Comitetele din Fabrici în timpul Revoluției din Rusia


rr06[1]Introducere

”Pentru muncitorul rus a trăi înseamnă pur și simplu a nu muri.” [1]

Înainte de februarie 1917, muncitorii ruşi îndurau disciplina militară la locul de muncă fiind obligaţi să lucreze peste program, foarte mulți cădeau victime „accidentelor” de muncă mortale şi îndurau foamea când ajungeau acasă după o zi de muncă. În 1905 ei s-au ridicat împotriva monarhiei ţariste şi au creat ceva cu totul nou în acea luptă – sovietul (sau consiliul). 12 ani mai târziu, după mai bine de doi ani de război şi un val din ce în ce mai mare de greve, ei erau pregătiţi să înlăture ţarismul. Făcând asta, ei şi-au creat propriile lor organizaţii – sovietele şi comitetele din fabrici. Aşa cum au distrus vechea societate, au fost nevoiţi să construiască o societate nouă. Pentru muncitori, acest lucru a însemnat schimbarea condiţiilor propriilor lor vieţi, mai ales schimbarea condiţiilor de muncă. „Pentru că nu sunt maşinăriile, nici fabricile, ci relaţiile dintre oameni şi interacţiunea dintre ei cele care constituie esenţa socialismului.” [2]

De partea încercărilor muncitorilor ruşi de a crea socialismul – nu ca o utopie ruptă de realitate și fără nici o legătură cu viaţa, scrisă în vreun program al vreunui partid politic, ci prin confruntarea realităţii şi schimbarea vieţii lor de zi cu zi – au fost activiştii partidelor socialiste, care se presupunea că ar fi rezonat cu aspiraţiile clasei muncitoare. Acest eseu spune povestea luptei muncitorilor ruşi, în special a luptei pentru comitetele din fabrici. Succesul Bolşevicilor în înfrângerea clasei muncitoare şi în zdrobirea oricărei speranţe pentru socialism este o altă parte a acestei istorii.

Suporterii de azi ai lui Lenin și Troţki încă fac paradă de scrierile acestora și de politicile lor ca și cum ar fi relevante pentru clasa muncitoare și pentru socialism. Încă e necesar prin urmare să arătăm cât de fundamental capitalistă a fost abordarea politică a lui Lenin și Troţki când s-au trezit în fața clasei muncitoare, care preluase puterea acolo unde conta – în locurile unde se muncea, prin comitetele din fabrici, și în comunități, prin sovietele locale.  Partea negativă a acestui eseu este Bolșevismul; partea pozitivă este ce au reușit muncitorii, și ce au încercat să realizeze, chiar și în momentul în care erau înfrânți.

Revoluţia din Februarie
Au fost femeile din clasa muncitoare a Petrogradului cele care au aprins scânteia revoluţiei din Februarie. După săptămâni de greve, în timpul cărora au îndurat atacuri din partea poliţiei în interiorul fabricilor, cea mai oprimată parte a clasei muncitoare, femeile care lucrau în atelierele  industriei textile, au luat iniţiativa. Cererile pentru pâine şi atacurile asupra brutăriilor s-au suprapus peste o demonstraţie în masă uriaşă a femeilor muncitoare de Ziua Internaţională a Femeii. Femeile ignoraseră o directivă dată de bolșevicii locali să aștepte până pe 1 mai! Primul lor slogan ”Pâine!” a fost repede urmat de altele: ”Jos cu autocrația!”, ”Gata cu războiul!”

Deja pe 24 februarie, jumătate din Petrograd era în grevă. Muncitorii se duceau la fabrici, dar acolo refuzau să muncească, și în schimb țineau adunări, adoptau rezoluții și apoi porneau pe străzi în marșuri și demonstrații. Comitetul Vyborg al Bolșevicilor s-a opus grevelor: „(…) din moment comitetul ce a crezut că nu venise timpul pentru acțiune militantă – partidul nu era destul de puternic, iar muncitorii avuseseră prea puține contacte cu soldații – ei au decis să nu facă apel la greve, ci să se pregătească pentru acțiune revoluționară la un anumit moment indefinit din viitor.” [3]

Fără să știe că ”nu venise timpul”, muncitorii au împins greva mai departe până când 240.000 de muncitori erau pe străzi. Greviștii și demonstranții s-au ciocnit cu poliția înarmată, și, prin urmare, s-au dus la soldați să le ceară ajutor, și mai ales să le ceară arme. Comitetul Central al Bolșevicilor în cele din urmă și-a dat seama că e bine să facă apel la grevă, dar doar după ce greva era de mult în desfășurare și deja se transformase în răscoală armată. În seara zilei de 24 februarie, districtul Vyborg din Petrograd era deja controlat de revoluţionari: secţiile de poliţie au fost distruse, şi toţi poliţiştii au fost alungaţi; prizonierii au fost eliberaţi, şi s-au stabilit legături cu celelalte districte din vecinătate. În seara următoare, compania a 4-a a Regimentului Pavlovsky s-a răsculat şi a deschis focul asupra poliţiei. Pe 27 februarie, muncitorii au „vizitat” toate închisorile din Petrograd şi au eliberat toţi prizonierii politici. Soldaţii din armată deja se alăturaseră revoluţiei, şi abia după aceea o singură organizaţie bolşevică a făcut un apel retoric la armată, dar fără să le ceară soldaţilor să îi sprijine pe muncitori.

Viteza şi succesul acestei revoluţii, venită de jos, i-au luat prin surprindere pe toţi socialiştii – care făceau mereu propagandă pentru o revoluţie peste câţiva ani. „Liderii socialiştilor se uitau la mişcare de sus în jos; au ezitat, au amânat, au tras de timp – cu alte cuvinte, nu au condus-o. S-au agăţat de mişcare şi s-au târât în spatele ei. Cu cât cineva e mai aproape de fabrici, cu atât mai mare e hotărârea şi puterea de decizie.” [4]

În loc să scrie şi să vorbească, muncitorii şi soldaţii s-au apucat şi au făcut revoluţia. Au început prin a-şi forma propriile lor organizaţii pentru a-şi realiza propriile lor nevoi. Acum socialiştii au descoperit că muncitorii se comportau într-un fel la care nici ei nu se aşteptaseră.

„Liderii Revoluţiei nu au înţeles nici că, odată ce ei înşişi le ceruseră oamenilor să ia în mâini frâiele comunităţilor locale, oamenii, care erau sătui să fie conduşi şi înregimentaţi, vor răspunde fără să stea pe gânduri la ideea auto-guvernării prin soviete, la încetarea luptelor; că oamenii visau o nouă viaţă.” [5]

Muncitorii acum nu mai acceptau decizii venite de sus, decât dacă erau de acord cu ele. Puşi în faţa „haosului” muncitorilor care acţionau în numele lor şi pentru ei însişi, bolşevicul Stalin, socialistul moderat Gorky şi anarhistul patriot Prinţul Kropotkin au făcut apel la „disciplină”.

În mod similar, socialiştii nu au ascultat cerinţele venite de jos în sus, de la muncitori şi de la ţărani. Muncitorii cereau ca ziua de lucru să fie redusă la opt ore, să se termine cu munca la bucată, salariile să fie egale, şi să se termine cu folosirea copiilor la muncă, să se îmbunătăţească condiţiile de siguranţă a muncii, şi cereau politeţe din partea conducerii întreprinderilor şi fabricilor!

Aceste cerinţe iniţiale erau o reflectare a dorinţei de a umaniza munca şi de a-i trata pe muncitori cu demnitate. Femeile muncitoare au cerut şi ele salarii egale şi condiţii mai bune de muncă şi de igienă. Noul egalitarism a fost exprimat de asemenea şi în alt mod de către muncitori: numai prezentul conta; nimeni nu putea pretinde nici un fel de superioritate sau privilegiu în virtutea faptului a ceea ce făcuse în trecut. Farfuria avea să fie ţinută curată: când Khrustalev-Nosav a pretins un loc în comitetul executiv al Sovietului din Petrograd Soviet pe motiv că fusese președintele sovietului în 1905, a fost respins cu huiduieli.

Crearea Comitetelor din Fabrici

Un industriaș, pe numele său Auerbach, s-a plâns că ”revoluția a fost înțeleasă de către cei de jos ca ceva care semăna cu un carnaval de paști: servitorii, de exemplu, au dispărut zile întregi, făceau promenadă în de panglici roșii, se plimbau în mașini, veneau acasă dimineața numai să se spele și plecau din nou să se distreze.” [6]

În timp ce unii foloseau noua libertate pentru a vedea cum vechea clasă conducătoare își pierduse timpul, alții se apucaseră să ducă la îndeplinire sarcini constructive.

Comitetele din fabrici au apărut unul după altul: unul dintre primele a fost creat pe 2 martie când muncitorii de la Uzinele 1 de Electricitate din Petrograd și-au ales un consiliu format din 24 de delegați (inclusiv 10 bolșevici).

La sfârșitul lui martie, consilii similare și comitete existau în aproape fiecare fabrică din Petrograd și Moscova: erau mai ales puternice în industria metalurgică.

Sovietul din Petrograd, atunci controlat de către socialiştii moderaţi care erau ostili preluării controlului fabricilor de către muncitori, a stabilit ca pe 5 martie oamenii să se întoarcă la muncă (întotdeauna ăsta era cel mai important lucru – să-i pui pe muncitori să muncească), în timp ce se străduiau să facă ordine printre noile comitete din fabrici pentru a le face să fie „de ajutor”.  Pe 7 martie a declarat: „Pentru controlul unei fabrici şi pentru administrarea unui atelier, pentru buna organizare a muncii, comitetele din fabrici şi din ateliere trebuie să se formeze imediat. Ele trebuie să se asigure că forţa de muncă nu e risipită şi să se îngrijească de condiţiile din uzine.” [7]

Sovietele nu au luptat pentru ziua de muncă de 8 ore pe care muncitorii o cereau insistent până când muncitorii din Moscova şi din Petrograd pur şi simplu s-au oprit din lucru după opt ore şi au părăsit fabricile. Pe 10 martie, Asociaţia Patronilor din Petrograd a capitulat în faţa cerinţei zilei de 8 ore, şi, în acord cu Sovietul, „a permis” formarea Comitetelor din fabrici, în timp ce prin orice cale încerca să le limiteze puterea şi să le restricţioneze.

În Moscova lupta a durat mai mult: când Sovietul local a cerut oamenilor să se întoarcă la muncă, muncitorii au refuzat şi au rămas pe străzi, forţând Sovietul să declare că ziua de 8 ore va fi instituită din 21 martie, moment în care muncitorii s-au întors la lucru. Muncitorii ruşi câştigaseră prima mare bătălie prin propriile lor eforturi, şi nu prin efortul sau cu ajutorul Sovietelor dominate de socialişti. Acum aveau mai mult timp să se întâlnească, să discute, să citească şi – foarte important – să înveţe să folosească pușca.

Comitetele din Fabrici însele au fost capabile să folosească cât mai bine acest nou timp liber câștigat: au format miliții armate ale muncitorilor în interiorul fabricilor, și au organizat cursuri unde muncitori primeau o educație și puteau învăța.

Comitetele și-au stabilit tot felul de sarcini fără să aștepte vreo ”permisiune” de la Soviete sau de la Guvernul de Tranziție. Acolo unde nu existau sindicate, comitetele au început negocierile pentru salarii și au pus mâna pe documentele firmelor și s-au uitat în actele contabile.  Comitetele au supravegheat angajarea și concedierea muncitorilor. Din cauza sabotajului impus de patroni, unii dintre ei pur și simplu abandonaseră firmele, comitetele au stabilit ca primul scop să fie ca producția să continue, ca firmele să fie aprovizionate cu materiale, ca mașinăriile să nu fie oprite din lucru, iar comenzile să fie asigurate: într-o atmosferă de colaps economic din ce în ce mai mare, comitetele au fost cele care au jucat un rol constructiv, chiar dacă erau doar o formă parțială de asigurare a controlului din partea muncitorilor. Distincția dintre control – care implică supraveghere și inspecție a aplicării deciziilor venite din partea altor oameni decât cei care muncesc – , și management, administrare, care implică un proces de luare a deciziilor, nu le scăpase totuși muncitorilor.

Comitetele din fabrică de la masivele uzine Putilov din Petrograd, au fost alese de către 90 la sută dintre muncitori, și la sfârșitul lui aprilie au declarat: ”În timp ce muncitorii de la anumite întreprinderi învață ei înșiși cum să se auto-administreze, ei se pregătesc pentru momentul în care proprietatea privată asupra fabricilor va fi abolită și mijloacele de producție vor fi transferate în mâinile clasei muncitoare. Acest țel important, pe care muncitorii se străduiesc să-l atingă, trebuie ținut mereu în minte, chiar și dacă între timp ne ocupăm de detalii mai mărunte.” [8]

Comitetele din fabrici și-au dat seama că e nevoie să-și coordoneze între ele activitățile în afara porților uzinelor lor, (ca fiecare fabrică să nu se ocupe doar de activitatea ei).

Pași spre a crea o coordonare centralizată au fost făcuți de reprezentanții ai comitetelor din 12 mari uzine metalurgice, care s-au întâlnit în Petrograd pe 13 martie, la mai puțin de 3 săptămâni de la revoluție. Deși această întâlnire nu a dus la stabilirea nici unei organizații permanente, o conferință de la începutul lui aprilie a comitetelor fabricilor din Moscova, și a altor comitete similare din câteva provincii, a stabilit centre de coordonare pentru a asigura legătura şi comunicarea între oraşe. O conferinţă a muncitorilor din fabricile de Artilerie şi de la Departamentul Naval a aprobat rolul comitetelor de a angaja și concedia, de a ține contabilitatea și așa mai departe. Comitetele radicale ignorau legea și mergeau pe drumul lor așa cum cereau  circumstanțele.

