INVENTAREA CAPITALISMULUI: Capitolul III: Acumularea Primitivă și Legile Jocurilor


INVENTAREA CAPITALISMULUI

Autor: Michael Perelman

Duke University Press, Durham & London 2000

Capitolul 3: Acumularea Primitivă și Legile Jocurilor

Originile feudale ale Legii Jocurilor

Anterior am făcut afirmația că ar trebui să nu ne limităm înțelegerea acumulării primitive doar la agricultură.

Pentru a arăta de ce, să începem cu obscurul subiect al Legii Jocurilor. Economia politică clasică practic a păstrat o tăcere deplină în ce privește aceste Legi ale Jocurilor. Unii ar putea crede că tăcerea aceasta este pe deplin justificată. La urma urmei, Legile Jocurilor au început ca un element al feudalismului. Așa cum vom vedea, însă, Legile Jocurilor au reprezentat una dintre cele mai detestate instituții ale feudalismului, ținută minte azi mai ales pentru că a fost cea care l-a determinat pe legendarul Robin Hood să adopte un stil de viață infracțional, împotriva legii.

Şi mai important, ele au dus la crearea condițiilor care în cele din urmă au contribuit la subminarea hegemoniei aristocrației în societatea britanică. Legile care protejau drepturile feudale asupra pădurilor erau ceva obișnuit peste tot în Europa. Multe au rămas în vigoare până în secolul 19. În Germania, de exemplu, chiar și căutarea murelor în pădurile feudalilor era considerată o infracțiune (Marx 1842, 234–35). Marx (1970, 19–20; Marx and Engels 1973, 39:466) însuși a observat că tratamentul aspru aplicat celor care adunau ilegal lemne de foc din păduri era destul de însemnat pentru a atrage atenția asupra problemelor sociale.

Aceste interdicții erau foarte puțin diferite de cele prevăzute de legile antice feudale, care le interziceau oamenilor să facă anumite munci în propriile lor gospodării, pentru ca astfel pozițiile privilegiate ale stăpânilor lor să nu fie puse în pericol (see Weber 1923, 120). Cum Legile Jocurilor Engleze au fost impuse ca o instituție feudală, au început să-și piardă importanța pe măsură ce feudalismul începea să pălească. Spre sfârșitul secolului 16, statul englez a încetat să mai aplice aceste legi, deși ele au rămas în vigoare pe hârtie. Regele Charles I a încercat să le revigoreze în 1630 pentru a obține taxe de pe urma lor, dar atât Parlamentul cât și situația creată de Războiul Civil nu i-au permis să facă asta (Munsche 1980, 189).

Legile engleze moderne ale Jocurilor au început să fie aplicate în 1671. Motivația din preambulul lor părea că ar fi fost făcută de capitaliști avari cu intenția mai degrabă de a maximiza plusvaloarea, decât de a păstra tradițiile feudale:

Cum mari pagube sunt provocate de negustori inferiori, ucenici, și alte persoane desfrânate şi dezmăţate care neglijează comerțul și obligațiile lor de pe urma vânătorii, pescuitului și altor jocuri, spre propria lor ruină și cea a vecinilor lor, astfel, dacă o asemenea persoană îşi va lua libertatea să vâneze, să pescuiască (cu excepţia dăţilor când e în compania stăpânului şi e desemnat de acesta să vâneze) atunci acea persoană va… fi supusă altor sacţiuni.” (William and Mary 3 şi 4, capitolul 23, republlicată în Chitty 1812, 1:459–65; citată de asemneea şi în Ignatieff 1978, 26)

Ca să spunem adevărul, spiritul iniţial al Legilor Jocurilor a fost la fel de feudal ca şi legile anterioare lor. Deşi ar putea să sune capitalistă, această legislaţie de fapt reflecta un spirit care era dăunător capitalismului. Intenția acestei legislații era de a promova o ierarhie a relațiilor de clasă, nu neapărat capitalistă în natura ei. Potrivit uneia dintre puținele cercetări dedicate acestui subiect:

Legile Jocurilor s-au născut din dorința de a întări statutul nobililor de la țară în urma amarnicului Război Civil. Mesajul lor era că pământul era superior banilor.” (Munsche 1980, 164).

În timp ce sentimentul anti-burghezie nu ar fi fost motivat de aceste Legi ale Jocurilor, aceste acte legislative au reprezentat un răspuns direct la refuzul oamenilor săraci de la țară de a accepta pretențiile nobilimii de a deține drepturi fără precedent asupra pământului, în urma Războiului Civil.

La urma urmei, aceste drepturi de proprietate au fost impuse cu prețul distrugerii drepturilor tradiționale asupra pământului ale săracilor care trăiau la țară (see Ignatieff 1978, 16). Distrugerea acestor drepturi tradiționale era departe de a fi lipsită de consecințe pentru săracii de la sate.

Vânătoarea era un mijloc important prin care își asigurau hrana atât pentru ei, cât și pentru familiile lor. Nu era o activitate recreațională plăcută, cum era pentru nobilime.

În acest sens, Legile Jocurilor au devenit parte dintr-o mișcare mai mare și mai extinsă al cărei scop era de a-i deposeda pe oamenii săraci de mijloacele tradiționale (de producție) prin care își asigurau supraviețuirea. (E. P. Thompson 1975, 94, 99, 207, 261).

Odată ce liderii englezi şi-au dat seama de beneficiile neașteptate pe care le obțineau de pe urma acestor Legi ale Jocurilor, oamenii de la putere au mers mult mai departe și nu s-au limitat doar la susținerea acestor beneficii pe care le ofereau ele; au votat din ce în ce mai multe Legi ale Jocurilor prin care impuneau pedepse din ce în ce mai inumane. Pe parcursul acestui proces, Legile britanice ale Jocurilor au devenit cele mai aspre din toată lumea (vezi Engels 1845, 552–53).

Deși spiritul acestor Legi ale Jocurilor ar putea rezona cu cel al capitalismului modern, sistemul britanic de justiție adesea administra aceste legi burgheze ale Jocurilor într-un stil categoric feudal.

Cazul lui Richard Dellers a devenit un exemplu faimos în acest sens. Pe baza informațiilor obținute de la cel care se ocupa de jocuri și de la servitorii lui, Ducele de Buckingham l-a condamnat pe Dellers. Ducele, care era președintele tribunalului în acest proces ce avea loc în propria sa cameră de lucru, l-a informat pe nefericitul Dellers că, dacă mai rostește un singur cuvânt impertinent, o să îl trimită la închisoare (Munsche 1980, 76; vezi și Cobbett 1830, 1:191–93).

Henry Brougham, vorbind în 1828 când afacerea Dellers era încă proaspătă în memoria publicului britanic, a izbucnit:

”Nu există tribunale mai groaznice pe fața pământului, nici chiar ale turcilor, decât cele care dau mereu condamnări sumare pe baza acestor Legi ale Jocurilor; adică aceste scaune judecătoreşti ale justiţiei vânătorilor” (citat în Munsche 1980, 76).

Cu toate acestea, în ciuda execuţiei feudale şi a intenţiei Legilor Jocurilor, efectul lor a fost categoric capitalist în aşa măsură că aceste legi au reuşit să accelereze procesul acumulării primitive.

Laboratorul scoţian

Acumularea primitivă probabil a avut loc într-un ritm mai rapid în Scoţia decât în Britania, în parte şi pentru că acolo a început cu întârziere.

Prin urmare, rezultatul perceperii rolului vânătorii în acea ţară oferă adesea semnificaţii speciale.

În drumeţiile sale prin munţii Scoţiei, Daniel Defoe (1724–26, 666) a descoperit că “oricât de muntoasă şi de sălbatică ar părea ţara, oamenii sunt extrem de bine aprovizionaţi.”

Printre principalele surse de hrană, el a observat că “vânatul era din belşug, mai mult decât necesar, și în toate anotimpurile, tineri și bătrâni îşi luau armele şi plecau la vânătoare.”

Mai târziu, alți călători prin Scoția nu aveau linişte din cauza faptului că vânătoarea era obstacolul în calea extinderii muncii salariate.

Thomas Pennant, un botanist, a oferit informații foarte valoroase despre relația dintre vânătoare și piața muncii în cartea sa ”Tour in Scotland” (1771).

