Bolşevicii şi controlul muncitorilor: Statul şi Contra-Revoluţia

O parte din participanţii la primul Congres al Comitetelor din Fabrici şi Ateliere din întreaga Rusie, care a avut loc la Petrograd.

În această lucrare remarcabilă, Maurice Brinton scoate la lumină lupta care a avut loc pentru obţinerea controlului asupra fabricilor şi altor locuri de muncă între muncitori și noul stat după Revoluţia Rusă.

Scoţând la lumină această luptă, lucrarea de faţă nu doar demolează mitul leninist romantic al „istoriei” relației dintre clasa muncitoare și partidul bolşevic între anii 1917–1921, dar oferă și cronologia esenţială pentru înțelegerea motivului pentru care Revoluția Rusă a eșuat, și a modului în care a eșuat. Din această înțelegere reies posibilitățile alternative ale organizării revoluționare, și la 26 de ani după ce această lucrare a fost scrisă, ea este probabil încă cea mai mare contribuție în acest sens. Numai din acest motiv, acest text merită să fie cunoscut de cât mai multă lume și vă încurajăm să-l citiți și să-l răspândiți cum puteți.

Această lucrare a fost scanată și transpusă în format HTML de un număr de anarhiști pentru a marca a 79-a aniversare a Revoluției din Rusia, în 1996. Autorul ei nu a fost un anarhist, dar a făcut parte din grupurile surori, ”Solidaritatea” și ”Socialism sau Barbarism” (din Franța), care sunt marxist libertare. Textul a fost scanat după o ediție publicată în 1975 de editura Black & Red (din Detroit). Din câte știm, ”Solidaritatea” nu mai există, iar adresa oferită în textul original prin care puteau fi contactați este Solidarity (North London) 123 Lathom Road, London, E.6

Decembrie, 1905. Viaţa continuă printre baricade.

Revoluția Rusă, în întregul ei începând din 1905 până în 1917, continuă să fie una dintre cele mai cruciale perioade ale istoriei în ce privește lupta pentru libertate, dusă de clasa muncitoare împotriva clasei capitaliste. Acum, că Leninismul în sfârșit se stinge, depinde de anarhiști și de alți comuniști libertari să recupereze lecțiile pozitive și negative ale acestei mari revoluții și să înlăture distorsiunile aduse memorării acestor evenimente atât de către dreapta, cât și de stânga. Această carte este o contribuție vitală la relatarea istoriei reale a revoluției.

Introducerea scrisă de Solidaritatea, apărută în ediția publicată în 1975

Această lucrare are două scopuri. Încearcă aducă unele fapte necunoscute în discuția care are loc despre ”controlul (din partea) muncitorilor”. Și încearcă să facă o altfel de analiză asupra evoluţiei Revoluției Ruse. Aceste două scopuri, așa cum vom vedea, sunt dependente unul de celălalt. Acum se vorbește din nou despre ”Controlul Muncitorilor”. Naționalismul (fie că e de tip vestic sau de tip estic) și conducerea asigurată de ”Partid asupra clasei muncitoare” (fie că e de tip estic sau de tip vestic) au eșuat în mod categoric.

Golos Truda (Vocea Muncii) ziarul anarho-sindicaliştilor ruşi.

Nu au îndeplinit speranţele şi aşteptările oamenilor obişnuiţi – şi nici nu le-au dat un cuvânt de spus pentru a-şi determina condiţiile în care trăiesc. Acest lucru a creat un nou interes în privinţa „controlului muncitorilor” şi în privinţa ideilor care, într-un context diferit, erau chestiuni la ordinea zilei la începutul secolului (trecut).

Astăzi oameni atât de diferiţi ca Tinerii Liberali şi Stânga Muncitoare, oficiali obosiţi ai sindicatelor şi „Troţkişti” de-un fel sau altul – ca să nu mai vorbim de anarho-sindicalişti şi de „marxiştii libertari” – toţi vorbesc despre „controlul muncitorilor”. Acest fapt arată două lucruri. Ori aceşti oameni au acelaşi obiectiv – ceea ce pare puţin probabil –, ori cuvintele servesc la a ascunde la fel de mult pe cât dezvăluie. Sperăm să înlăturăm o parte din confuzie, rememorând cum, într-un punct critic al istoriei, avocaţii diferitelor concepte ale „controlului muncitorilor” s-au confruntat unii cu alţii, arâtând cine a învins, de ce a învins, și care au fost consecințele.

Această întoarcere la rădăcinile istorice ale controversei nu e motivată de o adicție la arhivism sau de vreun subiectivism pentru esoteric. Mișcarea revoluționară din Marea Britanie – spre deosebire de cea din câteva țări europene – nu s-a obosit niciodată prea mult cu teoria, a preferat să fie mai empirică, și să abordeze lucrurile văzând și făcând. Uneori așa a putut evita să fie atrasă în mlaștina speculațiilor metafizice, dar, pe ansamblu, costurile – atât în privința clarității cât și consistenței ei – au fost foarte mari. Fără o înțelegere clară a obiectivelor și a altor forțe determinante (inclusiv forțe ideologice) – pe scurt, fără un simț al istoriei – lupta revoluționară tinde să devină ”o mișcare lipsită de direcție”. Fără perspective clare, revoluționarii riscă să pice în capcane – sau să fie momiți pe alei fără ieșire – care, cu puțină cunoaștere a propriului lor trecut, ar putea fi foarte ușor evitate.

184

„CIVILIZAŢIE”. Satira ilustrată a fost publicată de „Golos Truda”.

Confuzia în privința controlului muncitorilor (cel puțin în Marea Britanie) este cauzată parțial de sensul acestui termen: control. În mișcarea britanică (și într-o măsură mai mică în limba engleză) o disctincție clară între ”control” și ”management” se face foarte rar,  iar aceste două funcții se suprapun uneori, dar sunt în mod clar foarte distincte. În literatura politică franceză, spaniolă sau rusă, cei doi termeni (”controle” și ”gestion”, ”control” și ”gerencia”, ”kontrolia” și ”upravleniye”) se referă respectiv la dominația parțială sau totală a producătorilor asupra procesului de producție.

O clipă dacă reflectăm asupra acestei chestiuni vom înțelege de ce trebuie făcută această distincție. Ne vin în minte două situații posibile. Într-una, clasa muncitoare (colectivul producătorilor) ia toate deciziile fundamentale. Face asta direct, prin organisme pe care și le-a creat singură, cu care se identifică complet sau pe care simte că le poate domina total (Comitete ale Fabricilor, Consilii ale Muncitorilor etc). Aceste organisme, compuse din delegaţi aleşi şi revocabili se împart în federaţii regionale şi naţionale. Acestea decid (permiţând maxima autonomie posibilă unităţilor locale) ce să producă, cum să producă, la ce cost să producă, pe cheltuiala cui să producă etc. O altă situaţie posibilă e aceea în care aceste decizii fundamentale sunt luate „în altă parte”, „în afară”, adică de către Stat, de către Partid sau de către alt organism care nu are rădăcini adânci sau directe în procesul de producţie.

„Separarea producătorilor de mijloacele de producţie” (baza societăţii de clasă) e menţinută în acest caz. Efectele opresive ale acestui tip de aranjament se vor face simţite curând. Acest lucru se întâmplă indiferent de intenţiile revoluţionare bune ale agenţiei respective, şi indiferent de ce prevederi ar putea (sau nu) să facă parte din deciziile asupra unei politici care sunt trimise din când în când pentru a fi ratificate sau pentru a fi modificate. Există cuvinte pentru a descrie aceste două situaţii diferite. A administra înseamnă a iniţia tu însuţi deciziile, ca persoană suverană sau colectiv, în deplină cunoştinţă a tuturor faptelor relevante. A controla înseamnă a supraveghea, a inspecta, a verifica deciziile iniţiate de alţii. „Control” implică o suveranitate limitată sau, în cel mai bun caz, o stare de dualitate a puterii, în cadrul căreia unii oameni determină obiectivele, iar alţii supraveghează ca mijloacele potrivite pentru a atinge aceste obiective să fie folosite.

233434

17 decembrie 1917. Demonstraţie paşnică în Petrograd.

Istoric, controversele în privinţa controlului muncitorilor tind să izbucnească mai ales în condițiile unei puteri economice duale. Ca orice formă de putere duală, puterea economică duală e în mod esențial instabilă. Va evolua într-o consolidare a puterii birocratice (condiții în care clasa muncitoare va exercita control din ce în ce mai puțin). Sau va evolua într-un management al muncitorilor, condiții în care clasa muncitoare va prelua toate funcțiile manageriale. Din 1961, când „Solidaritatea” a început să pledeze pentru ca managementul producţiei să fie asigurat de „muncitori”, alţii au început să ceară „controlul” direct al „muncitorilor”, „controlul” total al „muncitorilor” etc – tot atâtea recunoaşteri tacite ale inadecvenţei (sau cel puţin a ambiguităţii) formulărilor anterioare.

Ar fi o copilărie să vedem în această chestiune o problemă de purism lingvistic, un joc de cuvinte terminologic sau doctrinal. Trebuie să plătim o răscumpărare atât trecutului, cât şi prezentului. Nu am apărut pe scena politică de nicăieri. Facem parte din tradiţia libertară revoluţionară, pentru care aceste concepte au o semnificaţie profundă. Şi nu trăim într-un vid politic. Trăim într-un context istoric specific în care o luptă constantă are loc. În această luptă, interesele conflictuale ale diferitelor clase sociale (burghezia, birocraţia şi proletariatul) sunt exprimate sub forma diferitelor tipuri de cereri, formulate mai clar sau mai puţin clar. Idei diferite despre control şi management apar frecvent în aceste controverse. Spre deosebire de Humpty Dumpty, noi nu putem face ca cuvintele să însemne exact ce alegem noi să însemne.

Mişcarea revoluţionară în sine e cu atât mai mult una dintre forţele de pe această arenă socială. Fie că ne place sau nu – şi fie că apreciem asta sau nu – cea mai mare parte a mişcării revoluţionare e impregnată cu ethos, tradiţii şi concepte organizaţionale ale bolşevismului. Şi în istoria Revoluţiei Ruse – mai ales între anii 1917 şi 1921 – chestiunea controlului „muncitorilor” versus managementului „muncitorilor” a apărut ameninţor. ”Din 1917 în 1921 chestiunea administrării industriale a fost indicatorul cel mai sensibil al ciocnirii principiilor despre modelarea noii ordini sociale… A fost o sursă, continuă şi provocatoare, a conflictului actual dintre facțiunile comuniste.” (1) Și, ar trebui insistat, dintre bolșevici și alte tendințe ale mișcării revoluționare. Mii de revoluționari au fos uciși și sute de mii au fost trimiși în Gulag, în urma acestui conflict.

Cei mai mulți dintre cei care intră acum în mișcarea revoluționară nu sunt familiarizați cu aceste controverse. Din această stare de lucruri nu trebuie însă oricum să se facă o virtute. Clarificarea e esențială, dar aici apar câteva probleme noi. Metodologia e sărăcăcioasă, a-istoricismul (uneori chiar și anti-intelectualismul) printre atât de mulți revoluționari, care au câteva cunoștințe despre ce anume s-a întâmplat, e primul obstacol tragic. Și e una dintre ironiile situației prezente că acei alții (reziduurile apostolice ale Bolşevismului), care sunt cei mai gălăgioşi când cer „nevoia de teorie” şi „nevoia de a studia istoria”, se dovedesc a fi tocmai cei care au cel mai mult de ascuns (dacă propriile lor antecedente istorice ar fi cu adevărat scoase la iveală) şi care ar avea cel mai mult de pierdut (dacă o alternativă coerentă ar apărea pentru a le contesta credinţele lor mumificate).

O parte dintre confuzia despre „controlul muncitorilor” nu apare nici din cauza terminologiei, nici din cauza necunoaşterii conflictelor din trecut. E deliberată. Astăzi, de exemplu, se găsesc Leninişti sau Troţkişti rigizi, de modă veche (în Liga Socialistă a Muncii, Grupul Marxist Internaţional sau în ”conducerea” Socialismului Internațional, de exemplu), care pledează pentru ”controlul muncitorilor” fără să clipească. Căutând să capitalizeze confuzia care acum devastează mișcarea muncitorească, acești oameni vorbesc despre ”controlul muncitorilor” ca și cum: a) ar vrea să spună prin aceste cuvinte ceea ce ar putea înțelege cei nesofisticați politic (adică, muncitorii înșiși înţeleg că ei ar trebui să decidă chestiunile fundamentale legate de producție) și b) ca și cum ei – și doctrina leninistă la care aderă – au sprijinit dintotdeauna cerințe de acest fel, sau ca și cum Leninismul a văzut vreodată în controlul muncitorilor fundația universal valabilă pentru o nouă ordine socială, mai degrabă decât doar un slogan pe care bolşevicii l-au folosit în scopuri de propagandă și de manipulare în anumite contexte istorice. (2)

Această chestiune a auto-managementului, a auto-administrării nu e ceva care ţine de esoteric. Discutarea ei – în cei mai clari și lipsiți de echivoc termeni cu putinţă – nu e sectariană.

Auto-administrarea e exact motivul revoluţiei din timpurile noastre. Aceasta, în sine, e justificarea acestei lucrări. Studierea acestei perioade (Rusia, 1917-1921) are, în orice caz, implicaţii mult mai profunde. Ar putea oferi baza unei noi analize a evoluţiei Revoluţiei Ruse, o sarcină la care ne vom referi pe scurt în ceea ce urmează.

Revoluţia Rusă

october_24

Revoluţia Rusă, 24 octombrie, 1917.

A propune un nou mod de a vedea ce s-a întâmplat în Rusia în 1917 (şi după aceea) e sinonim cu o invitaţie la a te face neînţeles. Mai mult, dacă întrebările puse şi metodologia sugerată se întâmplă să fie diferite de cele aflate în circulaţie, e garantat că propunerea va fi neînţeleasă. Aşa cum am arătat deja, reprezentarea deformată e un mod de viaţă pentru stânga tradiţională, pentru care nu există nimic mai dureros decât o idee nouă.

În ultimii 50 de ani, toate organizaţiile de stânga care există au elaborat o întreagă mitologie (şi chiar şi o anti-mitologie) în ce priveşte Revoluţia Rusă. Fetişurile parlamentare ale Social-Democraţiei văd „eşecul bolşevismului” în „practicile sale anti-democratice”. Păcatul originar, pentru ei, a fost dizolvarea Adunării Constituante.

Mişcările comuniste auto-stilizate (Staliniştii, Troţkiştii, Maoiştii etc) vorbesc cu mândrie filială despre „glorioasa, socialista revoluţie din Octombrie”. Aceştia încearcă să vehiculeze şi să popularizeze relizările ei originale, deşi aprecierile lor asupra a ce s-a întâmplat, de ce s-a întâmplat și cui i s-a întâmplat diferă.

Pentru mulți anarhiști faptul că Statul sau ”puterea politică” nu au fost imediat ”abolite” e dovada cea mai solidă că nu s-a schimbat nimic fundamental cu adevărat.(3)  SPGB ajunge în mare la aceeași concluzie, deși atribuie motivele faptului că sistemul de muncă salariată nu a fost abolit, majoritatea populației ruse nu a avut ocazia să audă punctul de vedere al SPGB (așa cum a fost exprimat de purtătorii lor de cuvânt care au primit aprobarea Comitetului lor Executiv) și de aceea nu au putut să obțină o majoritate parlamentară în existentele instituții rusești. Din toate părțile, oamenii încearcă să folosească Revoluția Rusă cu scopul de a o întoarce în favoarea propriei lor propagande – dar nu aleg din ea decât ceea ce se potrivește cu analiza lor istorică, și ce servește cererilor lor particulare din prezent. Orice altă noutate care apare, orice altceva care pare să le contrazică teoriile stabilite deja sau să le demoleze categoriile stabilite deja, a fost sistematic ”uitat”, minimalizat, distorsionat și negat.

Orice încercare de a reevalua experiența crucială a anilor 1917-1921 e clar că va fi primită cu opoziție dintr-o parte sau alta. Primii care vor reacționa vor fi ”politrucii”, ”apparatchiks”, care, ani la rând, au protejat organizațiile ”revoluționare” (şi ideologia „revoluţionară”) de ameninţarea dublă a subversiunii şi reîmprospătării ei. Opoziţia va apărea oricum şi în minţile multor militanţi oneşti, care caută calea spre o adevărată politică revoluţionară. Aici nu e vorba despre o rezistenţă psihologică simplă, ci despre un fenomen mai profund care nu poate fi explicat prin a face trimitere la rolul reacţiei şi la influenţa diferitelor „conduceri”.

304

Comandantul, încântat de noul recrut. „În sfârşit soldatul perfect: îmi va executa ordinele fără să comenteze şi fără să gândească.”

Dacă militantul obişnuit are o dificultate în a înţelege întreaga semnificaţie a unor probleme care au apărut în primele faze ale Revoluţiei Ruse, aceasta se întâmplă pentru că aceste probleme sunt printre cele mai importante şi cele mai dificile (totuşi, nu cele mai importante şi dificile) cu care s-a confruntat vreodată clasa muncitoare. Clasa muncitoare a făcut o revoluţie care a mers dincolo de o simplă schimbare politică a personalului de la vârful societăţii. A fost capabilă să exproprieze mijloacele de producţie de la foştii proprietari (astfel schimbând profund existentele relaţii de proprietate). Dar, în ce măsură a putut merge mai departe de atât? În ce măsură a fost capabilă – sau pregătită – să revoluţioneze relaţiile de producţie? Şi-a dorit să distrugă structurile de autoritate care sunt întruchiparea acestor relaţii de producţie şi care se propagă în toate societăţile de clasă? În ce măsură a fost pregătită să administreze producţia (şi astfel întreaga societate), sau în ce măsură a avut tendinţa să delege această sarcină altcuiva? Şi în ce măsură a triumfat ideologia dominantă, care a obligat clasa muncitoare să-i înlocuiască pe foştii ei duşmani cu un Partid care pretindea că vorbeşte în numele ei?

A răspunde la aceste întrebări e o sarcină enormă, presărată cu numeroase capcane.

Unul dintre pericolele cu care se confruntă oricine care încearsă să analizeze fără pasiuni „perioada eroică a Revoluţiei Ruse” este pericolul „identificării retrospective” cu această tendinţă sau cu cealaltă sau cu un individ care a activat pe scena politică (Osinsky, Kollontai, Maximov, Makhno sau Miasnikov, de exemplu).

Nu are sens. Duce rapid la o stare a minţii care îi face pe revoluţionari ca, în loc să caute să înţeleagă întregul curs al evenimentelor (ceea ce e o preocupare relevantă), să ajungă să se întrebe „ce ar fi trebuit făcut în acel moment?”, „a fost acţiunea asta sau celaltă prematură?”, „cine a avut dreptate: Congresul ăsta sau celălalt?” etc. Sperăm că am evitat să picăm în această cursă. Când, de exemplu, vom analiza lupta Opoziţiei Muncitorilor împotriva conducerii de Partid (din 1920 şi 1921) nu o vom face pentru a lua partea cuiva sau a altcuiva. O vom face pentru a arăta ce şi pe cine au reprezentat cu adevărat forţele implicate în acel conflict. Care, de exemplu, au fost motivele (şi limitele ideologice sau de altă natură) ale celor care s-au opus curentului de birocratizare a fiecărui aspect al vieții sociale?

Un alt pericol (sau o altă formă a aceluiași pericol) îi amenință pe cei care se aventurează pe acest teritoriu pentru prima dată, şi care sunt încă zăpăciţi din cauza mitologiei oficiale. E pericolul de a deveni prizonierul fiecărui aspect al legendei pe care cineva încearcă să o distrugă. Cei care, de exemplu, încearcă să-l distrugă pe Stalin (sau pe Trotsky, sau pe Lenin) ar putea să-și atingă obiectivul cu succes. Dar vor ”reuși” cu prețul de a nu vedea, simți sau reține trăsăturile fundamentale ale acelei perioade: acțiunile autonome ale clasei muncitoare care încerca să schimbe total condițiile propriei sale existențe. Sperăm să evităm şi această capcană. Dacă am citat pe larg declarațiile unor indivizi proeminenți, nu am făcut-o pentru a le rezuma punctele de vedere ideologice care, la un moment dat în istorie, au ghidat acţiunile şi gândurile acestor oameni. Pe parcursul acestei istorisiri, am simţit mai ales că singurul mod serios în care putem analiza ce Bolşevicii au făcut sau au spus e de a explica impactul social pe care l-au avut declaraţiile şi acţiunile lor.

dgsdg

În faţa Palatului Taurid, 14 martie 1917. „Trăiască Revoluţia” strigau muncitorii, a căror atitudine devenea din ce în ce mai dură şi ameninţătore.

Acum trebuie să explicăm care au fost premisele noastre metodologice. Susţinem că „relaţiile de producţie” – relaţiile în care indivizi sau grupuri interacţionează pentru producerea bunăstării – sunt fundaţia esenţială a oricărei societăţi. Un anumit model al relaţiilor de producţie e numitorul comun al tuturor societăţilor de clasă. Acest model e acela în care un producător nu domină mijloacele de producţie, ci, dimpotrivă, e atât „rupt de ele”, cât şi de produsul muncii sale. În toate societăţile de clasă, producătorul e în poziţia de a se subordona celor care conduc procesul de producţie. Administrarea (managementul) producţiei de către muncitori – ceea ce implică dominaţia totală a producătorului asupra procesului de producţie – nu e o chestiune marginală. Este chintesenţa politicii noastre. Nu e doar un mijloc prin care relaţiile autoritare de producţie (dai ordine, primeşti ordine) pot să dispară, şi o societate liberă, comunistă sau anarhistă, să apară. Noi susţinem şi că mijloacele de producţie pot să treacă în alte mâini (de exemplu să treacă din mâinile unor privaţi în cele ale birocraţiei, sau ale colectivului care le deţine) fără ca acest lucru să revoluţioneze relaţiile de producţie. În aceste condiţii – şi oricare ar fi statutul formal al proprietăţii – societatea e tot o societate de clasă pentru că producţia e tot condusă de o agenţie sau de oricine altcineva, dar nu de producătorii înşişi. Relaţiile de proprietate, cu alte cuvinte, nu reflectă în mod necesar relaţiile de producţie. Pot servi la a le masca, la a le ascunde – şi, de fapt, aşa s-a întâmplat adesea. (4)

Această parte a analizei e destul de larg acceptată. Ce nu s-a încercat să se facă până acum e situarea istoriei Revoluţiei Ruse în acest cadru conceptual general. Aici, această lucrare poate doar indica liniile generale ale unei asemenea abordări. (5)

Văzută în această lumină, Revoluţia Rusă reprezintă o încercare nereuşită din partea clasei muncitoare din Rusia de a dărâma relaţiile de producţie care se dovediseră din ce în ce mai opresive. Rebeliunea masivă din 1917 s-a dovedit destul de puternică pentru a zdrobi supremaţia politică a burgheziei (năruind baza economică pe care fusese fondată: proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie).

Kronstadt demonstration 1917

Demonstraţie în masă, Kronstadt 1917.

A modificat sistemul existent al relaţiilor de proprietate. Dar nu s-a dovedit destul de puternică (în ciuda încercărilor eroice în acest sens) să modifice şi relaţiile autoritare de producţie caracteristice tuturor societăţilor de clase. Părţi ale clasei muncitoare (cele mai active fiind cele din mişcarea Comitetelor din Fabrici) cu siguranţă au încercat să influenţeze Revoluţia în această direcţie. Dar încercarea lor a eşuat. Motivul pentru care a eşuat merită analizat – pentru a vedea cum noii stăpâni au ajuns să-i înlocuiască pe cei vechi. Care au fost forţele care s-au coalizat împotriva celor care încercau totala transformare a condiţiilor vieţii industriale? În primul rând, desigur, a fost burghezia. Burghezia avea totul de pierdut în urma unei asemenea răsturnări sociale totale. Confruntată cu auto-administrarea muncitorilor, avea de pierdut nu doar proprietatea asupra mijloacelor de producţie, ci şi poziţiile privilegiate aduse de exercitarea autorităţii decizionale. Nu e de mirare că burghezia a respirat uşurată când a văzut că liderii Revoluţiei „nu vor merge mai departe, dincolo de naţionalizare” şi că erau mai mult decât doritori să lase intacte, neschimbate relaţiile autoritare (dai ordine/primești ordine) în industrie și în alte domenii de producție.

Adevărat, mari părți ale burgheziei au luptat cu disperare să recâștige proprietățile pierdute. Războiul Civil a fost un episod lung şi sângeros.

Dar mii dintre cei care, prin tradiţie şi cultură, erau mai mult sau mai puţin ataşaţi de burghezia abia expropriată, curând au avut şansa de a reintra în „forţele din inima revoluţiei” – prin uşa din spate, sau pe alte căi – şi să-şi reia rolul de manageri ai procesului de producţie în „Statul Muncitorilor”.  Au profitat de această oportunitate fără să stea pe gânduri.

Au intrat în Partid ca cirezile – sau au ales să coopereze cu Partidul, aplaudând cu cinism fiecare declaraţie făcută de Lenin sau Trotsky pentru impunerea „disciplinei muncii” sau a „managementului asigurat de un singur om”. Mulţi aveau curând să fie numiţi în poziţii de conducere în economie.

Combinându-se cu această nouă „elită” politico-administrativă, al cărei nucleu era însuşi Partidul, cei mai „luminaţi” şi mai pricepuţi la tehnologie din „clasa expropriată” şi-au recucerit repede poziţiile de dominare a relaţiilor de producţie.

În al doilea rând, Mişcarea Comitetelor Fabricilor a avut de înfruntat ostilitatea deschisă faţă de ea venind din partea „stângii”: e vorba de menşevici.

Menşevicii au insistat în mod repetat că, întrucât revoluţia trebuie să fie una de tipul burghez-democratic, muncitorii nu trebuia să fie lăsaţi să încerce să preia ei controlul asupra producţiei. Toate asemenea încercări din partea muncitorilor au fost denunţate ca fiind „anarhiste” sau „utopice”. În anumite chestuni, menşevicii au fost un obstacol real pentru Mişcarea Comitetelor Fabricilor, dar rezistenţa faţă de ei a fost principială şi consistentă.

În al treilea rând – şi de departe cel mai dificil de înţeles – a fost atitudinea Bolşevicilor. Între martie şi octombrie, Bolşevicii au sprijinit dezvoltarea Comitetelor Fabricilor, numai pentru a se întoarce cu ranchiună şi ferocitate împotriva lor în ultimele săptămâni ale anului 1917, când au încercat să le integreze forţat într-o nouă structură sindicală, pentru a le face neputincioase. Acest proces, care e descris pe larg în această lucrare, avea să joace un rol important în prevenirea izbucnirii unei mari şi extinse confruntări a relaţiilor capitaliste de producţie.  Bolşevicii au canalizat energiile eliberate între Martie şi Octombrie într-un atac reuşit asupra puterii politice burgheze (şi împotriva relaţiilor de proprietate pe care aceasta se baza). La acest nivel, revoluţia „a reuşit”. Dar Bolşevicii „au reuşit”, de asemenea, şi să restaureze „legea şi ordinea” în industrie, legea şi ordinea care consolidaseră relaţiile autoritare de producţie, şi care, pentru o perioadă scurtă de timp, au fost în mod serios zdruncinate.

De ce a acţionat Partidul în acest mod? Pentru a răspunde la această întrebare va fi necesară o analiză mult mai detaliată a Partidului Bolşevic şi a relaţiilor sale cu clasa muncitoare din Rusia, pe care nu o putem face aici. Din nou, ar trebui să înlăturăm atât mitologia („marele Partid Bolşevic”, „arma lui Lenin”, „vârful de lance al Revoluţiei”, etc) dar şi anti-mitologia („Partidul a fost întruchiparea totalitarismului, militarismului, birocraţiei” etc) şi să încercăm mereu să înţelegem ce s-a întâmplat mai degrabă decât să ne înfuriem, să tunăm şi să fulgerăm. La nivel superficial, atât ideologia de Partid cât şi punerea ei în practică au avut rădăcini adânci în circumstanţele specifice ale Rusiei Ţariste, în prima decadă a secolului 20. Ilegalităţile şi persecuţia explică în parte (deşi nu justifică) organizarea structurală a Partidului şi concepţia sa asupra relaţiei sale cu clasa muncitoare. (6)

Ce e foarte greu de înţeles e naivitatea liderilor Bolşevici care nu au părut să îşi dea seama de efectele, pe care o asemenea organizare şi o asemenea relaţie cu clasa muncitoare, le vor avea inevitabil asupra istoriei ulterioare a Partidului.

Scriind despre istoria de la început a Partidului nici un alt exponent al ortodoxiei Bolşevice decât Trotsky declara: „Obiceiurile speciale… ale maşinăriei politice se formau deja în subteran. Tânărul birocrat revoluţionar deja începea să se impună ca un tip aparte. Condiţiile conspiraţiei, e adevărat, au oferit mai degrabă o dimensiune costelivă unor formalităţi cum ar fi democraţia sau alegerile, tragerea la răspundere şi controlul. Totuşi, fără îndoială, bărbaţii din Comitet au îngustat aceste limite şi mai mult, considerabil mai mult decât impunea necesitatea. Erau de departe mult mai intransigenţi şi severi cu bărbaţii revoluţionari din clasa muncitoare decât erau cu ei înşişi, preferând să ridice vocea şi să vorbească peste clasa muncitoare pentru a o domina, chiar şi atunci când era imperativ să acorde atenţie şi să asculte vocea maselor. Krupskaya a observat că, la fel ca în comitetele Bolşevicilor, chiar şi la Congres, nu participau oameni din clasa muncitoare, muncitori. Intelectualii predominau. „Bărbatul din Comitet”, scria Krupskaya, „era de regulă un tip plin de sine… De regulă, nu recunoştea nici o democraţie internă de partid… nu dorea îmbunătăţiri şi inovaţii… nu dorea şi nu ştia cum să se adapteze la condiţiile care se schimbau foarte rapid.” (7)

Primul indiciu unde aveau să ducă toate acestea a apărut în 1905. Sovietele s-au format în multe locuri. „Comitetul din Petersburg al Bolşevicilor s-a înspăimântat la început când a auzit de o asemenea inovaţie cum ar fi reprezentarea non-partizană a maselor muncitoare. Nu a găsit nimic mai bun de făcut decât să dea Sovietului un ultimatum: ori va adopta un program Social-Democrat, ori va fi dizolvat. Sovietul din Petersburg, în întregul său, inclusiv contingentul de muncitori Bolşevici au ignorat, fără să ezite, acest ultimatum.” (8)

Broue, unul dintre apologeţii mai sofisticaţi ai Bolşevismului, avea să scrie că „cei din Partidul Bolşevic care erau cei mai favorabili Sovietelor vedeau în ele, în cel mai bun caz, doar nişte mercenari pentru Partid… Partidul a descoperit târziu rolul pe care îl putea juca în interiorul Sovietelor, şi interesul pe care Sovietele îl prezentau pentru creşterea influenţei Partidului cu scopul de a conduce masele.” (9) 

Problema e prezentată aici în câteva cuvinte. Cadrele Bolşevicilor şi-au dat seama de rolul pe care-l puteau juca în conducerea revoluţiei. Orice mişcare care nu era iniţiată de ei sau care era în afara controlului lor le trezea suspiciuni. (10)

S-a spus adesea că Bolşevicii au fost „surprinşi” de crearea Sovietelor: acest eufemism nu ar trebui să ne inducă în eroare. Reacţia Bolşevicilor a fost de o semnificaţie mult mai profundă decât aceea a unei simple „surprize” – a reflectat întregul concept al luptei revoluţionare, un concept întreg al relaţiei dintre muncitori şi revoluţionari. Acţiunea ruşilor înşişi, a maselor, începând din 1905, a fost deja de a condamna aceste atitudini ale bolşevicilor ca fiind depăşite.

Această ruptură dintre bolşevici şi mase avea să fie iasă la iveală în mod repetat în timpul anului 1917. Prima dată a apărut în timpul revoluţiei din februarie, şi din nou cu ocazia „Tezelor din aprilie”, şi încă o dată spre sfârşitul lui iulie. (11)

S-a admis în mod repetat că Partidul a făcut „unele greşeli” atât în 1905, cât şi în 1917. Dar această „explicaţie” nu explică de fapt nimic.

Întrebarea care trebuie pusă e cum au fost posibile aceste greşeli? Şi răspunsul poate fi oferit numai de cineva care înţelege tipul de muncă făcut de cadrele de partid, de la crearea Partidului până la momentul Revoluţiei.

Liderii Partidului (de la cei ai Comitetului Central până la cei însărcinaţi cu conducerea grupurilor locale) au fost puşi, prin eforturile combinate ale condiţiei luptei împotriva Ţarismului şi prin propria lor concepţie organizaţională, într-o situaţie care le-a permis să aibă doar legături fragile cu mişcarea reală a muncitorilor.

„Un muncitor-agitator „, scria Lenin, „care arată că are talent şi care promite nu trebuie să muncească într-o fabrică. Trebuie să ne asigurăm că el va trăi din sprijinul Partidulului… şi că îşi depăşeşte statutul clasei de jos.” (12) Nu e de mirare că puţinele cadre Bolşevice, care proveneau din clasa muncitoare, au pierdut curând orice legătură reală cu muncitorii.

Partidul Bolşevic era sfâşiat de o contradicţie care ajută la explicarea atitudinii sale dinainte şi de după 1917. Puterea sa stătea în avansarea muncitorilor care l-au sprijinit. Nu e nici o îndoială că acest sprijin în anumite momente era răspândit şi era autentic. Dar aceşti muncitori nu puteau controla Partidul. Conducerea era ferm în mâinile revoluţionarilor profesionişti. Într-un fel, acest lucru era inevitabil. O presă clandestină şi o propagandă diseminată puteau fi menţiunute numai prin militanţi, mereu în mişcare şi care uneori se trezeau în situaţia de a cere statut de refugiaţi peste hotare. Un muncitor putea deveni un cadru Bolşevic numai dacă înceta să muncească şi se punea la dispoziţia Partidului, care apoi îl trimitea în misiuni speciale, în diverse oraşe. Aparatul Partidului a fost în mâinile specialiştilor revoluţiei. Contradicţia venea din faptul că forţele vii şi reale care ofereau putere Partidului nu îl puteau controla. Ca instituţie, Partidul a eludat cu totul controlul clasei muncitoare ruse. Problemele cu care s-a confruntat Revoluţia Rusă după 1917 nu au provocat această contradicţie, ci doar au exacerbat-o. Atitudinea Partidului în 1917 şi după 1917 e un produs al propriei sale istorii.

Acesta e lucrul care a făcut atât de inutile cele mai multe încercări de a schimba ceva în interiorul Partidului, venite din partea diverselor grupuri de opoziţie, între 1918 şi 1921. Ele nu au putut să perceapă că o premisă ideologică (hegemonia prestabilită de către Partid) ducea obligatoriu la anumite efecte când era pusă în practică.

Dar chiar şi această concluzie probabil nu duce analiza destul de departe. La un nivel mai profund, chiar concepţia unui asemenea mod de organizare şi acest tip de relaţionare cu clasa muncitoare reflectă influenţa nerecunoscută a ideologiei burgheze, chiar şi asupra minţilor celor care căutau fără încetare să răstoarne societatea burgheză.

Conceptul că societatea trebuie în mod necesar să fie împărţită între „cei care conduc” şi „cei care sunt conduşi”, ideea că unii sunt născuţi să conducă în timp ce alţii nu se pot dezvolta decât până la un anumit stadiu a fost din vremuri străvechi presupunerea tacită a fiecărei clase conducătoare din istorie. Dacă chiar şi bolşevicii au acceptat această idee arată că Marx a avut dreptate când a proclamat că „ideile dominante ale fiecărei epoci sunt ideile claselor conducătoare din acele epoci.”

Confruntate cu o organizaţie „eficientă” care era condusă cu o mână de fier, pe baza unor asemenea idei, nu ar trebui să fie o surpriză aşa de mare că Comitetele Fabricilor nu au putut să ducă Revoluţia până la destinaţia ei finală.

Ultima dificultate cu care s-au confruntat Comitetele a fost inerentă chiar mişcării Comitetelor. Deşi anumiţi indivizi au arătat o luciditate extraordinară, şi deşi Mişcarea Comitetelor a reprezentat cea mai mare manifestare a luptei de clasă din 1917,  Mişcarea, ca întreg, nu a putut să înţeleagă ce i se întâmpla şi să opună o rezistenţă puternică. Nu a reuşit să îşi generalizeze experienţa, şi reuşitele ei sunt, din păcate, foarte fragmentate. Cum nu a putut să-şi proclame propriile obiective (auto-administrarea de către muncitori) în termeni pozitivi şi clari, a fost inevitabil ca alţii să umple golurile lăsate de ea cu mesajele lor. Cum burghezia trecea printr-o fază de dezintegrare totală, şi clasa muncitoare nu era destul de puternică sau de conştientă să îşi impună soluţiile sale problemelor care sfâşiau societatea, triumfurile Bolşevicilor şi ale Birocracţiei erau ambele inevitabile.

O analiză a Revoluţiei Ruse arată că atunci când a permis unui grup anume, separat de muncitorii înşişi, să preia funcţiile administrării producţiei, clasa muncitoare a pierdut toate posibilităţile de a controla mijloacele prin care putea să producă bunăstare pentru ea însăşi. Separarea muncii productive de mijloacele de producţie a dus la formarea unei societăţi exploatatoare. Mai mult, când instituţiile, cum ar fi Sovietele, nu mai puteau fi influenţate de muncitorii obişnuiţi, regimul nu mai putea fi numit un regim al sovietelor. Oricât de mult am abuza de imaginaţie, tot nu ar avea cum să reflecte interesele clasei muncitoare.

Întrebarea fundamentală „Cine controlează şi coordonează producţia după răsturnarea şi înlăturarea burgheziei?” ar trebui astfel să fie centrul oricărei discuţii serioase despre socialism. Astăzi, vechea ecuaţie (lichidarea burgheziei = Statul muncitorilor) popularizată de nenumăraţi Leninişti, Stalinişti şi Troţkişti nu merge până la capăt.

În 1917, muncitorii ruşi au creat organisme (Comitete ale Fabricilor şi Soviete) care ar fi putut să asigure administrarea societăţii chiar de către ei înşişi, chiar de către muncitori. Dar sovietele au încăput pe mâna funcţionarilor bolşevici. Aparatul de Stat, separat de mase, a fost rapid reconstituit.

Muncitorii ruşi nu au reuşit să creeze noi instituţii prin care să administreze atât viaţa socială cât şi pe cea industrială. Această sarcină a fost astfel preluată de altcineva, de un grup care a primit sarcina specială de a face chiar asta: să administreze viaţa socială şi industrială a societăţii. Birocraţia a organizat procesul de muncă într-o ţară ale cărei instituţii politice erau şi cele care o stăpâneau.

Toate acestea necesită o reanalizare serioasă a câtorva concepte fundamentale. „Puterea muncitorilor” nu putea fi identificată sau să fie egală cu puterea Partidului – aşa cum susţineau Bolşevicii. În cuvintele Rosei Luxemburg, puterea muncitorilor trebuia să fie implementată „de către clasă, nu de către o minoritate, care conducea lucrurile în numele clasei. Trebuia să emane din implicarea activă a maselor, să rămână sub influenţa lor directă, să rezulte din continua şi din ce în ce mai răspândita conştientizare politică a poporului.”

În ce priveşte conceptul de „preluare a puterii”, acesta nu poate înseamna un puci semi-militar, făcut de o minoritate, aşa cum în mod evident pare să însemne pentru foarte mulţi care parcă ar trăi tot în Petrogradul lui 1917. Nici nu poate însemna doar apărarea – oricât ar fi de necesară – a ceea ce clasa muncitoare a câştigat împotriva încercărilor din partea burgheziei de a le lua înapoi. Ce expesia „preluarea puterii” implică, de fapt, este ca vasta majoritate a clasei muncitoare să realizeze în cele din urmă capacitatea sa de a administra ea însăşi atât producţia, cât şi societatea – şi să se organizeze în acest sens şi scop.

Acest text nu este în nici un fel o istorie economică a Rusiei între 1917 şi 1921. Este cel mult o cronologie selectivă a evoluţiei industriale. În cele mai multe cazuri, faptele vorbesc de la sine. În anumite momente, am folosit şansa de a descrie modul în care vedem noi lucrurile, în special acolo unde am simţit că toţi protagoniştii implicaţi în dezbaterile istorice greşeau, sau erau prinşi în capcana unui sistem de idei care îi împiedica să aprecieze reala semnificaţie a ceea ce se întâmpla. Evenimente cum ar fi fazele Războiului Civil sunt numai menţionate pentru a plasa diferitele controverse în contextul lor de atunci – şi pentru a clarifica odată pentru totdeauna alegaţia că multe dintre măsurile descrie fuseseră luate „ca urmare a Războiului Civil”.

Probabil vor exista obiecţii că, prin această naraţiune, un accent mai mare a fost pus asupra diferitelor conflicte din interiorul Partidului şi nu pe acţiunile milioanelor de ruşi care, dintr-un motiv sau altul, nu au intrat niciodată în Partid, sau care, de la început, l-au văzut exact cum era şi au înţeles exact ce încerca să facă.

