Aceasta înseamnă că organizaţiile sindicale din jurul vechilor probleme legate de asigurarea subzistenţei nu sunt destul doar ele, deși sunt vitale.

Pe lângă a fi o structură de adunări de masă şi delegaţi, există şi nevoia de a face simţită o specifică prezenţă anarho-sindicalistă în orice loc de muncă. Aceasta va implica în mod necesar numai o minoritate a muncitorilor la un moment dat. Rolul militanţilor anarho-sindicalişti e de a oferi o perspectivă anarho-sindicalistă în cadrul adunărilor de la locurile de muncă şi de a încerca să câştige sprijinul larg pentru susţinerea scopurilor noastre şi a principiilor noastre prin muncă de informare asupra lor.

Preambul
Țelul final al Federației Solidaritatea e o societate auto-administrată, din care statul să fie eliminat, bazată pe principiul pentru fiecare, de la fiecare potrivit abilităților lui, pentru fiecare, potrivit nevoilor sale. Aceasta este o societate în care nu mai suntem folosiţi ca mijloace pentru a atinge un scop de către şefi care vor doar să facă bani din munca noastră.

Pe termen mediu, şi ca o avanpremieră la o asemenea societate, SolFed promovează şi caută să iniţieze sindicate anarho-sindicaliste. În acest scop, SolFed caută să creeze o opoziţie combativă faţă de şefi şi faţă de stat, controlată chiar de muncitori.

Strategia sa se poate aplica în mod egal celor din sindicatele oficiale care doresc să se organizeze independent de birocraţia sindicală, şi care doresc să-şi creeze ei singuri alte tipuri de auto-organizare.

Detaliile Strategiei

Adunările de masă ar trebui văzute ca o structură alternativă la structura sindicatelor oficiale care sunt dominate de birocrați angajați full-time, cu normă completă. Deciziile se iau împreună, în colectiv, în cadrul acestor adunări. Eforturile acestor adunări în diferitele locuri de muncă trebuie coordonate de consilii ale delegaților.

Acolo unde forța de muncă e foarte combativă, aceste adunări de masă se vor ține și acesta e evident idealul la care sperăm să ajungem. Acest lucru ar putea să nu fie posibil în alte locuri de muncă, unde va fi posibil să organizăm astfel de adunări de masă în cazul în care apare un conflict.

Avem nevoie de o abordare în trei pași pentru a putea pune pe picioare organizații independente la locurile de muncă.

1. La locul de muncă cu un sindicat organizat TUC, un membru al Federației Solidaritatea va adera la un sindicat pentru a promova o strategie anarho-sindicalistă. Acest lucru implică organizarea adunărilor la locul de muncă pentru  a face cereri colective legate de chestiunile de la locul respectiv de muncă. În orice caz, muncitorii tot trebuie probabil să nu scoată în față faptul că fac parte dintr-un sindicat pentru a evita rupturi la locul de muncă între cei care fac parte din sindicat și cei care nu fac.

2. Într-un loc de muncă unde nu există sindicat, sindicatele independente, bazate pe principiul luării deciziilor în colectiv, împreună, ar trebui formate oricând e posibil.

3. Într-un loc de muncă unde nu există sindicat, și unde organizarea e dificilă din cauza faptului că angajații se întorc la lucru, sau din cauza numărului foarte mare de angajaţi provizorii, cu contracte determinate, ar trebui să organizăm adunări ale muncitorilor când apare un conflict.

Membrii Federației Solidaritatea vor elabora un scenariu de propagadă în funcție de fiecare loc de muncă pe baza principiilor anarho-sindicaliste. Principiile strategiei industriale se vor aplica tuturor celor trei abordări de mai sus.

NOTE:

(1) http://www.selfed.org.uk/units/2001/index.htm#24

(2) Citat în http://www.chomsky.info/books/state01.htm

(3) „E nevoie de asemenea ca anarho-sindicaliştii să combine lupta politică şi economică într-una singură. Ei resping organizarea economică pură şi insistă că sindicatul revoluţionar trebuie să aibă un scop politic clar: înlăturarea capitalismului şi a statului”. –http://www.solfed.org.uk/booklets/british-anarcho-syndicalism.htm