Deși e considerat un interpret plin de simpatie față de societatea scoțiană – mult mai mult decât, să spunem, Samuel Johnson — Pennant tot îi privea în mod nefavorabil pe cei care foloseau vânătoarea ca sursă de hrană comparativ cu cei care foloseau munca salariată (vezi Lascelles 1971, xviii).

De exemplu, atunci când a scris dintr-o localitate de lângă Edinburgh, Pennant (1772, 71) a observat: ”Am fost informat că munca [sic] e prețuită aici…; oamenii de rând, cum nu prea sunt obișnuiți cu metodele de a munci, fac foarte puțin pentru a obține salarii.”

Odată ce a ajuns în regiunile muntoase, s-a plâns: ”Manierele acestor scoțieni munteni pot fi exprimate în aceste cuvinte: indolenți în cel mai înalt grad, cu excepția momentelor când sunt chemați la război sau la activități de amuzament.” (ibid., 176).

Pentru Pennant (ibid., 115) energia muntenilor scoțieni dedicată vânătorii contrasta în mod nefavorabil cu lipsa lor de entuziasm pentru munca salariată: ”Acești localnici duc o viață foarte sărăcăcioasă… Bărbații sunt slăbuți, dar puternici; trândavi și leneși, cu excepția ocaziilor când merg la vânătoare [sic], sau când caută orice activitate de amuzament; sunt mulțumiți cu traiul lor dur, și nu se chinuie mai mult decât e nevoie pentru a obține cele necesare traiului [sic].”

Descrierea făcută de Pennant muntenilor scoţieni seamănă foarte mult cu modul în care Adam Smith (1755–1756, 250) i-a caracterizat pe sălbatici: “Viaţa unui sălbatic, când te uiţi de la depărtare la ea, pare a fi ori o viaţă de profundă indolenţă, ori o viaţă de mari aventuri” (vezi şi Rae 1834, 131).

Aici era problema pe care modelul clasic al acumulării primitive a scos-o în evidenţă.

Oamenii preferau să îşi petreacă timpul în activităţi relaxante decât să şi-l dedice unei valori mărunte pe care ar fi putut s-o obţină în urma chinului muncii salariate.

Pennant (1772, 126) şi-a făcut ceva speranţe după ce-a văzut păstrăvăriile de pe malurile Aberdeen, unde femeile cărau mari cantităţi de păstrăvi în coşuri, pe care le duceau pe umeri:

Şi după ce şi-au vândut încărcătura şi şi-au golit coşurile, femeile înlocuiesc parte din acea încărcătură cu pietre: merg 16 mile pentru a vinde sau a face barter cu peştele şi a obţine alte produse; sunt foarte ataşate de fineţuri, şi îşi încarcă degetele cu tot felul de inele fără valoare, când vor să dea peștele și pe pantofi şi pe şosete.

Se poate ghici câte ore din corvoada lor erau schimbate pentru o oră cât dura fabricarea unui inel.

În cele mai multe relatări despre lumea muntenilor se arată că oamenii erau mai mult decât reticenți în a se angaja pentru muncă plătită.

De exemplu, Samuel Johnson a observat că o pereche de bocanci tradiționali scoțieni ar putea fi făcută acasă într-o oră.

Pantofii produși pentru comerț erau vânduți pentru o jumătate de coroană perechea (Johnson 1774, 50).

Portrivit estimărilor lui Adam Smith(1976, I.viii.31) în privința ratei salariilor pentru munca salariată în vecinătatea Edinburgh-ului, unde muncitorii erau fără îndoială plătiți mai bine decât cei de la țară, un cetățean din acel oraș trebuia să muncească 3 zile pline pentru a putea câștiga destui bani ca să-și cumpere o pereche de pantofi.

Pantofii produși pentru a fi vânduți trebuia să fie foarte foarte atrăgători pentru ca un om să fie convins să muncească trei zile pentru a-și cumpăra o pereche, când ar fi putut să-și facă singur încălțări acasă într-o oră, presupunând că ar fi putut obține pielea la un preț mic.

Din cauza schimbului nefavorabil între salarii și mărfurile de cumpărat, oamenii din munții Scoției preferau să-și asigure ei singuri cele necesare traiului în loc să muncească pentru un salariu.

Văzând că asta e o problemă, Pennant s-a declarat de acord cu orice măsură care ar fi restricționat posibilitatea oamenilor de a-și asigura ei singuri cele necesare traiului.

De exemplu, el a lăudat modul în care proceda Contele de Bute, ”pe moșiile lui lucrau oameni care se ocupau în același timp și de cultivat pământul și de pescuit, și pe amândouă nu le făceau bine. Excelența sa i-a împărțit atunci pe acești angajați inconsecvenți, și l-a obligat pe fiecare dintre ei să facă doar acea muncă la care pe care Bute o prefera, și care să fie distinctă de celelalte.” (Pennant 1774, 2:160).

Pennant nu și-a bazat obiecția față de acești gospodari săraci doar pe argumente tehnice. El a recunoscut că ”pentru a le face dreptate vechilor țărani, trebuie ținut cont de priceperea lor la arat pământul chiar și în cele mai rele zile, pentru că straturile erau drepte [sic], și pământul arat într-un mod care le făcea cinste.” (ibid.).

Îngrijorările lui Pennant nu erau de natură tehnică. El îşi dorea un sistem de dependenţă.

Astfel, a lăudat administrarea moşiei Breadalbane, unde locuitorii puteau locui acolo gratis, “cu condiţia că făceau anumite munci. [Prin urmare, Breadalbane] are unii dintre cei mai buni muncitori, pricepuți la negoț, la fel ca oricare alții din regatul Maiestății Sale.” (Pennant 1772, 90)

Pentru a stabili o asemenea dependență, Pennant a văzut că e necesar să se restricţioneze posibilitatea oamenilor de a vâna pentru a obţine singuri hrană.

În acest sens, James Steuart (1767, 1:37), scriind despre Scoţia sa nativă, a lăudat în mod mincinos interzicerea vânatului ca fiind cel mult “o creştere a cererii pe piaţă pentru produse agricole.”

Lord Kames (HenryHome) (1758, 1, 78n), un aristocrat scoţian, a cercetat natura societăţii pe care Legile Jocurilor intenţionau să o creeze, şi a explicat:

Viaţa unui pescar sau a unui vânător e contrară şi împotriva societăţii, cu excepţia celor din familile simple. Viaţa păstorului promovează societăţi mai largi, dacă acestea pot fi numite societăţi, în care relaţiile locale sunt puţine. Dar spiritul adevărat al societăţii, care constă în beneficii reciproce şi în a face industria indivizilor profitabilă şi pentru ceilalţi la fel ca şi pentru individ, nu a fost cunoscut până când agricultura nu a fost inventată. Agricultura necesită ajutorul multor altor meserii. Tâmplarul, fierarul, zidarii, şi alţi meşteşugari, toţi contribuie la ea. Aceste împrejurări îi conectează pe indivizi, stabilesc legături între ei, într-o societate intimă de ajutor reciproc, care din nou îi ţine strânşi laolaltă într-un spaţiu limitat.”

Kames (1758, 1, 78–79n) a recunoscut că această nouă societate va duce în mod necesar la ierarhie:

Aceste uniuni intime între o multitudine de indivizi, ocazionate de agricultură au dus la descoperirea multor altor obligaţii sociale, necunoscute înainte. Acestea trebuia să fie constatate de legi, a căror aplicare trebuia făcută prin ameninţarea cu pedeapsa. Asemenea operaţiuni nu pot fi duse la îndeplinire, decât prin delegarea puterii uneia sau mai multor persone, care să stabilească hotărârile, să aplice forţa asupra întregii societăţi. Pe scurt, poate fi spus, ca o axiomă universală, că, în fiecare societate, progresul guvernului către perfecţiune e strict proporţional cu progresul societăţii către asigurarea intimităţii uniunii.”

Pentru Kames (ibid., 125–26), deşi acest aranjament ar fi putut duce la o distribuţie inegală a veniturilor, rezultatul era benefic. La urma urmei, a întrebat el: “Ce loc ar mai fi rezervat generozităţii, bunăvoinţei şi carităţii, dacă toate bunurile ar fi la comun pentru a fi împărţite de toţi?