Această „acuzaţie” ar fi într-un fel adevărată, dar aproape de neevitat. Aspiraţiile miilor de oameni, îndoielile lor, ezitările lor, speranţele lor, sacrificiile lor, dorinţa lor de a transforma condiţiile vieţii lor zilnice şi luptele lor pentru a reuşi acest lucru sunt fără îndoială o forţă modelatoare a istoriei, aşa cum au fost şi rezoluţiile Partidului sau discursurile liderilor de Partid. Totuşi, o activitate, care nu are nici reguli, nici statute, nici tribune, nici tribuni, aparţine aproape prin definiţie acelei zone pe care istoria o suprimă şi o aruncă în întuneric. O conştientizare a acestei probleme, oricât de acută, nu va genera materialul (istoric) care lipseşte. Şi un eseu asupra acestui subiect e o chestiune care ţine în mare parte de o documentare corectă.

Masele fac istorie, dar nu ele sunt cele care scriu istoria. Şi cei care scriu istoria sunt aproape mereu interesaţi mai degrabă să venereze vreun înaintaş şi să justifice anumite acţiuni retrospectiv, decât să prezinte faptele aşa cum s-au întâmplat.

Şi alte acuzaţii ne pot fi aduse. Citatele din Lenin şi Trotsky nu pot fi negate, dar se va spune că au fost „scoase din context” şi că cei doi au spus „şi alte lucruri”. Din nou, pledăm „vinovat”. Dar, trebuie să subliniem că sunt destul de mulţi hagiografi care se ocupă de asta iar „obiectivitatea lor” (cum ar fi a lui Deutscher, de exemplu) nu e decât un camuflaj care ascunde, de fapt, o apărare sofisticată (a liderilor bolşevici).

Mai există încă un motiv pentru a scoate aceste date la lumină. La 50 de ani de la Revoluţie – şi mult după ce „izolarea” din jurul ei a fost spartă – sistemul birocratic din Rusia în mod clar nu are prea multe în comun cu modelul Comunei de la Paris (delegaţi aleşi şi revocabili, nici unul dintre ei să nu primească un salariu mai mare decât al unui muncitor etc etc). De fapt, structura socială a Rusiei cu greu se poate spune că are vreo anticipare în teoria marxistă. Astfel pare mai relevant să cităm acele declaraţii ale liderilor Bolşevici din 1917 care au dus la această evoluţie a Rusiei, decât alte declaraţii cum ar fi discursurile ţinute în zilele de 1 Mai de către liderii de stânga, care pentru totdeauna aveau să rămână doar retorică teoretică, ele nu au devenit niciodată fapte.

Note asupra datelor: Pe 14 februarie 1918, Rusia a abandonat vechiul calendar Iulian şi a trecut la cel Gregorian, folosit în Vestul Europei. 1 Februarie a devenit astfel 14 Februarie. Datele conforme calendarului vechi au fost respectate până în acest punct. Şi noile date, de asemenea.

 Note de subsol: 

(1) R. V. Daniels. „The Conscience of the Revolution”, „Conştiinţa unei Revoluţii”,  (Harvard University Press, 1960), p. 81.
(2) Nu toate tendinţele Troţkiştilor practicau un asemenea tip de decepţie. Unele sunt fără echivoc reacţionare. De exemplu, K. Coates şi A. Topham au declarat: „pare raţional să vorbim despre „controlul muncitorilor” pentru a arăta uzurparea agresivă din partea Sindicatelor (sic!) a puterilor managementului, într-un cadru capitalist, şi despre „auto-administrarea muncitorilor” pentru a arăta încercările de a administra o economie socializată pe baze democratice.” (Industrial Democracy in Great Britain, „Democraţia Industrială în Marea Britanie”, Macgibbon and Kee, 1968, pagina 363.) Chiar şi Trotsky s-a exprimat la fel de direct. Deşi nu a făcut din „controlul muncitorilor” o funcţie care să fie exercitată de sindicate, el a făcut distincţia destul de clar între „control” şi „management”: „Pentru noi, sloganul privind controlul e legat de o perioadă a puterii duale de producţie care corespunde tranziţiei de la regimul burghez la proletariat… În limbajul întregii omeniri, prin control se înţelege supravegherea şi verificarea de către o instituţie asupra muncii altuia. Controlul poate fi activ, autoritar sau total. Dar tot control e. Ideea acestui slogan e că e o excrescenţă a regimului tranziţional al industriei, când capitalistul şi administratorii săi nu mai pot face nici un pas fără consimţământul muncitorilor, dar pe de altă parte, când muncitorii nu au obţinut încă tehnica administrării, şi nici nu au creat încă organele esenţiale în acest sens.” (L. Trotsky. What Next? Vital Questions for the German Proletariat, „Ce urmează? Înrebări vitale pentru proletariatul german”, 1932)
(3) Un exemplu al unei asemenea analize supra-simplificate asupra destinului revoluţiei poate fi găsit în Voline, Nineteen Seventeen, „1917” (Freedom Press, 1954). „Partidul Bolşevic, odată ajuns în poziţia de a controla, s-a instalat ca stăpân absolut. A fost corupt foarte repede. S-a organizat pe sine ca o castă privilegiată. Şi, mai târziu, a potolit şi a supus clasa muncitoare pentru a o exploata, sub forme noi, în interesul Partidului.”

(4) Pentru o discuţie completă asupra acestui concept – şi asupra tuturor implicaţiilor sale – vedeţi „Les rapports de production en Russie” de P. Chaulieu, în numărul 2 (Mai-Iunie 1949) al Socialisme ou Barbarie. Deşi conceptul poate surprinde mulţi „marxişti”, el e de un interes clar pe care şi Engels l-a perceput fără echivoc. În scrisoarea sa către Schmidt (din 27 octombrie 1890) he wrote: „Într-un stat modern, dreptul nu numai că trebuie să corespundă situaţiei economice generale, să fie expresia ei, dar trebuie să fie şi o expresie consecventă, care să nu se dezmintă pe sine însăşi prin contradicţii interne. Pentru realizarea acestei condiţii se nesocoteşte din ce în ce mai mult fidelitatea reflectării relaţiilor economice. Şi aceasta cu atît mai mult cu cît se întîmplă mai rar ca un cod de legi să fie expresia brutală, neatenuată şi nefalsificată a dominaţiei unei clase…. Reflectarea relaţiilor economice ca principii juridice răstoarnă de asemenea în mod necesar lucrurile cu capul în jos….” (Marx Engels – Selected Correspondence, pp. 504-5)
(5) Că o asemenea analiză ar putea fi posibilă a fost sugerat într-un excelent eseu „Note pentru o analiză asupra Revoluţiei Ruse”, scris de J. Barrot. (Poate fi obţinut de la Librairie ‘La Vieille Taupe’, I rue des Fosses-St. Jacques, Paris 5).
(6) Ambii în mod explicit au subliniat în teorie (de exemplu, Lenin: „Ce trebuie făcut” şi „Un pas înainte, Doi paşi înapoi”) şi în practică Bolşevismul, între 1901 şi 1917.
(7) L. Trotsky. Stalin (London, 1947), pagina 61. Congresul la care se face aici referire e al 3-lea Congres al Partidului (25 aprilie – 10 mai 1905).
(8) L. Trotsky. ibid., pp. 64-65.
(9) P. Broue. Histoire du Parti Bolshevik, „Istoria Partidului Bolşevic”, (Editions de Minuit, Paris 1963), pagina. 35.
(10) Aceeaşi atitudine urma să fie regăsită chiar în interiorul Partidului. Aşa cum însuşi Trotsky avea să spună, de data aceasta aprobator: „Statutele ar trebui să exprime lipsa de încredere organizată a conducerii în proprii lor membri, o neîncredere care se manifestă în existenţa controlului vigilent de sus, din vârful partidului, asupra întregului Partid.” (I. Deutscher, The Prophet Armed, „Profetul Înarmat”, O.U.P. 1954), pagina 76.
(11) Nu, nu spunem că înlăturarea militară a Guvernului de Tranziţie a fost posibilă în iulie. Ci subliniem doar cât de rupt era Partidul de ceea ce masele îşi doreau cu adevărat.

(12) Lenin. Sochineniya, IV, 441.

1917

Februarie

Greve și revolte pentru pâine izbucnesc în Petrograd. Demonstranți furioși ies pe străzi împotriva guvernului. Sunt trimise trupele pentru a restaura ordinea, dar soldații fraternizează cu demonstranții. Sovietele reapar în câteva orașe, pentru prima dată după 1905.

27 Februarie

Țarul Nicolae al II-lea abdică. Se formează Guvernul de Tranziție (Prințul Lvov e prim-ministru).

Martie

În fiecare centru industrial major al Rusiei Europene apar Comitete ale Fabricilor şi Atelierelor, (1) , Consilii ale Muncitorilor şi Sfaturi ale Bătrânilor. De la bun început, cererile lor nu se referă doar la salarii sau la timpul de lucru în ore, ci atacă multe prerogative manageriale.

În câteva cazuri, Comitetele din Fabrici au fost stabilite pentru că foştii proprietari sau manageri au dispărut în timpul turbulenţelor din Februarie. Mulţi dintre aceştia, care s-au întors, au putut să-şi reia vechile poziţii – dar au fost nevoiţi să accepte Comitetele Fabricilor.

„Proletariatul” scria Pankratova * „fără vreun aviz legislativ , a început simultan să-și creeze toate organizaţiile sale: deputaţi ai sovietelor muncitorilor, sindicate şi Comitete ale Fabricilor”(2) O presiune uriaşă din partea clasei muncitoare se făcea simţită şi se răspândea în toată Rusia.

Anna Mikhailovna Pankratova s-a alăturat Partidului Bolşevic în 1919 ca studentă a Universităţii din Odessa. A scris mai multe cărţi despre istoria mişcării muncitorilor din Rusia, şi ulterior a devenit profesoară la Universitatea din Moscova şi la Academia de Ştiinţe Sociale. În 1952 a fost aleasă în Comitetul Central al Partidului şi în anul următor a devenit redactorul-şef al ziarului de Partid Voprosii Istorii (Întrebări ale Istoriei). A murit în 1957. Publicată înainte de era distorsiunii sistematice a istoriei, lucrarea ei despre Comitetele Fabricilor conţine informaţii interesante. Perspectiva şi viziunea ei erau serios limitate din cauza faptului că ea a aderat la cele două presupuneri bolşevice: (a) „că rolul Comitetelor Fabricilor se încheie ori cu refluxul valului revoluţionar ori cu victoria Revoluţiei” şi (b) că „cererile şi aspiraţiile care se nasc din adâncul clasei muncitoare sunt formulate şi li se asigură un conţinut ideologic şi ciment organizaţional de către Partid… Lupta pentru controlul muncitorilor a avut loc sub conducerea Partidului, care a permis (sic!) proletariatului să ia puterea politică şi economică.”

10 martie

Are loc prima capitulare a unui număr semnificativ de angajatori. Sunt semnate înţelegeri între Comitetul Executiv al Sovietului din Petrograd şi Asociaţia Manufacturierilor din Petrograd, prin care se limitează ziua de muncă la 8 ore în unele întreprinderi şi „se recunosc” câteva Comitete ale muncitorilor. Cei mai mulţi dintre angajatori refuză să urmeze această  cale. De exemplu, pe 14 martie, Comitetul pentru Comerţ şi Industrie a declarat că „problema zilei de muncă de 8 ore nu poate fi rezolvată printr-o înțelegere reciprocă între muncitori și angajatori din cauza faptului că e o chestiune de importanță statală.”

Prima luptă crucială a Comitetelor Fabricilor a avut loc din cauza acestei chestiuni.

Ziua de lucru de 8 ore a fost impusă curând în Petrograd, ori cu acceptul reținut al angajatorilor, ori unilateral, de către muncitori. ”Recunoașterea” Comitetelor Fabricilor s-a dovedit o chestiune mult mai greu de impus, pentru că atât angajatorii, cât și Statul și-au dat seama că această formă de organizare din partea muncitorilor reprezenta o amenințare la adresa lor.

2 Aprilie

O conferință de Explorare a Comitetelor Fabricilor Industriei de Război din Petrograd a fost convocată la inițiativa muncitorilor din Departamentul de Artilerie. Această Conferință urma să proclame care erau, la acel moment, cei mai avansați ”termeni de referință” pentru orice alt Comitet al Fabricilor. Paragrafele de la 5 la 7 ale proclamației ei stipulau:

„Din rândul Comitetelor Fabricilor trebuie să emane toate instrucțiunile care privesc organizarea internă a fabricii (adică instrucțiunile care se refereau la chestiuni cum ar fi orele de muncă, salariile, angajările și concedierile, vacanțele etc). Managerul fabricii urmează să fie înștiințat în legătură cu acestea…”

”Întregul personal administrativ (managementul la toate nivelurile și tehnicienii) e informat despre consensul la care a ajuns Comitetului Fabricii, care urmează să informeze muncitorii în privința deciziilor sale în cadrul unor ședințe cu toți muncitorii din fabrică sau prin intermediul comitetelor atelierelor…”

”Comitetul Fabricii controlează activitatea managerială în domeniile administrativ, economic și tehnic…Reprezentanții Comitetului Fabricii trebuie să primească zilnic informații și documente oficiale din partea managementului, bugetele de producție și orice alte detalii care au legătură cu ce intră și cu ce iese din fabrică… „ (3)

7 Aprilie

Lenin își publică ”Tezele din Aprilie”, la scurtă vreme după ce s-a întors la Petrograd dintr-o vizită în străinătate. Singura referire la controlul muncitorilor se găsește în Teza 8: ”Sarcina noastră urgentă nu va fi „introducerea socialismului „, ci „aducerea producţiei sociale şi a distribuirii produselor… sub controlul Deputaţilor Sovietelor Muncitoreşti.”

23 Aprilie

Noul guvern e nevoit să facă anumite concesii verbale. A adoptat o lege prin care „a recunoscut” parţial Comitetele, dar a avut mare grijă să le restricţioneze puterea de influenţă. Toate problemele cheie au fost lăsate la „înţelegerea reciprocă a părţilor implicate „ – cu alte cuvinte nu exista o obligaţie statutară a angajatorilor de a trata direct cu Comitetele.

Muncitorii au arătat oricum puţin interes faţă de prevederile acestei legi. „Au comentat, în felul lor, asupra acestei legi pe 23 Aprilie… Şi-au stabilit condiţiile lor, în fiecare fabrică, și-au extins cu încăpățânare prerogativele și au hotărât ceea ce pot face reprezentanții lor, potrivit raportului de forțe, de la caz la caz.”(4)

23 Aprilie

Lenin scrie: ” Trebuie absolut insistat asupra măsurilor, cum ar fi naționalizarea pământurilor și a băncilor și a sindicatelor capitaliștilor, sau cel puțin stabilirea imediată a controlului Deputaților Sovietelor Muncitorești asupra lor (măsuri care în nici un caz nu înseamnă ”introducerea socialismului”), și oricând este posibil trebuie introduse prin mijloace revoluționare.” Asemenea măsuri erau „pe deplin fezabile economic” şi fără ele ar fi fost „imposibil să alinăm rănile războiului şi să oprim un colaps iminent.” (5)

Ideilor lui Lenin în privința controlului muncitorilor ca „o stavilă în calea capitaliştilor „ și  „un mijloc de a preveni colapsul”, o a treia le-a fost adăgată curând care şi ea se regăsește în multe dintre scrierile lui Lenin din acea perioadă.  E vorba de conceptul de control al muncitorilor ca „un preludiu la naționalizare.” De exemplu: „Trebuie imediat să-i pregătim pe Deputații Sovietelor Muncitorești, Sovietul Deputaților Băncii Angajaților etc să adopte măsuri practice și fezabile pentru unirea tuturor băncilor într-o singură bancă națională, care să fie urmată de stabilirea controlului Deputaților Sovietelor Muncitorești asupra băncilor și sindicatelor, și apoi de naționalizarea lor.” (6)

Mai 1917

Din ce în ce mai mulți angajatori se trezeau în situația de a avea de-a face cu Comitete ale Fabricilor. Presa burgheză a lansat o campanie furibundă împotriva orei de lucru de 8 ore și împotriva Comitetelor, încercând să-i stigmatizeze și să-i calomnieze pe muncitori în ochii soldaților ca fiind leneși, lacomi, buni de nimic, oameni care duceau țara de râpă prin cererile lor ”excesive”. Presa muncitorilor a explicat mereu cu răbdare cauzele reale ale stagnării industriale și condițiile reale ale vieții clasei muncitoare. La invitația mai multor Comitete ale Fabricilor, delegați ai Armatei au fost trimiși să ”verifice” condițiile muncitorilor pe teren. Acești delegați ai Armatei au făcut apoi mărturisiri publice că muncitorii spuneau adevărul…

17 mai

În ”Pravda” Lenin a sprijinit explicit sloganul controlului (din partea) muncitorilor, declarând că „muncitorii trebuie să ceară realizarea imediată a controlului, de fapt și fără răgaz, de către muncitorii înșiși.  (7)

20 mai

Lenin scrie un proiect al programului Partidului: „Partidul luptă pentru o republică mai democratică a muncitorilor și țăranilor, în care poliția și armata obligatorie vor fi complet abolite și vor fi înlocuite de înarmarea tuturor oamenilor, prin formarea unei miliții generale. Toate persoanele oficiale nu vor fi doar alese, ci vor putea fi retrase oricând la cererea majorității votanților. Toate persoanele oficiale, fără excepție, nu vor fi plătite la o rată care să depășească salariul mediu al unui muncitor competent.”

În același timp, Lenin a cerut „participarea necondiționată (sublinierea autorului) a muncitorilor în controlul afacerilor trusturilor” – care poate fi realizată printr-un ”decret care poate fi scris într-o singură zi.” (8) Noţiunea că ”participarea muncitorilor” trebuia introdusă prin mijloace legislative (adică prin decret) are cu siguranță o vechime ilustră.

29 mai

Conferința Comitetelor Fabricilor din Kharkov.

În anumite privințe, provinciile erau cu un pas înaintea Petrograd-ului și Moscovei.

Conferința din Kharkov a cerut ca Comitetele Fabricilor să devină „organe ale Revoluției… cu scopul de a-i consolida toate victoriile.” „Comitetele Fabricilor trebuie să preia controlul asupra producției, să o protejeze și să o dezvolte.” „Comitetele Fabricilor trebuie să stabilească salariile, să se îngrijească de condițiile de igienă, să controleze calitatea tehnică a produselor, să stabilească toate regulile interne din fabrici și să găsească soluții pentru toate situațiile conflictuale.”(9) Unii delegați non-bolșevici chiar au propus ca Comitetele să ia controlul direct asupra fabricilor și să exercite și funcțiile manageriale.

30 mai – 5 iunie

Prima Conferință a Comitetelor Fabricilor din Petrograd.

Conferința a avut loc în Palatul Tauride, în aceeași sală în care cu luni înainte, Duma de Stat (Parlamentul) s-a reunit. Cel puțin jumătate dintre reprezentanți erau din partea industriei mecanice.„Discursurile lungi şi pline de înflorituri ale parlamentarilor burghezi au făcut loc contribuţiilor simple, şi de obicei concise ale „deputaţilor”, care abia şi-au lăsat uneltele din mâini şi abia au plecat de la maşinăriile de lucru, pentru a vorbi, aici, pentru prima dată în public despre umilinţele, nevoile lor de clasă şi nevoile lor ca fiinţe umane.”(10)

Delegaţii bolşevici erau în majoritate. Deşi cele mai multe dintre discursurile lor s-au concetrat asupra nevoii de a introduce controlul muncitorilor ca un mijloc de a „restabili ordinea” şi pentru „a menţine producţia”, şi alte puncte de vedere au fost exprimate. Nemtsov, un muncitor bolşevic care lucrase într-o oţelărie, a declarat că „munca în fabrici acum e exclusiv în mâna conducerii superioare. Trebuie să introducem principiul alegerilor. Pentru a evalua munca… nu avem nevoie de deciziile individuale ale maiştrilor. Introducând principiul electiv, putem controla producţia.” Naumov, un alt delegat, a susţinut că „preluând în mâinile noastre controlul asupra producţiei, vom învăţa şi aspectele practice şi cum să ridicăm în viitor nivelul producţiei socialiste.” (11)

Suntem departe de apelurile de mai târziu ale Bolşevicilor care pledau pentru „eficienţa” conducerii asigurate de un singur om şi de practica lor ulterioară de a face numiri de sus în jos în conducerile fabricilor. Conferinţa a avut o participare foarte largă. Chiar şi M.I. Skobelev, Ministrul menşevic al Muncii în Guvernul de Tranziţie, a ţinut un discurs. Cuvintele sale prezintă un interes în sensul că au fost o anticipare a ceea ce Bolşevicii urmau să susţină la sfârşitul acelui an. Skobelev a susţinut că „organizarea şi controlul industriei erau sarcina Statului. Asupra clasei individuale (adică indivizilor), mai ales asupra clasei muncitoare, cade răspunderea de a ajuta Statul în munca sa organizaţională.” El a spus şi că „transferul întreprinderilor în mâinile oamenilor în acest moment nu este în interesul Revoluţiei. „Organizarea industriei era funcţia Guvernului, nu a Comitetelor autonome ale Fabricilor. „Comitetele cel mai bine vor servi cauza muncitorilor devenind unităţi subordonate într-o reţea sindicală de Stat.” (12)

Un punct de vedere similar a fost susţinut de Rozanov, unul dintre fondatorii Sindicatului Profesionist al Muncitorilor. Afirmaţiile sale că „funcţiile Comitetelor Fabricilor erau efemere” şi că „Comitetele Fabricilor ar trebui să constituie elementele de bază ale sindicatelor” au fost criticate cu foarte mare asprime. Şi totuşi, acesta este exact rolul pe care – peste numai câteva luni – Bolşevicii l-au impus Comitetelor Fabricilor.

În această etapă, însă, Bolşevicii priveau ideea lor de mai târziu în mod critic (sindicatele erau încă sub influenţa menşevicilor).

Lenin s-a adresat Conferinţei şi a dat un indiciu asupra a ceea ce avea să urmeze. A explicat că controlul muncitorilor însemna „că majoritatea muncitorilor va putea pătrunde în toate instituţiile cu răspundere şi că administraţia ar trebui să dea raportul acţiunilor sale celei mai autoritare organizaţii de muncitori.” (13)

Prin expresia „controlul muncitorilor”, Lenin avea în vedere cu siguranţă „o administraţie” formată din oricine altcineva, dar nu din muncitori.

Rezoluţia din finalul Conferinţei, sprijinită de 336 din cei 421 de delegaţi, a proclamat că Comitetele Fabricilor erau „organizaţii de luptă, alese pe baza celei mai largi democraţii şi care erau coordonate de o conducere colectivă.” Obiectivul lor era „crearea de noi condiţii de muncă”. Rezoluţia a cerut „organizarea controlului deplin de către muncă asupra producţiei şi distribuţiei „ şi a pledat pentru „o majoritate a proletariatului în toate instituţiile care au putere executivă.” (14)

În următoarele câteva săptămâni, Comitetele Fabricilor s-au extins şi au crescut considerabil. Oriunde erau destul de puternice (atât înainte, dar mai ales după revoluţia din Octombrie, au fost sprijinite de Sovietele locale), Comitetele „au înlăturat cu curaj şi determinare conducerea întreprinderilor şi au asumat controlul direct al întreprinderilor respective.” (15)

16 iunie

Primul Congres al tuturor Comitetelor Sovietelor din Rusia.

20-28 iunie

O conferinţă sindicală ţinută la Petrograd a adoptat o rezoluţie care stipula că „sindicatele, apărând drepturile şi interesele forţei de muncă angajată… nu pot lua asupra lor funcţii administrativ-economice în producţie.” (16)  Comitetele Fabricilor erau organizate pentru a vedea că „legile pentru apărarea muncii erau respectate şi că înţelegerile colective încheiate de sindicate erau şi ele respectate.”

Comitetele Fabricilor trebuia să creeze agitaţie pentru intrarea tuturor muncitorilor în sindicatul întreprinderilor. Ele ar fi trebuit „să lucreze pentru a întări şi extinde sindicatele, pentru a contribui la unitatea luptei acestora „ şi pentru „a mări autoritatea sindicatelor în ochii muncitorilor care nu intraseră încă într-un sindicat.” (17)

Această Conferinţă, dominată de menşevici şi de Social-Revoluţionari, a exprimat îndoieli considerabile asupra Comitetelor Fabricilor. A exprimat aceste îndoieli, pledând ca aceste Comitete ale Fabricilor să fie alese pe baza unei liste alcătuită de sindicate.

Tezele Bolşevicilor, prezentate la Conferinţă de către Glebov-Avilov, au sugerat că, pentru dirijarea muncitorilor, comisii pentru „controlul economic” trebuia să fie ataşate administraţiei centrale a sindicatelor. Aceste Comisii urmau să fie formate din membri ai Comitetelor Fabricilor şi să coopereze cu fiecare întreprindere în parte. Comitetele Fabricilor urmau nu doar să se ocupe de „controlul funcţiilor” pentru sindicate, dar şi să fie dependente financiar de sindicate. (18)

Conferinţa a stabilit un Consiliu Central al Tuturor Sindicatelor din Rusia, în care reprezentanţii erau aleşi proporţional cu puterea numerică a diferitelor tendinţe politice prezente la Conferinţă.

În această fază, Bolşevicii încercau să împuşte doi iepuri dintr-un singur foc: căutau să câştige influenţă atât în interiorul sindicatelor, cât şi al Comitetelor. Nu aveau nici o reţinere să folosească limbajul dublu pentru a-şi atinge acest dublu obiectiv. În sindicatele aflate sub controlul puternic al menşevicilor, Bolşevicii vor face presiuni pentru a obţine o autonomie considerabilă a Comitetelor Fabricilor. În sindicatele controlate chiar de către ei, bolşevicii erau mult mai puţin entuziaşti în privinţa autonomiei Comitetelor Fabricilor.

E necesar în această etapă să spunem câteva cuvinte despre rolul sindicatelor înainte şi după Revoluţia din Februarie.

Înainte de 1917, sindicatele erau relativ neimportante în istoria clasei muncitoare din Rusia. Industria din Rusia era încă foarte tânără. Sub Ţarism (cel puţin până la intrarea în secolul 20), organizaţiile sindicale erau interzise prin lege şi erau persecutate.

În suprimarea sindicatelor, Ţarismul a făcut, fără să vrea, un serviciu imens organizării politice revoluţionare… Numai muncitorii care gândeau foarte politic, care erau pregătiţi să plătească pentru convingerile lor cu închisoarea sau exilul, puteau să-şi dorească să se alăture sindicatelor în aceste condiţii…în condiţiile în care în Marea Britanie, Partidul Muncii a fost creat de către sindicate. Sindicatele ruseşti de la bun început au trăit în umbra mişcărilor politice.” (19)

Această analiză este corectă – şi are o importanţă mult mai mare decât Deutscher probabil a realizat. Sindicatele ruseşti în 1917 reflectau această evoluţie particulară a clasei muncitoare din Rusia.

Pe de altă parte, sindicatele erau ajutoarele (anexele) partidelor politice, care le foloseau pentru a recruta oameni, şi pentru manevre de masă.  *

Pe de altă parte, mişcarea sindicală, renăscută într-un sens după Revoluţia din 1917, a fost împinsă înainte de muncitorii mai educaţi: conducerea diferitelor sindicate a reflectat proeminenţa unui anume tip de elită intelectuală, favorabilă la început menşevicilor şi Social-Revoluţionarilor, dar care, mai apoi, a fost cucerită, în proporţii variabile, de către Bolşevici.

E important să realizăm că, de la începutul Revoluţiei, sindicatele erau strict controlate de organizaţiile politice, care le-au folosit pentru diferite acţiuni.

Acest lucru explică uşurinţa cu care Partidul a fost capabil – la o dată ulterioară – să manipuleze sindicatele. Ajută şi la înţelegerea faptului că sindicatele (şi problemele lor) s-au dovedit adesea frontul de bătălie pe care diferenţele politice dintre liderii de Partid se confruntau mereu şi mereu.

Privită în conjuncţie cu faptul că întreaga dezvoltare anterioară a Partidului (inclusiv structura sa puternic centralizată şi organizarea ierarhică) a avut tendinţa să se separe de clasa muncitoare, se poate înţelege cât de multă muniţie avea stocată Partidul pentru a o folosi împotriva oricărei expresii „autonome” sau chiar împotriva celor care dădeau glas aspiraţiilor clasei muncitoare.

Într-un sens, aspiraţiile clasei muncitoare au găsit o cale de exprimare prin Soviete, mai degrabă, decât prin Partid sau prin sindicate.

Oricum, numărul membrilor de sindicat a crescut rapid după revoluția din Februarie, când muncitorii au folosit avantajul proaspetei câștigate libertăți.

„În timpul primelor luni ale anului 1917 numărul membrilor de sindicat a crescut de la câteva zeci de mii la 1,5 milioane de oameni… Dar rolul practic al sindicatelor nu a corespuns puterii lor numerice… În 1917, grevele nu au atins niciodată puterea şi dimensiunea pe care au atins-o în 1905… Ruinarea economică a Rusiei, inflaţia galopantă, lipsa bunurilor din comerţ, etc au făcut ca lupta pentru „pâine şi unt” să pară ireală. În plus, ameninţarea mobilizării plutea deasupra tuturor greviştilor. Clasa muncitoare nu dorea să lupte doar pentru un avantaj economic limitat, şi reforme parţiale. Ordinea socială din întreaga Rusie era în joc.” (20)

* Nu vrem aici să „denunţăm” faptul că sindicatele erau influenţate de partide politice. Nici să pledăm pentru ceva simplist cum ar fi „să ţinem politica în afara sindicatelor”.  Pur şi simplu, vrem să descriem care era starea de lucruri în Rusia în 1917, pentru a înţelege semnificaţia ei în evoluţia ulterioară a Revoluţiei din Rusia.

Iunie- Iulie

Eforturi persistente ale menşevicilor de a aduce Comitetele Fabricilor și Întreprinderilor  în subordonarea totală a sindicatelor.  Acestor eforturi, Comitetele Fabricilor au rezistat printr-o alianţă cu anarhiştii – obiectând din motive de principiu – şi cu bolşevicii, acţionând aşa din consideraţii tactice. Mişcarea autonomă a Comitetelor Fabricilor şi-a găsit cea mai mare dezvoltare şi cea mai militantă expresie în industria mecanică. (21) Aceasta are o relevanţă specială, pentru că explică măsurile drastice la care bolşevicii au recurs în 1922 pentru a distruge organizaţiile independente ale muncitorilor din industria mecanică.

26 iulie – 3 august

Al şaselea Congres al Partidului.

Milyutin declară: „Ne vom urca pe creasta valului economic şi vom transforma această mişcare spontană într-o mişcare politică conştientă împotriva existentei puteri a Statului.” (22)

7 august – 12 august

„A doua conferinţă a Comitetelor Fabricilor din Petrograd şi din Provicinciile din vecinătatea lui” a avut loc la Institutul Smolny.

Conferinţa a stabilit că 1/4% din salariile tuturor muncitorilor reprezentaţi ar trebui să fie dat pentru a sprijini „Sovietul Central al Comitetelor Fabricilor”, asigurându-le astfel o contribuţie financiară importantă, independentă de cea a sindicatelor.  (23)

Suporterii din rândurile Comitetelor Fabricilor au primit stabilirea acestui „Soviet Central” cu sentimente amestecate. Pe de o parte, ei au simţit că era nevoie de coordonare. Pe de altă parte, ei doreau ca această coordonare să fie făcută de jos în sus, şi să fie asigurată de ei înşişi. Mulţi erau suspicioşi faţă de intenţiile bolşevicilor, la iniţiativa cărora „Sovietul Central” a fost stabilit ca un organism birocratic.

Bolşevicul Skrypnik a vorbit despre dificultăţile Comitetelor Fabricilor ale Sovietului Central, atribuind aceste dificultăţi Comitetelor „şi în parte chiar muncitorilor înşişi”:

„Comitetele Fabricilor nu au dorit să-şi elibereze membrii pentru a lucra la Centru.”

Unii din Comitete „au refuzat să participe în Sovietul Central din cauza faptului că era dominat de Bolşevici.” (24) V. M. Levin, un alt Bolșevic, s-a plâns că muncitorii ”nu au făcut distincția dintre conceptul de control și conceptul de luare în posesie.”(25)

A doua Conferință a adoptat un nou număr de statute, organizând munca Comitetelor, obligațiile lor față de conducere (sic!), procedurile de alegere a Comitetelor, etc. (26)

„Toate decretele Comitetelor” au fost declarate obligatorii „pentru administraţia fabricii, la fel ca şi pentru muncitori şi angajaţi – până când va veni vremea ca aceste decrete să fie abolite chiar de către Comitetul Fabricii însuşi, sau de Sovietul Central al Comitetelor Fabricilor.”  Comitetele aveau să se întrunească pe baze regulate în timpul programului de lucru. Şedinţele aveau să fie ţinute în zilele desemnate chiar de către Comitete. Membrii Comitetelor aveau să primească salarii complete – de la angajatori – în timp ce se ocupau de treburile Comitetelor.

Observaţi că personalul administrativ potrivit avea să fie considerat suficient pentru a-l elibera pe un membru al Comitetului Fabricii de muncă astfel încât să îşi îndeplinească obligaţiile faţă de Comitet. În perioadele dintre şedinţe, membrii selectaţi ai Comitetelor Fabricilor aveau să ocupe anumite birouri, în interiorul fabricilor, unde putea primi informaţii de la muncitori şi de la angajaţi.

Administrarea fabricii avea să le asigure fonduri „pentru sprijinirea Comitetelor pentru a-şi putea îndeplini sarcinile.”

Comitetele Fabricilor urmau să aibă „control asupra celor care făceau parte din administraţie, şi dreptul de a-i respinge pe toţi cei care nu puteau garanta relaţii normale cu muncitorii sau care erau incompetenţi din alte motive.”

„Tot personalul administrativ al fabricii poate intra la serviciu numai cu acordul Comitetului Fabricii, care trebuie să-şi (sic) declare angajările la Adunarea Generală a fabricii sau prin intermediul comitetelor departamentelor sau atelierelor.” ”Organizarea internă” a fabricii (timpul de lucru, salariile, vacanțele, etc) avea să fie stabilită de Comitetele Fabricilor.

Comitetele Fabricilor aveau să dețină propria lor presă și aveau ”să informeze muncitorii și angajații întreprinderii în legătură cu hotărârile lor, punând un anunț într-un loc aflat la vedere.”

Dar, aşa cum Bolşevicul Skrypnik a reamintit realist la Conferinţă, „trebuie să nu uităm că acestea nu sunt statute normale, confirmate de către Guvern. Sunt platforma noastră, pe baza căreia vom lupta. „ Baza cererilor a fost „dreptul revoluţionar obişnuit.”

3 august

Campania lansată de Guvernul de Tranziţie împotriva „Comitetelor Fabricilor” din Căile Ferate. Kukel, vice-ministrul pentru Marină, a propus proclamarea Legii Marţiale şi crearea unei comisii al cărei scop era „să dizolve Comitetele.” (Aceasta este vocea burgheziei în August 1917 – nu a lui Trotsky, în August 1920! Vezi și evenimentele din August 1920 explicate în această lucrare).

La „consultarea cu membrii de rând”, organizată de Guvern pe 10 august, situația catastrofală de la Căile Ferate a fost atribuită existenței Comitetelor de la Căile Ferate.

”Potrivit unei anchete care a avut loc la întâlnirea managerilor Căilor Ferate, 5531 de muncitori au fost nominalizați pentru a participa la aceste Comitete în 37 de departamente principale. Aceşti oameni au fost absolviţi de angajamentele de a munci. Pe baza unui salariu minim de 2.000 de ruble, această mică afacere a costat Guvernul 11 milioane de ruble. Şi asta s-a referit numai la 37 dintr-un total de 60 de departamente principale… „ (27)

În aceeaşi vreme Struve, un foarte cunoscut ideolog burghez şi economist, scria că „aşa cum în domeniul militar eliminarea ofiţerilor de către soldaţi duce la distrugerea Armatei (pentru că implică legalizarea unei revolte incompatibile cu chiar existenţa Armatei), aşa şi în domeniul economic, înlocuirea puterii manageriale de către muncitori implică distrugerea ordinii economice normale şi a vieţii în întreprinderi.”  (28)

Spre sfârşitul acelei luni, o Conferinţă a Angajatorilor a fost ţinută la Petrograd. Conferinţa a stabilit Asociaţia Uniunii Angajatorilor. Funcţia principală a acestei noi organizaţii a fost descrisă de către preşedintele ei, Bymanov, ca fiind „eliminarea interferenţei produse de către Comitetele Fabricilor în exercitarea atribuţiilor manageriale.”

11 august

Apare primul număr al „Golos Truda”, publicat în Rusia sub steagul Uniunii de Propagandă Anarho-Sindicalistă.

25 august

„Golos Truda”, într-un articol faimos intitulat „Chestiuni Urgente”, a scris: „Le spunem muncitorilor, ţăranilor, soldaţilor, revoluţionarilor ruşi: înainte de orice, continuaţi revoluţia. Continuaţi să vă organizaţi pe baze solide şi să vă uniţi noile organizaţii: comunele voastre, sindicatele voastre, comitetele voastre, sovietele voastre. Continuaţi, cu fermitate şi perseverenţă, fără încetare şi peste tot, să participaţi tot mai mult şi tot mai efectiv în viaţa economică a ţării, continuaţi să luaţi în mâinile voastre, adică în mâinile organizaţiilor voastre, toate materiile prime şi toate instrumentele indispensabile muncii voastre. Continuaţi Revoluţia. Nu ezitaţi să priviţi în faţă soluţia chestiunilor arzătoare ale prezentului. Creaţi peste tot organizaţiile necesare pentru a găsi aceste soluţii. Ţărani: luaţi pământul şi puneţi-l la dispoziţia comitetelor voastre. Muncitori: purcedeţi să puneţi în mâinile şi la dispoziţia propriilor voastre organizaţii sociale – peste tot şi pe loc – minele şi rafinăriile, întreprinderile, locurile de muncă şi fabricile, atelierele, maşinăriile şi utilajele.”

Peste puţin timp, numărul 15 al publicaţiei anarho-sindicaliste a făcut apel urgent la cititorii săi „să înceapă imediat să organizeze viaţa economică şi socială a ţării pe noi baze. Apoi, un fel de „dictatură a muncii” va putea fi atinsă, cu uşurinţă, şi într-un mod natural. Iar oamenii vor învăţa, puţin câte puţin, cum s-o ducă la îndeplinire.”

În această perioadă aveau loc un număr important de greve (lucrătorii din tăbăcării și lucrătorii textili din Moscova, muncitorii din industria mecanică din Petrograd, lucrătorii din extracția de petrol din Baku, minerii din Donbas). Toate aceste greve aveau o trăsătură comună: angajatorii erau gata să facă concesii prin mărirea salariilor, dar au refuzat categoric să recunoască orice drept al Comitetelor Fabricilor. Muncitorii implicați în această luptă „… erau gata să lupte până în pânzele albe nu doar pentru că doreau salarii mai mari, ci pentru a obține recunoașterea propriilor lor organizații din fabrici.” (29)

Una dintre principalele lor cerințe era transferul drepturilor de a face angajări și concedieri către Comitetele Fabricilor. Inadvertențele ”legii” din 23 aprilie erau acum văzute pe scară largă. Solicitările către Soviete să preaia puterea începeau să evoce un anumit ecou. „În timpul acestei lupte pentru ”o constituție a fabricii”, clasa muncitoare a devenit conștientă de nevoia de a administra ea însăși producția. „ (30)

28 august

Ca răspuns la o campanie din ce în ce mai mare a presei burgheze împotriva Comitetelor Fabricilor  și împotriva ”anarhismului clasei muncitoare”, Ministrul menșevic al Muncii, Skobelev, a emis faimoasa sa ”Circulară Numărul 421” prin care a interzis întrunirea Comitetelor Fabricilor în timpul orelor de lucru („din cauza nevoii de a dedica toată energia și fiecare secundă muncii intensive.”)

Circulara a autorizat conducerea fabricilor să le taie salariile muncitorilor care participau la întrunirile Comitetelor Fabricilor în timpul programului.

Aceste lucruri se întâmplau în același moment în care Kornilov mărșăluia spre Petrograd, și „când muncitorii s-au răsculat, și au pus în pericol apărarea Revoluției fără să ţină cont că făceau aşa ceva în timpul programului de muncă.” (31)

Septembrie

Partidul Bolșevic câștigă majoritatea atât în Sovietul din Moscova, cât și în cel din Petrograd.

10 septembrie

A Treia Conferință a Comitetelor Fabricilor.

Pe 4 Septembrie, o altă circulară de la Ministerul Muncii a stabilit că dreptul de a face angajări și de a concedia muncitori aparținea proprietarilor întreprinderii. Guvernul de Tranziţie, de acum foarte alarmat de puterea şi de răspândirea tot mai mare a Comitetelor Fabricilor, a început să lucreze din răsputeri pentru a le putea distruge. Menşevicul Kolokolnikov a participat ca reprezentant din partea Ministerului Muncii. El a luat apărarea Circularelor. A „explicat” că circularele nu le luau muncitorilor dreptul de control asupra angajărilor şi concedierilor… ci doar dreptul de a angaja şi de a concedia. „La fel bolşevicii aveau să pună în aplicare ei înşişi ceea ce Kolokolnikov a definit ca fiind control – adică supravegherea şi supervizarea politicii, şi nu dreptul de a face acea politică.” (32)

La conferinţă, un muncitor pe numele său Afinogenev a susţinut că „toate partidele, inclusiv Bolşevicii, îi amăgesc pe muncitori cu promisiuni despre Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ peste 100 de ani de acum înainte… Nu avem nevoie de îmbunătăţiri peste 100 de ani, avem nevoie de îmbunătăţiri acum, imediat.” (33)

Conferinţa, care a avut doar două sesiuni, a decretat că va urmări să abolească imediat circularele.