Conferința, care a avut loc pe 15 aprilie, a planificat și crearea unui Centru Principal pentru a coordona comitetele fabricilor din sectorul de stat. La sfârșitul lui aprilie, comitetele de la uzinele Putilov au cerut convocarea unei conferințe la care să participe și mai multe comitete din țară. Pe 29 mai, o conferință a comitetelor din Kharkov a votat o rezoluție care spunea că comitetele ar trebui să fie ”organizații ale insurecției” și că ele ar trebui să preia fabricile și administrarea producției. În mod evident, unii muncitorii gândeau cu câțiva pași înainte și aveau o noțiune clară despre ce era nevoie pentru ca aspirațiile lor să fie îndeplinite.

În mai, speranțele din februarie începeau să pălească: noul guvern a fost un eșec din punctul de vedere al muncitorilor, iar grevele erau sancționate cu concedierea muncitorilor.

Muncitorii şi comitetele din fabrici s-au trezit forţaţi să preia ei înşişi fabricile mai degrabă din cauza acţiunilor conducerii acestora, decât în urma unui angajament către socialism sau către auto-administrare.

„Prima Conferinţă a Comitetelor din Fabrici din Petrograd şi din zonele învecinate”, care fusese cerută de muncitorii de la Putilov, s-a întrunit între 30 mai şi 5 iunie. La această conferinţă au venit delegaţi din partea a 367 de comitete din fabrici, care reprezentau 337.464 de muncitori din Petrograd (dintr-un total de 400.000).

Principala dezbatere a fost despre cine să conducă industria: socialiştii moderaţi cereau control de stat din partea guvernului; muncitorii doreau control din partea muncitorilor, şi în acest scop erau susţinuţi de anarho-sindicalişti şi de bolşevici (care se convertiseră la această idee cu puţin timp în urmă).

Doar că, în timp ce muncitorii aveau tendinţa să vadă ”controlul din partea muncitorilor” ca însemnând că ei vor fi cei care vor conduce și vor lua deciziile, concepția bolșevicilor era cu totul diferită. Lenin (n-are sens să vă întrebați din comitetul cărei fabrici făcea el parte) a vorbit la această conferință și asta a avut de spus: „(…) o majoritate a muncitorilor ar trebui să intre în toate instituțiile responsabile și (…) administrația ar trebui să dea un raport asupra tuturor acțiunilor sale către organizațiile muncitorilor cu cea mai mare autoritate.” [9]

E evident că aici avem administrația de o parte, și muncitorii de cealaltă parte: separare ca în oricare altă societate de clasă. În rezoluția bolșevicilor care a fost adoptată, comitetelor din fabrici avea ”să li se permită să participe” la controlul industriei alături de Soviete, sindicate și reprezentanți ai partidelor politice!

Un Consiliu Central al Comitetelor din Fabrici din Petrograd a fost stabilit și era format din 25 de persoane. Sarcinile sale includeau aprovizionarea cu combustibil, materie primă și mașinării, distribuirea informațiilor și formara unui comitet pentru a organiza ajutorul către țărani. A reușit să contribuie la slăbirea comitetelor din fabrici în luptele lor, și de atunci încolo avea să fie într-o sedință mai mult sau mai puțin permanentă. Consiliul Central din Petrograd a trimis de asemenea și delegați în alte orașe. La sfârșitul lui iunie, se formaseră deja 25 de Consilii Centrale similare ale comitetelor din fabrici și din districte; iar în octombrie, deja 65 de astfel de consilii centrale existau și au avut loc peste 100 de conferințe în care s-au discutat problemele cu care se confruntau comitetele din fabrici. Raportul de la conferința din Petrograd a notat că „(…) pentru moment, comitetele sunt obligate să intervină în funcționarea economică a afacerilor, altfel acestea nu ar mai putea funcționa.” [10]

La sfârşitul lui iunie, un comitet al fabricii din fabrica Brenner a declarat explicit: „În urma refuzului conducerii fabricii de a continua producţia, comitetul muncitorilor a hotărât, într-o adunare generală, să asigure comenzile şi să continue producţia în fabrică.” [11] Extrema ostilitate a patronilor faţă de comitete a fost încurajată de colapsul economic, care ar fi putut fi împiedicat numai dacă aceste comitete se conectau între ele pe plan local, regional și național. Guvernul de Tranziție, sindicatele și Sovietele (aflate sub controlul socialiștilor moderați) erau în mod categoric împotriva comitetelor din fabrici. Muncitorii se identificaseră iniţial cu Sovietul din Petrograd: slăbiciunea, inabilitatea sau refuzul Sovietului de a-şi asuma cerinţele muncitorilor au întărit comitetele din fabrici. Pe măsură ce comitetele se coordonau între ele la nivel naţional, au intrat în conflict cu sindicatele; pe măsură ce începeau să acţioneze politic, intrau în conflict cu „socialiştii” din soviete. Comitetele aveau ca aliaţi comitetele din comunităţi, din districte, care se formaseră în tot Petrogradul, parţial şi din nevoia de a apăra oraşul. Autoritatea şi eficienţa lor erau atât de mari că oamenii s-au îndreptat spre ele pentru a rezolva problemele care apăruseră. Au deschis cantine, creşe, centre culturale; au început să se ocupe de alcoolism şi de jocurile de noroc; au preluat casele goale pe care le-au distribuit nevoiaşilor şi au început să organizeze aprovizionarea cu alimente.

În fabricile mari, comitetele fabricilor s-au împărţit în sub-comisii pentru fiecare activitate productivă a fabricii. De exemplu, uzinele metalurgice Mednoprokatny aveau 9 astfel de sub-comisii, care se ocupau de: asigurarea combustibilului, de comenzi, de condiţiile de muncă, de angajări şi de concedieri, de bibliotecă, de demobilizare (adică de trecerea de la producţia de război la producţia pentru societate), de reparaţii, de coordonare şi de control. Fără îndoială au fost muncitorii calificaţi cei care aveau tendinţa să domine mişcarea comitetelor în întregul ei, dar şi în întreprinderile individuale. Ei ştiau cum funcţionau fabricile şi uzinele, erau mai alfabetizaţi şi învăţaseră să se organizeze între ei în timpul anilor de represiune ţaristă. Oricum, asta nu înseamnă că muncitorii necalificaţi nu au jucat un rol foarte important şi ei. Forţa de muncă din Petrograd se dublase în timpul războiului, şi, în ultimul timp, în rândurile muncitorilor intraseră şi ţărani care erau adesea mai radicali, fiind extrem de anti-ţarişti şi anti-capitalişti. Aceşti muncitori au fost cei care au făcut presiuni pentru egalizarea salariilor – şi foarte mulţi militanţi dintre muncitorii calificaţi au preluat cererea lor şi au susţinut-o.

Comitetele tindeau să rezoneze mai mult cu Bolşevicii pentru că aceştia se arătau a fi mult mai radicali decât socialiştii moderaţi, menşevicii, şi pentru că, iniţial, bolşevicii „sprijiniseră” comitetele fabricilor. De fapt, au fost comitetele fabricilor, la capătul aprigei lupte cu patronii, care aveau să fie primele organizaţii ale muncitorilor care să fie de partea bolşevicilor. O rezoluţie bolşevică adoptată la conferinţa din iunie a obţinut 335 de voturi din 421. În orice caz, au fost muncitorii, şi nu politicienii, cei care au fost puşi în situaţia de a rezolva probleme reale, practice, cum ar fi să reacţioneze la încuierea porţilor fabricilor de către patroni, un fenomen din ce în ce mai răspândit.

Un muncitor, sătul de nesfârşitele discuţii ale militanţilor politici, le-a vorbit astfel Bolşevicilor şi Menşevicilor la o conferinţă: „M-am săturat de discuţiile voastre. Nu răspundeţi niciodată la întrebări – ce ne facem dacă şeful ameninţă că ne încuie fabrica şi nu ne mai lasă să muncim? Vă pricepeţi foarte bine să faceţi proclamaţii şi să spuneţi cuvinte, dar nici unul dintre voi nu e în stare să ne spună ce să facem într-o situaţie reală (…), ce să facem dacă fabrica se închide? Noi am venit aici să decidem asta, şi am fost trimişi aici să plecăm de aici cu o decizie în privinţa asta, şi dacă voi nu ne spuneţi, atunci noi ne vom vedea de drumul nostru.” [12]

Sovietele, Partidele şi Sindicatele 
Bolşevicii şi Menşevicii se luptau între ei pentru a obţine conducerea asupra clasei muncitoare, nu pentru a rezolva problemele muncitorilor. Muncitorii înşişi tindeau să acorde puţină atenţie diferenţelor dintre diferitele grupuri de stânga şi partide, diferenţe care, pentru socialişti, contau foarte mult. Bolşevicii şi menşevicii de rând au fost uniţi oricum în primele zile ale revoluţiei din februarie: pe măsură ce socialiştii moderaţi s-au discreditat, bolşevicii au putut să câştige mai mult sprijin, pozând într-un partid care nu face compromisuri.

Revoluţia din februarie le-a dat muncitorilor libertatea de a se uni, şi au putut să îi oblige astfel pe patroni şi pe guvern să facă anumite concesii, cum ar fi reducerea zilei de lucru la 8 ore, condiţii mai bune de muncă, asigurări sociale şi altele.

Când, din necesitate, mişcarea pentru auto-administrarea fabricilor a început, ea nu era doar ceva străin de cerinţele iniţiale ale muncitorilor, dar era ceva necunoscut şi pentru orice organizaţie socialistă, şi pentru sindicate. În mai, existau 2.000 de sindicate, care aveau 1,5 milioane de membri, în octombrie crescuseră la 2 milioane. Unele sindicate existau doar cu numele, iar apartenenţa la un sindicat se reducea la o hârtie; altele nu au făcut absolut nimic. Sindicatele active doreau ca comitetele din fabrici să fie filialale locale ale sindicatelor şi chiar mai puţin decât atât.

În ce le priveşte, comitetele, care au fost mult mai rapide în a se organiza şi în a rezolva problemele, erau în favoarea cooperării cu sindicatele, dar cu siguranţă nu în sensul de a fi subordonate acestora.

Sindicatele erau dominate politic de Menşevici. Pentru ei, revoluţia trebuia să fie una burghez-democratică, inaugurând o perioadă a unui capitalism onest, cinstit: astfel, misiunea lor era de a stabili sindicate ca în Europa Occidentală pentru a organiza şi apăra muncitorii. Sindicatele erau în favoarea controlului din partea Statului asupra economiei, şi într-un asemenea sistem nu era loc nici pentru comitetele din fabrici, nici pentru controlul din partea muncitorilor asupra producţiei şi industriei. Aşa cum s-a exprimat menşevicul Dalin: „Comitetele din fabrici trebuie să se asigure doar că producţia continuă, dar ele nu ar trebui să preia administrarea producţiei şi nici să preia fabricile în propriile lor mâini (…) Dacă proprietarul abandonează întreprinderea, aceasta nu trebuie să treacă în mâinile muncitorilor, ci să treacă sub juridicţia oraşului sau a guvernului central.” [13] Ori un stat capitalist, ori un stat burghez avea să conducă industria, dar niciodată muncitorii.

O poziţie diametral opusă a fost adoptată de anarho-sindicalişti, pentru care comitetele din fabrici erau începutul unei societăţi socialiste viitoare. Maksimov (Maximoff) şi gruparea „Golos Truda” (Vocea Muncii) au cerut „controlul total din partea muncitorilor” asupra procesului de producţie. Atitudinea lor critică faţă de sindicate şi sprijinul solid pentru comitete le-au dat anarho-sindicaliştilor o anumită influenţă asupra muncitorilor, în special în Vyborg şi Kronstadt. Oricum, antipatia lor faţă de centralizare a făcut ca ei să fie neclari şi vagi în privinţa modului în care comitetele fabricilor ar trebui să se interconecteze pe toată suprafaţa ţării.

Bolşevicii au adoptat ceea ce părea a fi o poziţie ambiguă, susţinând când comitetele, când sindicatele, când controlul din partea muncitorilor, când controlul din partea statului.

Parţial, asta a fost o reflectare a diferenţelor dintre conducerea partidului, care (cu excepţia lui Lenin) nu era sigură ce să facă prima dată, şi dintre bolşevicii de rând, care, destui dintre ei fiind muncitori, erau activi şi în comitetele din fabrici.

Tezele din aprile ale lui Lenin au stabilit această linie de gândire: „Nu „introducerea” socialismului este misiunea noastră imediată, ci tranziţia imediată la controlul din partea deputaţilor Sovietelor Muncitorilor asupra producţiei sociale şi a distribuirii produselor”. În „Pravda”, pe 4 iunie, Lenin avea să repete că „controlul din partea muncitorilor” avea să fie asigurat de Soviete: comitetele din fabrici nu s-au calificat nici măcar la a fi menţionate de către el.

Pentru Lenin, controlul din partea muncitorilor era o formă de contabilitate, de ţinere a evidenţei, şi socialismul însemna doar controlul statului asupra producţiei. Mulţi militanţi din partid credeau că miza era însă o transformare radicală a societăţii. Navimov, un muncitor bolşevic din Consiliul Central al Comitetelor Fabricilor, a spus la prima conferinţă a comitetelor fabricilor din Petrograd: „Controlul trebuie să pornească de jos în sus şi nu de sus în jos, trebuie să fie făcut pe baze democratice, şi nu pe baze birocratice, şi vă cer să luaţi asupra voastră îndeplinirea acestei misiuni. Numai muncitorii pot realiza ce e necesar pentru existenţa noastră viitoare.”  [14]

Bolşevicii au ajutat la formarea Consiliului Central al Comitetelor din Fabrici, dar doar ca să poată folosi comitetele ca unealtă în lupta lor pentru a îndepărta influența menșevicilor asupra sindicatelor și pentru a câștiga ei controlul asupra acestora.

La Congresul Sindicatelor din iunie, Milyutin, reprezentantul bolșevic, a declarat că comitetele ar trebui să fie celule sindicale, iar controlul muncitorilor ar trebui exercitat de către sindicate și de către soviete. Trebuie spus că, înainte de februarie, nici un bolșevic nu s-a gândit la controlul muncitorilor asupra producției și la problemele pe care acesta le ridica: în orice caz, presupunerea lor politică de bază deja începea să-i poziționeze împotriva mișcării reale a muncitorilor. Cum comitetele însele nu erau întotdeauna unite, şi erau neclare în privinţa relaţiei pe care ar trebui s-o aibă cu alte instituţii şi organizaţii ale muncitorilor, conflictul nu a prins o formă concretă decât după Octombrie.