Schimbarea relaţiilor sociale la ţară a influenţat evoluţia Legilor Jocurilor. Deşi Legile feudale ale Jocurilor erau aspre şi represive, obligaţiile paternaliste pe care societatea le aştepta de la nobilime au îmblânzit severitatea acestor restricţii. În general, cei mai în nevoie puteau conta pe ceva generozitate din partea claselor de sus; oricum obiceiurile sociale se schimbau.

Odată cu declinul relaţiilor feudale, proprietatea asupra pământului a devenit mai mult o afacere şi tot mai puţin un mod de viaţă.

Valoarea economică a pământului a crescut, şi nobilimea a devenit din ce în ce mai burgheză (Wood 1999).

Relaţiile moşierilor cu cei care plăteau chirie pentru a trăi pe pământul lor au devenit din ce în ce mai distante şi se bazau pe o exploatare din ce în ce mai mare.

Liderii pe termen lung au devenit din ce în ce mai puţin obişnuiţi.

Chiriile creşteau mereu.

Tăranii erau eliminaţi.

Munca ocazională înlocuia muncitorii care lucrau toată ziua şi servitorii.

Şi bunăvoinţa dispărea cu rapiditate de la ţară.

În acest context, Legile Jocurilor au devenit şi mai brutale. Legile Waltham Black din 1722 au fost printre primele care stabileau cele mai severe sentinţe pentru pedepsirea braconierilor.

Această legislaţie a fost concepută într-o perioadă în care vânatul a devenit o foarte preţioasă delicatesă, poate şi din cauza expansiunii terenurilor necesare creşterii căprioarelor, care erau vânate în timpul jocurilor (vezi E. P. Thompson 1975, 30).

Din ce în ce mai mult, braconieri au început să vadă animalele sălbatice mai mult ca pe o marfă decât ca pe un obiect de consmum direct.

Un secol mai târziu, în 1826, un jurnalist s-a lamentat că era “dificil să faci un om needucat să aprecieze sanctitatea proprietăţii private în timpul jocurilor (când)… câştigul unei singure nopţi de braconaj făcea adesea cât salariile pentru câteva săptămâni de muncă.” (citat în Shaw 1966, 156).

Pedepsele pentru un vânătoarea ilegală (pentru săraci) erau la început mai puțin severe decât cele pentru braconarea căprioarelor, până când moşierii au început să ia măsuri pentru a creşte populaţia de căprioare de pe terenurile lor.

Prin urmare, dimensiunea Legii Jocurilor s-a extins rapid.

În primele şase decade ale secolului al 18-lea, de exemplu, numai şase legi au adoptate împotriva braconierilor care vânau ilegal.

În următorii 66 de ani au fost adoptate 33 astfel de legi. În consecinţă, ”Carnea practic a dispărut de pe masa săracilor care trăiau la sate.” (Deane and Coale 1965, 41).

Braconajul era luat atât de tare în serios, că era, uneori, echivalat chiar cu trădarea. Tribunalele britanice au aplicat aceste legi cu o ferocitate șocantă.

Câțiva braconieri au fost condamnați la moarte și executați în baza celebrelor Legi Negre (E. P. Thompson 1975, 68).

Impunerea acestor pedepse draconice pentru infracțiuni presupus a fi aduse Legilor Feudale ale jocurilor atât de târziu în timp ar putea să pară anormală pentru progresul economiei capitaliste. Și totuși aceste Legi ale Jocurilor au fost o parte importantă din intensificarea luptei de clasă care avea loc la țară în timpul erei economiei politice clasice.

Un eseist a exclamat că ”legea jocului [sic] provoacă mai multă nemulțumire și tulburare populară și dușmănie locală decât orice altă lege stabilită vreodată în acest regat.” (Taplin 1792, 168).

Ratele condamnărilor indică o ascuțire a acestui conflict. În 1816, primul an în care statisticile naționale au fost raportate, 868 de oameni au fost închiși pentru că au încălcat legile jocurilor; în 1820, numărul a crescut la 1.467.

În Wiltshire, în iarna lui 1812–1813 au existat 8 condamnări în baza Legilor Jocurilor; déjà în iarna dintre 1817–1818, numărul crescuse la 85.

În Bedfordshire, 7 oameni au fost închiși în 1813; 77 în 1819.

În prima parte a deceniului 1820, 65 de oameni erau anual condamnați la închisoare pentru încălcarea Legilor Jocurilor. (Munsche 1980, 138)

În Wiltshire, numărul de condamnări a crescut la 92.

Între 1820 și 1827, aproape un sfert dintre cei trimiși la închisoare erau condamnați pentru braconaj (Shaw 1966, 155). Numai în Wiltshire, mai mult de 1.300 de oameni au fost închişi în urma Legilor Jocurilor în primii 15 ani după bătălia de la Waterloo din 1815, dublu faţă de numărul celor închişi în precedenţii 50 de ani. (Munsche 1980, 138).

Aceste cifre fără îndoială subestimează rata condamnărilor, din moment ce Judecătorii Păcii care judecau aceste cazuri de încălcări ale Legilor Jocurilor adesea nu țineau evidența condamnărilor (Hay 1975, 192).

În ciuda reformării Legilor Jocurilor din 1831, numărul de condamnări pentru braconaj a continuat să crească dramatic. (Munsche 1980, 157)

În timpul deceniului 1840, în unele regiuni rurale, între 30 şi 40 la sută dintre condamnaţii de sex masculin erau în închisoare pentru că încălcaseră Legile Jocurilor (Horn 1981, 179–80).

Ducele de Richmond a declarat în Casa Lorzilor pe 19 septembrie 1831 că una din şapte condamnări la închisoare în Anglia era din cauza încălcării Legilor Jocurilor (Hammond and Hammond 1927, 167).

Majoritatea deţinuţilor pe care britanicii i-au trimis în exil în Australia se pare că era formată din oameni care au condamnaţi pentru braconaj.

Robert Hughes nu e de acord cu această estimare şi sugerează că cei mai mulţi braconieri scăpau ieftin.

Cu toate acestea, un număr considerabil de braconieri au fost trimişi în exil (Hughes 1987, 170; Munsche 1980, 103).

Pe lângă aceasta, Statul a condamnat un număr mare de braconieri şi pentru alte infracţiuni care aveau legătură cu vânătoarea ilegală, cum ar fi opunerea rezistenţei la arest. Chiar şi Hughes (1987, 170), care a încercat să susţină că cei mai mulţi deţinuţi trimişi în exil erau vinovaţi de crime mult mai grave, arată cum Legile Jocurilor au fost folosite pentru a elimina de pe piaţa muncii oameni pe care autorităţile îi considerau indezirabili.

Condiţiile economice din acele timpuri, mai degrabă decât istoria feudală, explică creşterea dramatică a numărului de condamnări. De exemplu, The Hammonds (1927, 167) susţin că braconajul devenea mult mai intens atunci când şomajul era ridicat.

După ce războaiele lui Napoleon s-au terminat în 1812, între 250.000 şi 400.000 de bărbaţi au fost lăsaţi la vatră. În timpul războaielor, maşinile de arat pământul au luat locul multor slujbe tradiţionale de la ţară (vezi Munsche 1980, 136).

Pe măsură ce mijloacele prin care oamenii îşi asigurau traiul erau din ce în ce mai puţine, la fel ca şi slujbele prin care ar fi putut supravieţui, costul cumpărării mâncării de pe piaţă creştea substanţial, prinzându-i pe oamenii care munceau într-o capcană nemiloasă (Hammond Şi Hammond 1927, 86ff.).

Astfel, mulţi muncitori fără slujbe nu aveau de ales decât să vâneze ilegal pentru că nu aveau altă cale de a supravieţui.

Jocurile şi Hegemonia Burgheză

De ce Legile feudale ale Jocurilor au devenit atât de aspre sub capitalism?

Răspunsul stă în faptul că aceste Legi ale Jocurilor reflectau o situaţie în care interesele nobilimii şi ale capitalului coincideau. Nobilimea se putea bucura de prestigiul vânătorii, în timp ce capitaliştii se puteau bucura de munca foarte multor oameni care nu mai aveau voie să vâneze pentru a-şi asigura subzistenţa.

Aceste Legi ale Jocurilor erau menite să devină tot mai aspre odată cu apariţia economiei politice clasice în sensul că ambele arătau hegemonia din ce în ce mai mare a relaţiilor de proprietate.