14 septembrie

Are loc Conferinţa Democratică, organizată de Guvern. Subliniind că toate sarcinile Comitetelor Fabricilor erau „în mod esenţial diferite” de cele ale sindicatelor, Bolşevicii au solicitat pentru ei 25 de locuri de locuri în Comitetele Fabricilor. (Acelaşi număr fusese alocat de guvern sindicatelor.)

26 septembrie

Lenin scrie:„Guvernul Sovietic trebuie de urgenţă să introducă peste tot controlul muncitorilor asupra producţiei şi distribuţiei. „ „Dacă nu va introduce un asemenea control… o foamete şi o catastrofă de dimensiuni fără precedent vor ameninţa ţara în fiecare săptămână.” (34)

Timp de câteva săptămâni, angajatorii au recurs la blocarea întreprinderilor pe o scară din ce în ce mai mare într-o încercare de a distruge puterea Comitetelor Fabricilor. Între martie şi august 1917, 586 de întreprinderi unde lucrau peste 100.000 de muncitori au fost închise, (35) uneori din cauza lipsei de materie brută, dar cel mai adesea în mod deliberat, de către angajatori, pentru a putea să scape astfel de puterea tot mai mare a Comitetelor Fabricilor. Una dintre atribuțiile controlului muncitorilor se credea că va putea duce la oprirea unor asemenea practici din partea angajatorilor.

1 octombrie

Lenin publică lucrarea sa ”Pot Bolșevicii să păstreze puterea Statului?” Acest text conține anumite pasaje care ajută la înțelegerea evenimentelor care au urmat. „Când spunem ”controlul muncitorilor”, asociem mereu acest slogan cu dictatura proletariatului, și cum mereu îl punem în urma acestei expresii din urmă, facem clar astfel cum gândim… Dacă e un Stat proletar cel la care ne referim (adică, dictatura proletariatului) atunci controlul muncitorilor trebuie să devină o națională, atotcuprinzătoare, omniprezentă, extrem de precisă și extrem de scrupuloasă ținere în evidență (sublnierea în aparține lui Lenin) a producției și a distribuirii de bunuri.”

În același eseu, Lenin definește tipul de ”aparat socialist” în cadrul căruia atribuția de ținere în evidență (controlul muncitorilor) va fi exercitată.

„Fără bănci mari,  va fi imposibil să realizăm socialismul. Băncile mari sunt ”un aparat stabil” de care avem nevoie pentru realizarea socialismului și pe care le vom lua de-a gata așa cum le-a lăsat capitalismul. Problema noastră aici e doar să înlăturăm ceea ce desfigurează în mod capitalist acest aparat, de altfel excelent, și să îl facem și mai mare, și mai democratic, și mai comprehensiv…” „O singură bancă uriaşă de stat, cu filiale în fiecare district rural şi în fiecare fabrică – asta înseamnă că deja se va ridica la 9-10 la sută din întregul aparat socialist.”

Potrivit lui Lenin, acest tip de aparat va permite „o evidenţă generală de stat, o evidenţă generală de stat a producţiei şi distribuirii de bunuri „, şi va fi „ceva de genul, să spunem aşa, unui schelet al societăţii socialiste.” (Toate sublinierile îi aparţin lui Lenin.)

Nimeni nu pune în discuţie importanţa ţinerii unei evidenţe corecte, dar faptul că Lenin a indentificat controlul muncitorilor în „Statul Muncitorilor” cu atribuţia evidenţei (adică a verificării implementării deciziilor luate de alţii) e extrem de relevant. Nicăieri în scrierile lui Lenin, controlul muncitorilor nu va fi înțeles ca procesul fundamental de luare a deciziilor (adică, de a iniția aceste decizii) referitoare la producție (cât de mult să se producă, cum să se producă, la ce cost, pe al cui cost, etc).

Alte scrieri ale lui Lenin din această perioadă reiterează că una dintre atribuțiile controlului muncitorilor e să prevină sabotajul de către birocrați și funcționari superiori lor.

„În ce privește angajaţii cu funcţii înalte … va trebui să-i tratăm așa cum îi tratăm și pe capitaliști – cu duritate. Ei, la fel ca și capitaliștii, vor opune rezistență… dar noi vom reuși cu ajutorul controlului muncitorilor să facem ca această rezistență să devină imposibilă…”(36)

Conceptul lui Lenin asupra controlului muncitorilor (ca mijloc de a preveni blocarea întreprinderilor) și solicitările sale repetate pentru ”deschiderea registrelor” (ca mijloc de a preveni sabotajul economic) se referă ambele la o situaţie imediată, şi la lunile care au urmat Revoluţiei.

El a avut în vedere o perioadă lungă în care, în Statul Muncitorilor, burghezia încă ar fi urmat să deţină dreptul de proprietate formal şi managementul efectiv al celei mai mari părţi din aparatul de producţie.

Noul Stat, în estimarea lui Lenin, nu ar fi putut să ia imediat controlul asupra conducerii industriei. Urma să existe o perioadă de tranziţie, în timpul căreia capitaliştii aveau să fie obligaţi să coopereze. „Controlul muncitorilor” era văzut ca un instrument prin care putea fi aplicată această coerciţie.

10 octombrie

A Patra Conferinţă a Comitetelor Fabricilor de la Petrograd şi din împrejurimi. Cel mai important punct pe agendă era convocarea unei Conferinţe a Tuturor Comitetelor Fabricilor din Rusia.

13 octombrie

„Golos Truda” a cerut „controlul total al muncitorilor asupra tuturor operaţiunilor din fabrici, un control real şi nu de formă, nu fictiv. Control asupra regulilor de muncă, asupra angajărilor şi concedierilor, asupra orelor şi salariilor, şi asupra procedurilor manufacturii.”

Sovietele şi Comitetele Fabricilor apăreau peste tot cu o rapiditate fenomenală. Creşterea şi răspândirea lor pot fi explicate prin natura extrem de radicală a misiunii cu care se confrunta clasa muncitoare. Sovietele şi Comitetele erau mult mai implicate şi mai apropiate de realităţile vieţii de zi cu zi decât erau sindicatele. S-au dovedit a fi purtătoare de cuvânt mult mai eficiente ale aspiraţiilor populare fundamentale.

În acest timp, o propagandă intensivă a fost dusă pentru răspândirea ideilor libertare. „Nici un singur ziar nu a fost închis, nici o singură broşură sau carte nu a fost confiscată, nici un singur marş şi întâlnire de masă nu au fost interzise… E adevărat, Guvernul din acea perioadă nu avea reţineri în a-i trata foarte dur şi pe anarhişti şi pe bolşevici. Kerensky a ameninţat de multe ori că-i „va însemna cu fierul roşu”. Dar Guvernul era lipsit de putere, pentru că Revoluţia era în plină desfăşurare.”  (37)

Aşa cum am arătat deja, în această fază, Bolşevicii încă sprijineau Comitetele Fabricilor. Le vedeau ca „tunurile care vor lovi în capitalism, organele luptei de clasă create de către clasa muncitoare pe propriul ei teren. „ (38)

Ei vedeau în sloganul „controlul muncitorilor” un mijloc de a submina influenţa menşevicilor în interiorul sindicatelor. Dar Bolşevicii „se lăsau duşi de o mişcare care în multe aspecte îi punea în situaţii delicate, dar pe care nu aveau cum să nu o susţină, din moment ce era forţa principală a revoluţiei.” (39)

La mijlocul anului 1917, spijinul Bolşevicilor pentru Comitetele Fabricilor era de aşa natură că menşevicii chiar i-au acuzat că „au abandonat” Marxismul în favoarea Anarhismului.

„De fapt, Lenin şi susţinătorii săi au rămas fermi susţinători ai conceptelor Marxiste privind Statul centralizat. Obiectivul lor imediat, însă, nu era de a stabili o dictatură proletară centralizată, ci de a descentraliza cât mai mult cu putință statul burghez și economia burgheză. Aceasta a fost o condiție necesară pentru succesul revoluției. Astfel, în domeniul economic, Comitetele Fabricilor  – organele formate pe loc, organele de pe teren –, mai degrabă decât sindicatele, erau mult mai puternice și un instrument mult mai letal de rebeliune. Astfel, sindicatele au fost lăsate în fundal…”  (40)

Aceasta este poate cea mai explicită declarație a motivului pentru care Bolșevicii în această fază au sprijinit controlul muncitorilor și vehiculul lor organizațional, Comitetele Fabricilor.

Astăzi, numai ignoranții sau cei care vor să fie înșelați pot să mai glumească și să creadă că puterea proletară, la punctul de producție, a fost o dogmă sau vreun scop fundamental al Bolșevismului.

17 – 22 octombrie

Prima Conferință a Tuturor Comitetelor Fabricilor din Rusia, convocată de Novy Put (Noua Cale) un ziar ”cu puternice influențe anarho-sindicaliste, deși nici un anarho-sindicalist nu făcea parte din redacție. (41)

Potrivit surselor bolșevice de mai târziu, dintre cei 137 de delegați care au participat la Conferință, 86 erau bolșevici, 22 Social-Revoluționari, 11 anarho-sindicaliști, 8 menșevici, 6 ”maximaliști” și 4 ”apolitici”. (42)

Bolşevicii erau pe punctul de a prelua toată puterea, şi atitudinea lor faţă de Comitetele Fabricilor deja începea să se schimbe. Shmidt, viitorul Comisar pentru Muncă în guvernul lui Lenin, descrie ce avea să se întâmple în multe domenii. „La momentul în care Comitetele Fabricilor au fost formate, sindicatele de fapt nici nu existau. Comitetele Fabricilor au umplut acest gol.” (43) Un alt vorbitor Bolşevic a declarat: „Creşterea influenţei Comitetelor Fabricilor a avut loc în mod natural pe spatele organizaţiilor economice centralizate ale clasei muncitoare, cum ar fi sindicatele. Asta, desigur, e o evoluţie cu totul anormală, care, în practică, duce la rezultate foarte indezirabile.”(44)

Un punct de vedere diferit a fost accentuat de un delegat din Odessa. El a declarat că „Comisiile de Control nu trebuie să fie simple comisii de verificare, ci trebuie să fie celule ale viitorului, în care, chiar şi acum, ne pregătim pentru transferul producţiei în mâinile muncitorilor.” (45)

Un vorbitor anarhist a susţinut că: „Sindicatele îşi doresc să devoreze Comitetele Fabricilor. Nu există nici o nemulţumire populară în privinţa Comitetelor Fabricilor, ci există o nemulţumire tocmai în privinţa sindicatelor. Pentru muncitori, sindicatele sunt o formă de organizare impusă de nicăieri. Comitetetele Fabricilor sunt mai aproape de ei.”

Revenind la tema care s-a repetat de mai multe ori, el a insistat să arate că „Comitetele Fabricilor erau celule ale viitorului… Ele, nu Statul, ar trebui să administreze.” (46)

În acest moment, Lenin a văzut importanţa uriaşă a Comitetelor Fabricilor… ca fiind un mijloc de care Partidul Bolşevic se putea folosi pentru a cuceri toată puterea.

Potrivit lui Ordzhonikidze, Lenin a susţinut: „Trebuie să mutăm centrul de greutate pe Comitetele Fabricilor. Comitetele Fabricilor trebuie să devină organe ale insurecţiei. Trebuie să schimbăm sloganul nostru şi în schimb să spunem „Toată Puterea Sovietelor”, să spunem „Toată Puterea Comitetelor Fabricilor.” (47)

Această Conferinţă a adoptat o rezoluţie care a proclamat că „controlul muncitorilor – în limitele stabilite de Conferinţă – era posibil numai sub controlul economic și politic al clasei muncitoare.”

A avertizat împotriva activităților ”izolate” și ”dezorganizate” și a subliniat că ”preluarea fabricilor de către muncitori și folosirea lor pentru profitul personal nu era compatibilă cu scopurile proletariatului.” (48)

25 octombrie

Răsturnarea Guvernului de Tranziție al lui Kerensky.

Proclamarea Consiliului Comisariatelor Poporului (Sovnarkom) în timpul sesiunii Celui de-al Doilea Congres al Tuturor Sovietelor din Rusia.

26 octombrie

La al doilea Congres al Tuturor Sovietelor din Rusia, purtătorul de cuvânt bolșevic a proclamat: „Revoluția a fost victorioasă. Toată puterea a trecut în mâinile Sovietelor… Noi legi vor fi proclamate în câteva zile în privința problemelor muncitorilor. Cea mai importantă dintre acestea va rezolva problema controlului muncitorilor și întoarcerea industriei la condiții normale. Grevele și demonstrațiile sunt dăunătoare în Petrograd. Vă cerem să puneți capăt tuturor grevelor care au legătură cu probleme economice și politice, și să vă întoarceți la muncă și să vă continuați activitatea într-o manieră perfect ordonată… Fiecare om să stea la locul lui… Cel mai bun mod de a sprijini Guvernul Sovietic în aceste zile e să vă continuați activitatea la locurile de muncă.” (49)

Aparent fără să clipească, Pankratova a putut scrie că „prima zi a prima zi a puterii muncitorilor a fost deschisă cu acest apel la muncă și cu edificarea unui nou tip de fabrică.” (50)

E publicat ”Decretul asupra Pământului”. Pământurile nobilimii, ale bisericii şi ale coroanei au fost transferate în custodia ţăranilor.

3 noiembrie

Pravda publică proiectul lui Lenin asupra „Decretului privind Controlul Muncitorilor.” (51) Acest proiect al Decretului prevedea „introducerea controlului muncitorilor asupra producţiei, depozitării, cumpărării şi vânzării tuturor produselor şi materiilor prime din toate întreprinderile industriale, comerciale, bancare, agricole şi din alte întreprinderi, în care lucrau în fiecare, cel puţin  5 muncitori şi angajaţi, sau care aveau o cifră de afaceri de cel puţin 10.000 de ruble pe an.”

Controlul muncitorilor avea să fie „dus la îndeplinire de toţi muncitorii şi angajaţii dintr-o întreprindere dată, ori direct, dacă întreprinderea era destul de mică pentru a permite acest lucru, ori prin intermediul delegaţilor care urmau să fie aleşi imediat la întrunirile tuturor muncitorilor. Delegaţii aleşi trebuia „să aibă acces la toate registrele contabile şi la toate documentele şi la toate depozitele şi stocurile de materiale, de instrumente şi de produse, fără nici o excepţie.”

Aceste prevederi excelente, şi atât de des citate, de fapt listau şi legalizau ce fusese obţinut deja şi implementat în multe întreprinderi de către clasa muncitoare în cursul bătăliilor din lunile precedente. Aveau să fie urmate de alte trei prevederi, care nu prevesteau nimic bun. E uimitor că acestea trei nici măcar nu sunt cunoscute. În practică, aveau să ducă rapid la anularea aspectelor pozitive ale prevederilor anterioare.  Stipulau că (punctul 5): „deciziile delegaților aleși ai muncitorilor și angajaților erau obligatorii prin lege pentru proprietarii întreprinderilor, dar ”puteau fi anulate de către sindicate și congrese” (sublinierea autorului lucrării).

Asta era exact soarta pe care aveau să o aibă şi deciziile delegaților aleși ai muncitorilor și angajaților: sindicatele s-au dovedit principalul mijloc prin care Bolșevicii au căutat să zdrobească puterea autonomă a Comitetelor Fabricilor.

Proiectul de Decret sublinia de asemenea (punctul 6) că: „în toate întreprinderile de importanță pentru Stat” toți delegații aleși să exercite controlul muncitorilor erau obligați să răspundă în fața Statului pentru menținerea celei mai stricte ordini și disciplini și pentru protecția proprietății.

Întreprinderile „de importanță pentru Stat” erau definite (punctul 7) – și aceasta le sună foarte familiar tuturor revoluționarilor – ca „toate întreprinderile angajate în producția de apărare, sau în orice alt fel conectate cu producția de articole necesare existenței maselor populației.” (sublinierea autorului lucrării). Cu alte cuvinte, practic orice întreprindere putea fi declarată de către Statul rus ca fiind „de importanță pentru Stat.” Delegații din asemenea întreprinderi (aleși pentru a exercita controlul muncitorilor) acum erau obligați să răspundă unei autorități mai înalte. Cu atât mai mult, dacă sindicatele (deja destul de birocratizate) puteau ”anula” deciziile delegaților de rând, ce putere reală asupra producției mai aveau muncitorii de rând? Decretul asupra Controlului Muncitorilor s-a dovedit curând, în practică, că nu valora nici măcar cât hârtia pe care fusese scris. *

Este chiar lipsit de onestitate pentru cei care ar trebui să știe mai bine (vezi articolul scris de T. Cliff în Labour Worker din noiembrie 1967) să trâmbiţeze că aceste decrete asupra controlului muncitorilor ar fi fost ceva ce nu a existat vreodată și nici nu s-a intenționat să existe.)

9 noiembrie

Apare Decretul care dizolvă Sovietul din cadrul Comisariatului Poștei și Telegrafului. (52)

Acest concept al controlului muncitorilor avea să se răspândească și în Serviciul Civil. Un soviet al Angajaților a preluat controlul asupra Comisariatului Poporului al Poștei și Telegrafului și un altul s-a stabilit pe sine în Marină. Pe 9 noiembrie, Comisarul Poporului pentru Ministru (sic) al Poștei și Telegrafului a publicat următoarele: „Declar că nici un așa-zis grup inițiator sau comitete pentru administrație ale departamentului Poștei și Telegrafului nu pot uzurpa funcțiile care aparțin puterii centrale și mie, în calitatea mea de Comisar al Poporului.”  (53)

14 noiembrie

Lenin aștepta ca Proiectul său asupra Controlului Muncitorilor să fie ratificat, cu modificări minore, cel mult, de către Comitetul Executiv Central al Tuturor Sovietelor din Rusia (V.Ts.I.K.) și de către Consiliul Comisarilor Poporului (Sovnarkom). De fapt, propunerile sale aveau să nască discuții aprinse și să fie criticate și de către stânga și de către dreapta. Lozovski, un sindicalist bolșevic, avea să scrie: „Pentru noi, pare că controlul fundamental al unităților ar trebui să aibă loc numai în limitele riguros determinate de organele superioare de control. Dar tovarășii care au susținut descentralizarea controlului muncitorilor au făcut presiuni pentru independența și autonomia acestor organe de control inferioare, pentru că au simțit că masele însele ar trebui să întruchipeze principiile controlului.”(54) Lozovski credea că „organele inferioare de control trebuie să-și limiteze activitățile în limitele stabilite de instrucțiunile propusului Consiliul al Controlului Muncitorilor din Toată Rusia. Trebuie să vorbim foarte clar și categoric, astfel încât muncitorii din întreprinderi să nu rămână cu ideea că fabricile le aparțin lor.”

În ciuda protestelor aprinse din partea muncitorilor de rând – și a aproape doi ani de dispute – un ”compromis” a fost adoptat  prin care sindicatele – acum „campionii neașteptați ai ordinii, disciplinei și centralizării dirijării producției”  (55)  – au ieşit câştigătoare în mod categoric. Noul text, care a fost adoptat de către Comitetul Central Executiv al Tuturor Sovietelor din Rusia (V.Ts.I.K.) pe 14 noiembrie (cu 24 de voturi pentru și 10 împotrivă), a fost ratificat de către Consiliul Comisarilor Poporului pe 15 noiembrie și publicat în ziua următoare. Milyutin, care a prezentat în V. Ts. I.K. versiunea revizuită a decretului, a explicat, cumva în defensivă, că „viața ne-a luat pe sus „ și că devenise urgent și necesar „să unim într-un aparat de stat solid controlul muncitorilor care era pus în aplicare pe loc”„Legislația asupra controlului muncitorilor, care în mod logic s-ar fi potrivit într-un cadru al unui plan economic, a trebuit să preceadă legislația asupra însuși acestui plan.” (56)

Nu putea exista o recunoaștere mai mare a presiunilor imense venite de jos și a dificultăților cu care Bolșevicii s-au confruntat în încercările lor de a le respinge.

Într-un decret revizuit, punctul 8 din proiectul lui Lenin a devenit acum punctul 14 (57). Noul decret începea acum cu declarația ingenioasă că:„În interesul unei dirijări planficate a economiei naţionale”, noul Guvern „recunoştea autoritatea controlului muncitorilor în toată economia.” Doar că trebuia să existe o ierarhie fermă a acestui control.

Comitetele Fabricilor ar fi avut „voie” să deţină controlul fiecărei întreprinderi individuale. Dar, fiecare Comitet urma să fie responsabil în faţa unui „Consiliu Regional al Controlului Muncitorilor”, subordonat la rândul său unui „Consiliul al Controlului Muncitorilor din toată Rusia.” (58)

Partidul urma să decidă cine urma să facă parte din aceste organe superioare.

Sindicatele erau masiv reprezentate la nivelul de mijloc al piramidei „controlului instituţionalizat al muncitorilor.”

De exemplu, Consiliul Controlului Muncitorilor din toată Rusia avea să fie format din 21 de „reprezentanţi”:  5 din patea Comitetului Central Executiv al Sovietelor Rusia, 5 din partea Executivului Consiliului Sindicatelor din Rusia, 5 din partea Asociaţiei Inginerilor şi Tehnicienilor, 2 din partea Asociaţiei Agronomilor, 2 de la Consiliul Sindicatelor din Petrograd, 1 din partea Federaţiei Sindicatelor din Rusia, care avea peste 100.000 de aderenţi, (2 din partea unei Federaţii de o asemenea dimensiune…) şi 5 din partea Consiliului Comitetelor Fabricilor din Rusia!

Comitetele Fabricilor, aflate sub influenţa anarho-sindicaliştilor, au fost cu adevărat şi cu grijă „micşorate pentru a se potrivi”.

Duse erau zilele când Lenin susţinea că „sursa puterii nu stă într-o lege discutată şi adoptată de parlament, ci în directa iniţiativă a maselor, venită de jos, în localităţile lor, – „preluarea” directă, pentru a folosi o expresie populară „(59)

Însă chiar menţiunea în decret a „Consiliului Comitetelor Fabricilor din Rusia” însemna că alăturarea organelor controlului muncitorilor, plasarea lor pe aceeaşi linie cu structura „oficială”, adică plasarea unei alte structuri „oficiale” pe lângă cele ale muncitorilor avea să fie inevitabil antagonică: piramida organelor reprezentând Comitetele Fabricilor.

A arătat şi că mişcarea Comitetelor Fabricilor încerca încă să îşi coordoneze activităţile pe o bază răspândită în toată ţara. Chiar şi această minoră reprezentare pentru Comitetele Fabricilor a fost o concesie de ordin tactic făcută de Lenin, iar evenimentele aveau curând să arate că liderii guvernului Rusiei nu aveau nici o intenţie să accepte pentru mult timp ameninţarea potenţială la hegemonia Partidului şi a suporterilor lui din interiorul sindicatelor. Partidul avea de lucru.

„Cei care şi-au răcit gurile vorbind despre controlul muncitorilor şi au avut de gând chiar „să-l extindă” aici, de fapt, puseseră la cale o încercare dibace de a-l face aparent inofensiv şi liniştit pentru a-l putea transforma într-o instituţie publică, centralizată şi cât mai răspândită.”(60)

În anii care au urmat, propaganda bolşevică avea să repete la nesfârşit poezia despre cum Comitetele Fabricilor nu erau un instrument potrivit pentru organizarea producţiei la scară naţională.

Deutscher, de exemplu, pretinde că, aproape de la bun început, de când au fost create „trăsăturile anarhice ale Comitetelor Fabricilor s-au făcut simţite: fiecare Comitet de Fabrică urmărea să aibă ultimul şi finalul cuvânt asupra tuturor chestiunilor care afectau fabrica, producţia ei, stocurile, materialele, condiţiile de muncă etc, şi acordau puţină atenţie, sau chiar nu acordau nici o atenţie industriei în întregul ei.” (61) .

În fraza următoare Deutscher arată că „la câteva săptămâni după rebeliune (Revoluţia din Octombrie) Comitetele Fabricilor au încercat să-şi asigure o practic o dictatură economică. Bolşevicii au făcut apel la sindicate pentru a face un serviciu special Statului Sovietic, care se năştea, pentru a putea disciplina Comitetele Fabricilor.

Sindicatele au acţionat cu fermitate împotriva încercării Comitetelor Fabricilor de a forma propria lor organizaţie, răspândită în toată ţara. Sindicatele au prevenit convocarea unui Congres al Comitetelor Fabricilor din Rusia şi au cerut Comitetelor să li se subordoneze total.”

Precondiţia esenţială a Comitetelor de a începe să îşi stabilească sarcini regionale şi la nivelul întregii ţări era ca Federaţia lor să fie făcută să funcţioneze pe baze regionale şi la nivelul întregii ţări. Este culmea ipocriziei pentru bolşevicii de mai târziu să acuze Comitetele Fabricilor din perioada 1917-1918 că ar fi arătat preocupări parohiale, când Partidul însuşi făcea tot ce îi stătea în putinţă şi folosea toată puterea pentru a opri Comitetele să-şi creeze o federaţie de jos în sus, într-o manieră autonomă.

Bolşevicii au atacat pe neaşteptate „Sovietul Central al Comitetelor Fabricilor”, după răsturnarea Guvernului de Tranziţie, cu o rapiditate la fel de mare cu care l-au şi creat.

Centrul Revoluţionar al Comitetelor Fabricilor, un organism creat după ideile anarhiste şi care încerca să funcţioneze deja de câteva luni, nu a reuşit să-i ia locul, atât de multe obstacole i-au fost puse în cale.

Unele comentarii sunt necesare pentru a calrifica aceste evoluţii. Dezorganizarea care a apărut în urma războiului şi în urma rezistenţei clasei muncitoare (manifestată prin sabotaj sau prin abandonarea locurilor de muncă din întreprinderi) a făcut necesară minimalizarea şi pe cât posibil eliminarea conflictelor inutile, între Comitetele Fabricilor, cum ar fi conflictele din cauza lipsei de combustibil şi a materialelor brute.

În mod clar, era nevoie de a coordona activitatea Comitetelor pe o scară vastă, o nevoie de care cei mai mulţi, care fuseseră cei mai activi în mişcarea Comitetelor, erau mai mult decât conştienţi.

Chestiunea în discuţie nu e că o diferenţiere funcţională a fost găsită necesară între variatele organe ale puterii clasei muncitoare (Sovietele, Comitetele Fabricilor, etc) sau că se căuta o definiţie despre ce anume ar fi însemnat sarcini locale, regionale sau la nivel naţional.

Modalităţile unei asemenea diferenţieri ar fi putut fi – şi probabil ar fi fost – determinate de propusul Congres al Comitetelor Fabricilor. Lucrul important e că un model ierarhic de diferenţiere a fost elaborat şi impus din exterior de către o organizaţie alta decât a producătorilor.

Un purtător de cuvânt al bolşevicilor (62) a descris situaţia, aşa cum o vedeau cei care acum erau la putere: „În locul unei rapide normalizări a producţiei şi distribuţiei, în locul măsurilor care ar fi dus la o organizare socialistă a societăţii, ne-am trezit în faţa unor acţiuni care aminteau de visurile anarhiste ale comunelor autonome ale producătorilor.”

Pankratova a expus problema şi mai direct: „În timpul perioadei de tranziţie, trebuia să acceptăm aspectele negative ale controlului muncitorilor, care era doar o modalitate de luptă între capital şi muncă. Dar, după ce puterea a trecut în mâinile proletariatului (adică în mâinile Partidului – nota autorului lucrării), practica acestor Comitete ale Fabricilor care acţionau de parcă ar fi fost proprietarele fabricilor a devenit anti-proletară.”(63)

Aceste subtilităţi erau ignorate de cei mai mulţi dintre muncitori. Ei au luat de bună propaganda bolşevicilor despre controlul muncitorilor. Ei nu vedeau controlul muncitorilor ca fiind „ceva de tranziţie” sau ca fiind „doar o fază către alte metode de normalizare a vieţii economice.” (64)

Pentru ei, controlul (din partea) muncitorilor nu era doar un mijloc de a combate sabotajul economic al clasei conducătoare şi nu era un mijloc de-a corecta tactic un anumit slogan, decis într-un comitet ca fiind „potrivit” pentru o anumită etapă a „revoluţiei în desfăşurare.”

Pentru masele de muncitori, „controlul (din partea) muncitorilor” era o expresie a celor mai profunde aspiraţii ale lor.

Cine ar fi fost şeful fabricii?

Din instinct, ei au simţit că cei care administrau producţia ar fi administrat şi toate aspectele ale vieţii sociale. Diferenţa subtilă între „control” şi „administrare” de care cei mai mulţi bolşevici erau pe deplin conştienţi  *  scăpa maselor.

Lipsa de înţelegere a acestei diferenţe avea să aibă urmări sângeroase.

Decretul din noiembrie 1917 asupra Controlului Muncitorilor a părut să fie o susţinere oficială a efortului clasei muncitoare de a ajunge să decidă asupra toturor condiţiilor vieţii sale.

Un ziar al muncitorilor din metalurgie scria: „clasa muncitoare prin natura ei… ar trebui să ocupe un loc central atât în producţie, dar mai ales în organizarea producţiei… Toată producţia din viitor va reprezenta o reflectare a voinţei proletariatului şi a inteligenţei sale.”(65)

Dacă înainte de Octombrie controlul muncitorilor era de obicei privit în forma sa observaţională, pasivă, comitetele muncitorilor acum au căpătat un rol din ce în ce mai important în administrarea generală a diferitelor întreprinderi. „Timp de multe luni după Revoluţia rusă, clasa muncitoare s-a bucurat de un grad de libertate şi de un simţ al puterii probabil unic în istoria sa.”(66)

Din păcate, există foarte puţine informaţii disponibile cu privire la perioada aceasta atât de interesantă.

Datele la care am avut acces de regulă vin de la surse (ori burgheze, ori birocratice) care sunt fundamental ostile mai ales ideii că muncitorii puteau administra, şi care s-au preocupat în mod exclusiv să arate că această idee era „ineficientă” şi „impracticabilă.”

O relatare interesantă a ceea ce s-a întâmplat la rafinăria petrolieră Nobel a fost publicată. (67) Aceasta ilustrează tendinţa fundamentală a clasei muncitoare către auto-administrare şi ostilitatea pe care această tendinţă a stârnit-o în cercurile de Partid. Vor apărea fără îndoială şi alte exemple similare.

* Spre deosebire de mulţi anarhişti de azi, cei mai mulţi anarhişti din acea vreme erau şi ei atât de conştienţi de această diferenţă. Voline (opera citată, pagina 77) spune: „Anarhiştii au respins sloganul vag, nebulos al „controlului producţiei”. Au cerut exproprierea – rapidă şi imediată – a indutriei private prin organizarea producţiei colective.”

28 noiembrie

Are loc şedinţa noului Consiliu al Controlului Muncitorilor din Rusia, care fusese format prin decret.

Neînţelegerile anterioare au reizbucnit. (68) Larin, reprezentantul facţiunii sindicale a bolşevicilor, a declarat că „sindicatele reprezintă interesele clasei ca întreg, în timp ce Comitetele Fabricilor reprezintă doar interese particulare. Comitetele Fabricilor ar trebui subordonate Sindicatelor.”

Zhivotov, purtătorul de cuvânt al mişcării Comitetelor Fabricilor, a declarat: „În Comitetele Fabricilor noi elaborăm instrucţiuni care vin de jos, pentru a vedea cum pot fi aplicate industriei ca atare. Aceste instrucţiuni vin din atelierele de muncă, vin de la viaţă însăşi. Sunt singurele instrucţiuni care au un sens real. Ele arată că Comitetele Fabricilor sunt capabile să administreze fabricile, şi ar trebui prin urmare să fie în prima linie a controlului muncitorilor.”

Comitetele Fabricilor simţeau că „controlul era sarcina fiecărui comitet în fiecare aşezare umană. Comitetele din fiecare oraş urmau apoi să se întrunească… şi mai departe să îşi coordoneze activitatea pe baze regionale.”

Stabilirea Consiliului Controlului Muncitorilor din Rusia de către bolşevici a fost în mod clar o încercare de a ocoli mişcarea Comitetelor. Încercarea a avut parţial succes. Dar Comitetele Fabricilor au continuat agitaţia printre muncitori.

Doar că vocea lor, redusă la tăcere prin mijloace administrative, devenise un ecou palid în Consiliului Controlului Muncitorilor din Rusia, care era dominat de trimişi ai Partidului.

„În ianuarie 1918, Riazanov avea să declare că organismul s-a întrunit o singură dată (şi în mai 1918 declara că nu s-a întrunit niciodată deloc). Potrivit unei alte surse, „a încercat să se întrunească, dar nu a avut cvorum.”(69)

Ce e clar e că nu a funcţionat niciodată deloc. E dificil să spunem dacă acest lucru s-a întâmplat din cauza faptului că a fost boicotat şi obstrucţionat de bolşevici, din cauza lipsei de înţelegere din partea revoluţionarilor non-bolşevici în privinţa a ceea ce se întâmpla de fapt, sau dacă acest lucru s-a datorat unei slăbiciuni generale a mişcării, incapabilă să scape din cămaşa de forţă în care era din ce în ce mai strâns legată.

Poate toţi aceşti trei factori au jucat un rol.

28 noiembrie

Sovietul amiralilor e dizolvat prin decret.  (70)

5 decembrie

Este emis un decret (71) prin care este înfiinţat un Consiliu Economic Suprem (Vesenka) căruia îi sunt atribuite sarcinile de a pune la cale „un plan pentru organizarea vieţii economice a ţării şi a resurselor financiare ale guvernului.”

Vesenka urma „să dirijeze până la un final uniform” activităţile tuturor autorităţilor economice existente, inclusiv ale Consiliului Controlului Muncitorilor din Rusia. (72)  Vesenka avea să fie „ataşată Consiliului Comisarilor Poporului” (format el însuşi doar din membri ai Partidului Bolşevic).

Structura Vesenka oferă multe învăţăminte. Era formată din câţiva membri ai Consiliului Controlului Muncitorilor din Rusia (încă un obstacol indirect pentru Comitetele Fabricilor), şi o masivă reprezentare din partea tuturor Comisariatelor şi un număr de experţi, care erau desemnaţi de sus şi în „calitatea lor de consultanţi”.

Vesenka urma să aibă o structură dublă: a) ”centrele” (Glavki) destinate să se ocupe de diversele sectoare ale industriei, și b) organele regionale: „Consiliul local al Economiei Naţionale” (Sovnarkhozy).

La început, bolşevicii „de stânga” au deţinut o majoritate în poziţiile de conducere ale Vesenka. Primul preşedinte a fost Osinsky şi biroul de conducere îi includea pe Bukharin, Larin, Sokolnikov, Milyutin, Lomov şi Shmidt. (73)

În ciuda conducerii „de stânga”, noul organism „a absorbit” Consiliului Controlului Muncitorilor din Rusia înainte ca acesta să fi început să funționeze măcar. Acest nou pas a fost o recunoaștere deschisă din partea bolșevicilor a direcției lor către ”etatizarea” (ogosudarstvleniye) autorităţii economice.  Efectul clar al stabilirii Vesenka a fost să înăbuşe şi mai mult vocea Comitetelor Fabricilor. Aşa cum s-a exprimat Lenin câteva săptămâni mai târziu, „am trecut de la controlul muncitorilor la crearea Consiliului Suprem al Economiei Naţionale”. (74)

Funcționarea acestui Consiliu a urma în mod clar „să înlocuiască, să absoarbă și să înlăture mașinăria controlului muncitorilor”. (75)

Un proces care acum poate fi desluşit, și pe care acestă lucrare va încerca în continuare să îl dezvăluie așa cum a avut loc. E un proces care va duce, într-o perioadă scurtă de 4 ani, de la uriaşul avânt al mișcării Comitetelor Fabricilor (o mișcare care, atât implicit, cât și explicit, a încercat să schimbe relațiile de producție) la stabilirea unei dominații, care nu putea fi contestată, de către o structură monolitică și birocratică (Partidul) asupra tuturor aspectelor vieții economice și politice.

Cum această structură nu se baza pe producție, conducerea pe care o asigura ea putea doar să simbolizeze continua limitare a autorității muncitorilor în procesul de producție. Această limitare în mod necesar implica perpetuarea relațiilor ierarhice chiar în interiorul procesului de producție, și, astfel, perpetuarea societății de clasă.

Prima primă etapă a acestui proces a fost subordonarea Comitetelor Fabricilor în fața Consiliului Controlului Muncitorilor din Rusia în cadrul căruia sindicatele (ele însele aflate sub puternica influență a Partidului) erau masiv reprezentate.

A doua fază – care a urmat aproape imediat după prima – a fost încorporarea acestui Consiliul al Controlului Muncitorilor din Rusia în Vesenka, ceea ce a înclinat și mai mult balanța în favoarea sindicatelor, dar care cuprindea și trimiși direcți ai Statului (adică ai Partidului). Vesenka avea voie pentru moment să păstreze o conducere comunistă „de stânga”. Nu peste mult timp, acești ”stângiști” vor fi și ei înlăturați. O campanie susținută a fost lansată atunci pentru a reduce puterea sindicatelor, care, totuşi, într-un mod foarte indirect și distorsionat, puteau încă fi influențate de clasa muncitoare. A fost în mod special important să li se reducă puterea, din moment ce sindicatele încă erau într-o anumită relație cu producția – și să înlocuiască vocea lor cu autoritatea directă a trimișilor de la Partid. Acești manageri și administratori, aproape toți numiți de sus, treptat au început să formeze baza noii birocrații.

Fiecare dintre aceste etape a avut de înfruntat opoziție și rezistență, dar fiecare luptă împotriva lor a fost pierdută. De fiecare dată adversarul apărea în veşmintele noii puteri ”proletare”. Și fiecare înfrângere avea să facă și mai greu pentru clasa muncitoare să administreze ea direct producția, adică să schimbe fundamental relațiile de producție. Până când aceste relații de producție nu aveau să fie schimbate, revoluția nu putea fi considerată ca atingându-și obiectivul socialist, orice-ar fi declamat liderii ei. Aceasta este lecţia reală a Revoluţiei Ruse.

Problema poate fi văzută şi în alt mod. Stabilirea Vesenka reprezenta o fuziune parţială – în poziţia de autoritate economică – a oficialilor sindicatelor, a voinicilor Partidului și a ”experților” nominalizați de către ”Statul Muncitorilor”.  Dar aceste trei categorii nu îi ”reprezentau pe muncitori”. Erau trei categorii sociale care deja îşi asumaseră funcţii de conducere şi de administrare – adică, îi dominau deja pe muncitori în relaţiile de producţie. Din cauza propriei lor istorii, fiecare dintre aceste grupuri era, din motive diferite, deja cumva îndepărtat, ţinut la distanţă de clasa muncitoare. Fuziunea lor avea doar să mărească distaţarea şi separarea lor de clasa muncitoare. Rezultatul e că din 1918 încoace, noul Stat (deşi oficial descris ca un „Stat al Muncitorilor”, sau ca o „Republică Sovietică” – şi deşi fusese sprijinit de masele clasei muncitoare în timpul Războiului Civil) nu era de fapt o instituţie administrată sau condusă de către clasa muncitoare. *

Dacă cineva poate citi printre rânduri (şi să nu se lase orbit de cuvinte cum ar fi „Statul Muncitorilor” şi „perspectiva socialistă”, care doar reflectă falsa conştiinţă atât de prevalentă în acea vreme), următoarea relatare a Pankratova, despre care era de fapt miza formării Vesenka, e foarte relevantă:

„Ne trebuia „, spunea ea, „o formă de organizare mai eficientă decât Comitetele Fabricilor și o unealtă mai flexibilă decât controlul muncitorilor. Trebuia să asigurăm legătura între administrarea noilor fabrici cu principiul unui singur plan economic și a trebuit să facem asta în conformitate cu perspectivele socialiste ale tânărului Stat al muncitorilor… Comitetele Fabricilor nu aveau experiență practică și cunoștințele tehnice… Enormele obligații economice ale perioadei de tranziție către socialism necesitau crearea unui singur organism capabil să normalizeze economia națională pe baza cuprinderii întregului stat. Proletariatul a înțeles asta. (Această afirmație arăta o gândire nerealistă, dacă a fost vreodată vorba de gândire – nota autorului lucrării.) Eliberând Comitetele Fabricilor de mandatele lor, care nu mai corespundeau noilor nevoi economice, muncitorii au delegat autoritatea noului organ creat, Consiliul Național al Economiei.”

Ea concluzionează cu o frază foarte elocventă:„Comitetele Fabricilor din Petrograd, care în mai 1917 au proclamat nevoia pentru controlul muncitorilor, au îngropat în unanimitate această idee la a 6-a Conferință.” (76)

Evenimentele care au urmat aveau să arate că deși acestea erau scopurile și perspectivele conducerii de Partid, ele erau departe de a fi acceptate de către membrii de rând ai Partidului, ca să nu mai vorbim de mase, ”în numele cărora”, Partidul își asumase deja dreptul de a vorbi.

* Nu e vorba de a contrapune, așa cum unii anarhiști opun ”mișcarea maselor” ”dictaturii statului”, ci de a înțelege forma specifică a relațiilor noilor autorități care au apărut într-un anumit moment al istoriei.

Începutul lui decembrie:

Lenin își publică ”Statul și Revoluția” (care fusese scrisă cu câteva luni înainte). În această lucrare teoretică majoră, Lenin discută foarte puțin despre controlul muncitorilor și cu siguranță nu identifică socialismul cu ”administrarea producției de către muncitori.”