În 1905, Sovietul deputaţilor muncitorilor s-a născut în urma unei greve generale. În 1917, această creaţie a fost revigorată, dar cu o diferenţă: socialiştii au creat un Comitet Executiv Provizional al Sovietului, atât independent de muncitori, cât şi înaintea muncitorilor. O conducere a fost stabilită, iar aceasta nu avea nici un muncitor în componenţa sa. Aceşti primi lideri ai sovietelor erau socialişti moderaţi, care sperau de fapt că pot face ca sovietele să fie o etapă în crearea aparatului republicii burghezo-democrate.

Au avut loc unele alegeri minore în soviete cât de repede posibil pe 24 februarie, alegerile în toate cartierele oraşului au avut loc pe 28 februarie în Petrograd, în prima zi după ce Comitetul Executiv Provizoriu a fost format. Aceste alegeri au permis ca un deputat să fie ales cu 1.000 de voturi – ceea ce însemna un deputat pentru o fabrică mică, sau cât unul pentru o companie de soldaţi (de regulă acestea erau formate din 250 de bărbaţi).

Astfel, fabricile mari, care cuprindeau 87% din totalul muncitorilor, au obţinut 424 de delegaţi, fabricile mici, care cuprindeau restul de 13% dintre muncitori, au obţinut 422, iar soldaţii au obţinut cam 2.000 de delegaţi până la mijlocul lui martie.

Nu numai că soldaţii aveau o influenţă excesivă în Soviet, dar nici delegaţii muncitorilor nu  erau de obicei muncitori, ci radicali de tot felul din clasa mijlocie.

Comitetul Executiv Provizoriu din Petrograd la început era format din 42 de persoane: acest lucru iniţial includea 7 muncitori şi 8 soldaţi, care curând au fost toţi îndepărtaţi. Bolşevicul Shlyapnikov a propus cu succes ca fiecare partid socialist să primească automat 2 locuri în Comitetul Executiv. În acest caz, toate partidele, sindicatele mari și cooperativele mai aveau voie să trimită 2 delegați. Astfel, Stalin și Kamenev din partea bolșevicilor, muncitori bine cunoscuți din Petrograd, au intrat în comitet fără a fi aleși. La primul Congres al Sovietelor, au existat 57 de ofițeri executivi, incluzând doar 4 erau muncitori, un marinar și un soldat.

Nici un soldat sau muncitor nu a vorbit deloc în timpul dezbaterilor: toate discursurile au fost ținute de membrii de partid; nici unul dintre aceștia nu provenea din clasa muncitoare.

Rolul dominant al menșevicilor și al social-revoluționarilor, un alt partid socialist moderat, a fost reflectat în modul în care Sovietul din Petrograd a făcut apel urgent ca muncitorii să se întoarcă la muncă în martie, înainte ca Guvernul de Tranziție să cedeze și să accepte ca ziua de lucru să fie redusă la doar 8 ore, sau în modul în care au încercat să facă pace și să cadă la o înțelegere asupra chestiunii pământului. Acțiunea de masă și amenințarea cu greva generală din partea muncitorilor au fost cele care care au obținut pentru muncitori scurtarea zilei de muncă.

În mod similar, Sovietul a încercat să limiteze controlul muncitorilor, prin crearea ”Consiliilor de Moderare asupra Muncii” al căror scop era să pună capăt disputelor. A încercat să oprească și demonstrațiile anti-război.

Socialiștii moderați se uitau, de altfel, către burghezie să instituie un capitalism de tip occidental, și nu către muncitori pentru a crea socialismul. În ciuda acestei situații, Comitetul Executiv Provizoriu s-a trezit supus unei presiuni imense venite din partea muncitorilor. A fost obligat să preia banca de stat, trezoreria, tipografia; oficiile de poștă și telegrafie, căile ferate și alte tipografii. Încă din 6 martie, adunările militanților muncitori cereau ca Sovietul să preia puterea. În orice caz, aceste cerințe timpurii pentru ”toată puterea către soviete” au fost întâmpinate cu opoziție de către mulți muncitori, de către cei mai mulți soldați și de către o majoritate covârșitoare a liderilor socialiști chiar din Soviet. În această fază, bolşevicii au susţinut ideea ca Sovietul să sprijine guvernul de tranziţie.

În iunie, existau 519 soviete, dintre care 28 erau doar ale clasei muncitoare, 101 erau ale muncitorilor şi soldaţilor, 305 ale muncitorilor, soldaţilor şi ţăranilor, şi restul ale tuturor claselor. Majoritatea acestor soviete erau conduse de activişti de partid care nu proveneau din clasa muncitoare. Odată ce militanţii de partid au pătruns în aceste soviete mai înalte, ei au controlat şi alte posturi. De exemplu, Anisimov, preşedintele sovietului comitetelor din districtele oraşului, nu a fost ales de nici un comitet din districte deloc – el a fost de fapt selectat de către colegii săi menşevici.

Aşa cum vedeau lucrurile aceşti socialişti, în mod evident unii erau destinaţi să conducă, iar alţii să fie conduşi. Bolşevicii erau şi ei cât se poate de fericiţi că-şi puteau construi şi ei majorităţi formate din oamenii lor, folosind metode similare.

Pentru muncitori, însă, aceste soviete ale oraşelor aveau tendinţa să fie prea încete în a-i ajuta să rezolve problemele urgente. Sovietele locale şi comitetele din fabrici acţionau pe cont propriu fără aprobare de sus pentru a rezolva chestiunile presante. Uneori ele acţionau împreună la nivelul unui district local. Aici muncitorii au fost capabili să conducă afacerile, lăsându-i pe intelectuali să ţină discursuri în sovietele oraşelor. Sovietele locale s-au ocupat de problemele economice, politice şi sociale: alimente, locuinţe, justiţie şi cultură, tot ce făcea parte din raza lor de acţiune. Şi-au apărat autonomia locală, dar au fost pregătite să se unească – de jos – şi o conferinţă între districte a fost ţinută la Petrograd. Aceasta le-a făcut să intre în conflict cu comitetul executiv al sovietului oraşului. În mod similar, la Moscova, sovietele locale (din districte) erau mult mai radicale decât sovietul oraşului condus de menşevici.

Ţăranii confiscă pământul

În timp ce muncitorii şi soldaţii emiteau cerinţe pentru ca alţii să le îndeplinească, şi încet-încet îşi dădeau seama că doar ei înşişi puteau să obţină ce îşi propuneau, ţăranii au trecut la acţiune directă. Răscoalele ţărăneşti şi confiscarea pământului s-au răspândit foarte repede. Ţăranii şi-au făcut propria lor reformă agrară şi au ignorat guvenul de tranziţie care se pronunţase şi era împotriva confiscării pământului. Comitetele ţăranilor au fost formate la sate, în volost, uezd (districte) şi gubernii (regiuni). Deciziile tindeau să meargă de jos în sus: deciziile date de sus în jos erau respectate doar dacă cei care le primeau erau de acord cu ele.

Disputele din interiorul Social-Revoluţionarilor, partidul ţăranilor, nu îi interesau în mod real pe ţărani. Ce conta pentru ei era ca deciziile pe care le luau şi regulile, pe care le stabileau asupra chestiunii pământului, să fie ireversibile.

Imaginea ţăranilor ca o masă de ignoranţi anti-socialişti, într-o mare în care muncitorii ruşi s-ar fi înecat, este chiar foarte greşită. Ţăranii au putut să se organizeze şi să-şi conducă treburile cu entuziasm: analfabetismul nu avea să fie un obstacol în calea abilităţii lor de organizare. Cei 45 de membri ai Comitetului Ţăranilor din Novochastky obişnuiau să spună că „ei organizau noua societate”. Convenţia Ţăranilor din Penza din 15 mai a fost compusă din ţărani analfabeţi şi un singur profesor care putea citi şi scrie – el le-a scris rezoluţiile. Ţăranii le-au cerut proprietarilor  „să aplice deciziile luate de ei şi să îşi dea în mod liber proprietăţile comitetului pământului (volost) pentru a evita ocuparea ilegală a terenurilor de către ţărani, care ar fi acţionat pe cont propriu.” [15]

Convenţia a început să controleze chiriile, să pună ordine în privinţa suprafaţei de pământ pe care fiecare persoană sau familie urma să o aibă, să supervizeze recoltele şi să se asigure că pământul e folosit cu eficienţă.

Adunarea ţăranilor de la Samara a scos la iveală o mare nerăbdare a ţăranilor provocată de tergiversările politicienilor asupra chestiunii pământului. Un ţăran a strigat la un menşevic: „Ne spuneţi mereu să aşteptăm! Dobitocule, nu fă pe prostul cu noi!”

Ţăranii au acordat puţină importanţă sfaturilor privind „legalitatea” acţiunilor lor – „Gaşca asta de avocaţi…”, a spus unul dintre ei, „Ăştia mereu spun că sunt de partea noastră, dar noi ne-am dat seama ce vor să facă: ne vor trăda.” [16]

Decretul lui Lenin asupra Pământului nu a putut face mai mult decât să recunoască un fapt împlinit deja: 65 dintre cele 70 de sovietele ţăranilor deja împărţiseră pământul.

Ţăranii nu s-au gândit de două ori când a fost să scape de jugul religiei. Un preot se plângea astfel: „Enoriaşii mei se duc acum doar la adunările sovietului, şi când le reamintesc să vină la biserică, ei îmi spun în faţă că nu au timp de aşa ceva.” [17]

Un ţăran i-a spus unui preot de la obraz: „De secole, câţiva nobili şi moşieri au fost stăpâni peste milioane de oameni săraci, au stors şi ultima picătură de sânge din ei: şi voi, preoţii, aţi zis că aşa era drept şi că aşa trebuia să fie. Aşa cântaţi la biserică: „Trăiască Ţarii şi conducătorii noştri”. Şi acum când poporul are putere şi încearcă să stabilească egalitatea, voi, „Sfinţilor”, nu vreţi să ne recunoaşteţi.” [18]

Muncitorii erau conştienţi de cât de importanţi erau ţăranii pentru ca revoluţia să reuşească. Conferinţa din Petrograd a Comitetelor Fabricilor a discutat chestiunea agrară în sensul pecetluirii relaţiilor dintre muncitori şi ţărani. Muncitorii din Petrograd au creat comisii speciale în fabrici pentru a aduna resturi de metale şi piese defecte pentru un proiect căruia i-au spus „De la Muncitor pentru Ţăran”: din acele piese urmau să facă unelte pentru cultivat pământul, pe care doreau să le dea comitetelor de ţărani. Delegaţii erau trimişi la sate să negocieze direct, de la muncitor la ţăran, aprovizionarea cu grâu. Nu există nici un motiv pentru a presupune că ţăranii şi muncitorii nu ar fi putut să consolideze o relaţie de cooperare între ei: auto-administrarea muncitorilor nu reprezenta nici o ameninţare pentru ţărani.

Zilele lui Iulie
În luna iunie au izbucnit greve în rândul celor mai exploataţi muncitori – vopsitorii, copiştii, lucrătorii din spălătorii, şi muncitorii necalificaţi.

Inflaţia, combinată cu faptul că patronii încuiau atelierele şi fabricile pentru ca oamenii să nu poată munci, la care se adăuga frustrarea faţă de ce făceau guvernul şi sovietele, a dus la tensiuni foarte mari.

În timpul unei demonstraţii din 18 iunie, muncitorii de la o fabrică au venit cu un banner pe care au scris un slogan izbitor: „Dreptul la Viaţă e mai important decât dreptul la proprietate privată!” Acest slogan s-a ridicat deasupra mlaştinii în care bălteau celelalte afişe de partid şi care spuneau de obicei „Jos Guvernul!”

Au fost muncitorii cei care au pus problema în termeni principiali, legaţi de fundamentul ei.

Cum uzinele Putilov intraseră în grevă, muncitorii metalurgişti calificaţi acum se alăturau şi ei mişcărilor de stradă.

Bolşevicii le-au cerut insistent şi urgent să se abţină. Lenin s-a arătat emoţionat de situaţia lor când a declarat pentru „Pravda” pe 21 iunie: „Noi înţelegem amărăciunea voastră, înţelegem freamătul muncitorilor din Petersburg, dar trebuie să vă spunem: Tovarăşi, acum un atac n-ar avea nici un rost.” Mulţi muncitori de rând bolşevici s-au plâns faţă de poziţia lui Lenin, pentru că nu le plăcea să joace rolul „furtunului de stins flăcările.”

La şedinţa de la uzinele Putilov, un bolşevic le-a spus muncitorilor că ar trebui să aştepte până când Partidul va declara dacă o demonstraţie era oportună sau nu, şi s-a trezit pus la punct de muncitori, care i-au dat o replică ascuţită: „Din nou, voi trageţi de timp şi amânaţi lucrurile. Noi nu putem continua aşa. (…)” [19]

Cântărind atitudinea Bolşevicilor, muncitorii au ţinut mereu minte că şi grevele din februarie au avut loc împotriva şi în ciuda sfatului „liderilor”, şi că acţiunea de jos în sus a fost cea care a dus la reducerea zilei de muncă la 8 ore.

La începutul lui iulie, fabricile au intrat în grevă, şi Gărzile Roşii erau deja înarmate şi gata de luptă. Pe 3 iulie, bolşevicii au făcut tot ce au putut pentru a ține în cazărmi regimentele de artilerie, iar Tomsky s-a plâns la o conferință a bolșevicilor, astfel: ”Regimentele care au intrat în grevă s-au purtat într-o manieră netovărășească, pentru că nu au rugat Comitetul Central al partidului nostru să ia în considerare înainte dacă e cazul ca ei să participe la o asemenea manifestare.” El a cerut de urgență ca un apel să fie făcut pentru ”a ține masele în frâu”.