Economia politică a oferit o justificare pentru un regim dominat de logica relaţiilor de proprietate; aceste Legi ale Jocurilor defineau noi forme de proprietate.

În acest sens, Legile Jocurilor reprezentau un bastion esenţial pentru ordinea socială.

Din moment ce împiedicarea unui joc era echivalentă cu confruntara drepturilor de proprietate, asemenea acţiuni trebuia pedepsite foarte dur. Şi nobilimea, şi burghezia au învăţat această lecţie foarte clar.

Putem vedea resentimentul împotriva Legilor Jocurilor în Franţa, unde una dintre primele rezoluţii ale Revoluţiei Franceze a fost anularea lor.

Ocazie cu care Arthur Young (1794, 9; vezi şi 441–42) a exclamat:

S-ar putea crede că acum fiecare armă ruginită din Provence e pusă la treabă.”

Horace Walpole, după ce a observat rapiditatea cu care legile jocurilor franceze au fost eliminate, i-a mărturisit Lady Ossory:

Niciodată nu mi-au plăcut aceste jocuri, nu le-am admirat, dar nu aș vrea să văd arme în mâinile oamenilor, pentru că sunt şi alte fiare sălbatice, nu doar iepuri şi potârnichi—şi când toată Europa admiră şi citează constituţia noastră, eu sunt pentru păstrarea ei aşa cum e acum.” (Walpole 1789, 69; cited in Munsche 1980, 126).

Lordul Milton i-a făcut o mărturisire asemănătoare Lordului Kenyon în 1791:

Partidul Republican a făcut ca aceste Legi ale Jocurilor să fie motiv de abzuri și de ură; în Franța, în clipa în care au răsturnat constituţia şi au eliminat toate distincţiile, aceste legi au fost primele pe care le-au dărâmat. Astfel îmi pare că noi ar trebui să le protejăm mult mai bine.” (ibid., 127).

Aceste Legi moderne ale Jocurilor au devenit un instrument eficient al politicii acumulării primitive pentru că interziceau accesul oamenilor săraci la arme (vezi Alarm 1757), diminuând astfel şansa acestor oameni de a nu se lăsa masacraţi.

Aşa cum William Blackstone (1775, 2:412) a observat: “Prevenirea insurecţiilor populare şi a rezistenţei faţă de guvern, prin dezarmarea celei mai mari părţi a populaţiei, sunt, de fapt, intenţiile celor care au făcut aceste legi, deşi ei nu recunosc acest lucru.”

Studii ulterioare au confirmat concluzia lui Blackstone, după ce au descoperit că accesul la arme era o sursă majoră în determinarea nivelului de exploatare (see

Pettengill 1981).

Legile Jocurilor au mers mult dincolo de promovarea acumulării primitive: au devenit un instrument folositor pentru menţinerea disciplinei muncii.

Nu putem afla cât de bine au reuşit în această privinţă, din moment ce avem puţine şanse să aflăm despre asta cele două părţi antagonice implicate în această luptă.

Într-o anumită privinţă, cel puţin, Legile Jocurilor par să fi întărit determinarea uneia dintre părţi.

William Cobbett a scris în “Political Register” din 29 martie1823 că un gentleman din Surrey l-a întrebat pe un tânăr cum poate trăi cu jumătate de coroană pe săptămână: “Nu trăiesc din asta”, a răspuns el. “Atunci cum supravieţuieşti?” “Cum?” a replicat el, “Vânez ilegal, sunt braconier; prefer să fiu spânzurat decât să mor de foame.” (citat în Hammond şi Hammond 1927, 167).

Natura Distructivă a Legilor Jocurilor

Legile Jocurilor au avut şi o altă dimensiune. Unele animale protejate de aceste legi distrugeau recoltele oamenilor. Altele, care erau vânate cu zel, cum ar fi vulpile şi jderii, erau prădători valoroşi care ţineau sub control populaţia de rozătoare pentru a nu se înmulţi excesiv. (Kautsky 1899, 393). Şi mai rău, vânătorii şi caii lor distrugeau şi ce rămăsese nedistrus de animalele pe care le vânau, sau de prădători.

O scrisoare către editorul “London Magazine” din 1757 spunea: “Actuala criză de mâncare se datorează răului făcut gospodarilor, care, în multe locuri din acest regat, şi-au văzut toată grija, toată munca şi toate fructele muncii lor distruse şi sacrificate pentru mofturile şi capriciul celor cărora nu le pasă decât de jocurile lor. Nenumărate sunt locurile şi terenurile obşteşti din acest regat unde cel puţin o treime din recoltele de grâu ale acelor oameni au fost devorate şi mâncate de iepuri.” (Scrisoare 1757, 87)

Un student modern a făcut următoarea observaţie despre aceste legi: “Prădătorii, mai mult decât orice altceva, erau mult mai distructivi.” (Munsche 1980, 46).

Distrugerea recoltei în timpul jocului reprezenta un fenomen important. În Franța, de exemplu, în ajunul revoluției, oamenilor li s-a oferit ocazia să spună ce-i nemulțumește. Aproape în fiecare caz, oamenii de la țară și-au arătat exasperarea față de devastarea provocată de vânători și de cei care participau la aceste jocuri de vânătoare (vezi Philipponeau 1956, 29; Young 1794, 9).

Datorită urii împotriva acestor legi în Franța, nu ar trebui să ne mirăm că una dintre primele rezoluții ale guvernului revoluționar a fost să interzică și să anuleze aceste Legi ale Jocurilor.

Suferințele țăranilor englezi erau fără îndoială la fel de mari ca cele ale celor din Franța.

O singură vânătoare putea provoca distrugeri enorme. Vânătoarea unei singure vulpi, de exemplu, îi făcea pe gonaci să devasteze recoltele pe o suprafață de 28 de mile. (W. Thomas 1936, 43).

Un studiu recent arată că erau și alte costuri în afara recoltelor distruse:

Sportivii, se spunea, rupeau mereu gardurile, tăiau porumbul necopt, zdrobeau napii, alungau oile și în general își duceau jocurile mai departe fără să le pese de distrugerile pe care le provocau. Cantitatea și volumul plângerilor în urma acestor distrugeri sugerează că asemenea comportamente erau ceva obișnuit și, prin urmare, erau teribil de detestate.” (Munsche 1980, 45; vezi și Alarm 1757, 14)

Clasele superioare erau în general nepăsătoare față de distrugerea recoltelor în urma vânătorilor. Discuția lui Anthony Trollope (1929, 56–58) asupra acestei chestiuni, publicată prima dată în ”Pall Mall Gazette” în 1865, merită citată pe larg:

În Anglia 200 sau 300 de bărbați pretindeau dreptul de a intra pe pământul oricui pe toată perioada cât dura iarna! … Din când în când, cu ocazia fiecărei vânători, apare câte un bărbat, care e într-adevăr mai degrabă un proprietar mărunt, nou intrat în lumea glorioasă a proprietății, decât un arendaş, și care e hotărât să își revendice drepturile. Își ridică un gard în jurul domeniului său… și sfidează lumea din jurul lui. E uimitor cât de mare e pacostea pe care un asemenea om o poate provoca, și cât de mult tufişurile pot distruge confortul din vecinătatea sa.

Trollope (ibid., 59–60) a explicat mai departe:

De regulă, fermierii nu se gândesc prea mult la recolta lor. Când au loc asemenea vânători, desigur ei vor să vadă că bărbații gonesc pe dealuri şi pe câmpurile arate; dar inimile lor nu sunt sfâșiate de urmele lăsate de cai pe recoltele lor de grâu. Mă îndoiesc, într-adevăr, că grâul are mult de suferit din cauza jocurilor de vânătoare.”

Poate proprietarii marilor moșii nu erau afectați de pierderea unei părți a recoltei de grâu. Pentru o moșie mare, dimensiunea distrugerii provocată de cai reprezenta o parte mică din totalul recoltei.

Desigur, Trollope a scris la multă vreme după ce controversele în privința Legii Jocurilor s-au stins, dar el a arătat care era mentalitatea obişnuită în acei ani.