Lenin discută mai degrabă în termeni abstracți despre „schimbarea imediată într-o asemenea manieră ca toți să îndeplinească funcțiile de control și de supraveghere și ca toți să devină ”birocrați” pentru o vreme ca nimeni astfel să nu devină ”birocrat”.

Aceasta este o parte din retorica libertariană a Bolșevismului anului 1917. Dar Lenin, ca de obicei, era cu picioarele bine înfipte în pământ. El a exprimat în cuvinte ce urma să însemne asta în practică. Dezvoltarea capitalismului a creat ”condițiile necesare” care ”au făcut posibil, imediat și peste noapte, după răsturnarea capitaliștilor și birocrațilorca ei  să fie înlocuiţi în controlul producției și distribuției, în efortul de ținere a evidenței a muncii și produselor muncii de către muncitorii înarmați, de către toată populația înarmată.” „Ținerea evidenței și controlul necesare pentru aceasta au fost atât de mult simplificate de capitalism, că au devenit niște operațiuni simple de verificare, înregistrare și emitere a facturilor, astfel că le poate face oricine poate citi, scrie și oricine știe primele reguli ale aritmeticii.”(77)

Nu există nici o mențiune despre cine va lua deciziile pe care masele apoi va trebui ”să le verifice” și ”să le treacă în registre”. ”Statul și Revoluția” cuprinde și următoarea frază interesantă: „Vrem o revoluţie socialistă în natura umană aşa cum o ştim, în natura umană care nu se poate lipsi de subordonare, de control şi de conducători.”(78)

1917 cu siguranţă a fost anul unei răsturnări sociale uriaşe. Dar a fost un vis utopic să se presupună că socialismul poate fi realizat fără ca o mare parte populaţiei să îl înţeleagă şi îl dorească. Construirea socialismului poate fi conştiinţa de sine şi acţiunea colectivă a imensei majorităţi.

Decembrie

Publicarea, de către Consiliul General al Comitetelor Fabricilor din Petrograd a faimosului ”Manual Practic pentru implementarea Controlului Muncitorilor în industrie.”

Spre uriașa enervare a membrilor de Partid, acest manual a fost distribuit în suburbiile din Petrograd.

Acest Manual e foarte valoros pentru că se ocupă de cum ”controlul muncitorilor” ar putea fi extins rapid în ”administrarea, managementul muncitorilor”. Nici în cum vedea Lenin lucrurile, nici cum vedeau autorii manualului lucrurile nu exista nici o confuzie între ”control” și ”administare, management”.

Lenin pleda pentru ”controlul muncitorilor” dar tot ce a făcut și a pus în practică după revoluție a fost să denunțe încercările muncitorilor de a prelua conducerea și adminstrarea fabricilor ca fiind ”premature” și ”utopice”, ”anarhiste”, ”dăunătoare”, ”de netolerat” etc. Ar fi tragic dacă a-istoricismul și pozițiile părtinitoare anti-teoretice ale unei mari părți a mișcării libertare de azi ar permite noilor militanți să cadă din nou în vechile capcane sau să îi facă să se întoarcă din nou spre direcții care nu duc nicăieri – sau în cel mai rău caz să se întoarcă pe același teren pe care au fost învinși în trecut.

Manualul a făcut o serie de sugestii concrete către Comitetele Fabricilor. Fiecare Comitet trebuia să creeze patru comisii de control, ”cu scopul de a-i invita să participe pe tehnicieni și pe alții în capacitatea de consultanți” (cam atât despre minciunile repetate la nesfârșit despre cum Comitetele Fabricilor nu erau pregătite să îi alăture în munca lor pe tehnicieni sau pe specialiști).

Cele 4 comisii urmau să se ocupe de: a) organizarea producției; b) reconversia producției de război;  c) asigurarea cu materie primă; și d) asigurarea cu combustibil.

Sarcinile lor erau foarte detaliat trecute. Manualul sublinia că ”controlul deplin al muncitorilor” nu era doar o chestiune de a prelua stocurile de aprovizionare cu materie primă și combustibili (pentru comparație, iată ce spunea Lenin:„Socialismul înseamnă preluarea stocurilor; de fiecare dată când e preluat un stoc de bare de oțel sau un stoc de pânză, acesta e socialism „(79) ci că era intim legat de transformarea acestor materii prime în interiorul fabricii – cu alte cuvinte era intim legat de totalitatea procesului de muncă care culmina cu produsul finit.

„Comisiile de producţie” trebuia să fie încredinţate  să stabilească legăturile necesare între diferite secţiuni ale fabricii, cu supervizarea stării de lucru a maşinăriilor, cu ajutarea pentru depăşirea diferitelor deficienţe în modul de organizare a fabricii sau a uzinei, cu determinarea coeficientului de exploatare în fiecare secţiune a fabricii, cu deciderea numărului optim de ateliere, şi de muncitori necesari în fiecare atelier, cu investigarea uzării mașinăriilor și a clădirilor, cu determinarea rațiilor de muncă (de la adminsitrator în jos) și cu preluarea relațiilor financiare ale fabricii.

Autorii manualului au anunțat că intenționau să grupeze Comitetele Fabricilor în Federații Regionale, care la rândul lor urmau să facă parte dintr-o Federație, care acoperea întregul teritoriu al Rusiei.

Şi pentru a fi siguri că nu o să apară nici o neînţelegere, cei care au făcut Manualul au insistat că „controlul muncitorilor din industrie, ca parte a controlului muncitorilor asupra totalității vieții economice, nu trebuie văzut în sensul îngust al unei reforme instituționale, ci în cel mai larg sens cu putință: acela al trecerii pe terenul dominat în trecut de alții. Controlul trebuie să se dezvolte în management, în administrarea (fabricilor). „

În practică, implementarea controlului muncitorilor a luat o varietate de forme, în diferitele părți ale Rusiei. Acestea au fost parțial determinate de condițiile locale, dar în primul rând de nivelul de rezistență arătat de diferitele secțiuni ale clasei angajatorilor. În unele locuri, angajatorii au fost expropriați de la bun început, ”de jos în sus”. În alte locuri, doar au fost înlocuiți cu un fel de supervizare a ”controlului” exercitat de Comitetele Fabricilor.

Nu exista nici un model prestabilit pe care să îl urmeze cineva. Practicile diferite și experiențele diferite erau la început subiectul unor discuții foarte aprinse. Aceste discuții nu erau o pierdere de timp, așa cum mai târziu s-a susținut. Ar trebui văzute ca fiind esențiale de către toți cei care acceptă că înaintarea către socialism poate veni doar de la auto-emanciparea clasei muncitoare.

Din păcate, curând, acest tip de discuţii şi de dezbateri nu va mai fi permis.

13 decembrie

Isvestiya publică „Instrucţiuni Generale pentru Controlul Muncitorilor în Conformitate cu Decretul din 14 Noiembrie”.

Acestea au devenit cunoscute ca „Contra-Manualul” şi au reprezentat expresia închegată a punctului de vedere leninist.  *

Secţiunea 4 se ocupă cu organizarea controlului muncitorilor în fabrici şi cu alegerea comisiilor de control.

Următoarele 5 secţiuni ale decretului vorbeau despre obligaţiile şi drepturile acestor comisii, punând accentul pe sarcinile pe care le au de îndeplinit şi care trebuie să rămână prerogativa managerilor-proprietari.

Secţiunea  5 subliniază că, în măsura în care Comisiile joacă vreun rol în gestionarea întreprinderilor, acest rol trebuie să fie limitat la supervizarea şi la îndeplinirea directivelor emise de acele agenţii ale Guvernului Central, „însărcinate în mod special cu dirijarea activităţii economice la scară naţională. „

Secţiunea  7 insistă că „dreptul de a emite ordine care au legătură cu managementul, cu conducerea şi funcţionarea întreprinderilor rămâne în mâinile proprietarului. Comisiile de control nu trebuie să participe în conducerea întreprinderilor care nu au responsabilităţi legate de funcţionarea lor. Această responsabilitate rămâne, de asemenea, în mâinile proprietarului.”

Secţiunea 8 specifică faptul că comisiile nu ar trebui să se preocupe cu chestiuni legate de finanţarea întreprinderilor, toate acestea fiind prerogativele Instituţiilor Guvernului Central.

Secţiunea 9 în mod specific interzice comisiilor să ia parte la exproprieri sau să conducă întreprinderile. Sunt însărcinate însă să „ridice chestiunea preluării întreprinderilor în faţa Guvernului, prin intermediul organelor superioare ale controlului muncitorilor.”

Secțiunea 14 în sfârșit declară negru pe alb ce fusese în mintea liderilor Bolșevici de câteva săptămâni deja.

Chiar și la un nivel local, Comitetele Fabricilor aveau să fie făcute să se unească cu aparatul sindicatelor.

„Comisiile de control din fiecare fabrică urmau să constituie organele executive ale ”departamentului de control și distribuție”a federației sindicale locale. Activitățile comisiilor de control trebuie să se conformeze deciziilor acestora din urmă.”

Faptul că aceste ”instrucțiuni generale” au fost emise pe parcursul unei nopți de la crearea Vesenka arată clar direcțiile sistematice pe care Lenin și colaboratorii săi le aveau în vedere. Posibil să fi procedat ”corect” sau să fi procedat ”greșit”. [Aceasta depinde de cel fel de societate își dorește cineva.] Dar e ridicol să pretinzi – așa cum fac foarte mulți azi – că în 1917 Bolșevicii au susținut total și până la capăt controlul direct și total al oamenilor care muncesc asupra fabricilor, minelor, șantierelor, sau altor înreprinderi în care munceau, adică e ridicol să pretinzi că au susținut auto-administrarea muncii de către chiar cei care munceau.

()* Atât Manualul” cât și ”Contra- Manualul” ar trebui traduse în Engleză. O idee despre conținutul lor apare într-un articol interesant scris de D.L. Limon și publicat în numărul din decembrie 1967 al revistei ”Autogestion” (Autogestiunea), deși pe alocuri articolul degenerează în apologii sofisticate leniniste.

20 decembrie

Ziarul oficial al sindicatelor ”Professional’ny Vestnik” (Trade Union Herald) a publicat „Hotărârea cu privire la Sindicate şi la Partidele Politice”. „Fără să ne transformăm în organe independente de luptă politică, în partide politice sau apendice ale lor, sindicatele nu pot rămâne indiferente faţă de problemele avansate de lupta politică a proletariatului. „

După aceste generalităţi banale, hotărârea coboară cu picioarele pe pământ.

„Alăturându-şi destinul organizaţional cu unele partide politice, sindicatele, ca organizaţii de clasă ale proletariatului, trebuie să sprijine sloganurile politice şi tacticile ale partidului proletar, care în orice moment se apropie mai mult decât altele de rezolvarea sarcinilor istorice etc etc…”

În acelaşi număr al ziarului apare şi un articol semnat de bolşevicul Lozovsky, care protesta faţă de politica bolşevică de suprimare prin violenţă a grevelor muncitorilor împotriva noului guvern. „Misiunea sindicatelor şi a puterii sovietice e izolarea elementelor burgheze care conduc grevele şi sabotează, dar această izolare a elementelor burgheze nu trebuie să fie făcută doar prin mijloace mecanice, arestări, sau prin deposedarea de cartelele de pâine.” „Cenzura preliminară, distrugerea ziarelor, anihilarea libertății de mișcare a partidelor socialiste și democratice sunt absolut inadmisibile în ce ne priveşte. Închiderea noilor ziare, violența împotriva muncitorilor greviști, etc, au iritat răni deschise. Acest tip de „acţiuni” a fost prea mult prezent în memoria maselor muncitoare ale Rusiei, şi asta poate duce la o analogie care poate fi mortală pentru puterea Sovietică.”

Că un membru de frunte al Partidului vorbea în asemenea manieră e o acuzaţie grăitoare despre cât de răspândite trebuie să fi fost aceste practici. Aceasta era metoda din ce în ce mai folosită, prin care Partidul îşi rezolva neînţelegerile nu doar cu opoziţia burgheză, ci cu opoziţia mult mai articulată din chiar interiorul mişcării clasei muncitoare. Deposedarea de cartelele de pâine îi lipsea pe cei cărora li se aplica de dreptul legal la raţii, adică de dreptul de a se hrăni. Indivizii deposedaţi de cartelele de pâine erau obligaţi să obţină hrană de pe piaţa neagră sau prin alte mijloace ilegale. Ulterior, aceste „crime ale lor împotriva Statului” vor fi folosite ca mijloace legale pentru „a-i neutraliza”.

Aceasta era atmosfera din jurul Partidului, sindicatelor şi maselor apolitice (eufemistic descrise ca „elemente burgheze”) în care marea dezbatere din ianuarie 1918 avea să ia loc.

December 23

Decret prin care se creează reţeaua Consiliilor Regionale ale Economiei Naţionale (Sovnarkhozy), aflată sub controlul Vesenka.

„Fiecare Sovnarkhoz regional avea (să fie) o replică în miniatură a Vesenka de la Centru. Era împărţit în 14 departamente pentru diferite ramuri de producţie şi urma să cuprindă reprezentanţi ai instituţiilor locale şi ai organizaţiilor…”

Fiecare Sovnarkhoz putea crea „unităţi mai mici pentru a integra corespunzător organele de control ale muncitorilor unde acestea fuseseră deja formate.” „Ce a fost creat a fost un departament economic central cu birouri locale.”(80)

Note de subsol:

(1)   Fabrzavkomy: abrevierea pentru frabrichno-zavodnye komitety.

(2)   A.M. Pankratova. Fabzavkomy Rossil v borbe za sotsialisticheskuyu fabriku (Comitetele Fabricilor din Rusia în lupta pentru fabrica socialistă Russian Factory Committees in the struggle for the socialist factory). Moscow, 1923, pagina 9. Fragmente din acest important document aveau să fie publicate în numărul din decembrie 1967 (Numărul 34) al revstei franceze, Autogestion (numărul paginii se referă la versiunea franceză).

(3)    ibid., pp. 12-13.
(4) ibid., p. 12.
(5) V.I. Lenin. Tasks of the Proletariat in our Revolution. Selected Works, vol. VI, p.62
(6) V.I. Lenin. Political Parties and Tasks of the Proletariat. ibid., p. 85-6.
(7) V.I. Lenin. Materials on Revision of Party Programme. ibid., pp. 116-117
(8) V.I. Lenin. Ruin is Threatening. ibid., p. 142.
(9) I. Kreizel. Iz istorii profdvizheniya g. Kharkova v 1917 godu
(Despre istoria Mişcării Sindicale din Kharkov în 1917). Referinţa a fost făcută de Pankratova (opera citată, pagina 15). Kharkov, 1921
(10) A. Pankratova, opera. citată., pagina.19.
(11) ibid., pagina.19.
(12) Pervaya rabochaya konferentsiya fabrichno-zavodskikh komitetov, (Prima Conferinţă a Comitetelor Fabricilor – First Workers’ Conference of Factory Committees) Petrograd, 1917.
(13) V.I. Lenin, Sochineniya, XX, 459.
(14) S. O. Zagorsky, State Control of Industry in Russia during the War. (New Haven, 1928), paginile  174-5.
(15) R. V. Daniels. The Conscience of the Revolution. (Harvard University Press I960), p. 83.
(16) Tretya vserossiiskaya konferentsiya professionalnykh soyuzov: Rezolyutsii prinyatiya na zasedaniakh konferentsii 20-28 Iyunya / 3-11 Iyulya 1917 g. (Third All Russian Conference of Trade Unions: Resolutions adopted at the sessions of the Conference of June 20-28 / July 3-11, 1917). Petrograd, n.d., p.18.
(17) ibid., para 6.
(18) ibid., p.323.
(19) I. Deutscher, Soviet Trade Unions. (Royal Institute of International Affairs, London, 1950), pp. 1-2.
(20) ibid., p.13.
(21) vezi Statistics on political strikes in V. L. Meller’s and A. M. Pankratova’sRabocheye dvizheniye v 1917 godu (The Workers’ Movement in 1917), pp. 16., 20. Also M. G. Fleer’s Rabocheye dvizheniye v godu voiny The Workers’ Movement in the War Years), Moscow 1925, pp. 4-7.
(22) Shestoi s’yezd RSDRP (b): Protokoly. (The Sixth Congress of the RSDWP (b): Protocols [1917]) Moscow: IMEL, 1934, p.134.
(23) Oktyabrskaya revolutsiya i fabzavkomy: materiali po istorii fabrichno-zavidskikh komiteov (Revoluţia din Octombrie şi Comitetele Fabricilor: materiale pentru o istorie a Comitetelor Fabricilor). Moscow 1927-1929. 3 vols. I, pp. 229, 259. Aceste volume (amintite în continuare ca Okt. Rev. i Fabzavkomy) sunt cele mai folositoare surse în privinţa Comitetelor Fabricilor.

(24) ibid., p. 190.
(25) ibid., p. 171.
(26) Acestea sunt descrise în detaliu în Okt. Rev. i Fabzavkomy.
(27) A. Pankratova. op. cit., p.25.
(28) ibid., p.25.
(29) ibid., p.29. Cam atât pentru muncitorii care „erau capabili doar de o conştiinţăă sindicală.”
(30) ibid., p. 36.
(31) Novy Put (New Path), October 15, 1917, Nos. 1-2. Novy Put era organul Sovietului Central al Comitetelor Fabricilor.
(32) F.I. Kaplan, Bolshevik Ideology. (P. Owen, London, 1969), p. 83.
(33) 0kt. Rev. i Fabzavkomy, II, 23
(34) V.I. Lenin. The Aims of the Revolution, Selected Works, VI, p. 245-6.
(35) V. P. Milyutin. Istonya ekonomicheskogo ruzvitiya SSSR, 1917-1927 (History of the Economic Development of the USSR), Moscow and Leningrad, 1927, p. 45.
(36) V. I. Lenin. op. cit., pp. 265-7.
(37) G. P. Maximoff. Syndicalists in the Russian Revolution. (‘Direct Action’ pamphlet  No. 11), p. 6.
(38) A. Pankratova. op. cit., p. 5.
(39) E. H. Carr. The Bolshevik Revolution (Penguin Edition). II, 80.
(40) I. Deutscher, op. cit., pp.15-16.
(41) G. P. Maximoff. op. cit., p.11-12.
(42) Okt. Rev. i Fabzavkomy, II, 114.
(43) ibid., II, p. 188.
(44) ibid., II, p. 190.
(45) ibid., II, p. 180.
(46) ibid., II, p. 191.
(47) G.K. Ordzhonikidze. Izbrannye statii i rechi 1911-1937
(Selected articles and speeches) Moscow, 1939. p.124.
(48) A. Pankralova. op. cit., pp.48-49.
(49) ibid., p.50.
(50) ibid., p.51.
(51) V. I. Lenin Selected Works. vol. VI, pp. 410-411.
(52) Sobraniye Uzakonenii 1917-18.
(Collection of Statutes 1917-18) No. 3, art. 30.
(53) E. H. Carr. op. cit., II, p. 77, fn. 1.
(54) A. Lozovsky. Rabochii Kontrol (Workers’ Control). Socialist Publishing House, Petrograd 1918, p. 10.
(55) E. H. Carr. op. cit., p. 73.
(56) Protokoly zasedanii V Ts I K 2 sozyva (1918), p. 60.
(57) Vezi Apendicele la volumul XXII al Sochineniya lui Lenin. Vezi şi articolul scris de D. L. Limon asupra ‘Lenine et le Controle Ouvrier’ în numărul din decembrie al revistei Autogestion.
(58) Sbornik dekretov i postanovlenii po narodnomu khozyaistvu
(25 oktyabrya 1917 g – 25 oktyabrya 1918 g), Moscow 1918, pp. 171-172.
(59) V. I. Lenin. Selected Works vol. VI, pp. 27-28.
(60) E.H. Carr. op. cit., p.75.
(61) I. Deutscher. op. cit., p.17.
(62) I.I. Stepanov-Skvortsov. Ot rabochego kontrolya k rabochemu upravleniyu
(De la Controlul muncitorilor la Administrarea de către muncitori), Moscow, 1918.
(63) A. Pankratova. op. cit., p.54.
(64) ibid., p. 54.
(65) N. Filippov. Ob organizatsii proizvodstva (Asupra organizării producţiei), Vestnik metallista (The Metalworker’s Herald), January 1918, pp. 40,43.
(66) P. Avrich. The Russian Anarchists, (Princeton, 1967), p.162.
(67) Voline. Nineteen-Seventeen. (Freedom Press, 1954), pp. 139-145. Secţiunea în care Voline descrie experienţele sale personale merită citită atent.
(68) see D. L. Limon, op. cit., p. 74.
(69) E. H. Carr Op. cit., II, p. 75, fn. 3.
(70) Sobraniye Uzakonenii 1917-1918, No. 4, art 58.
(71) ibid., No. 5, art 83.
(72) Natsionalizatsiya promyshlennosti v SSSR: sbornik dokumentov i materialov, 1917-1920 gg (Naţionalizara industriei în URSS: documente adunate şi surse pentru materiale) Moscow, 1954. p. 499.
(73) E. H. Carr. op. cit., p. 80.
(74) V. I. Lenin. Sochineniya, XXII, 215.
(75) E. H. Carr. op. cit., II, p. 80.
(76) A. Pankratova. op, cit., p. 59.
(77) V. I. Lenin. Selected Works vol. VII, pp. 92-93.
(78) ibid., p. 47.
(79) Discursul din 4 noiembrie 1917 în faţa Sovietului Muncitorilor şi Soldaţilor din Petrograd.
(80) E. H. Carr, op. cit. II, pp. 82-83.

Anul 1918

6 ianuarie

Adunarea Constituantă e dizolvată. Detaşamentul care a dispersat Adunarea a fost condus de un marinar anarhist de la Kronstadt, Zhelezniakov, care acum era comandantul Gărzii Palatului Tauride. L-a îndepărtat din scaunul său pe Preşedintele Adunării, Victor Chernov, cu anunţul sec: „Gardianul e obosit.” (1)

7 – 14 ianuarie

Congresul Sindicatelor din Întreaga Rusie are loc la Petrograd.

Două teme principale aveau să domine acest Congres. Care erau relațiile între Comitetele Fabricilor și Sindicate? Și care ar fi trebuit să fie relațiile dintre sindicate și noul Stat rus? Puțini delegați, în această fază, au simțit strânsa legătură dintre aceste două întrebări. Și mai puțini și-au dat seama cum un răspuns simultan la prima întrebare – în favoarea sindicatelor – și la a doua – în favoarea ”Statului Muncitorilor” – va lipsi Comitetele de orice putere și, de fapt, va submina în mod irevocabil natura proletară a noului regim. Argumentele aduse la acest Congres reflectă chestiuni de o semnificație profundă și la care ne vom referi în detaliu în cele ce urmează. La mijloc stătea viitorul clasei muncitoare a Rusiei pentru multe decenii de atunci încolo.

Potrivit lui Lozovsky (un sindicalist bolșevic): „Comitetele Fabricilor erau prea mult proprietarii și stăpânii că la trei luni după Revoluție, ele au atins un grad seminificativ de independență a organismelor lor generale de control.” (2) Maisky, pe atunci încă făcea parte din tabăra menșevicilor, a spus că, din experiența sa: „nu era doar o parte a proletariatului, ci cea mai mare parte a proletariatului, mai ales a celui din Petrograd, care privea chestiunea controlului muncitorilor ca și cum ar fi fost de fapt apariția unui regat (tsarstvo) al socialismului.” El s-a lamentat că printre muncitori ”chiar și ideea de socialism e întruchipată de noțiunea de control din partea muncitorilor înșiși.” (3)

Un alt delegat menșevic a deplâns faptul că „un val anarhist, sub forma acestor Comitete ale Fabricilor și sub forma controlului din partea muncitorilor, făcea ravagii asupra mișcării muncitorești din Rusia.” (4)

D. B. Ryazanov * , proaspăt convertit la Bolșevism, a fost de acord cu menșevicii în acest punct și a cerut de urgență Comitetele Fabricilor ”să se sinucidă, devenind un element integral al structurii sindicaliste.” (5)

Cei câțiva delegați anarho-sindicaliști, prezenți la acest Congres, ”s-au luptat cu disperare pentru a salva autonomia Comitetelor Fabricilor… Maximov ** a susținut chiar că anarho-sindicaliștii ar fi fost ”mai marxiști” și decât menșevicii și decât bolșevicii” – o declarație care a produs o foarte mare tulburare în sală.” (6) El făcea aluzie fără îndoială la afirmația lui Marx că eliberarea clasei muncitoare trebuie să fie realizată chiar de muncitori înșiși.  ***

Maximov le-a cerut insistent delegaților să nu uite că „aceste Comitete ale Fabricilor, organizații care au fost aduse în existență chiar de viață în timpul Revoluției, erau cele mai apropiate, dintre toate organizațiile, de clasa muncitoare, mult mai apropiate de aceasta decât ar fi putut fi sindicatele.” (7) Rolul Comitetelor Fabricilor nu mai era acela doar de a proteja și lupta pentru îmbunătățirea condiției muncitorilor. Ele urmau să caute o poziție predominantă în industrie și economie. „Ca odrasle ale Revoluției, Comitetele vor crea o nouă producție pe noi baze.” (8) Sindicatele, ”care corespundeau vechilor relații economice ale perioadei țariste și-au trăit vremea și nu puteau duce la îndeplinire aceaste sarcini.” (9)

Maximov a anticipat „un uriaș conflict între puterea de Stat de la centru și organizațiile compuse exclusiv din muncitori, și care pot fi găsite în localitățile acestora.”(10)

„Scopul proletariatului era de a coordona întreaga activitate, orice interes local, de a crea un centru, dar nu un centru al decretelor şi ordonanţelor, ci un centru pentru coordonarea îndrumărilor – şi numai printr-un astfel centru de a organiza viaţa industrială a ţării.” (11)

Vorbind în numele Comitetelor Fabricilor, un muncitor de rând, pe numele său Belusov, i-a atacat nimicitor pe liderii Partidului. Aceştia nu conteneau cu criticile la adresa Comitetelor Fabricilor „pentru că ele nu acţionau conform ordinelor şi reglementărilor,” şi că „nu au elaborat nici un plan coerent propus de ele.” „Toată această vorbărie va duce la blocarea muncii locale. Trebuie noi să stăm pe plan local, şi să aşteptăm fără să facem ceva? Numai atunci nu vom face nici o greşeală. Numai cei care nu fac nimic nu greşesc niciodată.”

Controlul real din partea muncitorilor era soluţia la dezintegrarea economică a Rusiei. „Singura cale de ieşire care le rămâne muncitorilor e să ia aceste fabrici în propriile lor mâini şi să le administreze ei.” (12)

* D. B. Ryazanov, un gânditor marxist, cunoscut cel mai bine ca istoric al Asociaţiei Internaţionale a Oamenilor Muncii (Prima Internaţională) a devenit ulterior fondatorul Institutului Marx – Engels din Moscova şi a publicat o biografie a lui Marx şi a lui Engels.

** Gregori Petrovich Maximov s-a născut în 1893. A absolit agronomia în Petrograd în 1915. S-a alăturat mişcării revoluţionare de când era încă student. În 1918 a intrat în Armata Roşie. Când Bolşevicii au folosit armata pentru a face poliţie asupra muncii şi pentru a-i dezarma pe muncitori, el a refuzat să se supună ordinelor şi a fost condamnat la moarte. Solida ritatea din partea sindicatului muncitorilor din siderurgie i-a salvat viaţa. A editat ziarele anarho-sindicaliste Golos Truda (Vocea Muncii) şi Novy Golos Truda (Noua Voce a Muncii). A fost arestat pe 8 martie 1921, în timpul rebeliunii de la Kronstadt. A fost eliberat după un an, pentru că a intrat în greva foamei, dar numai în urma intervenţiei delegaţilor Europeni care au participat la Congresul Internaţionalei Sindicatelor Roşii. A fugit în exil. În Berlin a editat Rabotchi Put (Calea Muncii), ziarul sindicaliştilor ruşi aflaţi în exil. Mai apoi a plecat la Paris şi în cele din urmă s-a stabilit la Chicago. A murit în 1950. A scris numeroase lucrări despre anarhism şi despre teroarea bolşevică (Ghilotina La Muncă, 1940, e una dintre ele).

*** E interesant că o marxistă atât de cunoscută ca Rosa Luxemburg avea să declare la Congresul fondator al Partidului Comunist German (ianuarie 1919) că sindicatele erau destinate dispariţiei şi că urmau să fie înlocuite de către Consilii ale Muncitorilor şi Deputaţi ai Soldaţilor şi de către Comitete ale Fabricilor.  (Bericht uber die Verhandlung des Grundungparteitages der KPD (1919), pp. 16, 80).

Tensiunile şi agitaţia din timpul Congresului au atins punctul culminant când Bill Shatov * a caracterizat sindicatele ca fiind „cadavre vii” şi a cerut de urgenţă clasei muncitoare „să se organizeze în fiecare localitate şi să creeze o Rusie liberă, nouă, fără Dumnezeu, fără Ţar, şi fără şefi de la sindicate.

Când Ryazanov a protestat faţă de acuzaţiile lui Shatov privind sindicatelor, Maximov a sărit imediat în apărarea camaradului său, şi a demontat obiecţiile lui Ryazanov, ca venind din partea unui intelectual cu aere de aristocrat, un intelectual de salon, care nu a muncit în viaţa lui, care nu a transpirat niciodată făcând ceva cu propriile lui mâini, şi care niciodată n-a simţit ce înseamnă să trăieşti.

Un alt delegat anarho-sindicalist, pe numele său Laptev, a amintit celor prezenţi la Congres că Revoluţia a fost făcută „nu doar de intelectuali, ci şi de „mase””; şi că prin urmare era obligatoriu ca Rusia „să asculte vocea maselor muncitoare, vocea care vine de jos.” (13)

Dar Congresul a respins rezoluţia propusă de anarho-sindicalişti, prin care aceştia cereau „control real din partea muncitorilor, şi nu control din partea lucrătorilor la stat”, şi cereau de urgenţă „ca organizarea producţiei, a transportului şi a distribuţiei să fie imediat transferate chiar în mâinile oamenilor care trudesc şi nu în cele ale statului sau ale unei maşinării funcţionăreşti civile, făcută dintr-un tip sau altul de duşman al clasei”. [Anarho-sindicaliştii erau cel mai puternic susţinuţi de minerii din districtul Debaltzev din bazinul Don, de muncitorii din porturi şi de muncitorii din industria de ciment ai Ekaterinodar şi Novorossiysk şi de muncitorii de la Căile Ferate. La Congres, aceştia au avut 25 de delegaţi (pe baza faptului că un delegat reprezenta între 3.000 şi 3.500 de oameni.) (14)]

* Vladimir Shatov, născut în Rusia, a emigrat în Canada şi apoi în Statele Unite. În 1914 a publicat în secret 100.000 de exemplare ale eseului faimos scris de Margaret Sanger asupra contraceptivelor, intitulat „Limitarea familiei”(Family limitation). A muncit ca muncitor portuar, şi ca tipograf. S-a alăturat IWW. Ulterior a ajutat la apariţia Golos Truda, săptămânalul anarho-sindicalist al Sindicatul Rusiei, format din muncitorii din Statele Unite şi Canada. A revenit la Petrograd în iulie 1917 şi „a replantat Golos Truda în capitala Rusiei.” Ulterior a devenit membru al Comitetului Revoluționar Militar din Petrograd și ofițer al corpului 10 al Armatei Roșii. În 1919, a jucat un rol important în apărarea Petrogradului împotriva Yudenich. În 1920, a devenit ministru al transportului în îndepărtata Republică Sovietică de la răsărit. A dispărut în timpul epurărilor staliniste din anii 1936 – 1938.

Noul guvern nu voia să audă de extinderea puterii către Comitete. A văzut clar în sindicate o forță ”mai stabilă” și ”mai puțin anarhică” (adică o forță mai conformistă față de controlul exercitat de deasupra ei) căreia îi putea da în mod provizoriu atribuții administrative în ce privește industria.

Prin urmare, Bolșevicii au cerut de urgență ca „organizațiile sindicale, fiind organizații de clasă ale proletariatului, construite potrivit principiilor industriale, să ia asupra lor sarcina principală a organizării producției și a revigorării forțelor productive slăbite ale țării.” (15) (Într-o fază ulterioară, Bolșevicii aveau să se lupte cu dinții pentru a lua sindicatelor chiar şi aceste atribuții și pentru a le plasa ferm în mâinile celor trimiși de Partid. De fapt, cererile Partidului din ianuarie 1918 aveau să le fie aruncate fără încetare în față liderilor bolșevici pentru următorii 3 ani. Despre toate acestea vom vorbi pe parcursul acestei lucrări.)

Congresul, dominat covârșitor de o majoritate a Bolșevicilor, a votat să transforme Comitetele Fabricilor în organe ale sindicatelor. (16) Delegații Menșevicilor și ai Social-Revoluționarilor au votat alături de Bolșevici pentru o hotărâre care proclama că „centralizarea controlului din partea muncitorilor era sarcina sindicatelor.” (17)

‘Controlul din partea muncitorilor’ era definit ca fiind ”instrumentul prin care planul economic universal trebuia pus în aplicare pe plan local.” (18) „A bătut în cuie ideea definitivă a standardizării în sfera producției.” (19)

Ghinionul muncitorilor dacă și-au închipuit că ”controlul (din partea) muncitorilor”  însemna mai mult de-atât spuneau Bolşevicii. „Doar pentru că muncitorii au înţeles necorespunzător şi au interpretat greşit „controlul (din partea) muncitorilor” nu e un motiv pentru a-l repudia”. (20)

Ce dorea să spună Partidul prin „controlul muncitorilor” avea să fie rostit limpede. Dorea să spună, printre altele, că „nu era de competenţa organelor inferioare ale muncitorilor să fie însărcinate cu funcţia de control financiar… Aceasta trebuie să fie lăsată în grija organelor superioare de control, în grija aparatului conducerii fabricilor, în grija Consiliului Suprem al Economiei Naţionale. În sfera finanţelor, totul trebuie lăsat organelor superioare de control al muncitorilor.” (21)

„Pentru ca controlul muncitorilor să fie folosit la maximum pentru proletariat, era absolut necesar să nu se permită atomizarea lui. Muncitorii din întreprinderile individuale nu trebuie să aibă dreptul de a lua decizii financiare asupra chestiunilor care au legătură cu existenţa întreprinderii.” (22)

Foarte multă re-educare era necesară pentru ca acest drept să fie încredinţat „comisiilor economice de control” ale sindicatelor. Ele aveau să inoculeze în rândul muncitorilor concepţia bolşevică privind controlul muncitorilor.

„Sindicatele trebuie să treacă peste fiecare decret al Comitetelor Fabricilor în sfera controlului, şi să explice, prin delegaţii lor în fabrici şi ateliere, că controlul asupra producţiei nu înseamnă transferul întreprinderii în mâinile muncitorilor de la aceste întreprinderi, că nu e acelaşi lucru cu socializarea producţiei şi a schimburilor de mărfuri.” (23) Odată ce Comitetele Fabricilor au fost devorate, sindicatele urmau să fie agenţii intermediari prin care controlul din partea muncitorilor avea să fie convertit treptat în controlul (din partea) Statului.

Aceste discuţii nu aveau un caracter abstract. Subliniind controversele, miza era întregul concept al socialismului: puterea muncitorilor sau puterea Partidului care acționa în numele clasei muncitoare.

„Dacă muncitorii reușeau să-și mențină proprietatea asupra fabricilor pe care le preluaseră, dacă ar fi condus și administrat ei înșiși aceste fabrici, dacă ei considerau că revoluția a fost îndeplinită, dacă ei considerau că socialismul a fost stabilit, atunci nu ar mai fi fost nevoie de conducerea revoluționară a Bolșevicilor.” (24)

Amărăciunea cu care problema Comitetelor Fabricilor a fost discutată mai scoate în evidenţă o altă chestiune.

„Deşi Bolşevicii erau în majoritate la Conferinţa Comitetelor Fabricilor din Întreaga Rusie – şi deşi, ca reprezentanţi ai Comitetelor Fabricilor, ei ar fi putut impune cu forţa hotărâri prin intermediul acestei Conferinţe, ei nu au putut impune hotărâri împotriva opoziţiei venită chiar din partea Comitetelor Fabricilor…. Comitetele Fabricilor au acceptat conducerea bolşevică numai atâta timp cât divergenţele asupra scopurilor lor diferite nu erau puse la încercare.” (25)

Primul Congres al Sindicatelor a fost şi el scena unei aprige controverse asupra chestiunii relaţiei dintre sindicate şi Stat. Menşevicii au susţinut că revoluţia putea fi îndeplinită numai prin trecerea la o republică democratică burgheză, şi nu prin autonomia sindicatelor în relaţie cu noul Stat rus.

Aşa cum s-a exprimat Maisky: „Dacă sistemul capitalist rămâne intact, chestiunile cu care se confruntă sindicatele sub capitalism rămân neschimbate.” (26)

Şi alţii au simţit că sistemul capitalist se va reafirma pe sine şi că sindicatele nu ar trebui să facă nimic ce ar fi putut să dăuneze puterii lor. Martov a exprimat un punct de vedere mai sofisticat: „În această situaţie istorică,” a spus el, „acest guvern nu poate reprezenta numai clasa muncitoare. Nu poate fi decât o administraţie de facto, conectată la masa eterogenă a oamenilor care muncesc, la elementele proletariatului și ale non-proletariatului deopotrivă. Nu poate, astfel, să își pună în aplicare politica economică, de-a lungul liniilor care exprimă consistent și clar interesele clasei muncitoare.” (27)

Sindicatele însă puteau. Astfel, sindicatele ar fi trebuit să păstreze o anumită independență în relația lor cu noul Stat.

E interesant că în controversa din 1921 cu Trotsky – când în mod întâmplător era mult prea târziu – Lenin avea să folosească în mare tocmai acest argument. Avea să sublinieze nevoia muncitorilor de a se apăra împotriva „propriului lor” Stat, definit nu doar ca un stat al „muncitorilor”, ci un stat al „muncitorilor şi ţăranilor”, care prezenta din ce în ce mai mult „deformări birocratice”.

Punctul de vedere bolşevic, sprijinit de Lenin şi de Trotsky şi exprimat de Zinoviev, era că sindicatele ar fi trebuit să fie subordonate guvernului, deşi să nu fie asimilate de acesta. Neutralitatea sindicatelor era oficial etichetată ca fiind „o idee burgheză”, o anomalie în Statul muncitorilor.  (28) Rezoluţia adoptată de Congres în mod clar a exprimat aceste idei dominante:

„Sindicatele ar trebui să ia pe umerii lor povara cea mai grea a organizării producției și a reabilitării forțelor zdruncinate  economice ale țării. Sarcina lor urgentă constă în participarea energică în toate organismele chemate să reglementeze producția, în organizarea controlui muncitorilor (sic!), în înregistrarea și distribuirea forței de muncă, în organizarea schimburilor între orașși sate… în lupta împotriva sabotajului și în aplicarea obligațiilor generale de a munci…”

„Pe măsură ce se dezvoltă, sindicatele ar trebui, în procesul actualei revoluții socialiste, să devină organe ale puterii socialiste, și, astfel, ar trebui să lucreze la coordonarea cu și la subordonarea în fața altor organisme pentru a pune în aplicare noile principii… Congresul e convins că o consecință a procesului anticipat mai sus va fi transformarea inevitabilă a sindicatelor în organe ale Statului socialist. Participarea în sindicate va fi o datorie faţă de Stat a tuturor oamenilor angajaţi în orice ramură a industriei.”

Bolşevicii nu au acceptat în unanimitate viziunea lui Lenin asupra acestor chestiuni. În timp ce Tomsky, cel mai influent vorbitor în privinţa chestiunilor legate de sindicate, a subliniat că „interesele fragmentare ale grupurilor de muncitori trebuie să fie subordonate intereselor întregii clase,” (29) pe care, la fel ca mulţi bolşevici, o identifica în mod greşit cu hegemonia Partidului Bolşevic – Ryazanov a argumentat că „atâta vreme cât revoluţia socială, începută aici, nu îşi va uni forţele cu cele ale revoluţiei din Europa şi din întreaga lume… proletariatul rus… trebuie să fie în gardă şi în alertă şi nu trebuie să renunţe la nici una dintre armele sale… trebuie să îşi păstreze organizarea sindicală.” (30)

Potrivit lui Zinoviev, „independenţa sindicatelor sub un guvern al muncitorilor nu putea însemna decât dreptul de a le acorda sprijin ‘sabotorilor'”.  În ciuda acestor afirmaţii, Tsyperovich, un sindicalist bolşevic proeminent, a propus ca Congresul să ratifice dreptul sindicatelor de a continua să recurgă la acţiuni de grevă pentru a-şi apăra membrii.  Propunerea sa de rezoluţie în acest sens a fost însă respinsă. (31).

Aşa cum era de aşteptat, atitudinea dominantă a Partidului (atât în relaţie cu Comitetele Fabricilor, cât şi în relaţie cu sindicatele) a jucat un rol important în evoluţiile ulterioare ale evenimentelor.

Avea să se dovedească la fel de mult ‘un fapt obiectiv al istoriei’, precum ‘devastarea’ și ‘atomizarea clasei muncitoare’, provocată de Războiul Civil (care a urmat). S-ar putea, de fapt, argumenta că atitudinile bolșevicilor față de Comitetele Fabricilor (și zdrobirea marilor speranțe pe care aceste Comitete le reprezentau pentru sute de mii de muncitori) aveau să genereze sau să întărească apatia și cinismul clasei muncitoare, și să contribuie la absenteismul și la căutarea de soluții private la problemele sociale. Pe toate acestea Bolșevicii le deplângeau în gura mare. Este mai mult decât esențial să subliniem că politica bolșevică în relație cu Comitetele și cu sindicatele, pe care am documentat-o în câteva detalii, a fost scoasă la înaintare cu 12 luni înainte de asasinarea lui Karl Liebknecht și a Rosei Luxemburg – adică înainte de eșecul irevocabil al revoluției din Germania, un eveniment de obicei considerat ca ”justificând” multe dintre măsurile luate de conducătorii ruși.