Lenin le-a vorbit manifestanților în dimineața de 4 iulie, și a insistat asupra nevoii ca marșul să fie pașnic, spre uimirea totală a marinarilor înarmați, care așteptau ca acţiunea lor să fie susţinută. Marşul a fost o chestiune care a privit strict clasa muncitoare, mii au ieşit pe străzi din cartierele sărace ale Petrogradului şi au cerut „Toată puterea către soviete!”. Dar, Sovietul nu era la fel de nerăbdător: un muncitor a trebuit să strige la Chernov, unul dintre liderii socialiştilor moderaţi din Soviet: „Ia puterea, idiotul naibii, ţi-e dată pe tavă.”

În loc să preia puterea, liderii Sovietului și aliații lor socialiști din Guvernul de Tranziție au aranjat ca trupele loiale lor să le închidă gura celor care cereau așa ceva! Aproximativ 400 de muncitori și de soldați au fost uciși pentru ca socialiștii moderați să poată părea respectabili în fața burgheziei. Era clar că bolșevicii, care au reuşit să rămână nepătaţi de astfel de evenimente, vor atrage sprijinul din partea muncitorilor. După ce au reușit să reducă manifestațiile din iulie la o simplă demonstrație, bolșevicii s-au pus pe ”organizare”. În toiul agitaţiei din iulie, Kamenev a spus: „Misiunea noastră actuală e de a da mişcării un caracter organizat.”

Câştigarea voturilor şi a poziţiilor de decizie erau intenţiile pe care bolşevicii le urmăreau în paralel. Când bolşevicii au câştigat controlul asupra secţiunii muncitorilor din Sovietul din Petrograd, după estimarea lui Trotsky, acest lucru echivala cu realizarea socialismului: „Din cuvintele rostite de oratorii Bolșevici, demonstranţii au aflat de victoria pe care au câştigat-o în secţiunea muncitorilor şi asta le-a dat o satisfacţie la fel de palpabilă cu cea a intrării în epoca puterii sovietice. ” [20] În ciuda influenţei lor limitate, bolşevicii s-au trezit subiectul represiunii din partea socialiştilor, care le-au interzis ziarele şi i-au arestat pe toţi liderii militanţi pe care au pus mâna. Socialiştii moderaţi fără îndoială credeau în propria lor propagandă, că „agitatorii” au fost cei care au iscat agitaţia printre muncitori. Propriul lor eşec în realizarea cerinţelor oamenilor nu a fost luat în considerare. Tema represiunii a fost foarte clar exprimată de Generalul Alb, Kornilov, la sfârşitul lui iulie: „Avem nevoie de trei armate – una în tranşee, una în fabrici şi una la căile ferate pentru a face legătura între toate trei. (…) Toate aceste trei armate trebuie să fie la fel de disciplinate ca şi cea de pe front.” Nu peste mult timp, Trotsky avea să spună şi el acelaşi lucru.

Cum s-a ajuns la revoluţia din Octombrie

Represiunea care a urmat încercărilor avortate din Iulie a fost în special îndreptată împotriva muncitorilor, întrucât şi capitaliştii şi politicienii burghezi cereau toţi să se termine cu „anarhia” din fabrici.

A fost atacat dreptul comitetelor din fabrici de a se întruni în timpul orelor de lucru. Comitetul Industriaşilor Uniţi a propus ca cei care făceau parte din comitetele fabricilor  să nu mai fie plătiţi pentru timpul dedicat treburilor comitetelor; unii patroni au încetat să-i mai plătească pe muncitori pentru orele pe care le dedicau activităţii din miliţiile muncitoreşti; unii au refuzat să permită comitetelor din fabrici să se întrunească în interiorul fabricilor.

Fabricile au fost închise, în parte pentru că asta a fost politica premeditată a patronilor, dar şi din cauza lipsei combustibilului şi a altor materii prime, provocată de faptul că reţeaua de trenuri ale căilor ferate fusese adusă pe marginea prăpastiei.

Şefii refuzau comenzile pentru fabrici ca să aibă motive să nu-i mai plătească pe muncitori, unii patroni au început să-şi mute fabricile şi maşinăriile în alte zone mai puţin radicale pentru a putea să le repornească acolo. Asociaţia Manufacturierilor din Petrograd a făcut o campanie pentru ca muncitorii să fie plătiţi pentru munca la bucată (la normă) şi atelierele să poată lucra non-stop. Toate acestea au fost o încercare concertată de a suprima atât comitetele din fabrici, cât şi controlul din partea muncitorilor asupra producţiei.

Motto-ul burgheziei părea a fi: „Ţara n-are decât să se ducă de râpă, dacă nu mai e a noastră.”

Unele soviete locale au fost nevoite să preia organizarea aprovizionării cu mărfuri şi bunuri de necesitate, după ce comerţul s-a prăbuşit. Socialiştii din guvern nu i-au ajutat deloc şi nici nu îi susţineau pe cei din Soviete. Skobelev, ministrul menşevic al muncii, care deja la sfârşitul lui august emisese o circulară care spunea că orice întâlnire a muncitorilor în timpul orelor de lucru era ilegală, a pus în circulaţie un avertisment din partea industriaşilor din Urali care condamnau „orice interferenţă din partea comitetelor fabricilor în managementul întreprinderilor (…).”

Atacaţi din toate părţile, muncitorii au simţit pe pielea lor ineficienţa sovietelor superioare şi a sindicatelor. Din ce în ce mai mult îşi dădeau seama că ei singuri trebuie să se organizeze şi să se apere. Cel mai eficient mod prin care puteau face asta era prin comitetele din fabrici. În august, a avut loc a doua conferinţă a comitetelor din fabrici din Petrograd şi din împrejurimi. Aceasta a reuşit foarte bine să ajute comitetele să se organizeze. Adunarea Generală a tuturor muncitorilor din fabrică era cel mai înalt organism şi coloana vertebrală a mişcării. Din această adunare erau aleşi cei din comitetele din fabrici. Decizia unei adunări generale putea fi contestată doar de Consiliul Central al comitetelor din fabrici, un organism format din toate fabricile. Adunarea generală avea dreptul de a revoca şi realege comitetul în orice moment. Pentru ca un comitet din fabrică să fie validat, cel puţin 50 la sută dintre muncitori trebuia să fi votat. Subcomitetele aveau să fie formate de către diferitele departamente din fabrici, şi aveau de îndeplinit sarcini specifice. „Comitetele din fabrici şi din ateliere nu au fost create pe baze temporare. Masele i-au ales în aceste comitete pe cei care în viața de zi cu zi la fabrică au demonstrat că sunt hotărâți, că sunt pricepuți și că sunt dedicați și devotați intereselor muncitorilor.” [21]

La această conferință, bolșevicii au fost cei care din nou au spus că treaba comitetelor era să supervizeze, și nu să inițieze deciziile; anarhiștii au fost cei care au apărat ideea auto-administrării. Comitetele fabricilor din Petrograd se confruntau cu problema menținerii producției pentru ca economia să nu se dezintegreze: sabotajul din partea patronilor îi obliga pe muncitori să preia fabricile. Presiunea era din ce în ce mai mare pentru preluarea fabricilor, pentru ca întreprinderile să fie naționalizate și să se asigure controlul din partea muncitorilor.

În august, muncitorii au răspuns din ce în ce mai susținut la ofensiva șefilor începută în iulie. Cum avangarda muncitorilor din metalurgie a adoptat o atitudine precaută, alți muncitori au ieșit în față și au preluat conducerea luptei. Pe 12 august a avut loc o grevă generală în Moscova. Un observator a comentat astfel: ”Luminile sunt stinse, tramvaiele nu merg, fabricile și atelierele sunt închise, lucrătorii din stații, chiar și chelnerii din restaurante sunt în grevă.” Aproximativ 400.000 de muncitori din Moscova intraseră în grevă. Au avut loc greve și în alte orașe mari cum ar fi Kiev. Muncitorii din pielăriile din Moscova au intrat și ei în grevă pentru a câștiga dreptul ca comitetele din fabrici să fie cele care fac angajările și concedierile. În unele locuri, comitetele i-au arestat pe șefi și pe manageri.

Deși începuse o revigorare a activității sovietelor de jos în sus, rolul conducător al comitetelor din fabrici în acest sens a fost evident. Chiar și Lenin a recunoscut asta, scurt, în august: ”Trebuie să mutăm centrul de gravitație în comitetele din fabrici și din ateliere. Acestea trebuie să devină organele de insurecție.” Acest entuziasm afișat pentru organizațiile muncitorilor nu avea să dureze mult, însă. Pe 31 august, bolșevicii au câștigat majoritatea în Sovietul din Petrograd, și după 5 zile au câștigat și Sovietul din Moscova. Acum Lenin și Trotsky cereau: ”Toată puterea la sovietele bolșevice!”

Bolșevicii au obținut controlul și asupra unor sindicate, care deja se exprimaseră împotriva comitetelor din fabrici. Sindicatele centraliste doreau ca comitetele să supervizeze mersul lucrurilor pe plan local, și nimic mai mult; din cauza asta aveau să piardă controlul asupra rețelelor de comitete care se luptau pentru a obține managementul colectiv asupra fabricilor, orașelor și la nivel național.

Dar comitetele deja se organizau la nivel național. Pe 15 octombrie ele au publicat propriul lor ziar ‘Novy Put’ (‘Noua Cale’). Între 17 și 22 octombrie ele au ținut prima conferință a tuturor comitetelor din fabrici la care au participat 137 de reprezentanți din 49 de centre industriale, 66 de delegați fiind bolșevici.

Conferința a s-a pronunţat pentru crearea un Consiliu la nivelul Rusiei, și a discutat problemele din Consiliul Central al Comitetelor Fabricilor. Cum comitetele locale și-au păstrat cei mai buni activiști, locurile rămase libere au fost completate de reprezenanți din partea Sovietelor, sindicatelor și partidelor politice.

Conferința a declarat că: ”Muncitorii sunt mai interesați decât patronii în corecta și neîntrerupta activitate a fabricilor.” Controlul din partea muncitorilor era ”în interesul întregii țări și trebuia sprijinit de țărănimea revoluționară și de armata revoluționară.”

Bolșevicul Milyutin a susținut că, pentru asigurarea controlului muncitorilor, trebuia preluat controlul asupra sovietelor. Tovarășul său, Larin, a atins o temă care avea să devină una dintre favoritele lui Lenin: „Germania și-a stabilit un program economic, dar acesta a fost conceput în interesele clasei conducătoare: și noi trebuie să facem la fel, numai că trebuie să-l concepem în interesele muncitorilor.”

Un anarhist, Pistrkovsky, a atacat dur sindicatele: „sindicatele încearcă să ne sugrume. Membrii lor nici măcar nu vin în fabrici. Sunt mereu dispuse să facă compromisuri. Comitetele sunt cheia viitorului.”

Sindicatele erau controlate mai ales de menșevici și se opuneau declanșării unei noi Revoluții în Octombrie. Comitetele din fabrici, de cealaltă parte, au cerut sovietelor să preia puterea. În timpul lunii octombrie, puterea trecea din ce în ce mai mult în mâinile muncitorilor, soldaților și țăranilor. Lucrătorii din tipografii au acționat pentru a bloca propaganda contra-revoluționară; muncitorii din fabricile de muniție și cei de la distribuție controlau cine primea arme și muniție; comitetele de electricitate din Petrograd au stabilit legături cu alte comitetele pentru a obține cărbune pentru locomotive pentru a putea asigura distribuția producției din fabrici și pentru a putea astfel să blocheze sabotajul din partea patronilor; o conferinţă a muncitorilor din fabricile de muniţie a cerut un guvern format din soviete care să stabilească o strategie pentru a trece de la producţia de război la producţia pe timp de pace.

Între timp, Lenin scria în seara din 24 octombrie: „Cine să preia puterea? Asta acum nu are nici o importanţă. Lăsaţi Comitetul Militar Revoluţionar să o preia, sau „oricare altă instituţie”, care va declara pe urmă că va ceda puterea singurilor reprezentanţi adevăraţi ai intereselor poporului.” [22] Nu „poporului”, nici „reprezentanţilor poporului”, ci „reprezentanţilor intereselor poporului”: adică Partidului Bolşevic condus de Lenin. Programul lui Lenin pentru revoluţie a adoptat cerinţele din partea mişcării de masă – înlocuirea guvernului existent cu un guvern pe sistemul sovietelor, încetarea războiului, distribuirea pământului către ţărani, stabilirea controlului din partea muncitorilor – numai pentru ca ulterior să dilueze aceste cerinţe şi să ţină în frâu masele. Controlul din partea muncitorilor, de exemplu, nu trebuia să fie nimic altceva decât „la nivel naţional, atotcuprinzătoare, omniprezentă cea mai exactă şi riguroasă ţinere în evidenţă a producţiei şi distribuţiei de bunuri,” iar maşinăria existentă a statului să fie preluată pentru aşa ceva. [23]

Soldaţii, Miliţiile şi Gărzile Roşii

Când au aflat vestea despre Revoluţia din Februarie, „Toţi soldaţii au spus „Slavă Domnului! Poate acum va fi Pace!””, aşa cum a relatat un delegat la conferinţa sovietelor din martie. Cum disciplina în armată s-a prăbuşit, soldaţii au cerut imediat să fie trataţi cu mai multă demnitate şi respect, să fie trataţi ca oameni, şi nu insultaţi de ofiţerii lor care vorbeau cu ei ca şi cum ar fi fost animale sau infantili, să nu mai fie obligaţi să salute, şi să se bucure de aceleaşi drepturi politice şi civile de care se bucurau şi ceilalţi cetăţeni.

Mai presus de orice, soldaţii cereau ca războiul să înceteze. Au ales din rândurile lor comitete ale soldaţilor care controlau armele, şi şi-au trimis reprezentanţi în soviete.

Un milion de soldaţi pur şi simplu au dezertat de pe front pentru a se întoarce acasă şi pentru a-şi primi partea lor de pământ. După aprilie, soldaţii au început să îi sprijine pe muncitori; unii chiar au participat la manifestaţiile acestora din iulie.