Un scriitor anonim şi-a exprimat disperarea că nu se putea discuta cu oamenii care care gândeau astfel:

E în zadar să discuţi cu un om care va susţine că nu trebuie să-ţi pese de bunăstarea ţării tale şi a recoltelor, când e vorba de plăcerea vânătorii de vulpi; sau că lucrătorii agricoli şi arendaşii, în loc să îşi vadă de cultivat pământul, sunt mult mai folositori să fie puşi să alerge după ogari.” (Considerations 1772, 33)

În deceniul 1840, se estima că un sfert din recoltele din regiunea Buckinghamshire a fost distrus de aceste jocuri (Horn 1981, 179). Parlamentul s-a arătat interesat de această chestiune o singură dată:

Pentru cei mai mulţi sportivi, sezonul de vânătoare începe cu împuşcarea potârnichilor pe 1 Septembrie…, dar în urma recoltei proaste din 1795…, la începutul lui 1796, Parlamentul a votat să amâne începutul vânării de potârnichi până după 14 septembrie.” (Munsche 1980, 46).

Parlamentul a luat această măsură și în anul următor. Legile Jocurilor au fost aplicate cu cea mai mare intensitate între 1776, același an în care ”Avuția Națiunilor” a lui Smith a fost publicată, și 1840. Acest interval de timp e adesea văzut ca cel care a marcat era economiei politice clasice.

Economiștii politici din acea vreme nu s-au arătat interesați aproape deloc de toate aspectele care influențau funcționarea economiei. Recoltele au continuat să fie pierdute fără ca vreun economist politic să facă vreun comentariu, deși vederea lor de vulturi rareori trecea peste oportunitățile de a mări productivitatea.

De exemplu, economia politică a dedicat o enormă cantitate de energie protestelor asupra consecințelor Legilor Porumbului, dar a ignorat cu totul Legile Jocurilor.

De ce clasicii economiei politice au acordat atâta atenţie unei legi ale cărei efecte asupra societăţii erau reduse, în timp ce au rămas orbi față de impactul monstruos pe care l-au avut Legile Jocurilor?

Acestea au fost legi care au provocat greutăți considerabile unui număr enorm de oameni.

Au permis ca mulți lucrători să fie închiși sau trimiși în exil. Au aprobat distrugerea recoltelor valoroase. Și totuși, în ciuda nenorocirilor larg răspândite provocate de aceste Legi ale Jocurilor, clasicii economiei politice au ignorat în general implicațiile acestei legislații.

De ce clasicii economiei politice nu s-au atins niciodată de subiectele legate de recoltele de grâu distruse pentru protejarea fiarelor sălbatice?

Cu siguranță pierderile provocate recoltelor trebuie să fi avut o semnificație comparabilă cu neplăcerile provocate de Legile Porumbului. Și totuși, acești promotori ai eficienței au păstrat tăcerea asupra lor.

Clasicii economiei politice din acea vreme trebuie să fi știut costul uman al Legii Jocurilor.

Chiar și dacă erau cu totul ignoranți față de realitățile vieții de la țară, ei trebuie să fi știut că trimiterea în exil era o pedeapsă obișnuită aplicată braconierilor chiar şi la începutul secolului 19.

Și totuși acești economiști au păstrat tăcerea asupra costului uman. Frank Fetter (1980, 192), după ce a analizat participarea şi preocupările economiştilor politici despre ce se vota în Parlament, a făcut următoarea observaţie: ”Trimiterea în exil nu era o chestiune care să-i intereseze pe economiştii politici.”

Această omisiune în nici un caz nu-i absolvă pe aceşti economişti de responsabilitatea faţă de represiunea şi distrugerea asociată cu Legile Jocurilor. Tăcerea lor în aceste condiţii este echivalentă cu sprijinul efectiv pe care ei l-au acordat acestor Legi.

Adam Smith şi Legile Jocurilor

Un număr de observatori au minimalizat Legile Jocurilor ca fiind nimic mai mult decât un reziduu urât al feudalismului vechi, irelevant pentru capitalismul modern. De exemplu, Brian Inglis (1971, 243) a pretins că Legile Jocurilor erau doar o parte opresivă a sistemului feudal care a rămas în legile aflate în vigoare. De obicei atât de perspicacele Jacob Viner (1968, 39–40) gândea la fel.

Adam Smith, marele maestru al apologeţilor capitalismului, a atribuit şi el Legile Jocurilor feudalismului. În această privință, el a fost unic printre clasicii economiei politice pentru că cel puţin le-a remarcat existența; oricum, scopul lui Smith nu era de a pleda pentru o corectitudine mai mare în ce-i privește pe săraci. Dimpotrivă, el a denigrat statutul nobilimii doar pentru a-l ridica în slăvi pe cel al burgheziei (Smith 1978, 1.55–57:24).

Smith a atribuit toate relele acestei legislaţii opresiunii feudale:

Motivul lor nu are nici o legătură cu echitatea… Motivul pe care ei îl dau e că interdicția e impusă pentru a preveni ca oamenii de pe treapta de jos a societății să-și piardă timpul cu activități neprofitabile; dar motivul adevărat e că sunt atât de încântați de vânătoare și din cauza acestei plăceri a lor distrug tot ce le pică în cale.”

Interpretarea lui Smith conține un dram de adevăr. Practica interzicerii auto-aprovizionări a precedat capitalimului, așa cum am arătat déjà.

Smith a adăugat că lorzii feudali au interzis și ei folosirea morilor obşteşti pentru a-i forța pe oameni să plătească pentru folosirea morilor deținute chiar de ei. (Smith 1978, 2.39:85).

În pofida acestor exemple, nici o clasă nu s-a dovedit mai lipsită de scrupule în a-i deposeda pe lucrători de mijloacele de producție așa cum a fost burghezia.  Smith (1976, V.ii.a.18, 824) a observat de asemenea în treacăt și risipirea resurselor asociate cu vânătoarea. El s-a plâns că: ”mari întinderi de pământ care aparțin coroanei… [erau] o risipă imensă și o pierdere pentru țară în ce privește atât populația cât și producția.”

Recomdandarea sa ca aceste pământuri să fie vândute pare să fi fost bazată pe presupunerea că terenurile private ar fi ”bine întreținute și bine cultivate” (ibid.). El nu a menționat că cea mai mare parte a acestor terenuri ar fi urmat să fie folosită tot pentru vânători private.

În ”Avuția Națiunilor”, fără să numească în mod clar nici măcar o dată Legile Jocurilor, Smith pare să considere această legislație ca fiind relativ lipsită de importanță. El a atribuit declinul importanței economice a vânătorii evoluției naturale a economiei. A făcut următoarea speculație:

Vânătoarea şi pescuitul, cele mai importante ocupaţii ale omenirii din perioada societăţii rudimentare, au devenit, în formele avansate ale acesteia, cele mai plăcute dintre distracţii, oamenii făcând de plăcere ce făceau înainte din necesitate. În societățile avansate, prin urmare, cei mai săraci dintre oameni au ca ocupaţie ceea ce pentru alţii constituie un mod de petrecerea a timpului liber.”

Și a continuat:

Un braconier este, în Marea Britanie, un om foarte sărac. În ţările în care rigorile legii nu permit existenţa braconierilor, vânatul cu autorizaţie nu se află într-o situaţie mai bună. Înclinaţia naturală către aceste ocupaţii face ca ele să fie desfăşurate de mai mulţi oameni decât cei care ar putea trăi confortabil de pe urma lor, iar produsul muncii lor, raportat la cantitatea de muncă, ajunge la piaţă cu un preţ prea mic ca să le permită muncitorilor mai mult decât mijloacele unei subzistenţe anevoioase.” (ibid., I.x.b.3, 117–18)

Deși Smith a refuzat să recunoască orice legătură între Legile Jocurilor și interesele capitalului, merită să îi recunoaștem un anumit merit pentru că a abordat acest subiect, din moment ce toți ceilalți clasici ai economiei politice nici măcar nu l-au menţionat în treacăt.

Deși Smith a fost corect când a acuzat nobilimea că ”vrea să distrugă tot ce îi pică în cale”, ca restul clasei sale, el nu a spus un cuvânt și nu a făcut nimic pentru a reduce brutalitatea Legilor Jocurilor asupra săracilor, cu excepția faptului că le-a menționat în trecere, cu scopul de a pune burghezia într-o lumină favorabilă.

Decesul Legilor Jocurilor

În cele din urmă, existența Legilor Jocurilor a devenit inutilă. Deja în 1827, Legile Negre au fost abrogate. În 1831, și alte măsuri au fost eliminate. Pe parcursul a două decenii, încă și mai multe legi controversate au fost anulate (vezi Horn 1981, capitolul 6).