15 – 21 ianuarie

Congresul Lucrătorilor Textili din Întreaga Rusie are loc la Moscova.

Bolșevicii sunt în majoritate. Congresul declară că „controlul muncitorilor e numai o etapă de tranziţie către organizarea planificată a producţiei şi a distribuţiei.” (32)

Sindicatul adoptă un nou statut care proclamă că „cea mai mică celulă a uniunii e Comitetul Fabricii ale cărui obligaţii constau în punerea în aplicare, în întreprinderea unde îşi desfăşoară activitatea, a tuturor decretelor emise de sindicat.”(33)

Chiar şi măciuca a fost arătată. Adresâdu-se Congresului, Lozovsky a declarat că „dacă patriotismul local al fabricilor individuale intră în conflict cu interesele întregului proletariat, declarăm necondiţionat că nu vom ezita să luăm orice măsuri necesare (sublinierea autorului acestei lucrări) pentru suprimarea tendinţelor care sunt dăunătoare pentru cei care trudesc.” (34)

Cu alte cuvinte, Partidul poate şi impună interesele clasei muncitoare, chiar şi împotriva muncitorilor înşişi.

23 – 31 ianuarie

Al 3-lea Congres al Sovietelor din Întreaga Rusie

Februarie

Decretul bolşevic de naţionalizare a pământului.

March 3

Semnarea Tratatului de Pace de la Brest – Litovsk.

Vesenka emite un decret prin care defineşte funcţiile managementului tehnic din industrie. Fiecare centru administrativ urma să numească în fiecare întreprindere, aflată în grija sa, un comisar (care urma să fie reprezentantul guvernului şi supervizorul) şi doi directori (unul tehnic şi unul administrativ). Doar comisarul guvernului sau ‘Direcţiunea Centrală’ a industiei aveau un cuvânt mai greu şi puteau anula deciziile directorului tehnic. (Cu alte cuvinte, numai ‘directorul administrativ’ se afla sub un oarecare control venit de jos).

Decretul a stabilit principiul că „în întreprinderile naţionalizate, controlul muncitorilor este exercitat prin trimiterea tuturor declaraţiilor şi deciziilor Comitetului Fabricii sau al Atelierului, sau ale comisiei de control, către Consiliul Economic Administrativ pentru a fi aprobate.”

„Nu mai mult de jumătate dintre cei care făceau parte din Consiliul Administrativ ar trebui să fie muncitori sau angajaţi.”(35)

În primele luni ale anului 1918, Vesenka a început să-şi construiască, de sus, „administraţia unificată” a anumitor industrii. Modelul a fost informativ. În timpul anilor 1915 şi 1916, guvernul Ţarist a stabilit organisme centrale (uneori numite ‘comitete’ şi alteori ‘centre’) pentru guvernarea activităţii industriilor care produceau bunuri, direct sau indirect necesare războiului. Deja în 1917, aceste organisme centrale (de regulă formate din reprezentanţi ai industriei respective care exercitau funcţii de reglementare cu un caracter mai degrabă nedefinit) s-au întins  asupra întregului domeniu al producţiei industriale.

În timpul primei jumătăţi a anului 1918, Vesenka a preluat treptat aceste organisme (sau ce a mai rămas din ele) şi le-a convertit – sub numele de glavki (comitete de conducere) sau tsentry (centre) – în organe administrative care se supuneau directivelor şi controlului din partea Vesenka.

„Comitetul de conducere” pentru industria de pielărie (Glavkozh) a fost creat în ianuarie 1918. Acesta a fost repede urmat de comitete de conducere pentru industria de hârtie şi de zahăr, de ”centre” pentru industria de săpun, și cea de ceai.

Acestea, împreună cu Tsentrotekstil, erau deja funcționale în martie 1918.

Acestea ar fi putut cu foarte mare greutate să fie create, dacă nu ar fi fost create pe fundațiile celor care existaseră înainte de revoluție sau fără colaborarea personalului din conducerea industriilor și a personalului tehnic… O anumită comunitate de interese, tacită, putea fi detectată între guvern și industrialiștii mult mai raționali și moderați când era vorba de întoarcerea la o anumită ordine în producție.” (36)

Aceste detalii ridică o chestiune de un interes teoretic considerabil. Marxiștii de regulă susțin că revoluționarii nu puteau pur și simplu să preia instituțiile politice ale societății burgheze (cum ar fi parlamentul și altele) și să le folosească pentru diferite scopuri (cum ar fi introducerea socialismului). Marxiștii au susținut dintotdeauna că noile instituții politice (sovietele) ar fi trebuit să fie create pentru a exprima realitatea puterii muncitorilor. Dar, de obicei marxiştii au păstrat o aşa discreţie asupra întrebării dacă revoluţionarii ar fi capturat instituţiile puterii economice ale burgheziei pentru a le folosi în scopurile lor – sau dacă şi acestea ar fi fost distruse înainte, şi apoi înlocuite de noi tipuri de instituţii, reprezentând o schimbare fundamentală în relaţiile de producţie. Bolşevicii în 1918 în mod clar au optat pentru prima cale. (vezi p 41.)

Chiar şi bolşevicii de rând au presimţit că asta e de rău augur, şi că toate energiile vor fi de acum direcţionate către „întărirea şi dezvoltarea capacităţii de producţie, a unei construcţii organice, care implică refuzul de a continua sfărâmarea relaţiilor  capitaliste de producţie, şi, dimpotrivă chiar o parţială restaurare a lor.”(37)

6 – 8 martie

Al 7-lea Congres al Partidului.

Deliberări aprinse în timpul acestui scurt Congres, în jurul semnării Tratatului de Pace de la Brest – Litovsk.

14 – 18 martie

Al 4-lea Congres al Sovietelor din Întreaga Rusie.

Martie

Comuniștii ‘de Stânga’ (Osinsky, Bukharin, Lomov, Smirnov) sunt îndepărtați din pozițiile de conducere din Consiliul Economic Suprem – în parte și din cauza atitudinii lor față de semnarea Tratatului de la Brest – Litovsk – și sunt înlocuiţi cu ‘moderații’, cum ar fi Milyutin și Rykov. (38)

Sunt luate imediat măsuri pentru a susţine autoritatea managerială, pentru a restaura disciplina muncii, şi pentru a aplica stimulente salariale sub supravegherea organizaţiilor sindicale.

Întregul episod a fost o demonstraţie clară că „stânga” e în poziţiile administrative de vârf şi că acestea nu sunt un surogat pentru controlul muncitorilor de rând la locul de producţie.

26 martie

Isvestiya Executivului Central al Comitetelor din Întreaga Rusie publică un Decret (emis de către Consiliul Comisarilor Poporului) asupra „centralizării managementului căilor ferate.”

Acest decret, care a pus capăt controlului (din partea) muncitorilor asupra căilor ferate, a fost „o condiţie absolut necesară pentru îmbunătăţirea condiţiilor de transport ale sistemului.” (39)

A accentuat impunerea de urgenţă a „disciplinei de fier” şi a „conducerii de către un singur om” a căilor ferate şi a oferit puteri „dictatoriale” Comisariatului Căilor de Comunicaţii.

Clauza 6 proclama nevoia ca indivizii selectaţi să acţioneze ca „tehnicieni executiv-administrativi” în fiecare centru local şi regional al căilor ferate. Aceşti indivizi aveau „să răspundă în faţa Comisarilor Poporului de la Căile de Comunicaţii.

Aveau să fie „întruchiparea întregii puteri dictatoriale a proletariatului în fiecare centru al căilor ferate.” (40)

30 martie

Trotsky, numit Comisar al Afacerilor Militare după semnarea Tratatului Brest – Litovsk, s-a apucat imediat să reorganizeze Armata Roşie. Condamnarea la moarte în faţa plutonului de execuţie pentru indisciplină a fost reintrodusă. La fel, treptat, au fost introduse şi salutul obligatoriu, şi formele speciale de adresare, şi camerele separate pentru ofiţeri şi alte privilegii pentru aceştia. *

Formele democratice de organizare, inclusiv alegerea ofiţerilor, au fost foarte rapid interzise.

Alegerea ofiţerilor” scria Trotsky, „din punct de vedere politic e lipsită de sens, iar din punct de vedere tehnic a fost găsită necorespunzătoare şi a fost anulată prin decret.”(41)

N. V. Krylenko, unul dintre comisarii Afacerilor Militare numit după Revoluţia din Octombrie, a demisionat, plin de scârbă, din Cercurile Conducătoare ale Apărării (42) în urma acestor măsuri.

* Ani la rând, literatura Troţkistă a denunţat aceste măsuri contra-revoluţionare luate în privinţa Armatei Roşii, ca exemple care s-ar fi întâmplat „sub Stalinism.” Dar, de fapt, aceste măsuri au fost contestate pentru prima dată de Smirnov la Congresul al 8-lea al Partidului din martie 1919 (deci au fost aplicate cu mult înaintea venirii lui Stalin la putere).

3 aprilie

Consiliul Central al Sindicatelor a emis prima declaraţie detaliată asupra rolului sindicatelor în legătură cu „disciplina muncii” şi cu „stimulentele”.

Sindicatele trebuia „să facă toate eforturile pentru a ridica productivitatea muncii şi pentru a crea fundaţiile indispensabile pentru disciplina muncii în fabrici şi ateliere.

Fiecare sindicat trebuia să stabilească o comisie „pentru a fixa normele de productivitate pentru fiecare meserie şi pentru fiecare categorie de muncitori.” Folosirea normelor „pentru creşterea productivităţii muncii” a fost încuviinţată.

S-a pretins că „bonusurile pentru productivitatea ce depăşise norma stabilită pot fi între anumite limite o măsură folositoare pentru creşterea productivităţii fără a-l extenua pe muncitor.

În cele din urmă, dacă „grupurile individuale de muncitori” refuzau să se supună disciplinei sindicatului, în ultimă instanţă puteau fi excluse din sindicat „cu toate consecinţele care decurgeau de aici.” (43)

11 – 12 aprilie

Detaşamente armate ale Cheka iau cu asalt 26 de centre anarhiste din Moscova. Izbucnesc lupte între agenţii Cheka şi Gărzile Negre în Mănăstirea Donskoi. 40 de anarhişti sunt ucişi sau răniţi, peste 500 sunt luaţi prizonieri.

20 aprilie

Chestiunea controlului muncitorilor era de acum discutată aprins în interiorul Partidului. Comitetul Districtului Leningrad a publicat primul număr al ziarului Kommunist (un jurnal teoretic comunist ‘de stânga’, editat de Bukharin, Radek şi Osinsky, cărora li s-a alăturat ulterior şi Smirnov). Acest număr conţinea „Tezele editorilor despre situaţia actuală.”

Ziarul denunţa „o politică a muncii destinată să impună disciplina printre muncitori sub steagul „auto-disciplinării”, introducerea muncii obligatorii pentru muncitori, normele de productivitate, şi mărirea zilei de lucru.” Proclama că „introducerea disciplinei muncii în acelaşi timp cu restaurarea managementului capitalist nu va putea duce la creşterea productivităţii muncii.”

Dimpotrivă, „va diminua iniţiativa din partea clasei muncitoare, activitatea şi organizarea proletariatului. Ameninţă să înrobească toată clasa muncitoare. Va naşte nemulţumire în toate rândurile proletariatului, atât în cele din spate cât şi în cele din prima linie. Pentru a introduce acest sistem în faţa urii care domneşte în acest moment în rândurile proletariatului faţă de „sabotorii capitalişti”, Partidul Comunist va trebui să se bazeze pe mica burghezie împotriva muncitorilor.” „Va dispărea ca partid al proletariatului.”

Primul număr al noului zair conţinea şi un avertisment serios din partea lui Radek:„Dacă Revoluţia Rusă va fi răsturnată prin forţă în numele unei contra-revoluţii burgheze, se va ridica din nou, ca un Phoenix; dacă însă îşi va pierde caracterul socialist şi va dezamăgi astfel masele muncitoare, lovitura va avea consecinţe de 10 ori mai groaznice pentru viitorul revoluţiei Ruse şi al celei internaţionale.” (44)

Acelaşi număr avertiza asupra „centralizării birocratice, ordinelor date de diverşi comisari, pierderii independenţei sovietelor locale”, şi în special „asupra respingerii tipului de stat-comună, administrat de jos în sus.” (45)

„Putem foarte bine să repetăm „, a subliniat Bukharin, „spusele lui Lenin (din „Statul şi Revoluţia”) că fiecare bucătar trebuie să înveţe să administreze Statul. Dar ce se întâmplă când fiecare bucătar se trezeşte cu un comisar deasupra lui, numit să-i dea mereu ordine?”

Al doilea număr al ziarului conţinea unele comentarii profetice făcute de Osinsky:

„Noi suntem pentru construirea unui societăţi proletare prin creativitatea de clasă a muncitorilor înşişi, nu prin ukase (decrete ţariste) ale căpitanilor industriei… Dacă proletariatul însuşi nu ştie cum să creeze condiţiile necesare pentru organizarea socialistă a muncii, nimeni nu poate face asta în afara lui şi nimeni nu îl poate obliga s-o facă. Băţul, dacă e ridicat împotriva muncitorilor, se va trezi în mâinile unei forţe sociale care nu e nici sub influenţa altei clase sociale, şi nici în mâinile puterii sovietice. Atunci, puterea sovietică va fi obligată să caute sprijin împotriva proletariatului din partea altei clase (adică, din partea ţărănimii), şi, făcând asta, se va distruge pe sine ca dictatură a proletariatului. Socialismul şi ogranizaţiile sociale vor fi create atunci de către proletariat însuşi, sau nu vor mai fi create de nimeni deloc – altceva va fi creat: capitalismul de stat.”(46)

Lenin a reacţionat extrem de furios. Au urmat vituperările obişnuite deja. Părerile „stângii” comuniste erau „o ruşine”, „o totală renunţare a aplicării comunismului”, „o dezertare în tabăra micii burghezii”. (47)  Stânga era „contestată de Isuşii (Menşevicii) şi de Iudele Capitalismului.”

A fost declanşată imediat o campanie în Leningrad care a obligat Kommunist să-şi mute sediul publicaţiei la Moscova, unde ziarul a reapărut prima dată sub auspiciile Organizaţiei Regionale din Moscova a Partidului, şi ulterior, ca portavocea „neoficială” a unui grup de tovarăşi. După reapariţia primului număr, s-a convocat de urgenţă o Conferinţă a Partidului care a produs o majoritate în favoarea lui Lenin şi care „a cerut aderenţilor la grupul Kommunist să înceteze existenţa lor organizaţională separatistă.” (48)

Cam atât despre aşa-zisele drepturi ale aripilor din Partid, şi asta încă în 1918! (adică, cu mult înainte de al 10-lea Congres care a interzis oficial facţiunile, în 1921.)

În lunile care au urmat, Leniniştii au reuşit să-şi extindă controlul organizaţional asupra zonelor care la început acordau susţinere „stângiştilor”. La sfârşitul lui mai, organizaţia predominant proletară a Partidului din regiunea Ural, condusă de Preobrazhensky, şi Biroul Regional din Moscova al Partidului au fost recâştigate de suporterii conducerii Partidului. Al patrulea şi ultimul număr al Kommunist (apărut în 1918) a trebuit să fie publicat ca un ziar facţional al unor particulari. Rezolvarea acestor chestiuni importante, care afectau profund întreaga clasă muncitoare, nu s-a făcut prin „discuţii, persuasiune sau compromis, ci printr-o campanie de presiune uriaşă dusă de organizaţiie de Partid, susţinute de o avalanşă de invective, apărute în presa de Partid,  şi în declaraţiile liderilor Partidului. Polemicile lui Lenin au dat tonul, iar locotenenţii săi organizaţionali au făcut ordine printre membrii de partid.” (49) Mulţi din mişcarea revoluţionară tradiţională vor simţi pe pielea lor aceste metode!

28 aprilie

Articolul lui Lenin asupra „Sarcinilor urgente ale Guvernului Sovietic” este publicat în Isvestiya Comitetului Executiv Central din Întreaga Rusie. „Măsurile şi decretele” erau necesare pentru „a creşte disciplina muncii „, care era „condiţia revigorării economice. „ (Printre măsurile sugerate au fost introducerea unui sistem de pontare pentru înregistrarea producţiei fiecărui muncitor, introducerea regulamentelor de lucru în fiecare întreprindere, înfiinţarea unui oficiu care se ocupa de normele de producţie în vederea stabilirii minumului obligatoriu pe care trebuia să-l îndeplinească fiecare muncitor, a salariilor şi stimulentelor pentru productivitatea peste normă.)

Dacă Lenin a bănuit vreodată cât de mult rău puteau face aceste propuneri ale lui, cu siguranţă nu a menţionat-o niciodată. Nu era nevoie de prea multă imaginaţie, însă, pentru a vedea, în ordinele impuse (ţinerea evidenţei „productivităţii fiecărui muncitor „) şi în sarcinile funcţionarilor (crearea „unui oficiu care se ocupa de normele de producţie”), apariţia elementelor unei noi birocraţii amorfe.

Lenin a mers chiar mai departe. A scris: „Trebuie să ridicăm chestiunea muncii la normă, să o aplicăm şi să o testăm în practică… Trebuie să ridicăm chestiunea aplicării foarte multor elemente care sunt ştiinţifice şi progresive în sistemul Taylor-ist  (50) …. Republica Sovietică trebuie, cu orice preţ, să adopte tot ce e valoros în realizările ştiinţei şi tehnologiei în acest doemeniu…. Trebuie să organizăm în Rusia studierea şi predarea Taylorismului.”

Numai „reprezentanţii relaxatei burghezii” puteau vedea în decretul recent asupra managementului căilor ferate „care dădea liderilor individuali puteri dictatoriale” un fel de „îndepărtare de principiul colegial, de democraţie şi de alte principii ale guvernului sovietic.

„Experienţa irefutabilă a istoriei a arătat că dictatura persoanelor individuale era foarte adesea vehiculul, canalul prin care se asigura dictatura din partea claselor revoluţionare.”

„Aparatul industrial de mari dimensiuni – care era sursa productivităţii materiale şi fundaţia socialismului – impunea o unitate de voinţă absolută şi strictă… Cum ar putea unitatea de voinţă strictă să fie asigurată? Prin subordonarea voinţei celor mulţi voinţei unuia singur.”

Subordonarea necondiţionată (sublinierea apare în original) în faţa unei singure voinţe e absolut necesară pentru succesul procesului muncii, care se bazează pe aparatul maşinăriei industriale pe scară mare… Astăzi revoluţia cere, în interesul socialismului, ca masele să se supună necondiţionat unei singure voinţe (sublinierea apare în original) a liderilor procesului muncii.” (51)

Cererea pentru supunerea „necondiţionată” a fost, de-a lungul istoriei, exprimată de nenumăraţi reacţionari, care au încercat să impună o asemenea obedinţă celor asupra cărora îşi exercitau autoritatea. O atitudine foarte critică (şi auto-critică) este, pe de altă parte, autentică adevăraţilor revoluţionari.

Mai

BurevestnikAnarkhiaGolos Truda şi alte publicaţii anarhiste importante sunt interzise şi închise.

Preobrazhensky, într-un articol din Kommunist avertiza: „Partidul va trebui să decidă curând în ce măsură dictatura indivizilor va fi extinsă de la căile ferate şi de la alte ramuri ale economiei asura Partidului însuşi.”(52)

5 mai

Lenin publică „Copilăriile aripii de stânga şi mentalitatea micii burghezii” („Left wing childishness and petty bourgeois mentality”).

După ce a denunţat opinia exprimată în ziarul Kommunist, ca fiind „o rebeliune formată din fraze ameninţătoare”, „fluturarea frazelor pompoase”, etc, etc, etc, Lenin încearcă să răspundă câtorva acuzaţii făcute de comuniştii stângişti. Potrivit lui Lenin, „capitalismul de stat” nu era un pericol dacă era impus. Era, dimpotrivă, ceva de dorit chiar. „Dacă am introduce capitalismul de stat, în aproximativ 6 luni, am realiza un imens succes şi ar fi o garanţie sigură că, într-un an, socialismul va câştiga teren ferm şi va deveni invincibil în ţara noastră”. „Din punct de vedere economic, capitalismul de stat e incomensurabil superior sistemului actual al economiei… Puterea Sovietică nu are de ce să se teamă de el, pentru că Statul Sovietic e un stat în care puterea muncitorilor şi puterea săracilor sunt asigurate.” (desigur, pentru că „Partidul Muncitorilor” deţinea puterea – ironia autorului lucrării.)

„Suma totală a condiţiilor necesare pentru socialism” era „tehnica pe scară largă a sistemului capitalist, bazată pe ultimele descoperiri ştiinţifice… de neconceput fără o organizare planificată de către Stat, care supune pe zeci de milioane de oameni celei mai stricte supravegheri a respectării aceluiaşi standard de producţie şi distribuţie”, precum şi „puterea proletară de Stat.”

[E important să observăm că puterea clasei muncitoare asupra producţiei nu este menţionată ca una dintre „condiţiile necesare pentru realizarea socialismului”.]

Lenin continuă, arătând că, în 1918, „două părţi deconectate ale socialismului au existat în paralel ca doi pui viitori într-o singură membrană a imperialismului internaţional.”

În 1918, Germania şi Rusia erau întruchipările respectiv, „pe de o parte, ale condiţiilor economice, productive şi sociale pentru realizarea socialismului, şi, pe de altă parte, ale condiţiilor politice.

Sarcina Bolşevicilor era de „a studia capitalismul de Stat al germanilor, şi de a nu precupeţi nici un efort în a-l copia, imita.

Bolşevicii nu ar trebui „să aibă scrupule în a adopta metode dictatoriale pentru a grăbi copierea lui.

Aşa cum a fost publicat prima dată, (53) textul lui Lenin conţinea această frază interesantă: „Sarcina noastră e de a grăbi acest lucru şi mai mult decât a grăbit (Ţarul) Petru adoptarea occidentalizării barbarei Rusii. (Petru) nu a avut nici o reţinere să folosească metode barbare pentru a lupta cu barbarismul.”

Aceasta este poate singura referinţă laudativă la adresa oricărui Ţar, în toate scrierile lui Lenin. Citând acest pasaj, trei ani mai târziu, Lenin a omis referinţa la Petru cel Mare. (54)

„Pe acelaşi drum „, a continuat Lenin, „parcurs de capitalismul micii burghezii, care a dominat Rusia în 1918, către capitalismul pe scară largă şi către socialism, prin aceeaşi staţie intermediară numită ţinerea în evidenţă naţională şi controlul producţiei şi distribuţiei.”

A lupta împotriva capitalismului de stat în aprilie 1918 era (potrivit lui Lenin) la fel ca şi cum „ai bate aerul.” (55)

Alegaţia că Republica Sovietică era ameninţată de „evoluţia în direcţia capitalismului de stat” „nu ar provoca decât un râs homeric.”

Dacă un negustor i-ar fi spus că apăruseră îmbunătățiri la căile ferate ”o asemenea laudă îmi pare de o mie de ori mai valoroasă decât 20 de rezoluții comuniste.” (56)

Când citim pasaje ca cele de mai sus, e dificil să înțelegem cum anumiți tovarăşi pot susține simultan că sunt ”leniniști” și să spună că trebuie deplâns faptul că societatea rusă e o formă de capitalism de stat. Unii, în orice caz, reuşesc să facă exact asta.

Din cele de mai sus (precum şi din alte scrieri din acea vreme), reiese clar ca lumina zilei că natura „proletară” a regimului a fost văzută aproape de toţi liderii Bolşevici ca depinzând de natura proletariatului Partidului care preluase puterea de stat.

Nici unul dintre ei nu a văzut natura proletară a regimului din Rusia să depindă în primul rând şi în mod crucial de exercitarea puterii muncitorilor la locul de producţie (adică de gestionarea producţiei de către muncitori).

Ar trebui să fie evident atunci pentru ei, ca marxişti, că clasa muncitoare nu a deţinut puterea economică, şi că puterea lor „politică” în cel mai bun caz era nesigură şi, de fapt, va degenera foarte repede.

Liderii Bolşevici au văzut organizarea capitalistă a producţiei ca fiind ceva ce, în sine, era neutru din punct de vedere social.

Ar fi putut fi folosită ori pentru scopuri dăunătoare (cum a fost atunci când a folosit-o burghezia pentru a acumula capital privat), sau pentru scopuri benefice (cum a folosit-o ”statul muncitorilor” în ”beneficiul multora”).

Lenin a exprimat acest lucru chiar foarte brutal.

„Socialismul”, a spus el, „nu e altceva decât monopolul deținut de stat asupra capitalismului, folosit pentru beneficiul întregului popor.” (57)

Ce era greșit în privința metodelor capitaliste de producție, în gândirea lui Lenin, era că ele în trecut au servit burgheziei. Dar acum aveau să fie folosite de către Statul Muncitorilor și astfel aveau să devină ”una dintre condițiile socialismului.” Totul depindea doar de cine deţinea puterea de Stat. (58)

Argumentul că Rusia era un stat al muncitorilor pentru că naţionalizase mijloacele de producţie a fost susţinut de Trotsky în 1936! El încerca să împace părerea sa că „Uniunea Sovietică a trebuit să fie apărată” cu părerea sa că „Partidul Bolşevic nu mai era un partid al muncitorilor.”

24 mai – 4 iunie

Primul Congres al Consiliilor Regionale Economice din Întreaga Rusie are loc la Moscova.

La şedinţa acestui „Parlament economic” au participat doar puţin peste 100 de delegaţi (şi 150 de non-delegaţi), aduşi din Vesenka, centrele ei „glavki”, din Sovnarkhozy regionale şi locale şi din sindicate. Congresul a fost prezidat de Rykov – un bărbat cu „un trecut ireproşabil şi cu opinii incolore.”  (59)

Lenin a deschis dezbaterile cu un apel pentru „disciplina muncii” şi o lungă explicaţie pentru nevoia de a angaja ‘spetsy’ (specialiști) extrem de bine plătiți.

Osinsky a susținut și acum, fără a face nici un compromis, democratizarea industriei. A lansat un atac asupra ”normelor de lucru” și asupra ”Taylorism-ului”. A fost sprijinit de Smirnov și de un număr de delegați din provincie. ”Opoziția” a cerut de urgență recunoașterea și completarea naționalizării de facto a industriei pe care să o realizeze Comitetele Fabricilor și a cerut stabilirea unei autorități naționale economice, atotcuprinzătoare, bazată pe reprezentarea organelor controlului muncitorilor.  (60) Au cerut ca ”administrarea de către muncitori… nu doar de sus în joc, ci și de jos în sus” să fie baza economică indispensabilă a noului regim.

Lomov, într-un apel pentru extinderea masivă a controlului muncitorilor, a avertizat că „centralizarea birocratică… sugruma energiile țării. Masele erau îndepărtate de puterea vitală, creativă a tuturor ramurilor economice.” A reamintit Congresului că spusele lui Lenin despre „învățămintele de la capitaliști” fuseseră plagiate de fapt după afirmaţiile din anii 1890 ale cvasi-marxistului (şi, în acel moment, burghezului) Struve. (61)

Atunci a avut loc unul dintre acele episoade care pot scoate în evidenţă o întreagă discuţie şi pot sintetiza diferite puncte de vedere. Un sub-comitet al Congresului a adoptat o rezoluție ca două treimi din reprezentanții consiliilor de administrație ale întreprinderilor industriale să fie aleși din rândul muncitorilor. (62)

Când a aflat de această ”decizie stupidă”, Lenin s-a înfuriat foarte tare.

Sub îndrumarea sa, Sesiunea Plenară a Congresului „a corectat” rezoluția sub-comitetului și a decretat că cel mult o treime din personalul din conducerea întreprinderilor trebuia să fie ales.

Consiliile de administrație aveau să fie integrate într-o structură despre care am vorbit anterior, ierarhică și complexă, care deținea dreptul de veto în Consiliul Economic Suprem, adică în Vesenka, creată în decembrie 1917. (63)

Congresul a adoptat oficial o rezoluție din partea Consiliului Central al Sindicatelor, care susținea principiul stabilirii ”unei norme a productivității, definită și fixă, în schimbul garantării salariului.

A acceptat instituția normei de lucru și a stimulentelor. ”În curs de formare era un curent de opinie, mai degrabă decât o politică clar stabilită.” (64)

25 mai

Izbucnesc răscoale anti-Bolșevice în toată Siberia și în Sud-Estul Rusiei. Începe războiul civil, larg răspândit, și începe intervenția aliată. [Cei care doresc să invoce Războiul Civil, pentru a apăra măsurile luate de Bolşevici împotriva clasei muncitoare, n-au decât să facă aşa de-aici încolo.]

28 iunie

Consiliul Comisarilor Poporului, după o şedinţă care s-a prelungit toată noaptea, a emis un Decret referitor la Naţionalizarea Generală, care privea toate întreprinderile industriale cu un capital de peste un milion de ruble. Scopul acestui decret a fost „să ducă o luptă decisivă împotriva dezorganizării din producţie şi din aprovizinare.

Sectoarele afectate, ale căror active erau acum declarate proprietatea Republicii Sovietice Federale a Rusiei Socialiste, erau mineritul, metalurgia, industria textilă, electrică, de lemn, tutun, rășini, sticlă și olărit, pielărie, ciment, toate morile cu aburi, utilitățile locale și căile ferate private, precum și alte câteva industrii de mici dimensiuni.

Sarcina ”organizării administrării întreprinderilor naționalizate” a fost încredințată ”întrucât era o chestiune de maximă urgență” Vesenkăi și departamentelor sale.

Dar, până când Vesenka avea să emită instrucțiuni specifice privind întreprinderile individuale care cădeau sub incidența decretului de naționalizare, ”aceste întreprinderi vor fi considerate fiind concesionate gratis foștilor lor proprietari, care vor continua să le finanţeze şi să obţină venituri de pe urma lor.” (65)

Transferul legal al întreprinderilor individuale către Stat a fost tranzacţionat cu foarte mare uşurinţă. Asumarea funcţiilor de conducere de către persoane numite avea să se mai prelungească puţin, acest proces avea să fie terminat oricum pe parcursul următoarelor luni.

Ambele aceste măsuri au fost luate pe fugă, sub ameninţarea unei intervenţii străine.

Schimbarea relaţiilor de proprietate a fost profundă. În acest sens, o revoluţie profundă avusese loc. „Cum Revoluţia a declanşat Războiul Civil, aşa şi Războiul Civil avea să intensifice Revoluţia.” (66)

Dar în ce priveşte orice altă schimbare fundamentală în relaţiile de producţie, Revoluţia s-a oprit din mers. Perioada „comunismului de război” – care începe acum – avea să vadă cum clasa muncitoare pierdea şi puţina putere pe care o câştigase asupra producţiei, în ultimele săptămâni ale lui 1917 şi în primele câteva săptămâni ale lui 1918.

4 – 10 iulie

Primul Congres al Sovietelor din Întreaga Rusie.

Pe parcursul primei jumătăţi a anului 1918, chestiunea „naţionalizării” a fost subiectul unei controverse aprige între comuniştii „de stânga” şi leninişti. Lenin s-a opus naţionalizării complete a mijloacelor de producţie, imediat după revoluţia din Octombrie. Nu a făcut asta pentru că şi-ar fi dorit să cadă la o înţelegere politică cu burghezia, ci pentru că a subestimat maturitatea tehnologică şi administrativă a proletariatului, maturitate care ar fi putut fi testată imediat, dacă toată industria importantă ar fi fost oficial naţionalizată.

Rezultatul a fost o situaţie extrem de complexă în care unele industrii au fost naţionalizate prin ordin „de sus” (de exemplu, prin decrete ale Guvernului central), iar altele au fost naţionalizate „de jos” (adică, muncitorii au preluat puterea asupra întreprinderilor, care fuseseră abandonate de foştii proprietari), în timp ce, în alte întreprinderi, foştii proprietari încă erau la conducerea fabricilor lor – deşi libertatea lor de acţiune şi autoritatea fuseseră restricţionate de către Comitetele Fabricilor.

Kritzman, unul dintre cei mai competenţi teoreticieni ai „comunismului de stânga”, a criticat această situaţie de la bun început. El s-a referit la Decretul numărul 14 din 1917 referitor la Controlul Muncitorilor ca fiind „o jumătate de măsură, prin urmare, irealizabilă”. „Ca slogan, controlul muncitorilor implica puterea crescută dar totuşi nu destul de mare a proletariatului. Implica expresia slăbiciunii, ce trebuia încă depăşită, a mişcării clasei muncitoare. Angajatorii nu ar fi interesaţi să-şi conducă afacerile cu singurul scop de a-i învăţa pe muncitori cum să le administreze. La fel, de partea lor, muncitorii simțeau numai ură pentru capitaliști și nu vedeau nici un motiv pentru care ei să se lase exploatați în mod voluntar.” (67)

Osinsky, un alt comunist „de stânga”, a insistat asupra altui aspect. „Soarta sloganului „controlul muncitorilor””, a scris el, „este deosebit de interesantă. Născut din dorinţa de a demasca duşmanul, a eşuat când a încercat să se transforme pe sine într-un sistem. Unde, în ciuda a tot ce a reuşit în sine, conţinutul său a fost modificat total faţă de ce a vrut să fie iniţial. A luat forma unei dictaturi descentralizate, de subordonare a capitaliștilor, luați ca indivizi, în fața diverselor organizații ale clasei muncitoare care acționau independent una de alta… Controlul muncitorilor a ţintit iniţial spre subordonarea proprietarilor mijloacelor de producţie… Dar această coextistenţă a devenit curând intolerabilă. Starea puterii duale dintre manageri şi muncitori a dus curând la colapsul acţiunii. Sau a fost rapid transformată în puterea totală a muncitorilor, fără cea mai mică autorizare a puterilor centrale. „ (68)

Mulţi comunişti „de stânga”, care scriau în această vreme, insistau asupra temei că naţionalizarea timpurie a mijloacelor de producţie ar fi evitat multe dintre aceste ambiguităţi. Totala expropriere a capitaliştilor ar fi permis trecerea imediată de la „controlul muncitorilor” la „controlul administrării” prin intermediul unor organisme centrale care coordonau întreaga economie socializată. E interesant că Lozovsky, deşi în acel timp s-a opus cu străşnicie punctului de vedere al comuniştilor „de stânga” (pentru că el simţea că revoluţia a fost doar o revoluţie „burghezo-democratică”) avea să scrie mai târziu: „Curând avea să se dovedească faptul că, în era revoluţiei sociale, o monarhie constituţională în fiecare întreprindere (adică, fostul şef, care îşi exercita puteri limitate – nota autorului lucrării) era imposibilă, şi că fostul proprietar – oricât de complexă ar fi fost structura întreprinderii moderne – era în plus”(69)

O ruptură s-a produs mai târziu în rândul comuniştilor „de stânga”. Radek a ajuns la o înţelegere cu leniniştii. A fost gata să accepte „administrarea (întreprinderilor) de către un singur om ”în principiu” (o sarcină nu cumva prea grea pentru un non-proletar?) pentru că acum avea să fie aplicată în contextul decretelor de naţionalizare excesivă din 1918. În opinia lui Radek, aceste decrete ar fi asigurat „baza proletară a regimului.”  Bukharin s-a despărţit şi el de Osinsky şi a trecut de partea lui Lenin. Osinsky şi susţinătorii lui au trecut însă să formeze o nouă tendinţă a opoziţiei: „democraţii centralişti” (numiţi aşa din cauza opoziţiei lor faţă de „centralismul birocratic” al conducerii de Partid).

Au continuat să producă agitație în sprijinul obținerii administrării întreprinderilor de către muncitori. Ideile lor, și cele ale grupului inițial de comuniști ”de stânga” aveau să joace un rol major în dezvoltarea, peste doi ani, a Opoziției Muncitorilor.

Odată cu Războiul Civil și Comunismul de Război, problemele au părut, pentru o perioadă, să fie lăsate în ceață. Era puţină producţie pentru a o controla cineva.

În orice caz, problemele din 1918  doar au fost amânate. Ele nu au putut fi uitate, graţie comuniştilor de stânga care au continuat constant să le ridice. Imediat ce situaţia militară s-a liniştit, comuniştii de stânga din opoziţie erau gata să ridice din nou chestiunea fundamentală a naturii sociale a regimului sovietic.”  (70)

August

Ofensiva Albilor pe Volga.

Războiul Civil a accelerat imens procesul de centralizare economică. Cum era în logica practicilor anterioare bolşevice, aceasta s-a dovedit a fi o formă de centralizare extrem de birocratică. Întreaga economie rusă era „reorganizată” pe baze semi-militare. Războiul Civil tindea să transforme toată industria majoră într-o unitate de aprovizionare a Armatei Roşii. Acest lucru a făcut ca politica industrială să fie o chestiune de strategie militară. Merită scos în evidenţă că, în acest punct, ne îndoim că ar fi fost vreun merit intrinsec în descentralizare, aşa cum susţin unii anarhişti. Comuna de la Paris, Congresul Sovietelor (explicat în termeni moderni, un fel de comitet al grevelor) sunt toate foarte centralizate şi totuşi destul de democratice. Feudalismul, pe de altă parte, a fost atât descentralizat, cât şi extrem de birocratic. Chestiunea cheie e dacă aparatul „centralizat” era controlat de jos în sus (prin delegaţi aleşi şi revocabili) sau dacă se rupsese de cei în numele cărora susţinea că acţionează. Această perioadă a fost martora unei considerabile prăbuşiri a producţiei, datorată unei varietăţi complexe de factori, care au fost explicaţi foarte bine în altă parte. (71)

Oficialii Partidului au pus adesea aceste necazuri pe seama influenţei ideilor eretice ale „anarho-sindicalismului”. Au fost făcute cu siguranţă greşeli, dar suferinţele din ce în ce mai mari ale noii mişcări au fost atribuite viciilor inerente ale oricărei încercări din partea muncitorilor de a domina producţia.

„Controlul muncitorilor asupra industriei, îndeplinit de Comitetele Fabricilor şi ale Uzinelor” a scris un oficial al guvernului, „a arătat ce se poate aștepta dacă planurile anarhiștilor sunt duse la îndeplinire”.  (72)

Încercările de control de jos în sus erau acum sistematic suprimate.

Partizanii proletari din fiecare Comitet de Fabrică au încercat să se opună, dar rezistența lor a fost curând zdobită. (73)

Amărăciunea și disperarea au cuprins mari părți ale proletariatului. Acești factori trebuie luați în considerare – dar foarte rar se întâmplă așa – când discutăm prăbușirea producției, și recurgerea la ”activități antisociale”, atât de caracteristice anilor  ”comunismului de război”.

25 august – l septembrie

Prima Conferință a Anarho-Sindicaliștilor din Întreaga Rusie are loc la Moscova.

Rezoluția asupra industriei a acuzat guvernul că ”a trădat clasa muncitoare pentru că a suprimat controlul muncitorilor în favoarea instrumentelor capitaliste ale conducerii întreprinderilor de către un singur om, disciplinei muncii și angajarea inginerilor și tehnicienilor ”burghezi”. Prin înlăturarea Comitetelor Fabricilor – copilul iubit al marii revoluții a muncitorilor – pentru a face loc acelor „organizații moarte”, sindicatele, și prin înlocuirea democrației industriale cu decrete și birocrație, conducerea bolșevică a creat un monstru al ”capitalismului de stat”, un monstru birocratic, pe care în mod absurd l-a numit socialism”.(74)

Volny Colos Truda („Vocea Liberă a Muncii”, „The Free Voice of Labour”) a fost înfiinţată pentru a lua locul Golos Truda (ziar închis în mai 1918). Noul ziar a fost şi el interzis şi închis după apariţia a numai patru numere (pe 16 septembrie 1918).

Acest ultim număr conţinea un articol interesant scris de ‘M. Sergven’ (Maximov?) intitulat „Calea Către Revoluţie”. Articolul a conţinut o neobişnuită abatere de la obişnuita condamnare a Bolşevicilor ca Trădători ai Clasei Muncitoare. Lenin şi susţinătorii săi nu erau în mod necesar cinicii cu sânge de reptilă, care, prin înşelătorii machiavelice, au creat noua structură de clasă pentru a-şi satisface pofta personală pentru putere. Poate, scria articolul, ca ei să fi fost motivaţi de o grijă reală pentru suferinţa umană. Dar împărţirea societăţii în administratori şi muncitori decurgea fără greş din centralizarea autorităţii. Nu se putea întâmpla altfel. Odată ce funcţiile administrării şi muncii au fost separate (primele încredinţate unei minorităţi „exportate” şi ultima fiind încredinţată maselor) orice șansă pentru demnitate și egalitate a fost distrusă. (75)

În același număr, Maximov i-a criticat aspru pe ‘Manilovii’ (76) din tabăra anarhistă ca fiind ”vizionari romantici care se agățau de utopii pastorale, și care ignorau forțele complexe care acționau în lumea modernă. E timpul să vă opriți din visarea la un Ev de Aur. E timpul să vă organizațși să acționați.”