După asta, autorităţile au încercat să ia măsuri pentru a reinstaura disciplina în armată.

Însă, neîncrederea soldaţilor în ofiţerii lor ajunsese mult prea departe deja.

Aşa cum cel care va forma Armata Roşie – şi viitorul angajator al ofiţerilor ţarişti – a remarcat: „Pe de altă parte, muncitorii şi anarhiştii vedeau orice pericol posibil ca venind tocmai din rândurile acestor ofiţeri străluciţi.”

Comitetele soldaţilor au început să ceară pământ pentru ţărani, abolirea proprietăţii private, formarea de miliţii ale muncitorilor, şi controlul muncitorilor asupra producţiei fabricilor. Popularitatea bolşevicilor a crescut în rândurile lor din cauza faptului că soldaţii credeau că şi bolşevicii doreau pacea.

În primele zile ale revoluţiei, în februarie şi în martie, 30.000 de pistoale şi 40.000 de puşti au dispărut din depozitele de muniţie ale armatei, şi multe au ajuns în mâinile muncitorilor. Primele miliţii ale muncitorilor au fost formate de tipografi. Fiind create mai ales de către muncitori care nu făceau parte din nici un partid, aceste miliţii aveau ca misiune apărarea fabricilor.

Gărzile muncitoreşti din fabrici le-au dat comitetelor din fabrici puterea de a-şi impune deciziile asupra patronilor şi angajatorilor care se opuneau. Gărzile Roşii au acţionat şi pentru a preveni sabotajul din partea patronilor şi din partea agenţilor patronilor. Când, după mişcările de stradă din iulie, au fost făcute încercări pentru a-i dezarma pe muncitori, aceştia au renunţat doar la armele stricate şi vechi şi au păstrat armele bune şi muniţia bună. După lovitura de stat nereuşită a generalului de armată Kornilov împotriva guvernului de tranziţie, muncitorii şi-au ţinut mereu armele în apropierea lor chiar şi atunci când munceau.

Femeile muncitoare au format divizii ale Crucii Roşii în interiorul fabricilor şi au început să ia cursuri despre cum să îngrijească răniţii. Din ce în ce mai mult, comitetele din fabrici primeau materiale atât pentru amenajarea unor spitale, cât şi pentru echiparea unor ambulanţe.

Comitetele fabricilor din Vyborg îşi stabiliseră propriul lor comitet militar revoluţionar. Acesta a format patrule pentru cartiere, şi a obţinut cheile de la podurile basculante şi a studiat care erau punctele slabe în apărarea cartierelor.

Înarmarea muncitorilor ajunsese mult prea departe ca autorităţile să mai poată face ceva împotriva ei. În timpul încercării de lovitură de stat a lui Kornilov, autorităţile au fost nevoite să se bazeze pe muncitori. Lucrătorii de la căile ferate au distrus şinele pentru a-i opri pe oamenii lui Kornilov. Şi aceşti lucrători s-au înarmat. Funcţionarii de la poştă au blocat comunicaţiile; sovietele din staţiile de tren au deturnat trenurile care transportau regimentele pentru Kornilov şi care astfel nu au mai ajuns la destinaţie.

Presiunea de jos în sus a dus la reconstruirea sovietelor locale pentru a putea ţine piept reacţionarilor. Miliţiile muncitorilor şi Gărzile Roşii erau foarte apropiate de comitetele din fabrici şi de sovietele locale. Patrulele erau formate din echipe ale muncitorilor de rând, aşa că toţi muncitorii au ajuns să facă parte din miliţii o anumită perioadă de timp, prin rotaţie. Fabricile au muncit peste program pentru a produce arme şi muniţie. În timp ce cei care aveau arme deja se antrenau să înveţe cum să le folosească, cei care nu aveau arme învăţau alte aptitudini militare, cum ar fi să ridice fortificaţii.

Gărzile Roşii, care erau formate din 40.000 de oameni, au păstrat ordinea în cartierele clasei muncitoare, au pus capăt hoţiilor, au protejat greviştii şi demonstranţii, au sprijinit şi au apărat fizic pe cei care făceau parte din comitetele fabricilor.

Octombrie 1917
Insurecţia care i-a adus la putere pe bolşevici a fost, strict vorbind, munca Comitetului Militar Revoluţionar şi a Sovietului din Petrograd. Deşi numai câţiva erau implicaţi activ iniţial, totala lipsă de opoziţie faţă de ei în absenţa sprijinului pentru Guvernul de Tranziţie însemna că nu ar putea fi descrişi ca fiind o minoritate. Sprijinul pentru acţiune a venit rapid după eveniment din partea Sindicatelor din Sovietul din Petrograd şi din partea Comitetelor Fabricilor din Sovietul din Petrograd, printre alţii.

Comitetele fabricilor s-au raliat bolşevicilor pentru că aceştia s-au prefăcut că sprijină aspiraţiile muncitorilor. Comitetele au fost active în timpul manifestaţiilor in iulie, şi au ajutat la organizarea de gărzi armate, şi au fost implicate în Comitetul Militar Revoluţionar.

Skrypnik, un bolşevic din Consiliul Central al Comitetelor Fabricilor a spus Comitetului Central al Partidului că muncitorii erau gata de revoluţie, şi că, dacă aceasta nu aceasta mai era amânată mult, atunci comitetele aveau să treacă de partea anarho-sindicaliştilor.

O adunare de masă în Petrograd a cerut celui de-al doilea Congres al Deputaţilor Muncitorilor şi Soldaţilor să formeze un guvern. Aceasta era o ratificare clară pentru preluarea puterii. Dacă revoluţia din Octombrie a fost „uşoară”, acest lucru se datorează întregului efort de organizare dinainte a revoluţiei. Guvernul de Tranziţie se discreditase total, iar latura reacţionară a bolşevicilor nu ieşise la iveală încă.

În ciuda imensei mase de muncitori şi soldaţi care s-au înghesuit pentru a putea participa la Congresul Sovietului din 25 octombrie, prezidiul a fost ales pentru a fi format din 14 bolşevici, 7 social-revoluţionari, 3 menşevici şi un internaţionalist. Apoi bolşevicii i-au împins în faţă pe candidaţii lor din partea muncitorilor – Lenin, Trotsky, Kamenev, Zinoviev şi ceilalţi.

Când s-a pus problema formării guvernului, Kamenev a citit în faţa Comitetului Central al partidului bolşevic propunerea pentru înfiinţarea unui Soviet al Comisarilor Poporului, prin care „controlul asupra activităţilor guvernului era învestit Congresul Sovietelor şi Comitetul său Central executiv.” Şapte bolşevici din comitetul central al partidului au fost nominalizaţi, şi astfel, Lenin şi Trotsky au ajuns în conducerea lui, fără să fi muncit o singură zi în viaţa lor. „Guvernul muncitorilor” era acum format din revoluţionari proveniţi din clasa de mijloc profesională.

Conducerea partidului bolşevic din acea vreme era compusă din militanţi foarte bine educaţi, a căror vârstă era în medie 35 de ani. Cei mai mulţi aveau din ce trăi, şi astfel nu aveau nevoie să muncească, întreţinându-se ori din averea familiilor lor, ori din fondurile primite de la partid. Unii şi-au luat slujbe „pentru a intra în industrie” (o înnoire a vechii idei a lui Narodnik de apropiere faţă de oameni: aceasta e foarte mult copiată azi de cei care-i imită pe bolşevici). La originile lor, bolşevicii proveneau din aristocraţie, cum ar fi Chicherin, din birocraţie, cum erau Lenin şi Kollontai, veneau din rândurile moşierilor burghezi (Smilga), din rândurile comercianţilor burghezi (Yoffe) şi din rândurile marilor industriaşi burghezi (Pyatakov). Aceştia erau oameni care făceau parte, de fapt, din clasa conducătoare.

Au fost Gărzile Roşii cele care au dizolvat cu hotărâre Adunarea Constituantă, un parlament în stil occidental. În timp ce membrii Adunării şi socialiştii (inclusiv câţiva bolşevici) s-au şocat, populaţia în întregul ei era complet indiferentă.

Trifonov, din Gărzile Roşii, încercase să transforme Gărzile Roşii într-o miliţie aflată sub controlul comitetelor fabricilor astfel încât toţi muncitorii să facă parte şi să participe la activităţile Gărzilor Roşii, prin rotaţie. Dar, după Octombrie, Bolşevicii nu mai aveau încredere în Gărzile Roşii, întrucât acestea erau un braţ armat care era independent de partidul lor şi Lenin a spus doar că „locul celor mai buni muncitori e în fabrică”.

Muncitorii în general au folosit sloganurile bolşevicilor, cu excepţia celui care se referea la naţionalizare, cu care muncitorii nu erau de acord pentru că doreau ca producţia să fie controlată de către ei prin intermediul comitetelor din fabrici. Chiar în toiul revoluţiei, când bolşevicii au putut să ridice masele, conflictul dintre ei şi muncitori începuse să ia amploare. În anumite privinţe, muncitorii au mers mai departe decât bolşevicii. Au fost muncitorii cei care au insistat să se închidă toate ziarele burghezilor, şi ca burghezii să fie obligaţi să muncească sau să fie expulzaţi. Dar partidul a fost cel care-a ieşit câştigător la sfârşitul zilei: în 1916, constituţia noului stat a fost ratificată, şi ea conţinea următoarea prevedere: „partidul conduce şi numeşte întregul aparat de stat.” Muncitorii, după tot ce făcuseră, au rămas tot muncitori.

Manualul Practic şi Contra-Manualul

În eseul său, „Statul şi Revoluţia”, scris înainte de revoluţia din Octombrie, dar publicat doar în 1918, Lenin a cerut ca „fiecare bucătar să fie în stare să guverneze”, şi ca muncitorii să fie cei care fac planul pentru societatea socialistă.

Activiştii militanţi din comitetele fabricilor erau conştienţi de nevoia de a coordona propriile lor activităţi şi de a le centraliza. Chiar în următoarea zi după revoluţia din Octombrie, reprezentanţii de la Consiliul Central al Comitetelor din Fabrici s-au întâlnit cu Lenin şi cu o parte dintre liderii sindicatelor şi le-au propus crearea unui Consiliul Economic de Tranziţie al poporului rus. Aici exista un plan adevărat venit din partea celor care aparţineau într-adevăr avangardei clasei muncitoare. Ei au sugerat ca două treimi din componenţa acestui consiliu să fie reprezentanţi ai muncitorilor din comitetele din fabrici, sindicate şi Comitetul Executiv Central al Sovietului, şi o treime să fie formată din patroni şi tehnicieni. Consiliul ar fi avut secţiuni separate care corespundeau diferitelor părţi ale economiei, fiecare secţiune ar fi urmat să fie supravegheată de comisii de control formate numai din muncitori, acestea urmând să formeze, la rândul lor, o comisie de control a întregului Consiliu. Consiliul ar fi urmat să stabilească regulile pentru activitatea în industrie, transport şi agricultură, şi ar fi fost împuternicit să preia firmele private. Această încercare constructivă de a rezolva problemele economiei, gândită şi pusă pe hârtie de cei mai afectaţi de situaţia economică, a fost aruncată la gunoi de către Lenin, care avea propriul său „plan pentru muncitori”, sub forma unui proiect de decret care accepta condiţiile economice şi relaţiile pe care comitelte fabricilor încercau să le lase în urmă, să le depășească.

Decretul lui Lenin de fapt intenționa ca aceste comitete să fie făcute să se subordoneze sindicatelor. Lenin a refuzat și să permită comitetelor să împrumute bani: efectul acestui refuz îl vom vedea imediat.

În prima zi în care bolșevicii ajunseseră la putere, propriul plan al muncitorilor a fost respins.  Consiliul Central nu a cedat și nu s-a lăsat descurajat: pe 3 noiembrie a mai făcut o încercare și a mai venit cu un plan. De data aceasta a propus crearea unui consiliu de reglementare a industriei din Rusia. Acest plan era diferit de primul: excludea cu totul sindicatele, după ce liderii acestora trecuseră de partea lui Lenin. Liderii Consiliului Central au văzut că sindicatele erau prea îndepărtate de muncitori, și că nu erau capabile să contracareze încercările patronilor de sabotare a fabricilor.

La fel, planul de acum îi lăsa pe dinafară și pe patroni, şi încerca să se asigure şi să stabilească garanţii că comitetele fabricilor nu vor putea fi înghiţite de către stat. Consiliul Central deja se îndepărta cu viteză de concepţiile lui Lenin, şi începea să-şi dea seama cu rapiditate că numai muncitorii puteau conduce industria, dar ideile lui Lenin au rămas în picioare: „A fost asumat fără drept de apel că patronii şi personalul tehnic ar trebui să continue să conducă întreprinderile sub privirea vigilentă a „controlului muncitorilor”.” [24]

La sfârşitul lui octombrie, un purtător de cuvânt bolşevic al sindicatelor, Lozovsky, a spus: „E necesar să facem absolut clar şi categoric faptul că muncitorii din fiecare întreprindere nu trebuie să trăiască cu impresia că întreprinderile le aparţin lor.” [25]

Însă, pentru muncitori, revoluţia a însemnat că forţele productive ale ţării erau acum în mâinile lor.  Proiectul de decret asupra Controlului Muncitorilor publicat în noiembrie a stabilit crearea Sovietul Rusiei pentru Controlul Muncitorilor. Însă acesta avea doar 5 reprezentanţi din partea comitetelor fabricilor, care au devenit astfel o minoritate. Controlul Muncitorilor avea să fie realizat de organisme alese, ori de către comitetele fabricilor împreună cu conducerea fabricilor, ori de adunări generale ale muncitorilor: aceste organisme ar fi avut acces la contabilitatea firmelor, şi la alte informaţii (pe care deja foarte multe dintre comitetele fabricilor le aveau), şi deciziile lor ar fi urmat să fie obligatorii.