La multă vreme după ce oamenii au încetat să se mai agaţe de braconaj, oricum, legea tot încuviinţa ca pedepse la fel de aspre, extra-judiciare, să fie aplicate: vânătorii imprudenţi erau împuşcaţi dacă erau prinşi la braconat sau se trezeau prinşi în capcane care îi omorau sau îi mutilau. (see S. Smith 1821, 213–34).

Plin de revoltă, jurnalistul William Cobbett (1831, 1:122–23) s-a plâns: ‘‘Am văzut mai multe copii ale unei legi scrise de mână care anunţa că se apropie licitaţia pentru vânzarea obiectelor unei ferme… şi pe una dintre aceste hârtii, care mi-a fost înmânată, am văzut că erau trecute şi pompe de incendii şi câteva capcane pentru oameni… Fioroase într-adevăr erau vremurile în care pompele de incendiu şi capcanele umane făceau parte din articolele care se găseau într-o gospodărie!”

Tribunalele susţineau că aceste instrumente barbare erau legale potrivit legii obşteşti. În cele din urmă, în 1827, aceste instrumente au fost interzise – dar numai din cauza faptului că provocau moartea copiilor şi a celor care participau la jocurile de vânătoare , nu pentru că mutilau sau omorau braconierii.

Aşa cum a observat baronul Edward Suffield (1825), „braconierii erau aproape singurele persoane care scăpau de la a fi împuşcate în timpul tragerilor de primăvară” (cited in Munsche 1980, 72).

Alte elemente ale Legilor Jocurilor au fost elimate cu mai mare greutate. Parlamentul nu a dat dreptul ţăranilor să prindă iepurii de pe pământul lor fără să obţină permisiune de la moşier, măsura a rămas în vigoare până în 1880 (Munsche 1980, 157).

Chiar şi după ce brutalele legi ale Jocurilor au încetat să mai aibă importanţă în regatul britanic, în alte părţi ale lumii au rămas în vigoare.

Când naţiunile din Europa de vest şi-au extins dominaţia asupra periferiei, au impus şi acolo imediat experienţa lor de pe urma Legilor Jocurilor.

De exemplu, în capitala controlată de francezi a Africii Ecuatoriale, oamenilor Mandja li s-a interzis să mai vâneze (Rodney 1974, 166).  Din moment ce aceşti oameni nu creşteau aproape deloc animale pe lângă gospodăriile lor, vânătoarea le asigura o sursă vitală de hrană. Această interdicţie a fost impusă cu forţa asupra oamenilor Mandja pentru a-i obliga să muncească în schimb pe plantaţiile de bumbac ale francezilor.

Nu găsesc nici o altă explicaţie decât cea oferită de logica acumulării primitive pentru a desluşi de ce apariţia economiei politice clasice, adesea identificată cu un angajament faţă de libertatea umană, a coincis cu „ferocitatea din ce în ce mai mare” în impunerea acestor Legi ale Jocurilor (Hammond şi Hammond 1927, 164).

Percepţia burgheză asupra Legii Jocurilor

Barbarismul existentelor Legi ale Jocurilor pare să-i fi stingerit cumva pe unii burghezi (vezi Cobbett 1806–20, 32:833ff.; S. Smith 1819). Acum, că vechile Legi ale Jocurilor păreau să-şi fi atins scopul, mulţi burghezi păreau a prefera mijloace mai puţin barbare pentru a-şi atinge aceleaşi scopuri. Susţinătorii intereselor burgheziei din ce în ce mai puternice erau în special foarte vocali în a cere reformarea Legilor Jocurilor în interesul moşierilor şi al arendaşilor lor.

În general, aceste „reforme” concurau cu sentimentele exprimate de Pastorul Joseph Townsend (1786, 404), care a făcut apel la „o presiune paşnică, tăcută, şi neîntreruptă” mai degrabă decât la folosirea forţei. Aceste reforme erau de fapt propuse pentru a reduce braconajul pentru că pretenţiile nobilimii simbolizate de Legile Jocurilor i-au provocat pe foarte mulţi oameni să le reziste practicând braconajul, în ciuda riscurilor mortale pe care acesta le implica.
Cea mai obişnuită reformă propusă era de a transforma jocurile în proprietate privată, un concept burghez care a ciuntit privilegiile exaltate ale nobilimii.

John Christian Curwin, unul dintre reformatorii de frunte de la sfârşitul secolului 18, a cerut Parlamentului în 1796 să se ia după Rusia şi să stabilească taxarea jocului pentru Legile Jocurilor. O asemenea taxă era văzută ca preferabilă pentru că „rezolvă chestiunea restricţiilor necesare şi elimină puterea persoanelor care s-ar putea răni pe ele însele şi pe cei din public prin irosirea timpului în asemenea jocuri” (citat în Cobbett 1806–20, 32:836).

Propunerea sa nu era menită să reducă sau să se atingă de pedepsele pentru braconaj. De fapt, în anumite privinţe, dimpotrivă aceste pedepse au fost însăsprite.

Chiar şi înţelegătorul Sydney Smith (1819) – care şi-a dorit „să salveze vieţile… creaturilor de cea mai joasă speţă ale lui Dumnezeu” cu o vigoare egală cu cea cu care a protejat „porcii creştini… ţăranul nemuritor… raţionalul sitar, sau iepurii responsabili” (citat în Auden 1956) –  nu putea decât să conceapă că drepturile de proprietate ale moşierilor bogaţi trebuie întărite pentru a considera jocurile la fel ca altă marfă.

Transformarea jocurilor în proprietate se potrivea de asemenea şi viziunii lui Smith despre lume. De exemplu, un scriitor anonim a propus: „De când sistemul jocurilor a devenit proprietate, un liant durabil de armonie şi comunicare reciprocă între serviciile bune sunt o consecinţă necesară” (Considerations 1772, 31–32).

Frecvent, reformatorii propuneau ca standardele pentru a califica ceva ca fiind proprietate să fie reduse astfel încât clasa de mijloc să se poată bucura de dreptul de a vâna, din moment ce extrem de restrictivele Legi ale Jocurilor interzis vânatul pentru toată lumea cu excepţia a 1% din  populaţie (Broderick 1881, 386–89). Aceste reforme propuse ar fi permis moşierilor burghezi mai puţin bogaţi decât cei 1% să vâneze pe pământul lor la fel de liber aşa cum puteau şi nobilii să vâneze liber pe pământurile lor.

După câte se poate presupune, oricine care avea destui bani putea să-şi cumpere dreptul de a vâna.

Aceste Legi ale Jocurilor destinate burgheziei nu îmbunătăţeau cu nimic situaţia claselor de jos.

Deşi reformele le dădea teoretic chiar şi lucrătorilor obişnuiţi dreptul de a vâna, costul vânătorii transforma această activitatea într-o imposibilitate în ce-i priveşte şi îi excludea de fapt.

Unii s-au gândit că reformele ar putea să le aducă beneficii săracilor, din moment ce puţini dintre ei puteau găsi de lucru ca paznici de vânătoare (Munsche 1980, 113).

Într-un fel, însă, aceste noi legi propuse au fost un pas înapoi în ce-i priveşte pe săraci.

Atâta vreme cât Legile Jocurilor îşi aveau originea în drepturile tradiţionale, pretenţia nobilimii de a deţine drepturi exclusive asupra vânătorii i-a făcut pe unii să exprime anumite îndoieli în privinţa asta.

Sub legile deja existente, săracii puteau apela atât la drepturile lor tradiţionale cât şi la anumite ambiguităţi din legi (see Blackstone 1775, 2:410); pe când sub legile reformate, drepturile tradiţionale ale săracilor deveneau cu totul irelevante.

Micii fermieri puteau beneficia de dreptul de a-şi proteja recoltele, dar vânătoarea rămânea efectiv rezervată aproape exclusiv pentru cei bogaţi.

Prin contrast, moşierii mai bogaţi angajau îngrijitori pentru jocurile lor pentru a creşte jocurile pe pământul lor.

Într-adevăr, curând, privilegiile vânătorii rezervate nobilimii au devenit o sursă majoră de îmbogățire pentru aceasta. (see Ross 1973, 249).