Din cauza acestor păreri principiale și totuși foarte realisteMaximov și anarho– sindicaliștii aveau să fie atacați mișelește de alte tendințe din mișcarea anarhistă, ca fiind Iude anarho-birocratice. (77)

August 1918

Un decret guvernamental stabilește componența Vesenka: 30 de membri nominalizați de Consiliul Central al Sindicatelor din Întreaga Rusie, 20 nominalizați de Consiliile Regionale ale Economiei Naționale (Sovnarkhozy) și 10 nominalizați de Executivul Central al Sovietelor din Întreaga Rusie (V.Ts.I.K.). Misiunea acestei Vesenka avea să fie încredințată unui Prezidiu format din 9 membri, dintre care Președintele și Adjunctul erau nominalizați de Consiliul Comisarilor Poporului (Sovnarkom), iar ceilalți erau nominalizați de V.Ts.I.K. Prezidiul avea să fie încredințat oficial cu implementarea politicilor decise la ședințele lunare ale celor 69 de membri Vesenka. Dar curând avea să aibă atribuţii din ce în ce mai mari. După şedinţele la care au participat toţi membrii din toamna lui 1918, astfel de şedinţe ale Vesenka nu vor mai avea loc. Vesenka devenise deja un departament al Statului. (78)

Cu alte cuvinte, pe parcursul unui an de când Bolşevicii au capturat puterea de Stat, relaţiile de producţie (zdruncinate pentru o perioadă de mişcările de masă) s-au reîntors la modelul autoritar clasic al tututor societăţilor de clasă. Muncitorii, ca muncitori, au fost deposedați de orice autoritate decizională în chestiunile care îi priveau cel mai mult și care erau cele mai importante.

28 Septembrie

Liderul sindicalist bolșevic Tomsky a declarat la Congresul Lucrătorilor Comuniști din Căile Ferate din Întreaga Rusie că ”era sarcina comuniștilor în primul rând să creeze unități sindicale bine sudate în propriile lor industrii, și apoi să ia în posesie aceste unități prin muncă tenace, și apoi să îi susțină pe conducătorii acestor organizații, apoi să excludă toate organizațiile non-proletare, și apoi să aducă sindicatele sub propria noastră influență comunistă.” (79)

Octombrie

Un Decret al Guvernului reiterează comanda că nici un alt organism în afară de Vesenka „în capacitatea ei de organ central de dirijare și organizare a întregii producții a Republicii” nu are dreptul de a sechestra întreprinderile industriale. (80) Nevoia de a publica un asemenea decret sugerează că sovietele locale, sau poate Sovnarkhozy locale începuseră ele să preia întreprinderile.

6 – 9 noiembrie

Al 6-lea Congres al Sovietelor din Întreaga Rusie.

25 noiembrie – 1 Decembrie

A doua Conferință a Anarho – sindicaliștilor din Întreaga Rusie are loc la Moscova.

Decembrie

Un nou decret abolește Sovnarkhozy regionale și recunoaște Sovnarkhozy provinciale ca fiind „organe executive ale Vesenka”. Sovnarkhozy locale aveau să devină ”secțiuni economice” ale comitetelor executive ale respectivelor soviete locale.

”Glavki” aveau să aibă propriile lor organe în subordine în sediile provinciale. ”Acest lucru în mod clar reprezintă încă un pas spre centralizarea controlului asupra fiecărei ramuri industriale din toată țara de către glavk-ul sau organul său central aflat în Moscova, sub suprema autoritate a Vesenka. (81)

Decembrie

Al doilea Congres al Consiliilor Economice din Întreaga Rusie.

Molotov a analizat componența a 20 dintre cele mai importante ”glavki” și ”centre.”

Din 400 de persoane analizate, peste 10 la sută erau foști angajatori sau reprezentanți ai angajatorilor, 9 la sută erau tehnicieni, 38 la sută oficiali de la diferite departamente (inclusiv din Vesenka)… iar restul de 43 la sută erau reprezentanți ai muncitorilor sau ai organizațiilor de muncitori, inclusiv ai sindicatelor. Gestionarea, managementul producției era predominant în mâinile persoanelor ”care nu aveau nici o legătură cu elementele proletare din industrie.

”Glavki” aveau să fie privite ca ”organe care în nici un caz nu corespundeau cu dictatura proletariatului.

Cei care determinau politicile erau „reprezentanți ai angajatorilor, tehnicieni și specialiști.” (82) „E indisputabil că birocratul sovietic al acestor ani de început era, de regulă, un fost membru al intellighentsia burgheze sau al clasei oficiale (conducătoare), și care a adus cu el multe dintre tradițiile fostei birocrații ruse.” (83)

Note de subsol:
(1) P. Avrich. Opera citată, pagina 156. (Aici se dau și referințe în plus.)
(2) Pervy vserossuski s’yezd professionalnykh soyuzov, 7 – 14 yanvarya 1918 . (Primul congres al Sindicatelor din Întreaga Rusie, 7 – 14 ianuarie, 1918), Moscow 1918, pagina 193. (De aici încolo va fi numit Primul Congres al Sindicatelor.)
(3) ibid page 212
(4) ibid page 48.
(5) ibid., p. 235.
(6) P. Avrich op cit p.168
(7) Primul Congres al Sindicatelor p.85
(8) ibid., p. 239.
(9) ibid., p. 215
(10) ibid., p. 85
(1l) ibid., p. 85.
(12) ibid – , p – 221

(13) P. Avrich op. cit., pp. 168-169

(14) G. P. Maximov. op. cit., pp. 12 – 13.
(15) Citat de A. S. Shlyapnikov, Die Russischen Gewerkshaften (Sindicatele din Rusia), Leipzig, 1920. (în germană.)
(16) Primul Congres al Sindicatelor, p 374
(17) ibid., pp. 369 – 370.
(18) ibid.. p. 369.
(19) ibid., p. 192.
(20) ibid., p. 230.
(21) ibid., p. 195.
(22) ibid., p. 369.
(23) ibid Rezoluția Adoptată p. 370.
(24) F. Kaplan op. cit, p. 128.
(25) ibid., p. 181.
(26) Primul Congres al Sindicatelor, p.11
(27) ibid., p. 80.
(28) ibid., p. 364.
(29) ibid., preface.
(30) ibid., p. 27.
(31) ibid., p. 367.
(32) Vsesoyuzny syczd professionalnykh soyuzov tekstilshchikov i faorichnykh komitetov (Moscow 1918), p. 8.
(33) ibid., p. 5.
(34) ibid., p. 30.
(35) Sbornik delcretov ipostanovlenii po narodnomu, Khozyaisvu (1918), pp. 311 – 315
(36) E. H. carr. op. cit., II, 86 – 87.
(41) L. Trotsky. ‘Work, discipline, Order’ (”Muncă, Disciplină, Ordine”), Sochinenlya, XVII, pp. 171 – 172.
(42) N V. KRylenko. AutobioGraphy in Ency. Dict. XLI – 1, Apendix, p. 246.
(43) Narodnoye Khozyaisto No.2, 1918, p.38
(44) K. Radek. ‘Posle pyatimesyatsev’ (După 5 luni), Kommunist No. 1, April 1918, pp. 3 – 4.
(45) Kommunist No. 1. Tesisy o tekushchem momente (acestea se referă la situația de față), p. 8.
(49) R. V. Dsnids, op. cit, p. 87.
(50) Înainte de Revoluție, Lenin a denunțat Taylorism-ul ca fiind ‘înrobirea omului de către maşinărie’. (Sochineniya XVII, 247 – 8).
(51)V I Lennin Selected Works Vol VII, PP. 332 – 3, 340 – 2.
(52) Kommunist No. 4.
(53) V. I. Lennin. Sochineniya XXII, 516 – 517.
(54) IBid., XXVI, 326
(55) V. 1. Lenin. Selected Works, vol. Vll, pp. 36(K6.
(56) E. H. Carr. op. cit., II, 100.

(57) V. I. Lenin. ‘Catastrofa care ne ameninţă şi cum să o evităm ”
(58) Pentru o analiză completă a ceea ce acest concept înseamnă şi ce s-a întâmplat cu el, vezi Paul Cardan’s „From Bolsheviks to Bureaucracy” (De la Bolşevici la Birocraţie) Solidarity Pamphlet No. 24
(59) E. H. Carr. op cit., II, 101 footnote 4
(60) Osinsky, in Trudy pervogo vsrossiiskogo s’ yezda sovetov narodnogo khozyaistva (Dezbaterile Primului Congres al Consiliilor Economice din Întreaga Rusie) Moscow, 1918, pp. 61 – 64.
(61) ibid., p.75
(62) ibid., p. 65
(63)Polozheniye ob upavlenii natsionalizirovannymi predpriyatiyami (Regulations for the Administration of Nationalised Enteprises), ibid., pp 477 – 478
(64) E. H.Carr. op. cit., II, pp. 119 – 120.
(65) ibid, II, p. 105.
(66) R. V. Daniels. op. cit., p. 92.
(67) I Larine and L Kritzman Wirtscaftsleben und Wirtscaftlicher Aufbau in Soviet Russland, 1917 – 1920 Hamburg, 1921, p.163 (In German)
(68) N. Osinsky. ‘O stroitelstve sotsialisma’ (‘The building of Socialism’, Construirea Socialismului) Moscow 1918, p. 35 et seq.
(69) A. Lozovsky ‘the Trade Unions in Soviet Russia’. (All – Russian Central Council of Trade Unions, Moscow, l920,) p. 654.
(70) R. V. Daniels. op. cit., p. 91.
(71) vezi  Deutscher, The Prophet Unarmed (Profetul neînarmat) O.U.P. 1959 pp. 1 – 14.
(72) I. I. Stepanov – Skortsov op cit., p.24.
(73) M. Dobb. Soviet Economic development since 1917, New York, 1948, pp. 89 – 90.
(74) P. Avrich. op. cit., p. 191
(75) ibid., pp. 192 – 3.
(76) Manilov era un moșier visător din romanul ”Suflete Moarte”, scris de Gogol.
(77) P. Avrich. op. cit., pp. 196 – 197
(78) E. H. Carr. op. cit., II,180.
(79) Vserossiiskay konferentsiyr A zheleznodorozhnikov komunistov (First All – Russian Conference of Communist Railwayrnen), Moscow 1919, p 72.
(80) Sbornik dekretov i postanovlenii po narodnomu khozyistvu (1920), ii, 83.
(81) E. H. Carr. op cit., II, 183
(82) trudy vtorogo vserossiiskogo s’yezda sovetov narodnogo Khosyaistva (n.d.) (Second All Russian Congress of Regional Economic Councils) p.213
(83) E. H. Carr. op cit., II, 190

Anul1919

16-25 ianuarie 
Al doilea Congres al Sindicatelor din Întreaga Rusie

De-a lungul anului 1918, sindicatele au jucat un rol foarte important în administrarea industriei. Acest rol a crescut imens când guvernul, temător că industria aflată în proprietatea privată nu va satisface nevoile Armatei Roșii, și a accelerat programul de naționalizare, ”la început ca o chestiune de politică militară, mai degrabă decât de politică economică.” (1)

Ceea ce Lenin a numit ”funcțiile statului” ale sindicatelor au fost extinse rapid.

Trimişii Partidului în conducerea sindicatelor (cum ar fi Tomsky, președintele Consiliului Central al Sindicatelor din Întreaga Rusie) s-au bucurat de o putere considerabilă.

Relația dintre conducerea sindicatelor și membrii de rând era departe, însă, de a fi democratică.

„Cu cât mai mult sindicatele își asumau, pe teren, funcțiile administrative ale birocrației administrative convenționale, cu atât mai birocratice deveneau ele însele.” (2)

Un delegat la Congres, Chirkin, a susținut, de exemplu, că ”deși în cele mai multe regiuni erau instituții care reprezentau mișcarea sindicală, aceste instituții nu erau alese oficial sau ratificate în vreun fel; unde  fuseseră ținute alegeri în urma cărora au fost aleși indivizi care nu se potriveau cu cerințele Consiliului Central sau ale puterilor locale, alegerile erau anulate cu foarte mare libertate, iar indivizii respectivi erau  înlocuiți de alții mult mai serviabili administrației.(3)

Un alt delegat, Perkin, a vorbit împotriva noilor regulamente care cereau ca reprezentanții trimiși de organizațiile muncitorilor la Comisariatul Muncii să fie ratificați de Comisariat. „Dacă la o ședință a sindicatului noi alegem o persoană ca și comisar – adică, clasei muncitoare i se permite să își exprime voinţa – s-ar crede că acestui individ i se va permite să ne reprezinte interesele la Comisariat, să fie comisarul nostru. Da’, de unde! În ciuda faptului că ne-am exprimat liber voinţa – voinţa clasei muncitoare – încă e necesar ca acest comisar, pe care l-am ales, să fie confirmat de autorităţi… Proletariatului i se permite dreptul de a se face singur de râs. I se permite să aleagă reprezentanţi, dar puterea de Stat, prin dreptul ei de a ratifica alegerile (sindicatelor) sau nu, poate să ne trateze reprezentanţii cum are ea chef.” (4)

Sindicatele – şi celelalte organisme care contau – cădeau din ce în ce mai mult sub controlul Statului, care, la rândul lui, era exclusiv în mâinile Partidului şi a celor desemnaţi de Partid.

Dar, deşi avusese loc o definitivă cotitură a puterii în direcţia birocraţiei emergente, organizaţiile clasei muncitoare şi conştiinţa lor încă erau destul de puternice pentru a obţine cel puţin concesii verbale din partea conducătorilor Partidului şi ai sindicatelor.

Autonomele Comitete ale Fabricilor de acum fuseseră complet zdrobite, dar muncitorii încă luptau încă duceau o luptă de ariergardă chiar în interiorul sindicatelor. Încercau să salveze cele câteva rămăşiţe ale puterii lor de odinioară.

Al doilea Congres al Sindicatelor „a aprobat înţelegerile în urma cărora sindicatele deveniseră dintr-o dată agenţi militari de recrutare, de aprovizionare, organe punitive și așa mai departe.(5) Tomsky, de exemplu, a arătat că ”din moment ce sindicatele determinau salariile și condițiile de muncă, grevele nu mai puteau fi tolerate. E nevoie să punem punctul pe i.” Lenin a vorbit despre „satisfacerea inevitabilă a sindicatelor”. (Pilula a fost îndulcită cu vorbărie despre rolul sindicatelor  în educarea muncitorilor în arta administraţiei şi despre o eventuală „îndreptare” a statului.) Lozovsky, care părăsise deja Partidul, a vorbit ca un internaţionalist independent împotriva politicii duse de Bolşevici în privinţa sindicatelor.

A fost adoptată o rezoluţie care cerea ca „prerogativelor administrative ale sindicatelor să li se acorde statut oficial.” Rezoluţia vorbea despre „etatizarea”(ogosudarstvlenie) sindicatelor, „pe măsură ce funcţiile lor se lărgeau şi se uneau cu cele ale maşinăriei  guvernamentale de administrare și control a industriei.” (6) Comisarul Muncii, V. V. Shmidt, a acceptat că „chiar și organele Comisariatului Muncii ar trebui formate din aparatul sindicatelor.” (7) (În această fază, sindicatele aveau 3.500.000 de membri. Când avusese loc primul lor Congres, în ianuarie 1918, aveau 2.600.000 de membri, iar la Conferința din iulie 1917, erau 1.500.000.) (8)

Al doilea Congres al Sindicatelor a creat în cele din urmă un Executiv, învestit cu autoritate supremă în perioada dintre Congrese. Decretele, prin care acest Executiv a fost înfiinţat, au fost declarate ”obligatorii pentru toate sindicatele de pe raza jurisdicției lor și pentru fiecare membru al acestor Sindicate”… ”Încălcarea acestor decrete și nesupunerea față de ele din partea sindicatelor individuale va duce la ulterioara lor expulzare din familia sindicatelor proletare.(9) Acest lucru plasa, desigur, acele sindicate nesupuse în afara singurului cadru legal în care regimul Bolșevic permitea sindicatelor să existe.

2-7 martie
Primul Congres al Comintern-ului (A Treia Internațională).

18-23 martie
Al 8-lea Congres al Partidului.

Ucraina și regiunile Volgăi fuseseră de acum reocupate de Armata Roșie. A urmat o scurtă perioadă de relativă stabilitate. Mai târziu în 1919, avansurile lui Denikin și Yudenich aveau să ameninţe Moscova şi, respectiv, Petrograd-ul.

Un val de critici s-a ridicat la al 8-lea Congres împotriva tendinţelor ultra-centraliste. Un nou program al Partidului a fost discutat şi acceptat. Punctul 5 al ‘Secţiunii Economice’ prevedea că „aparatul organizaţional al industriei socializate trebuie să se bazeze în primul rând pe sindicate… Participând deja în conformitate cu legile Republicii Sovietice şi cu măsurile stabilite în toate organele centrale şi locale ale administraţiei industriale, sindicatele trebuia să treacă la concentrarea în propriile lor mâini (sublinierea autorului) a administrării întregii economii, ca o singură unitate economică… Participarea sindicatelor în managementul economic şi atragerea de către ele a maselor largi în aceast efort constituiau, de asemenea, metodele principale de luptă împotriva birocratizării aparatului economic.”  (10)

Acest faimos paragraf avea să nască aprinse controverse în anii care au urmat. Conservatorii din Partid simţeau că s-a mers mult prea departe. Ryazanov a avertizat Congresul că „nu vom evita birocratizarea până când sindicatele… nu cedează toate drepturile pe care le au în administrarea producţiei.” (11)

Pe de altă parte, alţi Bolşevici care votaseră pentru asimilarea Comitetelor Fabricilor în structura sindicatelor – şi au văzut apoi ce greşeală făcuseră – aveau să se agaţe de acest paragraf ca de o ultimă redută, încercând să îl apere din calea uzurpării atotcuprinzătoare de către birocraţia de Partid.

Deutscher (12) descrie faimosul ‘Punct 5’ ca fiind „o scăpare sindicalistă comisă de conducerea Bolșevică, în semn de recunoștință genuină față de sindicate pentru efortul pe care l-au depus în timpul Războiului Civil.”  El descrie cum Lenin și alți lideri Bolșevici „aveau curând să dea o mulțime de explicații pentru a putea invalida această promisiune pe care Partidul a făcut-o solemn și le-a înmânat-o cu atâta autoriate sindicatelor”.

Interpretarea aceasta e discutabilă, Lenin nu avea obiceiul de a face „scăpări” (sindicaliste sau de alt fel) sau de a se lăsa influenţat de asemenea noţiuni cum ar fi „recunoştinţa”.

Mult mai probabil e că raportul de forţe, care a ieşit la iveală chiar în timpul Congresului – în sine doar o reflectare palidă a atitudinii clasei muncitoare din afara Partidului – să fi obligat conducerea bolşevică să bată în retragere, verbal. Clauza aceasta a fost în orice caz înconjurată de numeroase altele, care, în parte, o invalidau.

Programul a proclamat că „metodele socialiste de producţie puteau fi asigurate numai pe baza disciplinei tovărăşeşti a muncitorilor.”

A încredinţat sindicatelor „rolul principal în crearea acestei noi discipline socialiste.

Punctul 8 „a urgentat sindicatele să le impună muncitorilor nevoia de a munci cu şi de a învăţa de la tehnicienii burghezi şi de la specialişti – şi de a trece peste neîncrederea lor „ultra-radicală” faţă de aceştia din urmă… Muncitorii nu puteau construi socialismul fără o perioadă de ucenicie pe lângă intelligentsia burgheză… Plata salariilor mari şi a bonusurilor pentru aceşti specialişti era astfel aprobată. Era răscumpărarea pe care tânărul Stat proletar trebuia să o plătească tehnicienilor crescuţi de burghezie şi oamenilor de ştiinţă pentru serviciile lor, care erau indispensabile.”(13)

Nu putem intra aici într-o discuţie pe larg a rolului jucat de „specialişti” după revoluţie. Problema nu e exclusiv una rusă, deşi condiţiile specifice ale dezvoltării Rusiei fără îndoială au rezultat mai ales într-un divorţ categoric între tehnicieni şi muncitorii industriali. Cunoştinţele specializate de natură tehnică erau în mod clar solicitate de Consiliile Muncitorilor, dar nu există nici un motiv ca cei care le deţineau să se trezească dintr-o dată de partea burgheziei. Faptul că cineva deţine cunoştinţe tehnice nu îi dă în sine dreptul nici să impună decizii asupra altora, nici să se bucure de beneficii materiale speciale.

Aceste probleme au fost exhaustiv discutate în mai multe publicaţii – dar aproape mereu în termenii unei brutale expedieri, ori în termenii imuabilelor „principii fundamentale”. Implicaţiile teoretice au fost doar recent explorate. Potrivit lui Limon (14) managementul e în parte o chestiune tehnică. Dar, circumstanţele  istorice în care clasa muncitoare va fi obligată să i se supună, vor face ca acesta să fie perceput de aceştia în primul rând ca o obligaţie politică şi socială.

În viaţa de zi cu zi, la nivel uman, e aproape inevitabil ca muncitorii implicaţi în revoluţia socialistă să îi privească pe tehnicieni şi pe specialişti nu ca pe nişte fiinţe umane (care întâmplător deţin cunoştinţe tehnice), ci exclusiv ca pe nişte agenţi ai exploatării omului de către om.

Lumea capitalistă e una a fetişismului, în care relaţiile inter-personale tind să dispară în spatele relaţiilor dintre lucruri. Dar chiar în momentul în care masele se revoltă împotriva acestei stări de lucruri, ele sparg această perdea de fum. Ele trec atunci dincolo de acest „taboo” al „lucrurilor” şi încep să-i vadă pe oamenii, pe care până atunci „îi respectaseră”, în numele mult prea sfintelor fetişuri, cunoscute ca proprietate privată. Din acel moment, specialistul, managerul sau capitalistul, oricare ar fi fost relaţia lor tehnică sau personală la locul de muncă, le apare muncitorilor ca fiind întruchiparea exploatării, duşmanul lor, ca cineva pe care nu vor decât să-l vadă dispărut din viaţa lor.

Să le ceri muncitorilor,  în această fază, să aibă o atitudine mai „echilibrată”, să recunoşti în fostul şef pe noul „director tehnic”, pe „specialistul indispensabil” e echivalent cu a le cere muncitorilor – chiar în momentul în care ei devin conştienţi de rolul lor istoric şi de puterea lor socială, chiar în momentul în care, în sfârşit, ei au prins încredere în ei înşişi să-şi afirme autonomia – le ceri să-şi mărturisească incompetenţa, slăbiciunea, insuficienţa; şi faci asta chiar pe terenul cel mai sensibil, în domeniul în care şi-au dus viaţa încă din copilărie: domeniul producţiei.

Birocratizarea Partidului însuşi a provocat comentarii cu destinaţie clară la Congres.

Osinsky a declarat: „E necesar ca muncitorii să fie primiţi pe o scară mai largă în Comitetul Central; e necesar să introduceţi acolo un suficient număr de muncitori pentru a proletariza Comitetul Central.” (15) [Lenin avea să ajungă la aceeaşi concluzie în 1923, în perioada așa-numitei campaniei masive de recrutare de la apogeul perioadei Leniniste!]

Osinsky a propus ca Comitetul Central să fie extins de la 15 la 21 de membri.

A fost extrem de naiv, oricum, să se aștepte cineva că această admitere de proletari în eșaloanele mai înalte ale mașinăriei administrative ar fi putut cumva compensa pentru faptul că clasa muncitoare pierduse deja toată puterea pe care a deţinut-o pentru o scurtă perioadă de timp la locul de producţie.

Şi declinul Sovietelor a fost discutat la Congres. Sovietele nu mai jucau un rol activ în relaţia cu producţia – iar în alte chestiuni jucau un rol foarte mărunt. Din ce în ce mai multe decizii erau luate de oamenii Partidului, care serveau în „aparatul Sovietelor”.

Sovietele deveniseră doar nişte organe de ratificare (adică lipitori de timbre pe plicurile care conţineau deciziile luate deja). Tezele lui Sapronov și Osinsky – potrivit cărora Partidul trebuia să nu încerce ”să-și impună voința asupra Sovietelor” – au fost în mod categoric respinse.

Liderii Partidului au făcut concesii minore asupra tuturor acestor chestiuni. Dar procesul de întărire a controlului, atât în interiorul Partidului, cât și asupra economiei ca întreg, a continuat în ritm accelerat. Congresul al 8-lea a înființat Politbureau-ul, Orgbureau-ul, și Secretariatul – tehnic doar niște sub-comitete ale Comitetului Central. Dar, curând, acestea aveau să-și asume o putere uriașă. Concentrarea autorității decizionale a făcut un mare pas înainte. ”Disciplina de Partid” a fost consolidată. Congresul a decis că orice decizie trebuie, înainte de orice, dusă la îndeplinire.

În cazul nemulțumirilor, numai după ce decizia a fost dusă la îndeplinire, era permis să se facă un apel la organul de Partid. (*) „…Întreaga chestiune a numirii lucrătorilor de Partid e în mâinile Comitetului Central. Deciziile sale sunt obligatorii pentru toată lumea.”(16)

Era numirilor politice – ca un mijloc de a reduce la tăcere criticile care puneau Partidul în situaţii delicate – a început, astfel, în forţă.

Aprilie
Punctul culminant al ofensivei lui Kolchak în Urali.

Iunie
Decretul pentru introducerea „cărţilor de muncă” pentru muncitorii din Moscova şi Petrograd.

Octombrie
Punctul culminant al ofensivei lui Denikin în sudul Rusiei. Atacul lui Yudenich asupra Petrograd-ului.

2-4 Decembrie
A 8-a Conferință a Partidului.

A 8-a Conferință a lucrat asupra statutului care a definit în mod rigid drepturile și obligațiile celulelor de Partid (fracțiunilor sau fraktsya) și a elaborat o schemă calculată pentru a securiza pentru Partid rolul de conducător în orice organizație.

„Sindicalistul comunist trebuie să fie prima dată comunist, și abia apoi sindicalist, și, prin comportamentul său civilizat, să asigure conducerea sindicatelor de către Partid.”  (17)

Pe măsură ce Partidul degenera, această ”conducere” avea să joace un rol din ce în ce mai catastrofal.

5-9 decembrie
Al 7-lea Congres al Sovietelor din Întreaga Rusie.

(Mai avuseseră loc două astfel de Congrese în 1917 și patru în 1918.)

Rezoluția adoptată în favoarea administrării colective a industriei. (18)

La Congres, Sapronov a atacat impopularele ‘glavki’, susținând că ele reprezentau o încercare de a înlocui „organizația prin departamente pentru organizarea sovietelor, sistemul democratic cu sistemul birocratic.”

Un alt vorbitor a declarat că dacă oamenii ar fi fost întrebați „ce ar trebui distrus în prima zi după distrugerea lui Denikin și Kolchak, 90 la sută ar răspunde: glavki și  centrele”(19)

16 decembrie
Trotsky înaintează Comitetului Central al Partidului ”Tezele sale asupra tranziției de la război la pace” (care prevedeau în special măsuri pentru ”militarizarea muncii”). Pentru moment, Trotsky nu intenționa să le facă cunoscute în afara Comitetului Central. (20) Decizii fundamentale, care afectau condițiile materiale de viață a milioane de muncitori ruși obișnuiți, aveau să fie discutate și decise, în spatele ușilor închise, de către lideri ai Partidului. În ziua următoare, Pravda, aflată sub influența editorială a lui Bukharin, a publicat tezele lui Trotsky ”din greșeală” (de fapt, ca parte a unei campanii de discreditare a lui Trotsky). Pentru cei care pot vedea dincolo de aparențe, întregul episod a fost foarte simptomatic pentru tensiunile care existau în interiorul Partidului în acea perioadă.

În acest moment, Lenin a fost trup și suflet de partea propunerilor lui Trotsky. (Ulterior, o întreagă mitologie a fost inventată de către Trotskiști și de către alții pentru a susține că ”poate Trotsky s-ar fi putut înşela în privința militarizării muncii”, dar că Lenin s-a opus dintotdeauna acestei idei. Sunt minciuni. Lenin avea să se opună propunerii lui Trotsky abia peste 12 luni, spre sfârşitul anului 1920, aşa cum vom vedea în capitolul următor.)

Propunerile lui Trotsky au declanşat „o avalanşă de proteste.” (21) Membrii de partid, administratorii şi sindicaliştii l-au huiduit la Conferinţa Partidului. (22)

O explicaţie e poate necesară în această fază privind atitudinea revoluţionarilor faţă de „măsurile drastice”, necesare salvării Revoluţiei.

De-a lungul istoriei, masele au fost mereu gata să facă sacrificii enorme de fiecare dată când au simţit că în joc erau chestiuni fundamentale. Problema reală nu e, însă, de a discuta dacă această sugestie sau alta era „prea drastică” sau nu. Problema e de a ști de la cine porneau aceste decizii. Erau luate de instituții controlate de jos în sus? Sau erau luate de un organism – auto-numit și care se perpetua pe sine însuși – care era rupt de mase? Membrii de partid care s-au opus, în această etapă, măsurilor propuse erau prinşi într-o contradicție fără ieșire. Ei au denunțat politicile liderilor Partidului fără a înțelege cu adevărat măsura în care propriile lor concepte organizaționale au contribuit la ce se întâmpla cu Revoluția. Numai o parte mică a celor din Opoziția Muncitorilor în 1921 (într-o măsură mică) și Grupul Muncitorilor lui Myasnikov în 1922 (într-o măsură mai mare) au început să-și dea seama de noua realitate.

27 decembrie
Cu aprobarea lui Lenin, guvernul înființează Comisia asupra Obligațiilor Forței de Muncă, avându-l pe Trotsky (în acel moment încă era Comisar pentru Război) ca preşedinte.

* Un ecou patetic, aproape 50 de ani mai târziu, se regăseşte în documentul „Perspective pentru I.S.”, înaintat în septembrie 1968 de către Comitetul Politic al Socialismului Internaţional. Punctul 4 prevedea:„Filialele trebuie să accepte directivele de la Centru, dacă nu sunt în dezacord total cu ele. În acest caz, filialele trebuie să încerce să cadă de acord cu ele, cerând o dezbatere deschisă asupra lor.”

Note de subsol:

(1) I. Deutscher. op. cit., p. 25
(2) Waldemar Koch. Die Bolshevistischen Gewerk- shaften, Jena 1932, pp. 81-82.
(3) Transcrierea stenografiată a celui de-al doilea Congres al Sindicatelor din Rusia, Moscow, Central Trade Union Press, 1919, I, 34.  (referirea în cele ce urmează la acest raport va fi al Doilea Congres al Sindicatelor)
(4) Ibid., p. 103.
(5) I. Deutscher. op. cit., p. 26.
(6) Al doilea Congres al Sindicatelor I, 97
(7) ibid., p. 99
(8) Zinoviev. Desyaty s’yezd RKP (b): Protokoly (Al 10-lea Congres al Partidului Comunist din Rusia (b): Protocoalele). Moscow. IMEL, 1933. (referirea în cele ce urmează va fi Al 10-lea Cogres al Partidului.) p.188.
(9) Second Trade Union Conrress I, 127
(10) Vosmoi s’yezd RKP (b): Protokoly (The Eighth Con- gress of the RCP (b): Protocols). Moscow. IMEL, 1933. (referirea în cele ce urmează va fi Al 8-lea Congres al Partidului.) Resolutions, I, 422.
(11) ibid., p. 72
(12) I. Deutscher. op. cit., p. 29.
(13) ibid., p. 31.
(14) D.L. Limon. op. cit., p. 79
(15) Osinsky, Al 8-lea Congres al Partidului, pp. 30, 168.
16) Al 8-lea Congres al Partidului. Rezoluţiile, 1, 444.
(17) 1. Deutscher. op. cit., p. 33.
(18) Preohrazhensky. Devyaty s’yezd RKP (b): Protokoly. (Al 9-lea Congres al RCP (b): Protocols) Moscow, IMEL, 1934 p. 72
(19) E.H. Carr. op. cit., p. 184
(20) 1. Deutscher. ‘The Prophet Armed’, p. 487.
(21) ibid., p.492.
(22) ibid., p.492.

Anul 1920

Ianuarie

Colapsul Albilor în Siberia. Marea Britanie, Franța și Italia ridică blocada.

Sovnarkom emite un decret care stabilește regulile generale pentru obligația universală de a munci „pentru a asigura forță de muncă în industrie, agricultură, transport și în alte ramuri ale economiei naționale, pe baza planului economic general.” Oricine poate fi convocat o singură dată sau de mai multe ori pentru a efectua diferite feluri de munci (în agricultură, în construcții, în construirea drumurilor, pentru aprovizionarea cu alimente sau combustibil, pentru a curăța zăpada, și pentru a pune în aplicare ”măsurile care erau luate în urma consecințelor unor calamități.”)

Într-o notă șocantă, documentul chiar spunea că era regretabilă ”distrugerea fostului aparat polițienesc care știa să-i înregimenteze pe cetățeni, nu doar în orașe, ci și la țară”. (1)

12 ianuarie

Ședința Consiliului Central al Sindicatelor din Întreaga Rusie.

La această adunare, fracțiunile bolșevice ale lui Lenin și Trotsky au cerut împreună, de urgență, ca munca să fie militarizată. Numai 2 din mai mult de 60 de lideri sindicali bolşevici i-au sprijinit. „Niciodată până atunci, nici Trotsky nici Lenin n-au întâlnit o ripostă atât de viguroasă”(2)

10 – 21 ianuarie

Al treilea Congres al Consiliilor Economice.

Într-un discurs ţinut în faţa Congresului, Lenin declară că “principiul colegial (gestionarea, administrarea colectivă) … reprezintă ceva rudimentar, care a fost necesar doar în primele etape, când era nevoie să fie construit totul de la capăt… Tranziţia către punerea în aplicare e legată de autoritatea individuală. Acesta e sistemul care mai mult decât orice asigură cea mai bună utilizare a resurselor umane.(3)

În ciuda acestei poveţe, opoziţia faţă de vederile lui Lenin şi lui Trotsky creştea tot mai mult. Congresul a adoptat o rezoluţie în favoarea administrării colective a producţiei.

Februarie

Conferinţele Regionale ale Partidului în Moscova şi Kharkov se pronunţă împotriva “administrării de către o singură persoană”. La fel a făcut şi facţiunea bolşevică a Consiliului Central al Sindicatelor la şedinţele din ianuarie şi, din nou, din martie. (4) Tomsky, binecunoscutul lider de sindicat şi membru al ARCCTU, a prezentat “Tezele” (“asupra îndatoririlor sindicatelor”), care au fost acceptate în ciuda criticilor lor implicite în privinţa poziţiilor lui Lenin şi Trotsky.

Tezele lui Tomsky susţineau că „principiul fundamental care ghidează eforturile diferitelor organisme de conducere şi administrare a economiei rămâne principiul care există acum: administrarea colectivă. Acesta trebuie aplicat de la prezidiul de conducere al Vesenka până la managementul fabricilor. Doar administrarea colectivă poate garanta participarea largă a maselor care nu fac parte din Partid, prin intermediul sindicatelor.”

Chiar şi aşa, chestiunea a fost tratată mai degrabă la repezeală, formal, decât ca un principiu de bază.

„Sindicatele,”, a susţinut Tomsky ”sunt organismele cele mai competente și interesate de problema revigorării producției și de corecta sa funcționare.” (5)

Adoptarea tezelor lui Tomsky de către o majoritate covârșitoare a marcat punctul culminant al opoziției din interiorul Partidului față de părerile pe care Lenin încerca să le impună.

Însă, rezoluțiile aveau șanse mici să rezolve diferendul. Ambele părți și-au dat seama de asta. O amenințare mult mai serioasă la adresa conducerii Partidului a venit din partea eforturilor disidenților Partidului, făcute în industrie, cu scopul de a stabili un centru independent, de unde să controleze oamenii Partidului din interiorul sindicatelor.

Au apărut fricțiuni între Partid și autoritățile sindicale asupra trimiterii de către Partid a propriilor săi oameni în interiorul sindicatelor. Fracțiunea Partidului din Consiliul Central al Sindicatelor, fracțiune care era dominată de “stângişti”, „cerea să aibă autoritate directă asupra membrilor de Partid trimişi în diferitele sindicate industriale. Chiar înaintea celui de-al 9-lea Congres al Partidului, fracţiunea partidului din ARCCTU “a adoptat o rezoluţie care confirma această cerere, făcând ca toate fracţiunile Partidului din sindicate să se subordoneze direct fracţiunii Partidului din ARCCTU, şi nu organizării geografice a Partidului. Acest lucru ar fi creat literalmente un Partid în interiorul Partidului, un organism semi-autonom, care cuprindea o proporţie însemnată din totalul membrilor de Partid… Chiar şi simpla existenţă a unui asemenea sub-partid intern ar fi fost contrară principiilor centraliste, ca să nu mai vorbim de pe faptul că era dominată de opoziţia de stânga faţă de conducerea lui Lenin… A fost inevitabil ca cererea sindicaliştilor pentru autonomie în interiorul Partidului să fie respinsă, iar, când rezoluţiile lor au fost trimise către Orgbureau, exact acest lucru s-a întâmplat.” (6)

Întregul episod urma să aibă repercusiuni interesante. Confruntaţi cu un conflict între democraţie şi centralism, “Centraliştii Democraţi” au arătat că asupra acestei chestiuni – ca şi asupra multor altora – susţinerea centralismului era chestiunea supremă.

Ei au propus o rezoluţie, care a fost adoptată de organizaţia moscovită a Partidului, prin care au stabilit că “disciplina de Partid are întâietate în faţa disciplinei sindicatelor, în orice chestiune.” (7)

Pe de altă parte, Biroul de Sud al ARCCTU a adoptat o rezoluţie asupra autonomiei sindicaliştilor care făceau parte şi din Partid, similară celei adoptate de organizaţia lor mamă, şi validată de al 4-lea Congres al Partidului Ucrainean.

Martie

Al doilea Congres al Lucrătorilor din Industria Alimentară, (aflat sub influenţa sindicalistă) are loc la Moscova. Congresul dă de pământ cu regimul bolşevic pentru că a instituit “o dominaţie fără limită şi de necontrolat asupra proletariatului şi ţărănimii, un centralism înfricoşător dus până la absurd… distrugând în toată ţara tot ce era plin de viaţă, spontan şi liber.

În realitate, așa-zisa dictatură a proletariatului e, de fapt, dictatura asupra proletariatului din partea Partidului și chiar a unor persoane individuale.(8)

29 martie – 4 aprilie

Al 9-lea Congres al Partidului.

De pe acum, Războiul Civil fusese aproape câștigat. Poporul aștepta, în sfârșit, să guste fructele propriei sale revoluții. Dar, Congresul a prevestit continuarea şi extinderea pe timp de pace a unor metode folosite în timpul comunismului de război (obligativitatea serviciului militar pentru bărbaţi, obligativitatea impunerii tipului de muncă făcut de muncitori, raţionalizarea strictă a bunurilor de consum, plata salariilor în natură, luarea de către Stat a producției agricole a țăranilor – în loc de taxare).

Cele mai controversate chestiuni discutate se refereau la ”militarizarea muncii” și la conducerea întreprinderilor ”de către un singur om”.

Propunerile avansate la Congres ar putea fi elocvente pentru cum vedeau Lenin și Trotsky perioada de reconstrucţie industrială.

Asupra chestiunii impunerii oamenilor tipul de muncă pe care să-l facă, părerile lui Trotsky fuseseră puternic influenţate de experienţa sa în poziţia de Comisar de Război.

În timp ce aşteptau lăsarea la vatră, batalioanele de soldaţi au fost folosite pe scară largă la tăierea copacilor din păduri şi la alte tipuri de muncă. Potrivit lui Deutscher

a fost doar un pas de la folosirea forţelor armate ca batalioane de muncitori la organizarea muncii civile sub forma şi regulile unităţilor militare.” (9)

Clasa muncitoare”, a anunţat Trotsky la Congres, “nu poate fi lăsată să-şi facă de cap peste tot prin Rusia. Muncitorii trebuie să fie aruncaţi ici şi acolo, puşi la locul lor şi făcuţi să asculte de comenzi, ca şi cum ar fi soldaţi.”

Constrângerea de a munci va atinge cel mai mare grad de intensitate în timpul tranziţiei de la capitalism la socialism.”

Dezertorii de la muncă ar trebui capturaţi, organizaţi ca nişte batalioane, şi pedepsiţi să muncească în lagăre de concentrare, în lagăre de muncă forţată.”

Trotksy a pledat pentru “stimulente la salarii pentru muncitorii eficienţi”, pentru “emulaţia socialistă” şi a vorbit despre “nevoia de a adopta esenţa progresivă a Taylorismului.” (10)

În privinţa administrării industriei, preocupările majore ale lui Lenin şi Trotsky se refereau la “eficienţa economică.” Aşa cum burghezia (şi înainte de Lenin şi Trotsky, şi după) a identificat “eficienţa” cu administrarea industriei de către un singur individ, cei doi şi-au dat seama că asta va fi o pilulă prea amară să poată fi înghiţită pe nerăsuflate de către muncitori. Aşa că au fost foarte atenţi cu administrarea ei.