Erau însă două „însă”- enorme în această propunere. În primul rând, sindicatele de la centru ar fi avut puterea să anuleze deciziile comitetelor fabricilor, şi în al doilea rând, în orice întreprindere „importantă pentru stat”, comitetele aveau să fie trase la răspundere de instituţiile statului pentru a nu ieşi din linie şi pentru a executa insturcţiunile pe care le primeau. Aceste două puncte negau orice aspect pozitiv pe care decretul l-ar fi avut în privinţa controlului din partea muncitorilor. Instrucţiuni şi mai detaliate au fost trecute într-o anexă a decretului, aceste instrucţiuni au fost elaborate de o comisie restrânsă, formată din 3 bolşevici şi 2 social-revoluţionari de stânga: „fiecare bucătar să poată guverna”, într-adevăr!

În cele din urmă, noul guvern a elaborat „Instrucţiuni Generale în privinţa Controlului Muncitorilor”, care au ajuns să fie cunoscute sub numele de „Contra-Manualul”. Intenţia sa generală era de a transforma comitetele fabricilor în filiale lipsite de putere ale sindicatelor. Intenţia sa principală e exprimată clar în articolul 7: „ (…) dreptul de a da ordine care privesc managementul, conducerea şi funcţionarea întreprinderilor rămâne în mâinile patronilor”.

Consiliul Central al Comitetelor Fabricilor a distribuit un „Manual Practic pentru Implementarea Controlului Muncitorilor” la sfârşitul lui noiembrie 1917. Acest manual cerea că fiecare fabrică să aibă comisii care să organizeze producţia, să se ocupe de trecerea de la producţia de război la producţia pe timp de pace, să se ocupe de aprovizionarea cu combustibil şi materie primă etc. Aceste comisii după toate probabilităţile urmau să folosească priceperea şi cunoştinţele tehnicienilor şi specialiştilor, dar aceştia nu aveau nici o putere de a impune vreo decizie; acest lucru era diametral opus de schema concepută de Lenin.

Comitetele fabricilor ar fi trebuit să se unească de jos în sus: în federaţii locale, federaţii regionale şi o federaţie naţională, constituindu-se astfel într-o ameninţare directă faţă de aparatul de stat bolşevic.

Apoi, Consiliul Central a alcătuit un Model de Statut pentru comitetele fabricilor, ca răspuns direct la „Contra-Manualul” bolşevicilor şi la instrucţiunile lor. Acest model avea în vedere ca comitetele fabricilor să fie integrate într-un consiliul al sistemului economic, care să se ramifice într-o reţea de Consilii Economice ale Poporului în fiecare cartier, oraş şi regiune. Componenţa acestor consilii urma să fie aleasă la conferinţele comitetelor din fabrici, în condiţiile în care toţi cei care făceau parte din ele trebuia să provină direct dintr-un comitet al fabricilor. În decembrie deja, acest plan era dezvoltat pe deplin şi pus pe hârtie în detaliu. Consiliile locale ar fi urmat să reunească comitetele din fabrici, din transport cu cele din comerţ şi agricultură. Aceste consilii regionale urmau fiecare să-şi aleagă un Consiliu Economic Suprem. Fiecare Consiliu Economic Suprem avea să se ocupe de organizarea activităţii economice din localitatea sa. Numeroasele idei şi planuri venite din partea muncitorilor din fabrici au arătat că muncitorii ştiau că socialismul va fi gol şi lipsit de conţinut dacă ar fi fost orice altceva decât propria lor activitate.

Încercau să rezolve în mod concret problemele uriaşe cu care se confrunta Rusia; dar la fel făceau şi bolşevicii, numai că din perspectiva clasei din care ei făceau parte. O versiune modificată a ideii Consiliilor Economice a fost scoasă la înaintare într-un asemenea mod că ar fi slăbit comitetele fabricilor, stabilind gradual un control centralizat de sus în jos şi sugrumând iniţiativele locale.

Cele mai multe comitete din fabrici au aprobat propunerile Consiliului Central şi au respins propunerile venite din partea bolşevicilor pentru Consiliul Controlului Muncitorilor. Comitetele din fabrici din industria metalurgică s-au plâns că ”Contra-Manualul” bolșevicilor ”le punea cătușe muncitorilor”, şi au spus că doar ”Manualul Practic” le dădea muncitorilor mai mult spaţiu pentru a se auto-administra şi acesta era cel care îi făcea pe „muncitori să fie practic conducătorii fabricilor.” [26]

În perioada care a urmat Revoluţiei din Octombrie, activitatea din ce în ce mai extinsă şi intensă a comitetelor fabricilor a fost necesară pentru a face faţă tacticilor de sabotaj din partea patronilor, încuierii fabriclor de către aceştia şi refuzului lor de a plăti salariile. Sute de firme au fost preluate de muncitori care nu au avut de ales, pentru că erau nevoiţi să supravieţuiască. Guvernul bolşevic şi sindicatele erau împotriva preluării întreprinderilor de către muncitori: incredibil, Consiliul Economic Suprem a ameninţat că va tăia fondurile către aceste firme preluate de muncitori!

Multe firme, fabrici şi ateliere erau deja administrate de consilii colegiale ale muncitorilor, tehnicienilor şi administratorilor, toate sub privirea atentă a comitetelor din fabrici. La mijlocul lui 1918, comitetele fabricilor erau implicate în adunările consiliilor de management în trei cincimi din totalul fabricilor din Rusia, şi în regiuni ca Uralii, iar în bazinul Donetz chiar şi în mai multe. Comitetele se confruntau cu dificultăţi economice enorme într-o perioadă de colaps economic care nu a fost provocat de muncitori. Comitetele au făcut o serie de eforturi constructive pentru a depăşi haosul. Comitetele Consiliului Central din Petrograd au coordnat munca de organizare a distriburii de medicamente, YARN, combustibil pentru maşinării etc către provinciile din Rusia şi către Finlanda. Chiar înainte de Revoluţia din Octombrie, Prima Conferinţă a tuturor Comitetelor faricilor din Rusia ceruse un plan pentru a trece de la producţia de război la producţia pe timp de pace: Consiliul Central a creat comisii de demobilizare pentru  face acest lucru.

Politic, comitetele începeau să-şi clarifice atitudinile. Un muncitor bolşevic, Matvei Zhivkov, care era preşedintele comitetului fabricii de la centrala elecrică 1886 din Petrograd, a spus: „(…) acolo unde suntem noi, în comitetele din fabrici, aceste instrucţiuni sunt elaborate, iar ele vin de jos, de la muncitori, şi cuprind toate ramurile din industrie. Acestea sunt instrucţiunile care vin din locurile unde oamenii muncesc, care vin din partea vieţii, şi astfel sunt singurele instrucţiuni care pot avea valoare. Ele arată ce pot realiza comitetele fabricilor şi, astfel, ele ar trebui să domine orice chestiune care priveşte controlul din partea muncitorilor.” [27]

Disciplinarea Muncitorilor

Sindicaliştii bolşevici nu erau însă de acord, şi s-au dezlănţuit în atacuri verbale la adresa muncitorilor. Pentru Tomsky, „productivitatea scăzuse atât de mult încât muncitorii produceau mai puţină valoare decât salariile pe care le primeau”. Gostiev s-a referit la „sabotajul economic, care acum nu mai e făcut doar de burghezie, ci de întreaga naţiune, de clasa muncitoare”. [28] Shlyapnikov, Comisarul pentru Muncă şi viitorul lider al aşa-zisei „Opoziţii a Muncitorilor”, s-a plâns astfel de muncitori şi de comitetele fabricilor în martie 1918:  „Într-un cuvânt, lucrurile sunt în mâinile unei mulţimi care, din cauza ignoranţei şi a lipsei de interes în privinţa producţiei, literalmente pune frână întregii producţii”. [29]

În faţa unor asemenea comentarii, şi cum bancherii şi patronii refuzau să le plătească salariile, nu e de mirare că muncitorii se întrebau de ce să mai muncească în condiţiile în care bolşevicii îi ţineau la putere pe foştii patroni şi le apărau motivele pentru ca aceştia să facă profit?

În ciuda acuzaţiilor, productivitatea crescuse de fapt constant după ce atinsese un punct minim în ianuarie 1918.

Muncitorii încă încercau să construiască o societate nouă, şi dieta mizerabilă servită de bolşevici nu avea să-i oprească, îşi spuneau ei. Din cauza haosului în care funcţionau, nu e deloc suprinzător dacă multe comitete ale fabricilor au pus interesele lor pe primul plan şi s-au concentrat să rezolve problemele specifice fabricii lor. Acuzaţii au fost aduse atunci că aceste comitete erau „parohiale”şi „că acţionau numai în mod particular”. Acuzatorii erau ei înşişi responsabili pentru aceste tendinţe, întrucât guvernul le-a interzis comitetelor accesul la credite: prin urmare, adesea comitetele au fost nevoite să vândă din maşinării şi din stocuri pentru a putea plăti muncitorii şi pentru a nu opri producţia.

Decretul de naţionalizare, elaborat pe 14 decembrie 1917, a fost o parte dintr-o strategie împotriva auto-administrării fabricilor de către muncitori. Noi consilii aveau să vină la conducerea firmelor, şi vechile conduceri şi comitete din fabrici ar fi urmat să fie reprezentate în cadrul lor.

În timp ce muncitorii, care ceruseră naţionalizarea, adesea îi expropriau pe patroni înainte să primească „aprobarea oficial㔺i credeau că ei conduc firmele acum, concepţia bolşevicilor era radical diferită: într-adevăr, bolşevicii adesea făceau naţionalizările în ciuda voinţei lor. Dar odată naţionalizate, „deciziile care priveau conducerea, managementul şi activitatea în industrie aparţineau conducerii întreprinderilor. Comisiile de control (ale comitetelor fabricilor) nu vor face parte din conducerea întreprinderilor, şi în management, şi nu vor fi responsabile de cum operează conducerea, care rămâne o chestiune care îi priveşte pe manageri”. [30]

În Urali, cele mai multe firme au fost preluate de muncitori și naționalizate. O conferință din Petrograd pe 7 ianuarie 1918 a delegațiilor care fuseseră trimiși de 300.000 de muncitori a pus pe hârtie o schemă pentru naționalizarea industriei de minerit. Fiecare mină avea să-și aleagă un consiliu de administrare format din 25-60 de oameni, și care includea reprezentanți ai personalului tehnic și administrativ: acesta urma să formeze apoi un executiv format din 3 până la 15 oameni. Urmau să aibă loc alegeri directe pentru toate organismele din localități, până la nivel regional, în urma cărora urma să se formeze astfel un Consiliu Central al Minelor. Drepul muncitorilor de a revoca un delegat pe care îl aleseseră în orice consiliu la oricare nivel a fost trecut în scris în mod clar și explicit, și sindicatele și organismele din partea statului erau excluse categoric din aceste consilii. Din nou, putem vedea încercările constructive ale muncitorilor de a dezvolta structuri practice care să le dea control, împotriva planurilor guvernului. În atitudinea lor față de personalul tehnic, muncitorii nu erau de regulă ostili, deși tehnicienii doreau un control mai mare din partea statului pentru a le garanta pozițiile și erau împotriva controlului din partea muncitorilor. Cu toate acestea, mulți dintre tehnicieni doreau să lucreze cu comitetele, care aveau nevoie de priceperea și de cunoștințele lor.

Sindicatele considerau că rolul lor principal era de a crește producția prin organizarea mai strictă a muncii și prin disciplinarea muncitorilor. Sindicatele au sărit imediat să ajute la stabilirea muncii la normă, și la bucată, și la stabilirea unor prime, pentru a crește productivitatea și pentru a impune disciplina. În acest fel, ele îl sprijineau pe Lenin.

În septembrie 1917, Lenin ceruse impunerea „muncii obligatorii” pentru toată lumea  (dar nu chiar pentru toată lumea din moment ce nu îl includea și pe el și pe cei alți bolșevici de frunte); în ianuarie 1918, într-un articol nepublicat el a scris că ”muncitorii care muncesc încet” ar trebui ”aruncați în închisoare”.

Pentru Lenin, ”numai intelectualitatea micii burghezii declasate nu putea înțelege că cea mai mare dificultate a socialismului consta în garantarea disciplinei muncii”: „cea mai mare dificultate” a socialismului se vede că e aceeaşi pe care o are şi capitalismul!

Soluţia lui Lenin a fost aceeaşi ca a capitalismului: „Normele de muncă trebuie puse pe agendă, aplicate în practică şi experimentate; trebuie să aplicăm mult din ceea ce e ştiinţific şi progresist în sistemul Taylor-ist (…)” [31]

Lenin, şi nu muncitorii, a fost cel care decidea ce să fie „pus pe agendă”, dar muncitorii, şi nu Lenin, erau cei pe care se experimenta munca la normă.

Această atitudine a ieşit la iveală la Primul Congres al Sindicatelor, desfăşurat în ianuarie 1918.

Comitetele fabricilor au fost atacate pentru că nu ar fi fost organizate, sau disciplinate sau destul de experimentate. Nimeni din Consiliul Central al Comitetelor Fabricilor nu a fost prezent pentru a apăra şi pentru a susţine punctul de vedere al Comitetelor Fabricilor.

Bolşevicul Gastev a propus o rezoluţie care a fost adoptată aproape cu unanimitate şi care pleda pentru reconstrucţia industrială a Rusiei cu capital străin, pentru implementarea Taylorism-ului (munca la normă, monitorizarea timpului de lucru şi a vitezei de lucru etc), pentru creşterea productivităţii şi disciplinei, pentru obligarea muncitorilor să facă muncile care erau necesare, şi pentru păstrarea  întreprinderilor în proprietate privată.

Asupra acestei abordări s-a căzut de acord la Conferinţa Sindicatelor din 4 martie. Bolşevicii au trecut la bolşevizarea sindicatelor care nu erau controlate de ei, prin tactici de întrerupere a întâlnirilor acestora, prin crearea unor sindicate rivale, şi numirea oficialilor de sus în jos, de la centru, astfel încât toate sindicatele să adopte abordarea capitalistă a lui Gastev.