Ironiile Legilor Jocurilor

În rarele ocazii în care Parlamentul discuta despre Legile Jocurilor la sfârșitul secolului 18, stratul conducător al societății și-a însușit o bizară apărare a acestei legislații.

Deși vânătoarea era văzută ca o necuvenită diversiune (de la muncă) pentru cei săraci, cei din Parlament au aprobat vânătoarea pentru bogați pentru că spuneau ei că încuraja producția agricolă. Dar cum ar fi putut caii care goneau pe recoltele, distrugând grâul și gardurile, să îmbunătățească producția agricolă?

Țineți minte că nobilimea era o clasă care nu muncea, își petrecea timpul relaxându-se și gustând din plăcerile orașului. Șansa de a vâna părea să fie singura ocazie în care bogații ajungeau să pună piciorul pe pământurile lor (vezi Cobbett 1806–20, 32:833ff.; Horn 1981, 172). Din câte cunosc eu, nici unul dintre nobili nu s-a simțit obligat să apere această caracterizare a relației lor cu pământul lor. Când Parlamentul a discutat din nou despre Legile Jocurilor  în 1830, nici un reprezentant proeminent al economiei politice nu a cerut abolirea lor. În schimb, Robert Peel, care și-a făcut averea din angajarea celor care își cedau pământurile, a avertizat Parlamentul să nu ia decizii pripite:

Suntem în stare să fim prea viscerali în așteptările pe care ni le facem despre avantajele care ar trebui să apară în urma unei singure schimbări. Se temea că nu am acordat atenția cuvenită atașamentului față de afacere și plăcere, care făceau ca jocurile să fie atractive pentru oamenii obișnuiți.” (citat în Hansard’s 1830, 597–98). Un jurnalist cunoscut a susținut același lucru în 1826, când a comentat că nobilimea, ”cea mai folositoare și valoroasă clasă” avea dreptul ”ca plăcerea şi relaxarea după îndeplinirea obligaţiilor publice să fie reglementate corect în ce-o priveşte.” Şi mai mult, vizitele periodice la ţară se presupunea că ar fi contribuit la “civilizarea şi păstrarea virtuţilor ţăranului englez,” ceea ce a salvat regatul britanic de ororile Revoluţiei Franceze (citat în Shaw 1966, 156).

O altă presupusă contribuţie a nobilimii faţă de societate era serviciul militar. Potrivit multor oameni, vânătoarea era un mijloc important prin care nobilimea îşi exersa îndemânarea marţială (vezi Steuart 1767, 1:85). Aşa cum Karl Kautsky (1899, 25) a observat: “Cu cât războiul devenea o chestiune rezervată tot mai mult aristocraţiei, cu atât mai mult vânătoarea devenea un sport rezervat nobililor”.

Mulţi din clasa conducătoare nu doreau ca o parte mai mare a societăţii să deţină cunoştinţe militare. Cei care se făceau politicile par să fi accceptat în marea lor parte valabilitatea calificărilor militare ale nobilimii în jurul anului 1756, după ce regatul britanic a suferit mai multe înfrângeri în timpul Războiului de 7 ani. În acea vreme, clasele mijlocii încercau să revigoreze miliţiile populare pentru a creşte virtuţile civice ale comunităţilor (Munsche 1980, 112).

Prin urmare, societatea burgheză l-a lăsat pe războinicul feudal, aşa cum făcuse şi cu meşteşugarul medieval, să se piardă în ceaţa trecutului. Bătăliile viitoare urmau să fie decise de nave şi de alte mijloace fixe ale capitalului de război, împreună cu mobilizarea unui segment mai mare al populaţiei.

Căpitanii burghezi de pe câmpul de bătălie îşi vor conduce operaţiunile într-un mod similar celui în care căpitanii burghezi ai industriei îşi conduceau operaţiunile în fabricile lor (vezi Smith 1976, V.i.a, 689–708; Marx 1974, 109; şi Marx către Engels, 25 September 1857, în Marx şi Engels 1975, 91–92).

În cadrul acestei concepţii privind războiul, fermierii care erau calificaţi şi ştiau să folosească puşti erau nepreţuiţi. În acest context, unii i-au întrebat pe nobili dacă îşi iubeau ţara la fel de mult cât îşi iubeau şi moşiile. (Western 1965, 119).  Chiar şi Sir James Steuart, alături de marele său rival Adam Smith, s-au alăturat Clubului Poker, care s-a format pentru a sprijini miliţia scoţiană, în ciuda faptului că Steuart de regulă le ţinea partea şi îi apăra pe războinicii feudali (vezi Bell 1960; Rendall 1978; Mossner şi Ross 1977, 22n).

Smith, care de obicei nu vedea decât lenevia şi letargia lucrătorilor agricoli, a luat o poziţie diferită în discutarea nevoii de a le acorda timp de antrenament pentru a face parte dintr-o miliţie. În acest moment, el a fost obligat să recunoască faptul că progresul şi productivitatea agriculturii se datora lucrătorilor agricoli:

Acele îmbunătăţiri ale gospodăriilor… care se datorează progresului meşteşugarilor, îi lasă gospodarului la fel de puțin timp liber ca și meșteșugarului.” (Smith 1976, V.i.a.15, 697).

Această preocupare cu declinul spiritului de luptă, mai degrabă decât vreo simpatie față de cei care munceau, l-a făcut pe Smith să strecoare faimoasa sa denunţare a efectelor dezumanizante ale muncii (nota traducătorului: citatul din Smith e mai larg aici decât cel prezentat de Perelman):

În cadrul dezvoltării diviziunii muncii, ocupaţiile celei mai mari părţi a oamenilor care trăiesc din munca lor – adică ale majorităţii oamenilor – ajung să fie limitate la câteva operaţiuni – cel mai adesea, la una sau două. Dar gradul de cunoaştere specific acestei majorităţi a oamenilor este format în mod necesar de ocupaţiile lor obişnuite. Omul care şi-a petrecut întreaga viaţă îndeplinind câteva operaţiuni simple, ale căror efecte sunt, şi ele, probabil aceleaşi mereu sau aproape aceleaşi, nu are ocazia să-şi exerseze capacitatea de cunoaştere sau să-şi exerseze inventivitatea pentru găsirea unor soluţii practice de îndepărtare a dificultăţilor, dacă aceste dificultăţi nu apar niciodată. El îşi va pierde, în mod natural, obiceiul exersării lor şi, în general, va deveni pe cât de prost şi de ignorant e posibil să devină creatura umană. Amorţeala minţii sale îl va face nu doar să devină incapabil de a se bucura de o conversaţie raţională sau de a lua parte la ea, ci şi de a concepe ceva generos, nobil; de a avea sentimente tandre şi, în consecinţă, de a-şi forma orice judecată justă privind multe dintre îndatoririle obişnuite ale vieţii sale particulare. El este cu totul incapabil să judece cu privire la marile şi extinsele interese ale ţării sale şi, exceptând cazul în care cineva nu-şi va da osteneala să facă ceva, astfel încât lucrurile să stea altfel, el va fi la fel de incapabil să-şi apere ţara în război. Uniformitatea vieţii sale civile îi va corupe în mod natural curajul minţii şi-1 va face să privească cu aversiune viaţa neregulată, nesigură şi aventuroasă a soldatului… Îndemânarea cu care-şi îndeplineşte meseria pare, astfel, să fi fost obţinută cu preţul virtuţilor sale intelectuale, sociale şi marţiale. Dar, în orice societate progresistă şi civilizată, aceasta este starea în care trebuie că vor cădea muncitorii săraci, adică cea mai mare parte a oamenilor, dacă guvernul nu-şi dă osteneala de a împiedica acest lucru.” (ibid.,V.i.f.50, 781–12)

Îngrijorarea lui Smith ilustrează un punct de vedere mai larg decât cel care privea doar Legile Jocurilor: deşi această nouă diviziune militară i-a mişcat din loc pe unii economişti politici şi i-a făcut să admită condițiile lucrătorilor săraci de la ţară, nici unul dintre ei nu a făcut legătura între aceste condiţii şi Legile Jocurilor.