Managementul industrial”, proclama în mod delicat rezoluţia oficială a Congresului, „nu restricţionează în nici o măsură şi nu încalcă drepturile clasei muncitoare sau „drepturile” sindicatelor, pentru că clasa poate exercita conducerea ei într-o formă sau alta, aşa cum poate dicta promptitudinea tehnică. Clasa muncitoare în întregul ei (din nou aici e identificată cu Partidul – nota autorului lucrării) e cea care, în fiecare caz, „numeşte” persoanele în funcţiile manageriale şi administrative.”  (11)

Prudenţa lor era justificată. Muncitorii nu au uitat că, la Primul Congres al Sindicatelor (din ianuarie 1918), o rezoluţie proclamase că „era misiunea controlului muncitorilor să pună capăt autocraţiei din domeniul economic, aşa cum şi autocraţiei din domeniul politic i se pusese capăt.” (12)

Diferite modele de management industrial au fost curând scoase în evidenţă. (13)

Elaborând aceste modele e îndoielnic dacă Lenin şi Trotsky ţineau cont de consideraţii doctrinale de tipul celor ale lui Kritzman, teoreticianul comunismului ”de stânga”, care definise managementul colectiv ca fiind ”trăsătura distinctivă, specifică a proletariatului… care îl distinge de orice alte clase sociale… cel mai democratic cu putință principiu de organizare.” (14)

În măsura în care avea vreo părere principială asupra acestei chestiuni, Trotsky avea să susțină că managementul colectiv era o ”idee Menșevică”.

La Congresul al 9-lea, Lenin și Trotsky au fost contestați de către Centraliștii Democrați (Osinsky, Sapronov, Preobrazhensky). Smirnov, în mod evident cu mult înaintea vremurilor pe care le trăia, a întrebat de ce, dacă conducerea-unui-singur-om era o idee atât de bună, nu era practicată în Sovnarkom (Consiliul Comisarilor Poporului). Lutovinov, liderul muncitorilor din metalurgie – care urma să joace un rol foarte important în dezvoltarea Opoziției Muncitorilor mai târziu în acel an – a susținut că ”responsabilitatea conducerii fiecărei industrii trebuie să fie numai a sindicatului din acea ramură de producție. Și a industriei, ca întreg, poate fi numai a Consiliului Central al Tuturor Sindicatelor din Întreaga Rusie – altfel nu se poate.” (15)

Shlyapnikov a cerut explicit o ”separare în trei a puterilor”, între Partid, soviete și sindicate. (16)

Vorbind în numele Centraliștilor Democraţi, Osinsky a susţinut ideea lui Shlyapnikov. A observat că are loc „o ciocnire a câtorva culturi (mentalităţi) diferite” (cultura „militar-sovietică”, „cultura societăţii civile sovietică” şi cea a mişcării sindicatelor, „care şi-a creat propria ei sferă culturală”).

E nepotrivit să aplici acestor mentalităţi diferite aceeaşi metodă particulară (cum ar fi militarizarea), care e potrivită numai uneia dintre ele. (17) Poziţia sa e un exemplu clasic de ce însemna să cazi în propria capcană.

În privinţa chestiunii „managementului-de către-un singur om”, Centraliştii Democraţi au avut şi anterior o poziţie care era pe lângă subiect. O rezoluţie, pe care ei au adoptat-o la o conferinţă anterioară a filialei din Moscova a partidului, minimalizase deja importanţa acestei chestiuni. „Chestiunea Sistemului colectiv (administrarea colectivă) şi autoritatea individuală nu e o chestiune care ţine de princpiu, ci una care ţine de practică. Trebuie decis de la caz la caz, potrivit circumstanţelor.” (18)

Deşi au observat corect că, în sine, conducerea colectivă nu are nici o virtute implicită, ei nu au putut să vadă că problema reală era aceea a relaţiei dintre administrare (management) (individuală sau colectivă) şi cei care erau administraţi. Problema reală era de la cine acel „unul” sau acei „câţiva” manageri îşi vor primi autoritatea.

Lenin nu era pregătit să facă nici o concesie asupra chestiunii autonomiei sindicatelor. „Partidul Comunist Rus nu poate în nici un caz să fie de acord că doar conducerea politică ar trebui să aparţină Partidului, iar sindicatelor să le revină conducerea economică.”  (19)

Krestinsky a denunţat ideile lui Lutovinov ca fiind „contrabandă sindicalistă”(20)

Instigat de Lenin, Congresul a cerut sindicatelor „să explice cercurilor largi ale clasei muncitoare că reconstrucţia industrială poate fi îndeplinită numai printr-o tranziţie la maxima înlăturare a administrării colective şi prin introducerea graduală a managementului individual în unităţile direct angajate în producţie.” (21)

Managementul-din partea-unui singur-om avea să se aplice tuturor instituţiilor – de la Trusturile de Stat, la fabricile individuale. „Principiul alegerilor trebuie acum înlocuit de princpiul selecţiei.” (22) Managementul colectiv era „utopic”, „nepractic” şi… „dăunător”.  (23) Congresul a făcut apel și la o luptă ”împotriva concepțiilor ignorante ale … elementelor demagogice… care își închipuie că clasa muncitoare poate să-și rezolve problemele fără să recurgă la numirea specialiștilor burghezi în posturile de cea mai mare responsabilitate.” ”Nu poate fi loc în rândurile Partidului socialismului științific pentru acele elemente demagogice care răspândesc aceste prejudecăți înapoiate printre secțiunile cele mai de jos ale clasei muncitoare.” (24)

Al 9-lea Congres a decretat în mod specific că „nici un grup sindicalist nu ar trebui să intervină direct în managementul industrial” şi că „Comitetele din Fabrici ar trebui să se dedice aplicării disciplinei muncii, propagandei şi educării muncitorilor.” (25)

Pentru a evita orice întoarcere a tendinţelor „independente” printre liderii de sindicat, acei binecunoscuţi „proletari”,  Bukharin şi Radek, au fost mutaţi în Consiliul Central al Sindicatelor din Întreaga Rusie „pentru a reprezenta acolo conducerea de Partid şi pentru a ţine sub supraveghere procedurile ARCCTU.” (26)

Toate acestea erau, desigur, în contradicţie flagrantă cu spiritul deciziilor luate cu un an înainte la cel de-al 8-lea Congres al Partidului, și, mai ales, cu faimosul Punct 5 al Secțiunii Economice a Programului Partidului din 1919. Ilustrează foarte clar cât de vulnerabilă devenise și avea să mai devină clasa muncitoare, odată ce a fost forțată să renunțe la puterea ei reală, putere pe care o deținuse la început asupra producției, și la care a fost forțată să renunțe în schimbul unui surogat-fantomă – puterea politică reprezentată de puterea Partidului ”său”.

Politica pentru care a pledat Lenin avea să fie viguros aplicată. La sfârșitul anului 1920, din 2051 de întreprinderi importante în privința cărora sunt disponibile date, 1783 fuseseră deja plasate sub ”administrarea-unui-singur-om”.  (27)

Congresul al 9 al Partidului a făcut anumite schimbări și cu privire la regimul intern al Partidului. Congresul a fost scena unei furtuni de proteste asupra acestei chestiuni.

Comitetele Locale de Partid (cea mai puțin democratică formă) aveau să fie subordonate ”departamentelor politice, constituite birocratic. „Cu instituirea unor astfel de organisme, orice activitate politică din uzine, industrie, organizații sau localități era plasată sub controlul rigid al conducerii superioare… Această inovație… copiată de la Armată… a fost destinată transmiterii propagandei de sus în jos, și nu opiniei de jos în sus.” (28)

Concesii verbale au fost din nou făcute – printre apeluri repetate la unitate. Atât Congresul, cât și, mai târziu în acel an, „disidenţii au făcut greşelea concentrării asupra încercărilor de a rearanja instituţiile politice din vârf, de a reface formele de control politic sau de a introduce sânge proaspăt în aparatul de conducere – în timp ce au lăsat sursele reale ale puterii relativ neatinse… Organizarea, credeau ei atât de naiv, era cea mai eficientă armă împotriva birocraţiei.”  (29)

Al 9-lea Congres, în cele din urmă, a luat şi decizia finală asupra Orgbureau (creat cu un an înainte şi compus din 6 trimişi ai Comitetului Central),  care avea astfel dreptul să facă transferuri şi numiri în funcţie a membrilor de Partid fără să mai răspundă Politbureau-ului. Aşa cum s-a întâmplat şi înainte – şi cum avea să se întâmple în mod repetat – schimbările regresive din politica industrială mergeau mână în  mână cu schimbările regresive din structura internă a Partidului.

Aprilie

Trotsky primeşte Comisariatul Transporturilor, precum şi pe cel al Apărării. ”Politbureau-ul s-a oferit să-l susțină până în pânzele albe în orice decizie ar fi luat, indiferent cât de severă.” (30) Îi rog pe cei care flutură mitul unei presupuse opoziții a lui Trotsky față de metodele lui Lenin, în această fază, să-şi noteze informația aceasta.

6 – 15 Aprilie

Al treilea Congres al Sindicatelor din Întreaga Rusie.

Trotsky a declarat că ”militarizarea muncii… este metoda fundamentală indispensabilă pentru organizarea forțelor de muncă.”…

Este oare adevărat că munca obligatorie ar fi mereu neproductivă?… Asta e cea mai netrebnică și mizerabilă prejudecată de stânga, pentru că, de fapt, sclavia a fost și ea productivă.”… ”Munca obligatorie a sclavilor… a fost la timpul său un fenomen progresist.

”Munca… obligatorie pentru întreaga țară, obligatorie pentru fiecare muncitor este baza socialismului.”

”Salariile…nu trebuie privite din unghiul asigurării existenței personale a muncitorului individual,” ci trebuie ”să măsoare conștinciozitatea și eficența muncii fiecărui muncitor în parte.” (31)

Trotsky a subliniat că coerciția, constrângerea, regimentarea și militarizarea muncii nu erau doar niște măsuri luate în stare de urgență. Statul muncitorilor în mod normal avea dreptul să forţeze orice cetăţean să facă orice muncă dorea Statul, aşa cum şi când alegea Statul. (32) Ca o răzbunare, filosofia muncii lui Trotsky a ajuns să fie cea mai viguroasă politică a muncii aplicată de Stalin în anii 1930.

La acest Congres, Lenin s-a lăudat public că a susţinut, de la bun început,  administrarea-din partea-unui singur-om.

A susţinut că în 1918, „a arătat necesitatea recunoaşterii autorităţii dictatoriale a unui singur individ în scopul ducerii la îndeplinire a ideii Sovietelor,” (33) şi a pretins că, în această fază, „nu existau dispute în legătură cu chestiunea aceasta (a administrării din partea unui singur individ).

Această ultimă afirmaţie este în mod evident falsă – chiar şi dacă termenul la care se referă ea e redus pentru a putea fi aplicat doar celor din Partid. Dosarele Kommunist-ului există încă pentru a dovedi falsitatea ei!

Iunie – Iulie

La mijlocul anului 1920, realitatea aspră a clasei muncitoare din Rusia se schimbase foarte puţin, dacă se schimbase cu ceva.

Anii de război, de război civil şi războaiele de intervenţie, cuplate cu devastarea, sabotajul, mizeria, foametea şi nivelul scăzut iniţial al forţelor de producţie au făcut ca îmbunătăţirile materiale să fie dificile.

Dar acum chiar şi perspectiva de îmbunătire a situaţiei clase muncitoare începuse să se şteargă. În Rusia „Sovietică” a anului 1920, muncitorii industriali erau din nou „supuşi autorităţii manageriale, disciplinei muncii, stimulilor salariali, şi managementului ştiinţific – adică formelor mult prea cunoscute ale organizării industriale capitaliste, cu vechii manageri burghezi, calificaţi numai prin prisma faptului că acum Statul deţinea titlul de proprietate.” (34)

Un profesor „alb” care a ajuns la Omsk în toamna lui 1919 venind din Moscova  a relatat că „la vârful multor centre şi glavki stau foştii angajatori şi foştii oficiali din trecut şi foştii manageri ai afacerilor. Vizitatorul nepregătit care merge în aceste centre şi care cunoaşte personal fosta lume comercială şi industrială ar trebui să fie surprins să vadă foştii proprietari ai marilor fabrici de piele stând în fotoliile Glavkozh, marii manufacturieri stând în fotoliile Centrale ale industriei textile, etc” (35)

În aceste condiţii nu e deloc surprinzător că unitatea de faţadă de la Congresul al 9-lea nu a durat decât câteva luni. Pe parcursul verii și toamnei, diferențele de opinie asupra chestiunilor legate de birocrația Partidului, relațiile sindicatelor cu Statul și chiar natura de clasă a Statului însuși au prins forme tăioase. Grupuri de opoziție au apărut aproape la fiecare nivel. În ultima parte a anului, (după încheierea războiului ruso-polonez) nemulțumirea, reprimată până atunci, a izbucnit pe față. În toamnă deja, autoritatea lui Lenin avea să fie contestată la modul cel mai serios de când o contestase mișcarea comuniștilor ”de stânga” la începutul lui 1918.

Iulie

Trotsky publică lucrarea sa clasică ”Terorism și Comunism” (chiar înainte de al doilea Congres al Internaționalei Comuniste). Această lucrare expune gândirea lui Trotsky – în forma ei cea mai completă, lucidă și lipsită de ambiguități – asupra organizării ”socialiste” a muncii.

„Organizarea muncii este în esenţă organizarea noii societăţi: fieare formă istorică a societăţii este la baza ei o formă de organizare a muncii.” (36)

„Crearea unei societăți socialiste înseamnă organizarea muncitorilor pe noi fundamente, adaptarea acestor fundamente și a muncii lor la reeducare, cu scopul același și neschimbat al creșterii productivității muncii.” (37)

„Salariile, sub formă atât de bani cât și de bunuri, trebuie să fie aduse la cel mai apropiat nivel al productivității fiecărui muncitor. În capitalism, sistemul muncii la bucată și al stimulentelor, aplicarea sistemului Taylorist, etc, au ca obiectiv creșterea exploatării muncitorilor prin stoarcerea plusvalorii din munca lor. În producția socialistă, munca la bucată, primele, etc au ca scop creșterea volumului produsului social… acei muncitori care fac mai mult pentru interesul general decât alții primesc dreptul de a avea o cantitate mai mare din produsul social decât muncitorii leneși, indisciplinați și care produc dezordine.” (38)

Chiar principiul muncii obligatorii e pentru un comunist o chestiune de necontestat… singura soluţie la dificultăţile economice care e corectă atât din punctul de vedere atât al principiului, cât şi al practicii este că populaţia întregii ţări este considerată un rezervor de forţă de muncă necesară – aproape un rezervor inepuizabil – şi că introduce ordinea strictă în efortul de regimentare a ei, de mobilizare şi de utilizare.” (39)

Introducerea serviciului muncii obligatorii e de neconceput fără aplicarea, într-o măsură mai mare sau mai mică, a metodelor de militarizare a forţei de muncă.” (40)

„Sindicatele ar trebui să-i disciplineze pe muncitori şi să-i educe să pună interesele producţiei deasupra propriilor lor nevoi şi solicitări.”

„Tânărul Stat al Muncitorilor le cere sindicatelor să nu lupte pentru condiţii mai bune de muncă – aceasta e sarcina organizaţiilor sociale şi a organizării Statului ca întreg –, ci să organizeze clasa muncitoare pentru a îndeplini cerinţele de producţie.” (41)

Ar fi greşeala cea mai de deplâns să confundăm chestiunea referitoare la supremaţia proletariatului cu chestiunea asociaţiei muncitorilor care conduc fabricile. Dictatura proletariatului este exprimată prin abolirea proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie, prin supremaţia asupra întregului mecanism al voinţei colective a muncitorilor (un eufemism pentru Partid – nota autorului) şi deloc prin forma în care întreprinderile individuale economice sunt administrate.” (42)

„Consider că dacă războiul civil nu ar fi jefuit organele noastre economice de ceea ce era cel mai puternic, cel mai independent, cel mai înzestrat cu iniţiativă, fără îndoială am fi fost deja pe drumul către managementul asigurat de un singur om în sfera administrării economiei, mult mai devreme şi fără atâta suferinţă.”(43)

August

Din cauza Războiului Civil, şi a altor factori mai rar menţionaţi, cum ar fi atitudinea muncitorilor de la căile ferate faţă e „noul” regim,  Căile Ferate din Rusia au încetat practic să mai funcţioneze.

Trotsky, Comisarul pentru Transporturi, a primit extra-puteri, în situaţie de urgenţă, pentru a-şi testa teoriile sale privind „militarizarea muncii”.

A început prin a institui legea marţială asupra muncitorilor de la Căile Ferate şi asupra personalului de la atelierele de reparaţii. Când sindicatele căilor ferate au obiectat, el i-a demis pe liderii sindicali pe loc, şi, cu întregul sprijin şi susţinere a Partidului, „a numit alţii care doreau să-i facă pe plac. Aceeaşi procedură a aplicat-o şi în alte sindicate ale muncitorilor din transporturi.” (44)

Începutul lui Septembrie

Este creat Tsektran (Organismul Administrativ Central al Căilor Ferate). Născocit de mintea lui Trotsky, a fost înfiinţat în urma comasării forţate a Comisariatului Transporturilor, sindicatelor Căilor Ferate şi organelor de Partid („departamentele politice”) din domeniu.

Întregile reţele de căi ferate şi distribuţie de apă aveau să intre sub jurisdicţia compasului Tsektran. Trotsky a fost numit şeful lui. A condus Tsektran într-un stil militar rigid şi birocratic. „Politbureaul l-a susţinut până în pânzele albe, aşa cum a promis.” (45)

Căile Ferate au început din nou să se pună în mişcare. Dar costul pentru imaginea partidului a fost de necalculat. Cei care se întreabă de ce, într-o etapă ulterioară, Trotsky nu a mai fost în stare să mobilizeze masele din cadrul aparatului de partid, pentru a-i sprijini cauza împotriva birocraţiei „Staliniste”, ar trebui să mediteze asupra celor de mai sus.

22 – 25 Septembrie

A 9-a Conferinţă a Partidului.

Zinoviev a prezentat raportul oficial în numele Comitetului Central. Sapronov a prezentat un raport minoritar în numele „Centraliştilor Democratici” care erau foarte bine reprezentaţi. Lutovinov a vorbit despre recenta constituită Opoziţie a Muncitorilor. A cerut din partea instituţiilor măsuri imediate şi cu aplicabilitate largă pentru democraţia proletară, respingerea totală a sistemului prin care se făceau numiri de sus în poziţii care ar fi trebuit ocupate în urma unor alegeri, şi curăţarea Partidului de elementele carieriste care acum intrau în cârduri în rândurile sale. A cerut şi Comitetului Central să se abţină de la intervenţiile constante şi exagerate în viaţa sindicatelor şi a sovietelor.

Conducerea Partidului a trebuit să bată în retragere. Zinoviev a evitat să răspundă la foarte multe plângeri. A fost adoptată o rezoluţie care accentua nevoia pentru „egalitate totală în interiorul Partidului”, şi denunţa „dominaţia membrilor de rând de către birocraţi privilegiaţi”.

Rezoluţia a instruit Comitetul Central să procedeze la „recomandarea”, şi nu la numirea de sus în jos a anumitor persoane şi să se abţină de la „transferurile disciplinare pe motive politice”. (46)

În ciuda acestor concesii verbale din partea conducerii Partidului, reprezentantul conducerii Partidului a reuşit să convingă Conferinţa din Septembrie să accepte înfiinţarea unor Comisii de Control Regionale şi Centrale. Acestea aveau să joace un rol foarte important în birocratizarea şi mai accentuată a Partidului – după ce Dzerzhinski, Preobrazhensky şi Muranov au fost înlocuiţi de călăii lui Stalin.

Octombrie

Semnarea Tratatului de Pace cu Polonia.

2 – 6 Noiembrie

A 5-a Conferinţă a Sindicatelor din Întreaga Rusie.

Trotsky a arătat că paralelismul între sindicate şi organele administrative, responsabil pentru confuzia generală, trebuia să fie eliminat.

Acest lucru putea fi făcut numai prin transformarea sindicatelor profesionale („professionalny”) în sindicate de producţie (proizvodstvenny). În cazul în care conducerea sindicatelor se opunea, putea fi „scuturată”, aşa cum s-a întâmplat şi cu liderii sindicatelor de la Căile Ferate.

Fusese rostit „cuvântul care prinde aripi”: (Lenin)!

14 Noiembrie

Generalul Wrangel evacuează Crimeea. Sfârşitul Războiului Civil.

Noiembrie

Conferinţa Filialei din Moscova a Partidului.

Grupurile de opoziţie din interiorul Partidului au început să se lărgească cu o foarte mare viteză. Recent formata Opoziţie a Muncitorilor, Centraliştii-Democratici, şi grupul Ignatov (o facţiune din Moscova aliată cu Opoziţia Muncitorilor şi care ulterior se va uni cu ea) a securizat 124 de delegaţi la această Conferinţă împotriva celor 154 de suporteri ai Comitetului Central. (47)

8 – 9 Noiembrie

Şedinţă în plen a Comitetului Central.

Trotsky înaintează „un proiect preliminar al tezelor” sale intitulat „Sindicatele şi rolul lor viitor”, publicat ulterior pe 25 Decembrie – într-o formă uşor modificată – sub forma de eseu, „Rolul şi sarcina sindicatelor”.

Era necesar imediat să se procedeze la reorganizarea sindicatelor, adică la selecţia personalului de conducere.” (Teza 5). Îmbătat de succes, Trotsky din nou ameninţă „să scutere” diferitele sindicate, „aşa cum le-a scuturat şi pe cele ale muncitorilor din transporturi.” (48)

Ce era necesar era ca „agitatorii iresponsabli (SIC!) să fie înlocuiţi de sindicalişti care se concentrau asupra producţiei.” (49)

Tezele lui Trotsky au fost supuse votului şi fost respinse, la limită, 8 voturi împotrivă, 7 voturi pentru. În acel moment, Lenin „s-a disociat brutal de Trotsky şi i-a sfătuit şi pe cei din Comitetul Central să facă la fel.” (50)

O rezoluţie alternativă propusă de Lenin a fost votată cu 10 voturi pentru, 4 împotrivă. Cerea „o reformare a Tsektran”, pleda pentru „forme profunde de militarizare a muncii” (51) şi proclama că „Partidul ar trebui să educe şi să sprijine… un nou tip de sindicalist, organizatorul economic energic şi plin de imaginaţie, care să abordeze problemele economice nu din unghiul distribuţiei şi consumului, ci din cel al extinderii producţiei.” (52)

Acesta din urmă avea să fie punctul de vedere care va fi adoptat. „Eroarea” lui Trotsky a fost că a şi-a dus gândirea până la capăt, la concluzie sa finală logică. Dar Partidul avea nevoie de un ţap ispăşitor. Plenul „i-a interzis lui Trotsky să mai vorbească public despre relaţia dintre sindicate şi Stat.” (53)

2 Decembrie

Într-un discurs către Plenul lărgit al Tsektran, Trotsky a declarat că „un serviciu civil, competent, şi organizat ierarhic îşi avea meritele sale. Rusia suferea nu de un exces, ci de o lipsă a birocraţiei eficiente.” (54)

„Militarizarea sindicatelor şi militarizarea transporturilor necesita o militarizare ideologică, internă.” (55) Stalin avea să-l descrie pe Trotsky ca pe „patriarhul birocraţilor.”(56)

Când Comitetul Central a dat din nou de pământ cu el, „Trotsky le-a reamintit foarte virulent lui Lenin şi celorlalţi din Comitetul Central de câte ori l-au îndemnat insistent, în privat, să acţioneze fără milă şi să calce în picioare orice consideraţie pentru păstrarea democraţiei. Era lipsit de loialitate din partea lor… să pretindă acum, în public, că au apărat principiile democratice împotriva lui.” (57)

7 decembrie

La şedinţa în plen a Comitetului Central, Bukharin a înaintat o rezoluţie în privinţa „democraţiei industriale”. Această expresie l-a scos din minţi pe Lenin.

Era „o încovoiere verbală”, „o expresie vicleană”, „plină de confuzie”, „o şopârlă”.

Industria e mereu necesară. Democraţia nu e mereu necesară. Termenul „democraţie industrială” va da naştere la o mulţime de idei false.” (58)

„S-ar putea înţelege ca o înlăturare a dictaturii şi a managementului individual.” (59)

„Fără prime în natură şi fără curţi disciplinare, era doar vorbărie.” (60)

Cea mai puternică opoziţie faţă de planurile lui Trotsky de „militarizare a muncii” a venit din partea acelei secţiuni a Partidului care avea cele mai adânci rădăcini în mişcarea sindicală.

Unii dintre aceşti trimişi ai Partidului nu doar că dominau de acum Consiliul Sindicatelor, dar erau „şi beneficiarii direcţi ai doctrinei responsabilităţii autonomiei sindicatelor”. (61)

Cu alte cuvinte, ei erau deja, parţial, birocraţi ai sindicatelor. În parte, din rândurile lor avea să se formeze mişcarea Opoziţia Muncitorilor.

De acum, însă, apartul de conducere politico-economic era foarte diferit de ce am văzut că apăruse în 1918. În doar doi ani, aparatul de Partid a câştigat un control politic indisputabil asupra Statului (prin birocratizarea sovietelor). A câştigat şi aproape controlul complet asupra aparatului economic (prin oficialii sindicatelor şi prin managerii numiţi în conducerea industriei). Diferite grupuri câştigaseră experienţa necesară de a deveni o categorie socială cu funcţii specifice pentru a administra Rusia. Contopirea lor era inevitabilă.

22 – 29 decembrie

Al 8-lea Congres al Sovietelor din Întreaga Rusie a avut loc la Moscova. A oferit o oportunitate pentru exprimarea publică a multor opinii contradictorii asupra chestiunii sindicatelor, care se dezvoltaseră în interiorul Partidului şi care acum nu mai puteau fi ţinute închise doar în interiorul Partidului.

Nivelul de opoziţie care s-a dezvoltat faţă de politica oficială a Partidului poate fi indicat de conţinul discursului lui Zinoviev:

„Vom stabili contacte mult mai intime cu masele muncitoare. Vom ţine adunări în barăci, în taberele de muncă, şi în fabrici. Masele muncitoare vor înţelege… atunci că nu glumim când spunem că o nouă eră e pe cale să înceapă, şi că imediat ce vom putea respira liber, din nou, vom transfera şedinţele noastre politice către fabrici… Suntem întrebaţi ce vrem să spunem prin democraţia muncitorilor şi a ţăranilor. Răspundem aşa: nimic mai mult şi nimic mai puţin decât am vrut să spunem în 1917. Trebuie să restabilim principiul alegerilor în democraţia muncitorilor şi ţăranilor… Dacă ne-am văduvit pe noi înşine de cele mai democratice drepturi pentru muncitori şi ţărani, e timpul să punem capăt acestei stări de lucruri.”(62)

Temerea lui Zinoviev faţă de starea democraţiei nu a avut prea mare influenţă, întrucât venea din partea unei fracţiuni a Partidului care avea anumite interese (era parte a unei campanii de discreditare a lui Trotsky). În acel moment, oratorii care aveau poftă să râdă puteau să se amuze alegând atent citate din Zinoviev despre subiectul drepturilor democratice. (63)

30 Decembrie

Şedinţă comună a fracţiunilor Partidului la al 8-lea Congres al Sovietelor, al membrilor de Partid din Consiliul Central al Sindicatelor, şi al membrilor de Partid din diferite alte organizaţii, ţinută la Teatrul Bolshoi din Moscova, pentru a discuta „chestiunea sindicatelor”.

Toţi principalii protagonişti erau nerăbdători să-şi arate poziţiile. Punctele de vedere diferite, aşa cum au fost exprimate la şedinţă (sau cum au fost subliniate în articole scrise atunci şi pe parcursul câtorva săptămâni) pot fi sumarizate după cum urmează: (64)

Trotsky şi mai ales Bukharin şi-au modificat mai târziu propunerile lor iniţiale pentru a constitui un bloc unit la acest Congres. Pentru Lenin, sindicatele erau „rezervorul Puterii De Stat”. Ele nu aveau voie să ofere o bază socială largă „pentru dictatura proletariatului exercitată de Partid”, o bază de care era foarte mare nevoie în vederea naturii predominant ţărăneşti a ţării.

Sindicatele aveau să fie „legătura” sau „cureaua de transmisie” între Partid şi masa de muncitori care nu făceau parte din Partid. Sindicatele nu aveau voie să fie autonome. Nu puteau juca un rol independent nici în iniţierea sau în implementarea vreunei politici. Treabuia să fie puternic influenţate de gândirea de Partid şi să se ocupe de educarea politică a maselor în conformitate cu liniile (de gândire) stabilite de Partid.

În acest fel, aveau să devină „o şcoală a comunismului” pentru cei 7 milioane de membrii ai lor. (*) Partidul avea să fie Profesorul. „Partidul Comunist Rus, în persoana organizaţiilor sale Centrale şi Regionale, în mod necondiţionat ghidează, la fel ca înainte, întreaga latură ideologică a muncii sindicale.” (65)

Lenin a insistat că sindicatele nu puteau fi instrumentele Statului.

Presupunerea lui Trotsky – că sindicatele nu mai aveau voie să fie lăsate să-i apere pe muncitori din cauză că Statul era acum un Stat al Muncitorilor – era greşită, pretindea Lenin. „Statul nostru e de asemenea natură că întregul proletariat organizat trebuie să se apere pe sine: noi (SIC!) trebuie să folosim aceste organizaţii muncitoreşti pentru apărarea muncitorilor de propriul lor Stat şi pentru apărarea Statului nostru de către muncitori.

(Cuvintele bolduite sunt adesea omise când acest citat faimos din Lenin e folosit.)

Potrivit lui Lenin, militarizarea nu trebuia privită ca o trăsătură permanentă a puterii socialiste a muncii. Persuasiunea trebuia la fel folosită pentru a constrânge. În timp ce era normal (sic!) pentru Stat să numească oficiali de sus în jos, (Ce departe a ajuns de la declarațiile din 20 mai 1917, rămase în arhive – nota autorului.) pentru sindicate nu era de așteptat să facă la fel. Sindicatele puteau face doar recomandări pentru slujbele economico-administrative și ar fi trebuit să coopereze la planificări. Ar trebui să inspecteze, prin departamente specializate, munca administrației economice.

Stabilirea ratei salariilor urma să fie transferată către Consiliul Central al Sindicatelor din Întreaga Rusie. În privința salariilor, egalitarismul extrem al Opoziției Muncitorilor trebuia doborât.

Politica salarială urma să fie elaborată pentru  ”a disciplina munca și pentru a-i crește productivitatea.” (66) Oamenii de Partid ”au trăncănit destul despre principii în Smolny. Acum, după 3 ani, ei au la dispoziție decretele care au fost emise cu privire la orice problemă legată de producție.” (67) ”Deciziile asupra militarizării muncii, etc erau de neschimbat și nu e nevoie în nici un caz să îmi retrag cuvintele batjocoritoare pe care le-am folosit cu privire la democrația făcută de cei care au contestat aceste decizii… Vom extinde democrația în organizațiile muncitorilor, dar haideți să nu facem un fetiș din ea…” (68)

Trotsky și-a reiterat credința că ”transformarea sindicatelor în sindicate de producție… reprezenta cea mai mare misiune a epocii noastre.” ”Sindicatele ar trebui, permanent, să-și evalueze oamenii din punctul de vedere al producției și ar trebui întotdeauna să aibă o caracterizare completă și precisă a valorii productivității fiecărui muncitor.

Organele de conducere ale sindicatelor și ale administrației economice ar trebui să aibă în comun între o treime și jumătate din componența lor pentru a putea pune capăt antagonismului dintre ele. Tehnicienii burghezi și administratorii care au devenit membri deplini ai unui sindicat aveau dreptul să dețină funcții manageriale, fără să fie supravegheați de către comisari. După ce salariul minim a fost asigurat pentru toți muncitorii, ar trebui să urmeze ”o competiție de șoc” (udarnichestvo)  între muncitorii angajaţi în producție.

Vederile lui Bukharin evoluaseră cu mare viteză. Ce susținea acum era o încercare de a construi un pod de legătură între vederile oficiale ale Partidului și cele ale celor din Opoziția Muncitorilor. Trebuia să fie ”democrația muncitorilor în producție”. ”Guvernalizarea sindicatelor” trebuia să meargă mână în mână cu ”sindicalizarea Statului”.

”Desăvârşirea logică și istorică” (a acestui proces) ”nu va însemna înghițirea sindicatelor de către Statul proletar, ci dispariția ambelor categorii – atât a sindicatelor, cât și a statului – și crearea unei a treia categorii: societatea organizată comunist.” (69)

Lenin avea să atace platforma lui Bukharin ca fiind ”o ruptură totală de comunism și o tranziție la poziția sindicalismului.” (70)

”Așa ceva distruge nevoia pentru Partid. Dacă sindicatele, în care 9 din 10 muncitori nu fac parte din Partid, vor numi ele managerii din industrie, atunci ce rost mai are Partidul?” (71)

Deci, am ajuns acum”, a adăugat el ameninţător,”de la diferențe minore de opinie la sindicalism, ceea ce semnifică o ruptură totală de comunism și o ruptură inevitabilă în interiorul Partidului.” (72)

Alte atacuri din partea lui Lenin asupra vederilor lui Bukharin pot fi găsite în articolul său faimos în care-i dăea un vot de blam lui Trotsky. (73)

Părerile Opoziției Muncitorilor au fost exprimate la ședința din Moscova de către Shlyapnikov, un muncitor din metalurgie (și au fost ulterior dezoltate pe larg de Kollontai și de alții.)

Explicit sau implicit, aceste păreri stabileau dominația categorică a Sindicatelor asupra Statului.

Opoziția Muncitorilor s-a referit desigur la Punctul 5 al Programului din 1919 și a acuzat conducerea de Partid că a violat prevederile acestuia în ce privește sindicatele… Conducerea Partidului și a organelor Guvernului a îngustat sistematic în ultimii 2 ani dimensiunea muncii sindicatelor și a redus-o la a avea o influență aproape nulă asupra clasei muncitoare… Partidul și autoritățile economice, fiind pline numai de tehnicieni burghezi și de elemente non-proletare, au arătat cea mai mare și clară ostilitate față de sindicate… Remediul era concentrarea managementului industrial în mâinile sindicatelor.”

Această tranziție ar fi trebuit să aibă loc de jos în sus.

”La nivelul fabricilor, Comitetele din Fabrici ar trebui să-și recapete poziția dominantă de la început.” (De cât timp au avut nevoie sindicaliștii bolșevici pentru a formula acest punct de vedere! – nota autorului) Opoziția a propus ca sindicatele să fie reprezentate mai consistent în diferitele organe de control.

Nici o persoană nu mai trebuia numită în nici o funcție administrativ-economică fără acordul sindicatelor.”

Oficialii recomandaţi de sindicate trebuia traşi la răspundere pentru comportamentul lor de către sindicate, care ar fi trebuit să aibă şi dreptul de a-i revoca din funcţii în orice moment.

Programul a culminat cu cerinţa ca „Un Congres al Producătorilor din Întreaga Rusie” să fie convocat pentru a alege managementul întregii economii naţionale.

Congresele Naţionale ale sindicatelor ramurilor industriale urmau, la fel, să aleagă managementul pentru diferitele ramuri ale economiei. Managementul local şi regional trebuia stabilit în urma unor conferinţe ale sindicatelor locale, iar managementul fabricilor individuale trebuia să aparţină Comitetelor din Fabrici, care aveau să rămână parte din organizarea sindicatelor…

În acest fel”, a susţinut Shlyapnikov, „este creată unitatea de voinţă, care este esenţială în organizarea economiei, şi este creată şi o posibilitate reală pentru influenţarea iniţiativei maselor largi de muncitori în ce priveşte organizarea şi dezvoltarea economiei noastre.” (74)

Ultima, dar nu cea de pe urmă, Opoziţia Muncitorilor a propus o revizuire radicală a politicii salariale într-un spirit extrem de egalitarist: salariile plătite în bani aveau să fie înlocuite de răsplata în natură. În interiorul Partidului, era clar că, în această fază târzie, pe umerii Opoziţiei Muncitorilor cădea sarcina păstrării idealurilor revoluţionare ale Statului şi ale Revoluţiei, cu privire la implicarea autonomă şi democratică a maselor în funcţionarea procesului de luare a deciziilor economice.

*potrivit cifrelor prezentate de Zinoviev la al 10-lea Congres al Partidului, sindicatele aveau 1,5 milioane de membri în iulie 1917, 2, 6 milioane în ianuarie 1918, 3,5 milioane în 1919, 4,3 milioane în 1920 şi 7 milioane în 1921.

Note de subsol:

(1)   Sobraniye Uzakonenii, 1920. No 8, Art. 49. Also Treti vserossiiski s’yezd professionalnykh soyuzoz (Al 3-lea Congres al Sindicatelor din Rusia)Third all Russian Congress of Trade Unions), 1920, I, Plenumi, pp. 50-51.

(2) ibid., p. 493.
(3) V. I. Lenin. Discurs în faţa Congresului Consiliilor Economice, Sochineniya XXV, p. 17.
(4) E. H. Carr. op. cit., II, 193.
(5) Tomsky. Congresul al 9-lea al Partidului, ‘Zadachi prosoyuzov’ (Sarcinile Sindicatelor). Appendix 13, p. 534.
(6) R. V. Daniels, op. cit., p. 126.
(7) Congresul al 9-lea al Partidului. Tezele Comitetului Provincial din Moscova ale R.C.P. Appendix 15, p. 542.
(8) Vmesto progammy: rezolyutsii I i II vserossiiskikh konferentsii anarkho – sindikalistov (Berlin 1922), p. 28.
(9) I. Deutscher, Soviet Trade Unions, p. 36.
(10) L. Trotsky. Sochineniya (works), vol. XV, p. 126.
11) Ninth Party Congress, p. 128
(12) First Trade Union Congress p. 269-72,
(13) I. Deutscher, op. cit. p. 35.
(14) L. Kritzman Geroicheski period russkoi revolyutsii (Eroica Perioadă a Revoluţiei Ruse), Moscow and Leningrad, 1926, p.83.
(15) Ninth Party Congress, pp. 254-55.
(16) ibid., p. 564, n32.
(17) ibid., pp. 123 – 4.
(18) ibid., p 571, n75
(19) ibid., ‘To the organisations of the R.C.P. (b) on the question of the agenda of the Party Congress.’ Appendix 2, p.474
(20) Pravda, March 12, 1920
(21) Ninth Party Congress. Po voprosu o professionalnykh soyuzokh i ikh organizatsii (On the question of the trade unions and their organisation) Resolutions: I, 493.
(22) ibid., ‘The Trade Unions and their Tasks’ (Lenin’s theses). Appendix 12, p. 532
(23) ibid., pp.26, 28
(24) ibid.
(25) La Congresul al 11-lea, în 1922, Lenin avea să spună: ”E absolut esențial ca toată autoritatea din fabrici să fie concentrată în mâinile managementului… În aceste condiții, orice intervenție directă din partea sindicatelor în acțiunile managementului trebuie privită ca dăunătoare și de nepermis.” (Resolutions I, 607, 610-612)
(26) V.I. Lenin. Ninth Party Congress, p. 96.
(27) L. Kntzman, op. cit., p. 83.
(28) R. V. Daniels , op. cit., p. 114
(29) ibid., pp. 115, 117.
(30) I. Deutscher. The Prophet Armed, p. 498.
(31) Treti vserossiiski s’yezd professionalnykh soyuzov: stenograficheski otchet (Third All-Russian Congress of Trade Unions: stenographic report) Moscow 1920, pp. 87-97. (Henceforth referred to as Third Trade Union Congress.)
(32) I. Deutscher. op. cit., pp. 500-507
(33) Trade Unions in Soviet Russia (Labour Research Department and ILP Information Committee), November 1920. British Museum (Press Mark: 0824-bb-41).
(34) R. V. Daniels, op. cit., p. 107.
(35) G. K. Gins Sibir, Soyuzniki, Kolchak (Peking. 1921) ii, 429
(36) L. Trotsky, ‘Terrorism and Communism’. Ann Arbor edition, 1961, p. 133.
(37) ibid., p. 146.
(38) ibid., p. 149.
(39) ibid., p. 135.
(40) ibid., p. 137.
(41) ibid., p. 143.
(42) ibid., p. 162.
(43) ibid., p. 162-3.
(44) I. Deutscher, The Prophet Armed, pp. 501-502
(45) ibid., p. 502
(46) Isvestiya of the Central Committee. October 12 1920.
(47) Tenth Party Congress, p. 829, note 2. (48) I. Deutscher, op. cit. pp. 502-503
(49) I. Deutscher, Sovier Trade Unions, p. 41.
(50) I. Deutscher, The Prophet Armed, pp. 502-503.
(51) V. I. Lenin, Selected Works, vol. IX, p. 30.
(52) G. Zinoviev, Sochineniya (Moscow 1924-6), VI, 599 – 600.
(53) I. Deutscher, op. cit., pp. 5n2-503. Această sancțiunea avea să fie ridicată de Comitetul Central, la ședința sa din 24 decembrie, care a decis de asemenea că de acum această chestiune trebuia discutată deschis.
(54) ibid., p. 503.
(55) L. Trotsky, Sochineniya, XV, pp. 422423.
(56) J. Stalin, Sochineniya, Vl, p. 29.
(57) I. Deutscher, op. cit., p. 503.
(58) V. I. Lenin Selected Works vol. IX, p. 12.
(59) ibid., p. 53.
(60) ibid., p. 26.
(61) R. V. Danieis, op. cit., p. 125
(62) Vosmoi vserossiiski s’yezd sovetov: stenograficheski otchet (raport steno-dactilografiat al celui de-al 8-lea Congres al Sovietelor), Moscow 1921, p. 324.
(63) L. Schapiro. The Origin of the Communist Autocracy (Originile Autocrației Comuniste), Praeger, New York, 1965) p. 271.
(64) Aceste sinteze se bazează pe relatările în detaliu ale lui Deutscher în cartea „Sindicatele Sovietice” (pp. 42-52). „În discuţiile dinaintea Congresului, un mare număr de facţiuni şi de grupuri s-au format, fiecare cu propria sa vedere şi cu propriile sale „teze” în ce priveşte sindicatele. Diferenţele dintre aceste grupuri erau atât de subtile încât, aproape toate se refereau la atât de multe principii comune, că uneori obiectul dezbaterii părea aproape ireal. Doar trei moţiuni au fost prezentate în cele din urmă la Congres: cea a lui Lenin (Platforma din 10 puncte), moțiunea lui Trotsky – Bukharin și propunerile făcute de Opoziția Muncitorilor”. Deutscher arată că „o comparaţie între aceste moţiuni tinde la un anumit moment să ascundă mai degrabă decât să scoată în relief chestiunea pe care Congresul a încercat să o rezolve pentru că, din motive tactice, autorii fiecărei moţiuni au inserat pasaje din moţiunile rivalilor lor şi astfel au şters diferenţele reale dintre ele.