Protestele din partea muncitorilor în privinţa lipsei independenţei faţă de stat a sindicatelor au început să fie din ce în ce mai multe în primăvara lui 1918. Comitetele fabricilor încă încercau şi în aceste condiţii să fie constructive. În timp ce răspundeau atacurilor calomnioase aduse împotriva lor de către sindicate, comitetele propuneau sindicatelor să fie unite şi să colaboreze cu ele, astfel încât să nu existe un conflict între cele două organizaţii ale muncitorilor. Propunerile aveau ataşate anumite condiţii: calitatea de membru a muncitorilor să fie implicit automată, astfel încât toţi muncitorii să participe la procesul de luare a deciziilor; comitetele fabricilor să acţioneze ca filiale locale; summitul sindicatului să fie o conferinţă a delegaţilor comitetelor din fabrici, care să aleagă apoi un executiv care să acţioneze cum a făcut-o Consiliul Central al Comitelor Fabricilor.

Comitetele fabricilor din Petrograd au fost cu câţiva paşi înaintea tuturor în gândirea unei economii coordonate centralizat în august 1917 şi au propus planuri după planuri, toate propuneri practice, pentru ca muncitorii să conducă economia şi să treacă la socialism.

După ce Lenin a ignorat cu desăvârşire aceste propuneri, a fost chiar o nesimţire din partea lui să spună la al 3-lea Congres al Sovietelor din ianuarie 1918: „Introducând controlul muncitorilor, noi ştiam că va dura foarte mult până când se va putea răspândi în toată Rusia, dar am dorit să arătăm că recunoaştem un singur drum – acela al schimbării venite de jos în sus; am dorit ca muncitorii,  prin propunerile trimise de jos în sus, să alcătuiască principiile noi de bază ale economiei…”

De fapt, muncitorii se luptau în tot acest timp tocmai cu capitalismul de stat al lui Lenin care era împopoţonat de formă cu un rol decorativ pentru controlul muncitorilor.

Muncitorii aveau propriile lor planuri şi o concepţie superioară a socialismului, născută din necesitate: dacă dădeai retorica lui Lenin la o parte, tot ce dorea acesta era „Puterea către Partid!”

Nu a durat mult ca Lenin să declare deschis şi clar conţinutul capitalist al socialismului său. În martie 1918, el a cerut „conducerea din partea unui singur om” pentru căile ferate: pentru el, auto-administrarea colectivă era rudimentară şi trebuia înlocuită de managementul din partea unui singur om.

În „Misiunile actuale ale Puterii Sovietice”, Lenin a scris: „Orice maşinărie larg răspândită a industriei – şi aici stă exact sursa materială productivă şi baza socialismului – necesită unitate strictă şi necondiţionată a voinţei, care direcţionează simultan munca a sute de mii de muncitori şi a zeci de mii de oameni… Subordonarea tuturor unei singure voinţe e condiţia necesară pentru succesul procesului muncii organizate pe modelul unei maşinării larg-răspândite a industriei.” [32] De ce muncitorii ar fi trebuit să lupte şi să moară pentru această voinţă unică, Lenin nu s-a obosit să explice.

În 1915, pe atunci menşevic, Larin a scris un articol plin de entuziasm faţă de statul războinic, Germania: ”Germania contemporană a dat lumii un model de direcție centralizată a economiei naționale, ca o singură mașinărie care funcționează pe baza unui plan.”

Lenin a preluat această temă la care a adăugat observația sa că socialismul fusese realizat politic în Rusia și economic în Germania. În aprilie 1918, Lenin a ţinut această predică: ”Da, să învățăm de la germani! Istoria merge pe căi în zig-zag și pe cărări sinuoase. Se întâmplă că Germania e cea care acum, cot la cot cu imperialismul bestial, întruchipează principiile disciplinei, organizării, a muncii solide împreună, pe baza maşinăriei moderne a industriei, a strictei ţinere a evidenţei şi contabilităţii, şi pe baza controlului.”

Că toată această disciplinare a muncii ar avea o oarecare legătură cu „imperialismul bestial” nu i-a trecut prin cap lui Lenin: pentru el, singurul lucru greşit la capitalismul de stat al Germaniei era faptul că Germania era un stat burghez imperialist; dacă înlocuia „burghez imperialist” cu „stat proletar”, gata: asta însemna socialismul pentru el.

Metodele capitaliste de producţie nu pot crea decât capitalism, dar Lenin a crezut că ele ar sprijini şi crearea „socialismului” în egală măsură. Pentru a-şi argumenta ferm punctul de vedere, Lenin s-a referit la un Ţar: „Socialiştii ruşi trebuie să studieze capitalismul de stat al Germaniei (…), şi să-l adopte cu toată puterea, să nu se dea înapoi de la folosirea metodelor dictatoriale pentru a grăbi adoptarea lui, chiar mai mult decât (Ţarul) Petru (cel Mare) a grăbit adoptarea occidentalizării Rusiei barbare, fără să se dea înapoi de la folosirea armelor barbare pentru a lupta cu barbarismul.” Pentru muncitori, acest lucru însemna şi muncă şi mai multă şi mai grea, şi mai multă organizare (la ordinele altora).

Al 7-lea Congres al Partidului din martie 1918 a cerut implementarea „celor mai viguroase, hotărâte, lipsite de milă şi draconice măsuri pentru a creşte auto-disciplinarea şi disciplinarea muncitorilor şi ţăranilor.”

Milyutin, într-o şedinţă a Vesenka (Consiliul Naţional Suprem al Economiei), a cerut impunerea „muncii obligatorii”, desigur „nu tipul de muncă obligatorie care a fost aplicat în Occident, nu tipul de muncă obligatorie la care se gândesc aici masele şi care spune că toţi trebuie să fie puşi să muncească, ci acel tip de muncă obligatorie ca un sistem de disciplină a muncii şi ca un sistem de organizare a muncii în interesul producţiei.” Nu în interesul muncitorilor, desigur: acest sistem de muncă obligatorie necesita „o disciplină de fier auto-impusă” din partea muncitorilor.

Vesenka era vârful unei reţele de glavki (comitete de conducere) şi tsentry (centre). Acestea fuseseră formate şi imitau comitetele de război din vremea ţarismului şi funcţionau cu ajutorul conducerilor întreprinderilor. Larin, un admirator al capitalismului german, şi Milyutin erau doi dintre liderii Vesenka, amândoi planificatori entuziaşti. La sfârşitul lui Aprilie, Vesenka a emis un decret care a scos în afara legii „naţionalizările sălbatice”, dar acesta, ca şi alt decret similar emis în februarie, a fost ignorat cu desăvârşire. Comitetele fabricilor au ignorat autoritatea Vesenkăi: în ce-l priveşte, Consiliul Central al Comitetelor Fabricilor acţiona fără să aştepte vreo aprobare oficială.

Şefii Bolşevici
În mai 1918, când Congresul tuturor Consiliilor Economiei Naţionale s-a întrunit în Moscova, la el au participat delegaţi din partea Vesenka, din partea glavki-lor, şi din partea tsentry-lor, delegaţi din partea sindicatelor, dar nici un delegat din partea comitetelor din fabrici. Uşa era închisă cu fermitate în faţa muncitorilor, pe măsură ce comitetele deveneau tot mai mult filiale locale ale unor sindicate birocratizate cu străşnicie şi conduse ferm pe scară ierarhică.

Sindicatele erau subordonate Statului, aşa cum se stabilise la Primul congres al Sindicatelor. (Un delegat din partea anarhiştilor a descris sindicatele ca fiind „morţi vii”; altul a spus că comitetele fabricilor erau „celule ale ordinii socialiste care avea să vină, o ordine fără putere politică”.)

Un decret din 28 iunie 1918 a naţionalizat toată industria principală, făcând ca Statul să devină principalul organizator în Rusia; munca urma să fie un serviciu obligatoriu, iar munca la normă era privită ca ceva normal.” [33]

Cum invazia Puterilor Aliate şi războiul civil abia începuseră, nimic din ce s-a întâmplat până la aceste evenimente nu poate fi pus în seama factorilor determinaţi de acestea.

Impunerea muncii la normă şi a normelor de producţie însemna că muncitorii munceau până se epuizau şi se îmbolnăveau, pentru a putea câştiga un salariu care le permitea doar supravieţuirea. Şi totuşi, la sfârşitul anului, normele de muncă au fost mărite în toată industria pentru că maşinăria de stat considera că salariile erau „periculos de mari”. În ianuarie 1919, normele au fost mărite cu 150 la sută în toată industria metalurgică.

Aceste evoluţii au început să provoace nemulţumire în interiorul partidului bolşevic, chiar şi printre cei care nu munciseră o singură zi în viaţa lor. „Kommunist”, ziarul „Comuniştilor de stânga” a publicat un atac la adresa lui Lenin din partea lui Osinsky. Printre alte critici, Osinsky a susţinut că „disciplina” lui Lenin era exact la fel ca cea a capitaliştilor; că numai muncitorii puteau să se emancipeze şi să se elibereze pe ei înşişi; că Lenin făcea o confuzie între îmbunătăţirea productivităţii şi munca din ce în ce mai multă şi mai grea, „Se spunea că socialismul şi organizarea socialistă a muncii vor fi construite de proletariat, sau nu vor fi construite deloc; dar apoi cu totul altceva a fost construit, şi anume: capitalismul de stat.” [34] Lenin a replicat, aşa cum făcea mereu când nu avea argumente, cu o tiradă de abuzuri şi tâmpenii: de exemplu, declaraţiile că introducerea autorităţii capitaliste şi a disciplinei muncii erau un atac asupra auto-organizării muncitorilor erau „o ocară teribilă şi implicau completa renunţare a punerii comunismului în practică şi totala dezertare în tabăra micii burghezii.”

Muncitorii au putut să se impună în câteva ocazii monolitului din ce în ce mai mare al puterii de stat bolşevice. În timpul lui 1918, combine ale capitalismului de stat au fost impuse în industriile de pielărie, textile și zahăr, în urma înțelegerii și cooperării între stat și foștii patroni. Industrialistul de dreapta, Mescherskii, a cerut să fie lăsat să creeze un „trust” similar în industria metalurgică, în care fabricile să fie conduse de foştii lor patroni burghezi. Cererea sa a fost aprobată de Lenin şi de Trotsky, iar oficialii de la sindicatul metalurgiştilor au sprijinit proiectul. Muncitorii se opuneau însă foarte tare acestui proiect. O conferinţă a delegaţilor de la uzinele afectate de el a cerut să se înceteze cu aplicarea lui şi să se treacă la naţionalizarea urgentă. Cum bolşevicii nu erau destul de puternici pentru a zdrobi o asemenea disidenţă, presiunea venită de jos în sus i-a făcut să renunţe la susţinerea proiectului.

Fără îndoială războiul civil a întărit și a consolidat tendinţele către control centralizat și către planificare de la centru spre periferie, și care presupuneau conducerea întreprinderilor de către un singur om și angajarea unor specialiști tehnici foarte bine plătiți.

În sine centralizarea nu e un lucru rău: problema e cine face centralizarea, și cu ce scop? Din nou, folosirea talentelor personalului tehnic a fost esențială, dar pentru ce scop erau folosite aceste talente?

Țăranii erau furioși că foștii exploatatori deveniseră acum manageri ai fermelor colective Sovkhozy. ”Specialiștii” primeau salarii imense, și managerii și directorii trăiau în luxul conacelor foștilor moșieri: uneori fostul moșier era el însuși director. Mesajul lui Lenin către țărani a fost: ”dacă voi nu știți cum să organizați agricultura în modul nou, noi trebuie să-i aducem pe foștii specialiști să o facă.”

În timp ce în ”Statul și Revoluția” Lenin ceruse ”distrugerea statului burghez”, acum în ”Vor rămâne bolșevicii la putere”, Lenin spunea că ”statul burghez trebuie folosit, confiscat”. Astfel, Trotsky a implicat masiv corpul de ofițeri tariști în organizarea Armatei  Roșii. Când Molotov a analizat personalul glavki, a descoperit că 57 la sută proveneau cu siguranță din clasele care nu munceau; ceilați 43 la sută includeau reprezentanți din partea sindicatelor, dintre care cei mai mulți nu erau nici ei muncitori. A concluzionat în raportul său (înaintat în decembrie 1918) că cei care făceau politicile erau ”reprezentanți ai patronilor și angajatorilor, tehnicieni și specialiști”. Un profesor ”alb” a relatat în toamna lui 1919 că „la vârful multor centre şi glavki stau foştii angajatori şi foştii oficiali din trecut şi foştii manageri ai afacerilor. Vizitatorul nepregătit care merge în aceste centre şi care cunoaşte personal fosta lume comercială şi industrială ar trebui să fie surprins să vadă foştii proprietari ai marilor fabrici de piele stând în fotoliile Glavkozh, marii manufacturieri stând în fotoliile Centrale ale industriei textile, etc” [35]

Voința de a folosi mașinăria de stat țaristă a fost extinsă de un decret al Sovnarkom (Consiliul Comisarilor Poporului), emis în 1920, în care era exprimat și regretul că ”fostul aparat de stat care știa cum să-i înregistreze pe cetățeni nu numai în orașe, dar și la sate” fusese distrus de revoluție.

În ciuda acestei acțiuni distructive a revoluției, mobilizarea muncii tot nu a fost realizată. Un purtător de cuvânt din partea Narkomtrud (Comisariatul Muncii) s-a fălit: „Noi am asigurat aprovizionarea cu forţă de muncă potrivit planului şi, în consecinţă, fără a ţine cont de particularităţile individuale sau de calificările individuale sau de dorinţa unui muncitor de a face sau nu o muncă sau alta.” Vorbea despre muncitori de parcă erau mărfuri.

Politicile salariale ale guvernului se bazau pe stimulente şi munca la normă; salariile erau împărţite pe categorii ierarhice, cele mai mari fiind destinate personalului administrativ şi tehnic.