Legile Jocurilor şi viziunea burgheză asupra Naturii

Percepţia asupra florei şi faunei ne oferă lentile folositoare cu ajutorul cărora putem vedea cum concepea burghezia organizarea societăţii. De exemplu, în timp ce elita britanică a găsit că era nepotrivit să li se permită celor din clasele de jos să vâneze, măcelurile organizate de vânători bine hrăniţi erau considerate foarte potrivite şi cuvenite. Cu siguranţă, Societatea Regală pentru Prevenirea Cruzimii faţă de Animale nu s-a arătat niciodată îngrijorată faţă de sutele de vulpi vânate în Anglia Victoriană. Era foarte preocupată însă de sporturile pe care le practicau cei din clasele sărace: lute între bivoli, urşi, şi bursuci; luptele între căţei; şi tratamentul prost aplicat animalelor care erau folosite la muncă în oraşe, mai ales în ce-i priveşte pe cai (Gould 1988).

Odată cu evoluţia capitalismului, rolul jocului vânătorii s-a schimbat. Au apărut şi metode moderne de vânătoare. În cuvintele lui Sir William Beach Thomas (1936, 9–10):

“Da: Vânătoarea de vulpi are o îndelungată istorie în Anglia. A înflorit în secolul 14; şi probabil nu a existat nici o ruptură în această continuitate. Cu toate acestea e destul de adevărat în punctele esenţiale să susţinem că vânătoarea, aşa cum o ştim, a început în secolul 18 şi aparţine Angliei moderne, o ţară a gardurilor vii şi dumbravelor şi pădurilor de mici dimensiuni.”

Legile Îngrădirii Pământului au încurajat, distrugând alte sporturi, în special vânătoarea de căprioare. Legile Jocurilor s-au adaptat la ea schimbând în acelaşi timp şi modul de consum. Noile relații sociale de la țară au dus la schimbări și în definirea ospitalității. Un scriitor în ediția din 1761 a ”Registrului Annual a explicat că aristocrația ”nu mai putea afişa ospitalitatea învechită, să lase cirezile să pască peste tot, în timp ce nobilii ţineau ospeţe în care ofereau oaspeţilor mâncare şi băutură.(citat în Munsche 1980, 133–34).

Potrivit aceleiași surse, “distracția elegantă” cu „mâncare franţuzească şi în companie bună” a devenit noul stil. Într-adevăr, bucătăria era mereu limitată la mâncăruri franţuzeşti. Un scriitor din 1815 a susţinut că jocurile erau “un ingredient esenţial pentru fiecare distracţie care are cea mai mică pretenţie de a fi considerată elegantă” (citat în Munsche 1980, 22).

În acelaşi timp cu controlul din ce în ce mai mare al capitalismului asupra muncii, a apărut o nouă concepţie despre natură. Societatea rafinată nu mai era atrasă de admirarea peisajelor naturale. Natura trebuia tratată într-un asemenea mod încât să o facă să pară naturală. Adam Smith se spune că a avut o influenţă crucială în această privinţă. Una dintre prelegerile sale “Lectures on Rhetoric and Belles Lettres” a părut să fi declanşat indirect nebunia pentru rezervaţii pentru căprioare, care erau folosite la jocurile de vânătoare (Olwig and Olwig 1979, 19; Whitney 1924; Smith 1762–63, Lecture, 21 January 1763).

Mai târziu, Smith (1790b, 183; vezi şi Comito 1971) a salutat creşterea preferinţelor pentru un habitat care să pară cât mai apropiat de natură:

Acum câţiva ani era la modă ornamentarea unei grădini cu tisă şi arbuşti, tăiaţi pentru a forma piramide artificiale, şi coloane şi vase, şi obeliscuri. Acum e la modă să consideri asemenea îndeletniciri ca fiind ridicole şi nenaturale. Figura unei piramide sau a unui obelisc, însă, nu e cu nimic mai nenaturală faţă de arbuşti, la fel ca o bucată de porfir nu e nenaturală faţă de marmură.

Într-adevăr, concepţia lui Smith despre peisajele “naturale” era foarte pe plac gusturilor burgheziei. Să ne amintim modul în care Peel şi-a imaginat “afacerea şi amuzamentul” pe care şi-a bazat apărarea Legii Jocurilor.

John Ruskin (1866, 61) descrie această viziune burgheză mai detaliat: “Idealul vostru în privinţa vieţii umane este, cred eu, acela că aceasta ar trebui să fie dusă într-un mod plăcut şi într-o lume ondulată, sub care se ascunde fierul şi cărbunele peste tot. Pe fiecare dâmb plăcut al acestei lumi trebuie să se afle o casă frumoasă, cu două aripi; şi grajduri şi trăsuri; un parc de dimensiuni moderate; o grădină mare; şi plimbări plăcute cu trăsura printre arbuşti. În această conac trebuie să trăiască monahii favoriţi ai divinității: gentleman-ul englez şi soția sa, plină de grație, și familia sa frumoasă; mereu gata să aibă bijuterii pe care să le ofere soției, și rochii de bal frumoase pentru fetele sale, și vânători pentru băieții  lui, și vânători în munți pentru el însuși. În josul dâmbului, trebuie să fie o fabrică; care să nu se întindă pe mai mult de o milă, cu motor cu aburi şi, la fiecare capăt, şi la mijloc cuptoare înalte de trei picioare. În această fabrică trebuie să fie mereu oameni care muncesc, între 800 şi 1000, care nu beau niciodată, nu fac grevă niciodată, se duc în fiecare duminică la Biserică, şi mereu vorbesc cuviincios. Nu toţi cei din burghezie au putut să-şi realizeze acest vis, dar destui au făcut-o astfel încât să transforme înfăţişarea naţiunii.

Thomas Jefferson (1950–, 681–83) a observat efectul rezervării pentru vânătoare a întinderilor enorme de pământ în Franţa. Spre meritul lui, a recunoscut importanţa economică a rezervării acestui pământ numai pentru vânătoare, într-o scrisoare pe care i-a trimis-o pe 28 octombrie 1785 lui James Madison (nu viitorul preşedinte) din Fontainebleau, o regiune în care regele mergea la vânătoare în fiecare toamnă:

În Europa, pământurile sunt ori cultivate ori închise şi ţinute departe de cultivatori. Industria manufacturieră trebuie astfel să fie limitată necesităţii, nu alegerii.” (Jefferson 1787, 42).

Niciunde însă lucrurile nu au mers atât de departe ca în Anglia. Potrivit lui Engels (1894, 213; vezi şi Marx 1977, 892–95), pentru fiecare hectar de teren obştesc destinat cultivării în urma îngrădirilor, trei hectare de pământ scoţian au fost transformate în rezervaţii de vânătoare pentru căprioare. Marx (1977, 892) a observat: “Toată lumea ştie că nu sunt păduri adevărate în Anglia. Căprioarele din rezervaţii sunt crescute ca animale domestice, sunt la fel de grase ca şi consilierii din Londra. Scoţia e astfel ultimul refugiu al “nobilei pasiuni.

Discuţia lui Marx despre rezervaţiile de căprioare merită atenţie într-o anumită privinţă. E singura referire în partea a 8-a a “Capitalului” care discută economia gospodăriilor din Anglia după ce economia politică clasică și-a impus regulile (ibid., 892–93).

Transformarea pădurilor în rezervații de căprioare, bine păzite, a reprezentat etapa finală a dispariţiei vechilor drepturi feudale asupra țărănimii. Astfel, această discuție e conformă cu interpretarea limitată a acumulării primitive ca fiind un fenomen pre-capitalist. Prin contrast, înlocuirea oilor cu căprioarele, analizată de Marx tot în partea a 8-a, reprezintă impunerea unei restricţii asupra producerii hranei şi îmbrăcămintei, care e pe deplin explicabilă în termenii cererii şi ofertei. Dacă nobilii preferau să-şi folosească pământul pentru vânătoare, ei nu atacau în mod direct oamenii. Dacă lâna sau carnea de oaie au devenit mult mai scumpe ca urmare a acestui fapt, nu putem trage la răspundere nici un individ anume. Și totuși, efectul nu e mai puțin grav pentru oamenii care au avut de suferit.

Nu intenționez să împing definirea acumulării primitive prea departe pentru a include și înlocuirea oilor cu căprioarele. Vreau doar să includ acele cazuri care au avut un impact direct asupra posibilității unei gospodării de a-și asigura singură cele necesare existenței. Exemplul rezervațiilor de căprioare sugerează într-adevăr cum o asemenea acumulare primitivă, într-un sens mai larg, poate avea loc fără aplicarea arbitrară a forței.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s