(65) Al 10lea Congres al Partidului. O roli i zadachakh profsoyuzov (Asupra rolului şi sarcinii Sindicatelor, On the role and tasks of Trade Unions). Resolutions, I, 536-542 ff.
(66) I. Deutscher, Soviet Trade Unions, p. 51
(67) V.I. LENIN, SELECTED WORKS, COL IX, P.6.
(68) ibid., p. 76
(69) Bukharin. Al 10-lea Congres al Partidului. O zadachakh i strukture profsoyuzov (Asupra sarcinii şi structurii Sindicatelor, On the tasks and structure of the Trade unions). Appendix 16, p. 802.
(70) V. 1. Lenin. Selected Works, vol. IX, p. 35.
(71) ibid., p. 36. (72) V.I. Lenin Krsis part

ii („Criza în Partid”, The crisis in the party) (73) V.I. Lenin, (Din nou, despre Sindicate, situaţia prezentă, şi greşelile tovarăşilor Trotsky şi Bukharin, „Once again on the trade unions, the present situation and the mistakes of comrades Trotsky and Bukharin”. Selected Works, vol. IX, pp. 40-80 (74) Shlyapnikov. Tenth Party Congress (Al 10-lea Congres al Partidului), Organizatsiya narodnogo khozyaistva i zadachi soyuzov’ (Organizarea economiei şi sarcina sindicatelor, The organisation of the economy and the tasks of the unions). Discursul din 30 decembrie, 1920. Appendix 2, pp. 789 – 793.

1921

Ianuarie

Campania „oficială”, în pregătirea celui de-al 10-lea Congres, lansată de Comitetul Partidului din Petrograd, straşnic susţinător al lui Lenin (controlat de Zinoviev).

Chiar şi înainte de Congres, multe măsuri administrative au fost luate pentru a asigura înfrângerea Opoziţiei.

Atât de arbitrare erau unele dintre aceste măsuri că, la un moment dat, Comitetul de Partid din Moscova a votat o rezoluţie pentru a cenzura public organizaţia din Petrograd „pentru că nu a respectat aşa cum se cuvine regulile unei controverse.” (1)

13 ianuarie

Comitetul de Partid din Moscova a denunţat „tendinţa organizaţiei din Petrograd de a se transforma într-un centru de pregătire a Congresului Partidului.” (2)

Leniniştii foloseau organizaţia din Petrograd ca o bază de unde puteau pune presiune asupra restului Partidului. Comitetul din Moscova a cerut de urgenţă Comitetului Central „să asigure o distribuţie echitabilă a materialelor şi a vorbitorilor… astfel încât toate punctele de vedere să fie reprezentate.” (3)

Această recomandare avea să fie flagrant încălcată. La Congres, Kollontai a declarat că punerea în circulaţie a eseului ei a fost deliberat împiedicată. (4)

14 ianuarie

Publicarea „Platformei celor 10” (Artem, Kalinin, Kamenev, Lenin, Lozovsky, Petrovsky, Rudzutak, Stalin, Tomsky şi Zinoviev). Acest document a dat o formă mai completă tezelor lui Lenin de la Congres.

16 ianuarie

Pravda publică platforma lui Bukharin, descrisă de Lenin ca fiind „culmea dezintegrării ideologice.” (5)

21 ianuarie

Într-un articol din Pravda asupra crizei din Partid, Lenin scrie: „Acum adăugăm platformei noastre următoarele: trebuie să combatem confuzia ideologică a acelor elemente superficiale ale opoziţiei care merg până la repudierea cu totul a „militarizării economiei”, până la repudierea nu doar„a metodei de numire în funcţii”,  care a fost metoda care a prevalat până acum, dar care  cer şi repudierea tuturor numirilor făcute deja. Într-o analiză finală, aceasta înseamnă repudierea rolului conducător al Partidului în relaţie cu masele care nu fac parte din Partid. Trebuie să combatem aceste abateri sindicaliste care vor ucide Partidul, dacă nu reuşim să ne vindecăm total de ele.”

Puţin mai târziu, Lenin urma să scrie că „deviaţiile sindicaliste duc la prăbuşirea dictaturii proletariatului.” (6) Cu alte cuvinte, puterea clasei muncitoare („dictatura proletariatului”) este imposibilă dacă există militanţi în Partid care cred că clasa muncitoare trebuie să exercite mai multă putere asupra producţiei („deviaţia sindicalistă”).  *

* Aici Lenin pune clar problema alegerii între „puterea Partidului” sau „puterea Clasei”. Fără echivoc, el optează pentru prima – nu e nici o îndoială că şi-a raţionalizat alegerea punând semnul egal între cele două. Dar, a mers şi mai departe. Nu doar că a pus semnul egal între cele două, ci a pus semnul egal şi între „puterea muncitorilor” şi conducerea de Partid. El pune semnul egal între „puterea muncitorilor” şi acceptarea ideilor liderilor Partidului!

24 ianuarie

Şedinţa Facţiunii Comuniste în timpul celui de-al Doilea Congres al Sindicatului Minerilor. Kiselev, un miner, prezintă propunerile făcute de Opoziţia Muncitorilor care a primit 62 de voturi, în timp ce platforma lui Lenin a primit 137, iar cea a lui Trotsky, 8. (7)

25 ianuarie

Pravda publică „Tezele asupra Sindicatelor” ale Opoziţiei Muncitorilor. Alexandra Kollontai publică „Opoziţia Muncitorilor” care dezvoltă aceleaşi idei la un nivel mai teoretic. (8)

Cu toată furtuna politică stârnită de Opoziţia Muncitorilor, există puţine informaţii de încredere despre această tendinţă. Informaţiile care s-au păstrat vin mai ales din surse leniniste. (9) Virulenţa atacurilor bolşevicilor împotriva Opoziţiei Muncitorilor sugerează că aceasta s-a bucurat de un sprijin considerabil printre muncitorii de rând din fabrici, ceea ce a provocat o serioasă alarmare a conducerii de Partid. Shlyapnikov, (primul Comisar al Muncii), Lutovinov şi Medvedev, liderii muncitorilor din metalurgie, erau purtătorii ei de cuvânt cei mai proeminenţi.

„Geografic pare să fi fost concentrată în părţile sud-estice ale Rusiei europene: bazinul Donets, regiunile Don şi Kuban, şi provincia Samara de pe Volga. În Samara, Opoziţia Muncitorilor de fapt se afla în 1921 la controlul organizaţiei de Partid.

Înainte de epurarea din interiorul Partidului din Ucraina, la sfârșitul lui 1920, cei care formau opoziția față de conducerea Partidului câștigaseră de partea lor o majoritate solidară peste tot în republică. Alte redute ale opoziţiei din interiorul Partidului erau provincia Moscova, unde Opoziţia Muncitorilor era susţinută de aproximativ un sfert din voturi în interiorul organizaţiei de Partid, şi sindicatele metalurgiştilor de pe cuprinsul Rusiei.” (10)

Când Tomsky avea să abandoneze sindicatele şi să revină în tabăra lui Lenin, mai târziu în 1921, el avea „să explice” apelul Opoziţiei Muncitorilor în termenii ideologiei industrialiste şi sindicaliste a muncitorilor din metalurgie. (11)

Ar trebui să amintim că tocmai acești muncitori din metalurgie au format coloana vertebrală a Comitetelor din Fabrici în 1917.

Februarie

În timpul discuțiilor dinainte de Congres, facțiunea leninistă a folosit din plin proaspăt stabilitul control pe care îl obținuse în Comisia de Control. Leniniştii s-au asigurat că obțin demisiile lui Preobrazhensky și Dzerzhinsky (care au fost judecați cu mult prea multă ”indulgență” pentru legăturile lor cu Opoziția Muncitorilor –  Preobrazhensky – și cu Trotskyiștii – Dzerzhinsky) și numirea în locul acestora a unor politruci (apparatchiks) radicali, cum ar fi Solts care a început să dojeanească aspru  conducerea divizată a partidului pentru slăbiciunea ei în înăbușirea ”ultra-stângii”.

Leniniștii au încropit o campanie gălăgioasă și au recitat fără încetare poezia unității și a pericolelor interne care amenințau Revoluția. Din nou și din nou, ei s-au refugiat în cultul personalității lui Lenin. Toate celelalte tendințe au fost etichetate ”în mod obiectiv contra-revoluționare”. Au reușit să obțină controlul asupra mașinăriei de Partid, chiar și în zonele cu o îndelungă tradiție de sprijinire a Opoziției. Atât de ”mult succes” au avut unele dintre aceste ”victorii” că există considerabile suspiciuni că au fost, de fapt, obținute prin fraudă.

Pe 19 ianuarie, de exemplu, se spune că o Conferință a Partidului a Flotei Baltice ar fi votat în proporție de 90 la sută pentru leniniști. (12) Totuși, în decursul a două-trei săptămâni, o puternică Opoziție în interiorul Flotei avea să se formeze și să distribuie manifeste peste tot, care proclamau: ”Departamentul Politic al Flotei Baltice a pierdut orice contact nu numai cu masele, dar și cu muncitorii care sunt activi și politic. A devenit un organ birocratic fără autoritate… A anihilat orice inițiativă locală și a redus orice activitate politică la nivelul corespendenței secretariatului.” (13) În afara Partidului, s-au spus lucruri chiar mai dure.

17 martie

Rebeliunea de la Kronstadt (vezi şi aici în română)

Acest eveniment cheie care a afectat profund Congresul, care urma să înceapă peste câteva zile, a fost analizat în detaliu în altă parte deja. (14)

8 – 16 martie

Al 10-lea Congres al Partidului.

Aceasta avea să se dovedească cea mai dramatică şedinţă din toată istoria Bolșevismului. Dar, într-un sens, argumentele folosite și bătăliile duse acolo au fost doar o reflectare distorsionată a crizei mult mai profunde din toată țara. Grevele izbucniseră în regiunea Petrograd spre sfârşitul lui februarie, iar lucrătorii din Kronstadt puseseră mâna pe arme. Ambele erau doar vârful care se putea vedea al unui iceberg uriaş de nemulţumire şi neîncredere mocnite.

De la început la sfârşit, aparatul a deţinut mereu controlul total asupra Congresului.

O atmosferă aproape isterică, cum nu se mai întâlnise vreodată la şedinţele Bolşevicilor, s-a răspândit asupra sălii. Era esenţial acum pentru conducerea Partidului să suprime Opoziţia care, fie că ştia sau nu, fie că o făcea intenţionat sau nu, se făcea pe sine portavocea tuturor acestor aspiraţii frustrate.

Mai presus de orice, era necesar să şteargă de pe faţa pământului imaginea Kronstadt de mișcare care apăra principiile Revoluției din Octombrie împotriva comuniștilor – ideea unei noi revoluții, unei ”a treia Revoluții” – adică exact ceea ce rebelii de la Kronstadt cereau.

„Noi luptăm”, spuneau rebelii, „pentru o putere genuină a oamenilor care muncesc, în timp ce nemernicii de Trotskyişti cu ghiftuitul de Zinoviev şi gaşca lor de lingăi luptă pentru puterea Partidului…” (15) ”Kronstadt a ridicat pentru prima dată steagul revoltei pentru o a Treia Revoluție a celor care muncesc… Autocrația s-a prăbușit. Adunarea Constituantă a fost trimisă la dracu’. Acum comisiocrația se cutremură…” (16)

La Congres, Trotsky a mitraliat Opoziția Muncitorilor. ”Ies în față cu sloganuri periculoase. Au făcut un fetiș din principiile democratice. Au plasat dreptul muncitorilor de a-și alege reprezentanții deasupra Partidului. Ca și cum Partidul nu ar fi avut dreptul să-și afirme dictatura, chiar dacă acea dictatură, temporar, intra în conflict cu mofturile trecătoare ale ”democrației” muncitorilor!” 

Trotsky a vorbit despre „dreptul istoric al Partidului de a se naşte.”

Partidul e obligat să îşi menţină dictatura… indiferent de ezitările temporare chiar din rândurile clasei muncitoare… Dictatura nu se bazează în fiecare moment pe principiul formal al democraţiei muncitorilor…”

Atacul asupra Kronstadt – la care peste 200 de delegaţi ai Congresului au participat – a fost însoţit de un asalt verbal masiv asupra Opoziţiei Muncitorilor şi a altor tendinţe similare. Deşi cei din conducerea Opoziţiei Muncitorilor aveau să lupte împotriva rebelilor de la Kronstadt (pentru că încă îşi păstraseră iluziile despre „rolul istoric al Partidului” şi pentru că încă erau prinşi în capcana loialităţii faţă de vechile structuri organizaţionale), Lenin şi liderii Partidului erau pe deplin conştienţi de afinităţile profunde dintre cele două mişcări, Opoziţia Muncitorilor şi mişcarea muncitorilor de la Kronstadt.

Ambele aceste mişcrări îl atacau pe Lenin pentru că modul său de conducere a violat spiritul revoluţiei, pentru că a sacrificat idealurile democratice şi egalitare pe altarul iuţelii şi pentru că înclinase balanţa birocraţiei către puterea de dragul puterii(17)

În legătură cu problemele reale, cerinţele celor două mişcari se suprapuneau în mai multe domenii. Rebelii de la Kronstadt – printre care erau și mulți disidenți din Partid – au proclamat că ”Republica Socialistă Sovietică poate fi puternică doar după ce administrarea sa va fi asigurată de către clasele muncitoare, reprezentate de sindicate renovate… Din cauza politicii partidului de la guvernare, sindicatele nu mai au absolut nici o şansă de a fi organizaţii de clasă pure.” (18)

Până la fetişizarea sindicatelor, limbajul era acelaşi.

Congresul a început cu un discurs virulent, ţinut de Lenin, care făcea apel la loialitatea faţă de Partid şi denunţa Opoziţia Muncitorilor ca fiind o ameninţare la adresa Revoluţiei.

Opoziţia Muncitorilor era „mic-burgheză”, „sindicalistă”, de natură „anarhistă”, iar cauza formării ei se găsea„în parte, în intrarea în rândurile Partidului a unor elemente care nu adoptaseră cu totul înţelegerea globală a comunismului.” (19)

(În realitate, Opoziţia Muncitorilor era chiar opusul a ceea ce susţinea Lenin. Era reacţia bazei proletare a Partidului faţă de intrarea în Partid a hoardelor din rândurile burgheziei.)

Argumentele fundamentale ale Opoziţiei nu au fost considerate în profunzime.

Ce argument – şi nu invectivă – prezenta Opoziţia era adesea folosit pentru a zăpăci. De exemplu, dincolo de a fi (a) „cu adevărat contra-revoluţionară”, şi (b) „obiectiv contra-revoluţionară”, Opoziţia Muncitorilor era, de asemenea, şi „prea revoluţionară”.

Cerinţele Opoziţiei erau „prea avansate” şi Guvernul Sovietic încă trebuia să se concentreze asupra depăşirii înapoierii culturale a maselor. (20) Potrivit lui Smilga, cererinţele extreme (ale Opoziţiei Muncitorilor) au tulburat eforturile Partidului şi i-au făcut pe muncitori să-şi facă speranţe deşarte. (21) Dar, cel mai important, cerinţele Opoziţiei Muncitorilor erau revoluţionare în sensul greşit (adică, în sensul anarho-sindicalist). Asta a fost suprema anatemă. „Dacă pierim”, a spus Lenin într-o discuţie privată, „e mult mai important să ne salvăm linia ideologică şi să dăm o lecţie urmaşilor noştri. Nu trebuie niciodată să uităm asta, nici măcar în condiţiile cele mai lipsite de speranţă.” (22)

Dusă era scurta lună de miere din 1917. Dusă era retorica „Statului şi Revoluţiei”. Scheletul ţinut ascuns în dulap după schisma din timpul Primei Internaţionale a ieşit afară. Crima cardinală a Opoziţiei a fost că unele elemente din interiorul ei (şi mai ales cele de la periferie, cum ar fi Myasnikov şi Bogdanov) începeau să pună întrebări cu adevărat stânjenitoare. Fără tact şi cumva stângaci, unii din Opoziţia Muncitorilor începeau să conteste supremaţia Partidului, alţii contestau natura de clasă a Statului rus. Câtă vreme criticile se refereau la „deformările şi distorsiunile birocratice” ale diverselor instituţii – sau chiar ale Partidului –, Partidul le putea suporta (de fapt, chiar se obişnuise să primească tot felul de critici!). Dar, punerea la îndoială a supremaţiei Partidului şi dezvelirea naturii de clasă a Statului rus nu puteau fi, în nici un caz, tolerate.

Ameninţarea era serioasă, chiar dacă pentru moment era implicită doar în gândirea Opoziţiei, nu fusese exprimată direct. Tezele lui Ignatov avertizaseră asupra efectelor probabile ale „intrării în masă în rândurile partidului celor din clasa burgheziei şi a micii burghezii,” combinate cu „pierderile masive suferite de proletariat în timpul Războiului Civil”. (23) Din una s-a ajuns la alta. Curând după Congres, Bogdanov şi Grupul „Adevărul Muncitorilor” aveau să acuze că revoluţia a eşuat „într-o totală înfrângere a clasei muncitoare.” Acuzau că „birocraţia şi oamenii Partidului au devenit o nouă burghezie, dependentă de exploatarea muncitorilor şi profitând de lipsa de organizare a acestora din urmă. Cu sindicatele în mâinile birocraţiei, muncitorii erau mai nepuntincioşi ca niciodată.” „Partidul Comunist… după ce a devenit Partid de guvernare, partidul organizatorilor şi al liderilor aparatului de Stat şi al vieţii economice bazată pe sistemul capitalist… a pierdut irevocabil orice legătură şi comuniune cu proletariatul.” (24) 

Acest nou tip de gândire a ameninţat chiar ideea fundamentală a regimului Bolşevic şi trebuia fără milă scoasă din minţile clasei muncitoare.

Marxismul ne învaţă”, spunea Lenin, „că numai partidul politic al clasei muncitoare, adică Partidul Comunist, este în poziţia de a uni, educa, organiza… şi dirija toate aspectele mişcării proletare şi, astfel, ale maselor muncitoare. Fără acest Partid, dictatura proletariatului e lipsită de sens.” (25) ”Marxismul”, desigur, spunea şi alte lucruri. Insista că „emanciparea clasei muncitoare era chiar misiunea acestei clase” (26) , iar ”comuniştii nu formează un Partid separat, opus altor partide ale clasei muncitoare.” (27)

Ce predica acum Lenin nu era de fapt marxism, ci crudul leninism din ”Ce e de făcut?” (scris în 1902), acel leninism care susținea că clasa muncitoare lăsată pe cont propriu, lăsată să-și dezolte singură capacitățile, putea doar să-și dezvolte o conștiință sindicalistă și ar fi avut nevoie ca conștiința politică să-i fie injectată din afară, de către acele ”vehicule ale științei” – clasa intelectuală a micii burghezii.  *

În mintea bolșevicilor, Partidul întruchipa interesele istorice ale clasei, chiar dacă această clasă muncitoare le înțelegea sau nu – și chiar dacă această clasă le dorea sau nu.

Date fiind aceste premise, orice contestare a hegemoniei Partidului – fie în acțiune, fie chiar și în gândire – era echivalentă cu ”o trădare” a Revoluției, cu un viol asupra Istoriei.

Unitatea” a fost tema dominantă a Congresului. Dată fiind ”amenințarea” venită din lipsa ei și ”amenințarea” venită din interiorul ei, nu a fost foarte greu pentru conducerea partidului să facă astfel ca măsurile draconice să fie acceptate de Congres. Aceste măsuri aveau să restrângă și mai mult drepturile membrilor Partidului. Drepturile facţiunilor din partid au fost abolite. ”Congresul a decretat urgenta dispersare a acestor grupări, formate în jurul unei platforme sau alteia, fără excepție…. Refuzul de a executa această decizie a Congresului va duce la imediata și necondiționata excludere din Partid.” (28)

O prevedere secretă dădea Comitetului Central atribuții disciplinare nelimitate, inclusiv de a exclude din Partid și chiar din Comitetul Central (pentru excluderea cuiva din Comitetul Central era nevoie de o majoritate de două treimi).

Aceste măsuri, o piatră de hotar organizațională în istoria Bolșevismului, au fost acceptate de Congres cu o majoritate covârșitoare. Dar nu și fără anumite momente neplăcute. Karl Radek a declarat: ”Am sentimentul că a fost stabilită o regulă care ar putea fi aplicată împotriva oricui. Când Comitetul Central a fost ales, tovarășii din majoritate au alcătuit o listă care le dădea puterea de a controla. Fiecare tovarăș știa că acest lucru avea să fie începutul disensiunilor în interiorul Partidului. Nu știm… ce complicații vor apărea de aici. Tovarășii care propun această regulă cred că e o sabie ridicată împotriva tovarășilor care gândesc diferit. Deși voi vota pentru această propunere, am impresia că va fi folosită împotriva noastră.”

Accentuând situația periculoasă cu care se confruntau atât Partidul, cât și Statul, Radek a concluzionat: ”să permitem Comitetului Central ca în situația periculoasă să ia cele mai aspre măsuri împotriva celor mai buni tovarăși, dacă asta consideră că e necesar.” (29) Această atitudine, sau mai degrabă această mentalitate [Partidul nu poate greşi în privinţa clasei muncitoare, Comitetul Central nu poate greşi în privinţa Partidului] avea să fie explicaţia multor evenimente care au urmat. Literalmente avea să se dovedească a fi frânghia din jurul gâtului multor mii de revoluţionari oneşti.

Ajută la înţelegerea atât a negării în public făcută de Trotsky în 1927 a faptului că Lenin ar fi lăsat vreodată un testament politic, precum și a ”confesiunilor” Bolșevicilor din Vechea Gardă în timpul proceselor staliniste de la Moscova din 1936-1938.

Partidul, ca instituție, a fost zeificat. Acum simboliza alienarea omului față de politicile revoluționare.

În privința acestor cotituri politice – sau mai degrabă în privința ieșirii la suprafață a trăsăturilor existente de la bun început în Bolșevism – aceste discuții de la Congres au o semnificație mai mică. Au fost în mod premeditat lăsate la sfârșit. Încă acționând în cadrul ideologic al ”Partidului”, Perepechko, un membru al Opoziției Muncitorilor, a identificat birocratizarea (din interiorul Partidului) ca fiind sursa rupturii dintre autoritatea Sovietelor și a aparatului sovietic ca întreg de marea parte a maselor muncitoare. (30) Medvedev a acuzat Comitetul Central de ”deviații în direcția neîncrederii în puterile creative ale clasei muncitoare și de concesii făcute micii burghezii și castelor oficiale ale burgheziei.” (31)

Pentru a pune capăt acestor tendințe și pentru a salva spiritul proletar din interiorul Partidului , Opoziția Muncitorilor a propus ca ”fiecărui membru de Partid să i se ceară să trăiască și să muncească timp de 3 luni în fiecare an ca un proletar sau țăran obișnuit, să fie implicat direct în munca fizică.” (32)

Tezele lui Ignatov propuneau ca orice organism să aibă în componenţa sa muncitori în proporţie de cel puțin două treimi. Criticile la adresa conducerii Partidului nu au fost în ani de zile atât de înverșunate.

Un delegat a provocat o furtună după ce l-a făcut pe Lenin ”cel mai mare chinovnik” (ierarh în birocrația țaristă). (33)

Conducerea şi-a folosit tacticile obişnuite. O lungă rezoluţie asupra sindicatelor, întocmită de către Zinoviev, a fost votată cu 336 de voturi pentru şi 50 împotrivă (din partea grupării lui Trotsky) şi 18 (din partea Opoziţiei Muncitorilor). (34)

„Zinoviev s-a chinuit ca acest document să susţină o absolută continuitate cu doctrina sindicatelor… aşa cum fusese declarată la Primul Congres al Sindicatelor şi în Programul Partidului din 1919. Aceasta era metoda obișnuită de a genera o perdea de fum ortodox pentru a acoperi schimbarea de direcție.” (35)

Documentul, care vorbea despre ”democrația muncitorilor”, a subliniat în termeni lipsiți de echivoc că Partidul avea să fie conducătorul întregii activități a sindicatelor.

În penultima zi a Congresului, la sfârșitul unei sesiuni, fără nici o altă discuție în interiorul Partidului și după ce o parte a delegaților a plecat, Lenin a făcut faimoasele lui propuneri referitoare la Noua Politică Economică. A propus ca o ”taxă în natură” să înlocuiască confiscarea forțată a grâului de la țărani, una dintre practicile cele mai detestate din timpul ”comunismului din timpul războiului”.

Ar fi urmat să se pună capăt controlului din partea guvernului a aprovizionării cu grâu, și, implicit, grâul ar fi putut fi vândut liber. Această propunere monumentală a fost urmată de 14 contribuții din partea vorbitorilor din sală.

Raportul oficial al celui de-al 10-lea Congres are 330 de pagini, dintre care abia 20 sunt dedicate Noii Politici Economice! (36) Principala grijă a Congresului a fost cu siguranță alta!

Strângerea rândurilor în interiorul partidului a fost declanșată cu mânie. O rezoluție a fost votată pentru a face clar că ”principala sarcină a Comitetului Central era efectuarea stringentă a uniformității în structura comitetelor de Partid.”

Componența Comitetului Central a fost mărită de la 19 la 25 – dintre care 5 aveau să își dedice activitatea exclusiv muncii de Partid (în special să viziteze comitetele din provincie și să participe la Conferințele Partidului). (37)

Noul Comitet Central a impus imediat o schimbare radicală în componența Secretariatului.

Trotskyiștii (Krestinsky, Preobrazhensky și Serebriakov), judecați cu indulgență după ce au susținut linia leninistă, au fost dați afară din Comitetul Central deodată.

Schimbări radicale aveau să fie făcute și în Orgbureau și în componența mai multor organizații regionale de Partid. (38)

Mediocritatea sigură și disciplinată” era impusă la toate nivelurile. ”Schimbările organizaționale din 1921 au fost o victorie majoră pentru Lenin, pentru leniniști și pentru gândirea leninistă impusă vieții de Partid.” (39)

După ce-a stabilit că scopul scuză mijloacele, acum Partidul spunea că mijloacele scuză scopul.

* Dar chiar și acestea aveau o valoare materială dubioasă. Prima ediție în rusă a ”Ce e de făcut” avea a motto unul dintre celebrele aforisme ale lui Lasalle: „Partidul se întăreşte, epurându-se.”

Epilog

Mai 1921

Congresul Sindicatelor din Metalurgie.

Acest sindicat fusese coloana vertebrală a evenimentelor din 1905. Fusese cucerit de către bolşevici chiar din 1913. Animase Comitetele din Fabrici şi oferise multe detaşamente pentru Gărzile Roşii. Acum era profund influenţat de ideile susţinute de Opoziţa Muncitorilor. Liderul său, Medvedev, era un membru activ al Opoziției. Influența sa asupra sindicatului trebuia distrusă.

La Congresul Muncitorilor din Metalurgie, Comitetul Central al Partidului a înmânat membrilor de Partid din interiorul sindicatului o listă de candidați recomandați (sic!) pentru conducerea sindicatului.

Delegații muncitorilor au respins lista, așa cum a făcut și facțiunea Partidului din interiorul sindicatului (120 de voturi la 40).

Orice presiune imaginabilă a fost folosită împotriva lor. Opoziția trebuia zdrobită. Comitetul Central al Partidului a dat la o parte pe cei votați democratic la Congresul Sindicatului și a numit cu de la sine putere componența comitetului muncitorilor din metalurgie. (40) Cam atât și despre ”delegații aleși care pot fi revocați”. Aleși de membrii de rând ai sindicatului și revocați de conducerea de Partid!

17 – 25 mai

Al Patrulea Congres al Sindicatelor din Întreaga Rusie.

Acest Congres urma să discute rolul sindicatelor în noul domeniu economic, aflat în proprietate privată, susținut de Noua Politică Economică. Tomsky, ca președinte al Consiliului Central al Sindicatelor din Întreaga Rusie, a fost însărcinat de către Comitetul Central al Partidului să pregătească ”tezele” cuvenite și să le facă acceptate prima dată de facțiunea Partidului și mai apoi de către tot Congresul.

Lucrurile s-au desfășurat cum fuseseră planificate până când, cu 1.500 de voturi pentru și 30 împotrivă, Congresul a aprobat și o moțiune aparent inofensivă, propusă de Riazanov în numele fracțiunii de Partid, și care avea să declanșeze un imens scandal. Prevederea cheie a acestei moțiuni spunea: ”personalul de conducere al mișcării sindicatelor trebuie să fie ales în urma îndrumărilor Partidului, dar Partidul trebuie să facă un efort special pentru a permite metodele normale ale democrației proletare, mai ales în interiorul sindicatelor, unde alegerea liderilor trebuie lăsată exclusiv sindicatelor.” (41)

Comitetul Central spumega de furie. S-a dezlănțuit asupra Congresului ca o avalanșă de pietre. Tomsky, care nici măcar nu susținuse rebela rezoluție, s-a trezit că toate atribuțiile sale în cadrul Congresului i-au fost retrase de Comitetul Central. A fost înlocuit în această poziție de către ”sindicaliști bine cunoscuți” ca Lenin, Stalin și Bukharin – a căror misiune a fost de a distruge această fracțiune rebelă a Partidului. Lui Ryazanov i s-a interzis chiar și să mai fie implicat vreodată în vreo activitate sindicală.

O comisie specială, condusă de Stalin, a fost înființată pentru ”a investiga comportamentul lui Tomsky.” Odată ancheta finalizată, a decis să-l condamne cu severitate pentru ”neglijența sa criminală” (pentru că a permis Congresului să-și exprime propria sa voință).  Tomsky a fost îndepărtat din toate funcțiile sale din Consiliul Central al Sindicatelor. În privința facțiunii de Partid, aceasta a fost ”convinsă” să revină asupra deciziei sale din ziua precedentă. Nu există nici un document care să arate care era dorinţa sutelor care au sprijinit rezoluția. Dar cui i-a păsat? În 1917, s-a proclamat că „fiecare bucătar trebuie să fie în stare să conducă Statul.” În 1921, Statul devenise în mod clar atât de puternic cât să conducă el fiecare bucătar!

Concluzie

Evenimentele descrise în această lucrare arată că în privinţa politicii industriale, a existat o legătură clară şi de netăgăduit între ce s-a întâmplat sub Lenin și Trotsky și practicile ulterioare ale Stalinismului. Știm că mulți dintre revoluționarii de stânga vor găsi această afirmație greu de acceptat. Suntem convinși însă că orice înțelegere

onestă a acestor fapte nu poate duce decât la această concluzie.

Cu cât descoperim mai mult despre această perioadă, cu atât mai dificil devine să definim – sau chiar să vedem – ”distanța” care se presupune că ar fi despărțit ce s-a întâmplat sub Lenin de ceea ce a urmat după el.

Cunoașterea reală a acestor fapte face imposibil și să acceptăm – așa cum face Deutscher – că întregul curs al evenimentelor a fost ”istoric inevitabil” și ”determinat în mod obiectiv”.

Ideologia bolşevică şi practicile bolşevice au fost ele însele factori importanţi şi uneori decisivi în această ecuaţie, în fiecare fază critică a acestei perioade.

Acum că avem acces la mai multe date, auto-mistificarea în privinţa acestor chestiuni nu ar trebui să mai fie posibilă.

Dacă cineva care-a citit aceste pagini va rămâne în continuare „confuz, nelămurit”, acest lucru va fi din cauza faptului că doreşte să rămână în această stare – sau (ca viitori beneficiar al unei societăţi similare celei ruseşti) pentru că are interesul să rămână aşa.

Faptul că atât de mulţi care şi-au petrecut toată viaţa în mişcarea socialistă ştiu atât de puţin despre această perioadă nu e neapărat foarte surprinzător.

Odată cu primul val de entuziasm al „victorioasei revoluţii socialiste” din 1917 a fost inevitabil aproape ca punctul de vedere al învingătorilor să fie singurul care a putut să se facă auzit.

Pentru mulţi ani, singurele alternative la acest punct de vedere au părut să fie lamentările ipocrite ale social-democraţilor sau mârâitul contra-revoluţionarilor.

Vocea revoluţionarilor libertari care se opuneau Bolşevismului a fost foarte bine şi cu adevărat înăbuşită.

„Vae victis” („Vai de cei învinși!”) a spus Brennus în anul 390 dinainte de era noastră, când şi-a aruncat sabia pe talgerul balanţei destinat răscumpărării de către romani a cetăţii lor, pentru ca galii să ridice blocada asupra Romei.

„Vai de cei învinşi” a fost într-adevăr prima judecată a istoriei de-a lungul secolelor.

De aceea se ştie azi atât de puţin despre acei revoluţionari care nu au aşteptat până în 1923, dar chiar din 1918 au văzut direcţia spre care se îndrepta societatea rusă şi şi-au declarat opoziţia. Mulţi au plătit cu viaţa.

Ei, şi chiar şi orice urmă a lor, au fost şterşi de marele avânt birocratic al decadelor următoare, descris în mod eufemistic ca fiind „construirea socialismului”.

Abia în ultimii ani, când roadele „victorioasei” revoluţii au început să fie culese (în Ungaria, Cehoslovacia şi în alte părţi), suspiciunile au început să apară şi să se răspândească şi întrebările adevărate să fie puse. Abia acum, un efort serios e dedicat înţelegerii adevăratei surse a putregaiului (atitudinea bolşevică faţă de relaţiile de producţie) şi atenţia să fie redirecţionată către avertizările profetice ale „celor dispăruţi”.

O cantitate enormă de material valoros despre anii de început ai revoluţiei încă rămâne să fie înapoiată mişcării revoluţionare, căreia îi aparţine în mod corect.

La 50 de ani de la Revoluţia rusă, putem vedea mai clar acele probleme care au fost atât de aprig dezbătute între 1917 şi 1921. Revoluţionarii libertari din 1917 au mers cât de departe au putut. Dar azi, noi vorbim din experienţă trăită. Ungaria lui 1956 şi Franţa lui 1968 au adus la lumină problemele birocraţiei moderne ale societăţilor capitaliste şi au arătat natura opoziţiei revoluţionare pe care aceasta le naşte atât în contextul din est, cât şi în cel din vest. Ce era irelevant şi ce era accidental a fost dat la o parte. Întrebările cheie ale epocii noastre sunt acum văzute din ce în ce mai mult ca venind din dominaţia omului asupra mediului său şi asupra instituţiilor pe care le creează pentru a rezolva problemele cu care se confruntă. Îşi va păstra omul controlul asupra creaţiilor sale sau acestea vor ajunge să îl domine? În aceste întrebări sunt cuprinse alte întrebări chiar şi mai fundamentale legate de „falsa-conştiinţă” a omului, de demistificarea sa în privinţa „complexităţilor” managementului, de redarea încrederii în el însuşi, de abilitatea sa de a asigura controlul asupra autorităţii delegate, şi de re-câştigarea a tot ceea ce capitalismul i-a furat. De asemenea, implicit cuprinsă în această chestiune, e şi eliberarea uriaşului potenţial creativ care se găseşte în fiecare dintre noi şi folosirea lui în scopurile pe care noi le alegem.

În lupta pentru aceste obiective, Bolşevismul va ajunge eventual să fie văzut ca o aberaţie monstruoasă, ultimul veştmânt îmbrăcat de ideologia burgheză în momentul în care era atacată la rădăcini.

Insistenţa bolşevismului asupra incapacităţii maselor de a ajunge la o conştiinţă socialistă prin propria lor experienţă a vieţii sub capitalism, reţeta sa pentru un „partid de avangardă” structurat ierarhic, şi „centralizării pentru a lupta cu puterea de stat centralizată a burgheziei”, proclamarea „dreptului de naştere istoric” al acelora care au acceptat o anumită viziune asupra societăţii (şi asupra viitorului ei) şi decretarea dreptului de a dicta această viziune altora – dacă era nevoie sub ameninţarea armei –, toate acestea vor fi recunoscute ca ceea ce sunt: ultima încercare a societăţii burgheze de a-şi reafirma diviziunea ordonată în conducători şi conduşi, şi de a păstra relaţiile sociale autoritare în toate aspectele vieţii umane.

Pentru a avea sens, revoluţia care va veni trebuie să fie profund libertară. Va fi bazată pe asimilarea reală a întregii experienţe a Rusiei. Va refuza să-i înlocuiască pe unii conducători cu alţii, să-i înlocuiască pe unii exploatatori cu alţii, să înlocuiască preoţii cu alţi autoritari, să înlocuiască o ortodoxie constrângătoare cu alta. Va trebui să îşi scoată din rădăcini toate soluţiile false care nu sunt decât atât de multe alte manifestări reziduale ale alienării continue a omului. O înţelegere reală a bolşevismului va trebui să fie o componentă esenţială în orice revoluţie al cărei scop este transcenderea tuturor formelor de alienare şi de auto-mistificare. Pe măsură ce vechea societate se prăbuşeşte, atât burghezia cât şi birocraţia va trebui să fie îngropate în ruinele sale. Rădăcinile reale ale apariţiei acestora – ale birocraţiei şi burgheziei – va trebui să fie foarte bine înţelese. În această misiune gigantică, revoluţia îşi va găsi puterea şi inspiraţia în experienţa reală a milioane de oameni, atât din est, cât şi din vest.

Dacă această carte o va ajuta cât de puţin, eforturile noastre vor fi răsplătite.

Note de subsol

(1) L. Trotsky.  Al 10-lea Congres al Partidului, Otvet petrogradskim tovarishcham (Răspuns către tovarășii din Petrograd). pp. 826-827, nota 1.
(2) ibid., p. 779, Apendice 6.
(3) ibid.
(4) A. Kollontai. Al 10-lea Congres al Partidului, p. 103.
(5) V, 1. Lenin. Selected Works, vol. IX, p 35
(6) ibid, p. 57.
(7) ibid, p. 79.
(8) Întregul text e disponibil ca Solidarity Pamphlet Nr 7. (preț 3/6, livrare gratuită)
(9) Vezi, de exemplu, Rabochaya oppozitsiya a lui K. Shelavin (Opoziția Muncitorilor), Moscova 1930
(10) R. V. Daniels, op. cit., p.127
(11) Tomsky. Al 10-lea Congres al Partidului pp. 371-372.
(12) Pravda, January 27, 1921
(13) Citat în ‘Kronshtadtski myatezh v 1921 g’ a lui A.S. Pukhov (Revolta de la Kronstadt din 1921), Leningrad 1931, p. 52. Eseul lui Ida Mett asupra ‘The Kronstadt Commune’ oferă o idee despre ‘detașarea și neîncrederea’ larg răspândite în Petrograd în acea perioadă.
(14) Pentru o documentare mai bună, vezi Solidarity Pamphlet No. 27 ‘The Kronstadt Commune’, de Ida Mett (3/- post free) și Kronstadt 1921 de Victor Serge (9d. post free).
(15) Isvestiya vremennogo revolyutsionnogo komiteta (News of the Provisional Revolutionary Committee), March 10, 1921.
(16) ibid., March 12, 1921.
(17) R.V. Daniels, op. cit., p. 145-6
(18) News of the Provisional Revolutionary Committee March 9.
(19) Al 10-lea Congres al Partidului. ‘O sindikalistskom i anarkhistskom uklone v nashei partii’ (”Despre deviațiile sindicaliste și anarhiste din interiorul Partidului nostru”). Resolutions I, 530.
(20) ibid., pp. 382-383.
(21) ibid., p. 258.
(22) Trotsky. Letter to friends in the USSR, 1930. (Trotsky Archive T 3279).
(23) Tenth Party Congress (Ignator Theses).
(24) N. Karev. O gruppe „Rabochya Pravda” (On the ‘Workers Truth’ Group). Bolshevik, July 15, 1924, pp. 31 ff.
(25) Tenth Party Congress Resolutions I, 531
(26) K. Marx and F. Engels. Manifesto of the Communist Party. Selected Works, Moscow (FLPH), 1958, vol. 1, p. 28.
(27) ibid., p. 46.
(28) No footnote 28 in original!!
(29) Radek. ibid., p. 540.
(30) ibid., p. 93.
(31) ibid., p. 140.
(32) ibid., ‘Resolution on Party organisation proposed by the Workers Opposition.’ p. 663
(33) Yaroslavsky, ibid., reporting statements by Y. K. Mlonov.
(34) ibid., p. 828, n.l.
(35) R. V, Daniels, op. cit., p.156.
(36) L. Schapiro. op. cit., p. 308.
(37) Tenth Party Congress Resolutions, pp. 522-526.
(38) R. V. Daniels, op. cit., p. 151-152.
(39) ibid., p. 152.
(40) Isvestiya Ts. K. No. 32 1921, pp. 34. See also Schapiro, op. cit, pp. 323
(41) Ryazanov. Eleventh Party Congress. pp. 277-8. Also Schapiro, op. cit., pp. 324 – 325.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s