La al 8-lea Congres al Partidului din martie 1919, noul program declara că „metodele socialiste de producţie pot fi asigurate numai pe baza disciplinei tovărăşeşti a muncitorilor.” Sindicatelor le-a revenit sarcina de a crea această nouă „disciplină socialistă”. Tribunalele marţiale ale Muncii au judecat 945 de cazuri (trecute în evidenţe) în 1920. Aproximativ jumătate dintre acestea se refereau la punctualitate; altele erau ale muncitorilor care fuseseră acuzaţi că nu au vrut să facă ore suplimentare duminica, că nu au executat ordinele sau nu s-au supus disciplinei cerută de sindicate,  că au plecat prea repede de la muncă şi că provocau agitaţie printre ceilalţi muncitori pentru scurtarea zilei de muncă.

Al 9-lea Congres al Partidului din martie 1920 nu doar că accepta pe deplin principiul conducerii din partea unui singur om, dar chiar a propus şi patru moduri diferite pentru instituirea lui. Fragilitatea dezarmantă a „opoziţiei” care apărarea în interiorul partidului bolşevic a fost arătată de „Opoziţia Muncitorilor” a lui Lutovinov, care spunea că vor continua respectarea politicii de conducere a întreprinderilor de către un singur om, în ciuda faptului că nu erau de acord cu ea. În primul rând partidul, apoi la finalul finalului, muncitorii.

În noiembrie 1920, numai 12 la sută din industria naţionalizată mai avea o formă de conducere colectivă a întreprinderilor. 1783 din totalul de 2051 de mari întreprinderi controlate de Vesenkha aveau conducerea asigurată de un singur om. Pentru a pune capăt absenteismului şi „ineficienţei”, guvernul introdusese cărţi de muncă (cărţi de pontare a muncii) pentru muncitorii din Moscova şi Petrograd (până atunci fuseseră folosite numai pentru obligarea fostei burghezii să muncească). „Duminicile comuniste” – adică zilele în care se muncea fără plată – au fost instituite cu aprobarea entuziastă din partea lui Lenin. Această presiune pentru ca muncitorii să muncească în plus fără a fi plătiţi, cu Subbotnici muncind duminicile fără să fie plătiţi, şi Voskresnici muncind duminicile fără a fi plătiţi, în cele din urmă s-a prăbuşit. Muncitorii erau (chiar inexplicabil!) nu foarte încântați. Lenin a încercat să dea un exemplu: el chiar a muncit ”o duminică comunistă” fără să fie plătit, pe 1 mai 1920.

Un favorit mai recent al bolșevicilor, Trotsky, merită să spună câteva cuvinte în acest moment. În ianuarie 1919, la un congres al sindicatelor, el a insistat că „într-o vreme în care sindicatele reglementează salariile şi condiţiile de muncă, când numirea Comisarului pentru Muncă depinde şi ea de congresul nostru, nici o grevă nu poate să aibă loc în Rusia Sovietică. Să punem punctul pe i în această privinţă.”

După ce-a pus punctul pe i, a trecut să pună şi cruce t-ului în anul următor, când a recunoscut că e „dreptul statului muncitorilor să-i trimită pe fiecare muncitor şi pe fiecare muncitoare acolo unde e nevoie de ei pentru a-şi face datoria faţă de economie”; şi că e „dreptul statului, al statului muncitorilor, să-i pedepsească pe fiecare muncitor şi pe fiecare muncitoare care refuză să îndeplinească ordinele statului, şi care nu se supun voinţei clasei muncitoare şi îndeplinirii sarcinilor ei economice.”

Dezbrăcat de vorbărie şi de retorică, mesajul lui Trotsky către muncitori era: „Noi, Bolşevicii, suntem şefii voştri acum: muncitorilor, înapoi la muncă!”

Apelurile făcute de Trotsky pentru ”militarizarea muncii”– ”în care fiecare muncitor se simte ca un soldat al muncii, care nu poate dispune de persoana lui în mod liber” – au fost însușite de Comitetul central al partidului, care a pus în discuție doar dacă această militarizare a muncii ar trebui să ia o formă mai ”birocratică”, ”sănătoasă”.

Revoluția Înfrântă
În dezbaterile asupra rolului sindicatelor în așa-zisul ”stat al muncitorilor”, partidul vorbea cu sine însuși. Granițele între clase deja au fost trasate prin emascularea comitetelor fabricilor și a sovietelor. De o parte a granițelor de clasă stăteau Lenin, birocrații și capitalismul de stat; de cealaltă parte erau muncitorii (atât bolșevici cât și cei care nu făceau parte din partid) și socialismul.

Cum Lenin a luat înapoi fabricile de la muncitori, le-a lăsat acestora… dreptul de a face grevă! Ca şi cum muncitorii făcuseră revoluţia pentru a câştiga dreptul de a face grevă.

Zdrobirea revoltei de la Kronstadt din martie 1921 a expus contra-revoluţia pe faţă. Pentru muncitori, Trotsky nu era un erou al Armatei Roşii, ci călăul nenorocit şi ticălos al soldaţilor şi marinarilor de la Kronstadt.

Sfârşitul războiului civil la finalul anului 1920 şi introducerea NEP (Noua Politică Economică, numită „Noua Exploatare a Proletariatului” de către Opoziţia Muncitorilor) a dus la şomaj. Pe măsură ce industriile erau reorganizate şi raţionalizate, muncitorilor li se dădeau papucii.

Foametea din ce în ce mai mare de la ţară îi ţinea pe aceşti muncitori în orăşele şi oraşe: sărăcia lor lucie însemna că statul putea să facă fix ce dorea cu ei, fără să mai aibă nevoie de coerciţie.

În septembrie 1921, un decret a declarat că sistemul salarial era „un factor fundamental în dezvoltarea industriei” şi că pe mai departe „orice idee de egalitarism trebuie exclusă din start”.

Chiar şi ca cineva să se gândească la socialism era exclus. La al 5-lea congres al sindicatelor din septembrie 1922, birocraţii îşi lustruiau cupa victoriei.

S-a decis că, dacă un muncitor nu reuşea să îndeplinească norma, salariul său să fie tăiat cu o treime, şi că muncitorii puteau fi concediaţi fără compensaţii, dacă nu îndeplineau contractele de muncă. În ciuda a toate acestea, tot au izbucnit greve spontane împotriva conducerilor întreprinderilor, chiar şi în iulie şi în august 1923.

La mijlocul deceniului 1920, muncitorii erau înşelaţi de „omul NEP” şi de birocrat, întrucât ajunseseră să plătească preţuri foarte mari pentru cele necesare traiului, în timp ce salariile lor erau foarte mici. Managerii şi statul angajator îi conduceau pe muncitori cu o mână de fier, ei nu aveau nici un cuvânt de spus în modul în care erau administrate şi conduse fabricile. Filiala locală a sindicatului şi celula de partid erau în interiorul managementului, în timp ce şomerii, care erau ţinuţi să aştepte la porţile întreprinderilor, îi forţau pe muncitori să stea „la locurile lor”, permiteau ca salariile să fie menţinute foarte mici şi condiţiile de muncă foarte proaste. „Opozanţii” din partid au făcut apel la muncitori, dar aceştia i-au ignorat şi nu i-au băgat în seamă. „Muncitorii păreau a spune prin tăcerea lor: e foarte frumos ce spuneţi, dar ce înseamnă asta pentru noi?” [36]

Din punctul de vedere al muncitorilor, ce însemna „lupta” din interiorul Partidului pentru ei? Nu era o chestiune de sloganuri „corecte”, ci mai degrabă de cine le punea în aplicare. Partidul putea face apel la „o luptă împotriva birocraţiei” şi muncitorii o puteau ignora, deşi îi urau pe birocraţi din toată inima. Luptele de la conducerea partidului nu aveau nici o legătură nici cu socialismul, nici cu muncitorii, ci cu puterea – o imitare a politicii burgheze.

Lupta lui Lenin „împotriva birocraţiei”nu însemna că muncitorii puteau ataca birocraţia, ci mai degrabă însemna că un alt organism birocratic să fie creat pentru a supraveghea peste alte organisme la fel de birocratice.

În mod similar, apelurile lui Trotsky şi protestele erau direcţionate către partid: când în cele din urmă a fost nevoit să se întoarcă spre muncitori, care până atunci nu erau decât nişte obiecte pentru el, nimeni nu a vrut să-i acorde nici o atenţie.

Trotsky nu era împotriva birocraţiei, nici împotriva privilegiilor sau a inegalităţilor; ci dorea o „birocraţie mai bună” şi privilegii „mai puţin exagerate”, şi o „inegalitate mai puţin extremă”. Toate protestele sale erau o consecinţă a unui sistem pe care el l-a apărat până a fost omorât.

Trotskyism-ul atunci nu era decât un fel de Stalinism aflat în opoziţie: la fel e şi astăzi.

Spre deosebire de Trotsky, Grupul Muncitorilor a atacat întregul regim politic şi economic stabilit de Lenin înainte de implementarea Noii Politici Economice: ei au arătat că înfrângerea revoluţiei şi-a avut cauza în abordările lui Lenin.

Baza programului lor era un slogan vechi dar încă valabil: „Emanciparea muncitorilor trebuie să fie făcută de muncitori înşişi”. Erau împotriva dictaturii unui singur partid şi a organizării birocratice a producţiei. Pentru ei, socialismul însemna acţiunile creative şi libere ale muncitorilor. În 1923, ei au produs un manifest care ataca „cultul personalităţii liderului” şi a dus la câteva greve care au avut loc în acel an.

„Decemist”ul Volodya Smirnov a mers chiar mai departe decât o făcuse Grupul Muncitorilor: „Nu a existat niciodată o revoluție a proletariatului, nici o dictatură a proletariatului în Rusia, a existat doar o ”revoluție populară” de jos în sus și o dictatură de sus în jos. Lenin nu a fost niciodată un ideolog al proletariatului. De la bun început la sfârșit, el a fost un ideolog al intelligentsia.”

Muncitorii din Rusia în 1917 au mers mult prea departe decât intenționase Lenin să se meargă în schema sa privind fazele revoluției, așa că a trebuit să fie trași înapoi la locurile lor. Lenin dorea ca muncitorii să supravegheze capitaliștii care tot ei conduceau fabricile – o politică de colaborare între cele două clase.

Dar adevărata luptă de clasă se ducea între patronii care sabotau economia și muncitorii care preluau puterea asupra fabricilor. Împotriva aspirațiilor socialiste ale comitetelor din fabrici, Lenin și bolșevicii ofereau capitalismul de stat. Prin distrugerea comitetelor din fabrici, bolșevicii au pus capăt oricărei treceri la socialism; pentru a se asigura că rămân la putere fără să-i conteste cineva, bolșevicii a trebuit să înfrângă clasa muncitoare total, și asta au și făcut.

Eroarea fatală a comitetelor fabricilor a fost că au lăsat politica în seama sovietelor și bolșevicilor, în timp ce ele și-au concentrat eforturile asupra rezolvării problemelor economice.

În primăvara lui 1928, un lucrător iugoslav de la căile ferate care fusese în Rusia în timpul Revoluției a spus: ”Situația azi e foarte diferită de ce era pe vremea mea: muncitorul manual e din nou prizonier în capcană, birocrații trăiesc la fel cum trăia burghezia pe vremuri, iar soțiile lor se poartă ca soțiile burghezilor de pe vremuri. E nevoie de o nouă revoluție.”

Un muncitor calificat a spus următoarele: ”Acum trăim mult mai rău decât pe vremea capitaliștilor. Dacă atunci eram în situația de a muri de foame, dacă salariile ar fi fost atât de mici pe vremea vechilor stăpâni, am fi făcut o mie de greve. Dar acum ce mai putem face?”

În sfârșit, un comentariu din partea unui lucrător în industria textilă, și el însuși un fost comunist: ”Niciodată în viața mea nu am cunoscut atâta sclavie câtă există în fabrica unde muncesc. Dacă așa ceva ar fi existat când țara era condusă de burghezi, aș fi aruncat de mult o bombă în fabrică!” [37]

Acest articol a fost preluat de libcom.org de pe prole.info, aici în engleză: 

 http://libcom.org/library/factory-committees-russian-revolution-rod-jones

Note de subsol

[1] The Russian Revolution of February 1917, Marc Ferro, p112.
[2] The Russian Enigma, Ante Ciliga, p13.
[3] History of the Russian Revolution, Leon Trotsky, p121.
[4] Trotsky, p131.
[5] October 1917 – A Social History of the Russian Revolution, Marc Ferro, p3.
[6] citat în Trotsky, p256.
[7] citat în Workers’ Control and Socialist Democracy: The Soviet Experience, Carmen Sirianni, p16.
[8] citat în Sirianni, p26.
[9] citat în The Bolshevik Revolution, Volume 2, E H Carr, pp 67-8
[10] citat în Ferro (October), p153.

[11] citat în Ferro (October), p151.
[12] citat în Ferro (October), p166.
[13] citat în Sirianni, p50.
[14] citat în Sirianni, P55 (from The Russian Revolution and the Factory Committees, Paul Avrich, pp 69-70).
[15] citat în Ferro (October), p118.
[16] citat în Ferro (October), p120.
[17] citat în Ferro (October), p62.
[18] citat în Ferro (October), p65.
[19] citat în Trotsky, p528.
[20] Trotsky, p528.
[21] Trotsky, p799.
[22] citat în Trotsky, p1132.
[23] vezi Carr, pp 71-2.
[24] Carr, p73.
[25] citat în Carr, p74.
[26] citat în Sirianni, p101.
[27] citat în Sirianni, pp 99-100.
[28] citat în Ferro (October), p176.
[29] citat în Sirianni, p106-7.
[30] citat în Ferro (October), p177.
[31] citat în Carr, p116.
[32] citat în Carr, p191. (Carr says this aroused „the most obstinate prejudices” !)
[33] „Salariile pentru munca la normă (…) cea mai bogată sursă pentru reducerea salariilor și pentru înșelătoriile din partea capitaliștilor.” „(…) sunt forma de salarii aflată în cea mai mare armonie cu modul capitalist de producție.” Capitalul, Volumul 1, Karl Marx, p518, p521.
[34] citat în Sirianni, p149.
[35] citat în Carr, p183.
[36] citat în Ciliga, p21.
[37] citat din Ciliga, p280, p33, p108-9.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s