(4) „Fiecare grevă, oricât de reuşită ar fi, a fost privită ca mărind ostilitatea dintre clase, şi astfel alimentează un conflict mai mare. Grevele încurajează sentimentele de solidaritate şi sunt un teren de antrenament rar pentru luptele de clasă. Punctul culminant ar trebui să fie, după o serie lungă de greve care cresc în mărime şi intensitate, „greva generală revoluţionară”.” –http://www.solfed.org.uk/booklets/british-anarcho-syndicalism.htm

(5) http://en.wikipedia.org/wiki/Rosa_Luxemburg#Dialectic_of_Spontaneity_and_Organisation[In a Revolutionary Hour: What Next?, Collected Works 1.2, p.554]

(6) Quoted in http://www.spunk.org/texts/places/spain/sp001780/chap8.html

(7) Actul fondator al tradiţiei platformiste este ‘Organizational Platform of the General Union of Anarchists’ –http://www.anarkismo.net/newswire.php?story_id=1000

(8) http://struggle.ws/wsm/positions/tradeunions.html

(9) Pentru exemple ale acestui program de refomră, vedeţi secţiunea intitulată „Democraţia Sindicală” a declaraţiei WSM; “Noi luptăm pentru a schimba rolul full-time al oficialilor (…) Pentru alegeri directe în toate comitetele, conferinţele delegaţilor şi posturile de conducere naţionale, subiectul mandatării şi revocării (…) Unde revoluţionarii pot obţine destul sprijin pentru a câştiga alegeri în posturile de conducere naţionale ale marilor sindicate, sau într-adevăr în sindicate mai mici, acest sprijin nu ar trebui folosit doar pentru a alege un candidat. Ar trebui folosit pentru a schimba fundamental structura sindicatului într-un asemenea mod ca puterea să fie întoarsă către membrii de rând şi ca oficialii să fie transformaţi în administratori şi în oameni care se ocupă de resursele umane, mai degrabă decât în oameni care iau decizii.”

(10) The Mass Strike, pagina15.

(11) Gilles Dauvé, A contribution to the critique of political autonomy –http://libcom.org/library/a-contribution-critique-political-autonomy-gilles-dauve-2008

(12) Gilles Dauvé, The eclipse and re-emergence of the communist movement –http://libcom.org/library/eclipse-re-emergence-giles-dauve-0

(13) Pentru o relatare completă şi detaliată – http://libcom.org/library/anarcho-syndicalism-puerto-real-shipyard-resistance-community-control

(14) Disponibil în forma publicată de Federaţia Solidaritatea, sau online aici.

(15) Detalii aici.

(16) Pentru o relatare asupra stabilirii consiului format din delegaţi vezi aici –http://www.solfed.org.uk/solidarity/03.htm#04

(17) Vezi ‘Victoria Colegilor de muncă’ aici –http://www.solfed.org.uk/solidarity/04.htm#04

(18) Vezi – http://libcom.org/news/metronet-climb-down-activist-victimisation-15102008

(19) Gilles Dauvé, A contribution to the critique of political autonomy –http://libcom.org/library/a-contribution-critique-political-autonomy-gilles-dauve-2008

(20) http://libcom.org/library/anarcho-syndicalism-puerto-real-shipyard-resistance-community-control

(21) Vezi http://www.riff-raff.se/en/furtherreading/workmove.php

(22) Câteva sunt descrise de un comunist libertar şi de un convocator al UNISON aici: http://libcom.org/library/cost-living-pay-increase-struggles-interview-2008

(23) Vezi http://libcom.org/library/pay-what-went-wrong-2007

(24) Vezi http://libcom.org/tags/mcdonalds-workers-resistance

(25) Vezi aici şi aici.

(26http://www.solfed.org.uk/booklets/the-economics-of-freedom.htm#09

(27) http://www.solfed.org.uk/constitution/#01b

(28) Ne gândim în mod specific la greva gunoierilor din 2001 din Brighton şi la ocuparea lor, când anarhiştii împerună cu ocupanţii wildcat i-au ajutat pentru a bloca maşinile şi pentru a-i opri pe scabi să le folosească, în timp ce informau şi agenţiile de plasare ale forţelor de muncă să nu ofere slujbele scabilor greviştilor. Vezi o relatare aiciLondon Coalition Against Poverty (LCAP) ar fi şi ea un exemplu de grup care se implică în acţiuni directe atât în interiorul unui loc de muncă, precum şi în afara lui, şi nu face doar propagandă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s