INVENTAREA CAPITALISMULUI – Capitolul IV: Diviziunea Socială a Muncii şi a Producţiei Gospodăriilor


INVENTAREA CAPITALISMULUI

Autor: Michael Perelman

Duke University Press, Durham & London 2000

Capitolul 4: Diviziunea Socială a Muncii şi a Producţiei Gospodăriilor

Producţia de Mărfuri şi Diviziunea Socială a Muncii

Baza oricărei diviziuni dezvoltate a muncii, mijlocite prin schimbul de mărfuri, o constituie separarea oraşului de sat. Se poate spune că întreaga istorie economică a societăţii este rezumată în mişcarea acestei opoziţii.”—Karl Marx, „Capitalul”

Analiza noastră asupra Legilor Jocurilor ne-a pregătit să ne uităm la conceptul lui Marx privind diviziunea socială a muncii. Aşa cum Marx a dezvoltat conceptul de acumulare primitivă în opoziţie cu conceptul lui Smith de acumulare originară, aşa a reuşit şi să conceapă categoria de diviziune socială a muncii în opoziţie cu un alt concept Smithian—acela al diviziunii muncii. Cu siguranţă, Marx nu a fost mulţumit cu modul în care Smith a considerat diviziunea muncii. Chiar i-a şi scris lui Engels, în 1862, că îşi dorea să folosească „Capitalul” pentru a arăta că „în atelierele mecanice, diviziunea muncii, aşa cum forma baza producţiei şi cum fusese descrisă de Adam Smith, nu există, de fapt.” (Marx and Engels 1985, 351).

În timp ce diviziunea muncii a lui Smith descria organizarea muncii într-o fabrică individuală de ace de gămălie, diviziunea socială a muncii a lui Marx se referă la împărţirea economiei în mai multe firme şi industrii independente. Cu alte cuvinte, convenţionala diviziune socială a muncii se referă la organizarea în interiorul unei fabrici, unde angajatorul împarte munca între angajaţi. Noţiunea lui Marx de diviziune socială a muncii, prin contrast, descrie cum munca se împarte între mai multe locuri de muncă, care sunt coordonate de relaţiile de piaţă, mai degrabă, decât de o persoană cu autoritate din interiorul unui anumit loc de muncă. Rezultă o compartimentare a procesului de muncă ce împarte economia în entităţi separate care se specializează pe producerea anumitor obiecte, cum ar fi acele, fierul, mâncarea etc. Diviziunea socială a muncii, astfel, cuprinde ceea ce economiştii moderni numesc „organizarea industrială”, deşi aceasta are un scop mai larg şi nu se limitează la producerea unor anumite mărfuri.

În faimoasa fabrică de ace de gămălie a lui Smith, mâna vizibilă a managementului era cea care ţinea lucrurile sub control, şi care desemna sarcini speciale pentru fiecare angajat, în timp ce mâna invizibilă cumva determina cât cărbune e necesar şi cât trebuie folosite maşinăriile pentru a produce acele de gămălie. Capitalul, credea Marx, manipula în mod conştient împărţirea economiei. Conceptul său de diviziune socială a muncii cerea ca forţele care determinau organizarea industrială a unei economii să fie la fel de vizibile ca mâna care distribuie munca în interiorul fabricii de ace de gămălie.

Marx a acordat o importanţă considerabilă analizei sale asupra diviziunii sociale a muncii în lucrările publicate; încă de la „Poverty of Philosophy” („Sărăcia Filosofiei”) (1847, 128, 135).

Cu un an înainte, Marx a observat: „Diviziunea muncii implică de la bun început diviziunea condiţiilor de muncă, a uneltelor şi a materialelor, şi astfel duce la scindarea capitalului acumulat între proprietari diferiţi” (Marx and Engels 1846a, 73).

În „Capitalul”, Marx a mers mai departe şi a susţinut: „Diviziunea socială a muncii… formează fundamentul pentru toată producţia de mărfuri” (Marx 1977, 471; vezi şi Lenin 1908, 37–38, unde aceeaşi idee e repetată de două ori).

Acest „fundament pentru producerea mărfurilor”, cum Lenin (1908, 38) l-a denumit la începutul „Dezvoltării Capitalismului în Rusia”, a fost îngropat cu discreţie în textele clasicilor pre-marxişti ai economiei politice clasice.

În aducerea la lumină a acestei istorii, atât micii producători cât şi modul feudal de producţie au fost dezgropate, iar rădăcinile capitalismului scoase la vedere.

Forma Mărfurilor şi Diviziunea Socială a Muncii

Înainte să cercetăm motivul pentru care Marx credea că diviziunea socială a muncii forma baza producţiei mărfurilor, să ne uităm la perspectiva economiei convenţionale.

În general, economia convenţională, datând chiar din primele zile ale economiei politice clasice, a fost uitucă în ce priveşte teoria diviziunii sociale a muncii pentru că economiştii de atunci considerau că aceasta va fi determinată în mod tehnic de natura mărfurilor produse. Doar să luăm în considerare portretul făcut de Joseph Lowe (1823, 61) „Situaţiei de fapt din Anglia de azi”:

În Londra, clasa producătorilor de pantofi e împărţită, spune dl.Gray, între cei care fac pantofi pentru bărbaţi şi cei care fac pantofi pentru femei; între cei care croiesc modelul ghetelor, şi cei care le cos. Chiar şi croitorii, deşi fiecare e văzut de oameni ca făcând toată ziua acelaşi lucru, sunt împărţiţi între cei care fac haine, cei care fac veste etc.”

Accentul pus de Lowe asupra acestor diferenţieri indică drumul către literatura modernă a diviziunii sociale a muncii, deşi în nici un caz el nu avea cum să prevadă larga diversitate de mărfuri disponibile în societatea de azi. Pespectiva lui Lowe este conformă cu viziunea lui Smith şi a altor clasici ai economiei politice.

Un text modern sintetizează această perspectivă, susţinând că, până acum, în ce priveşte mărfurile, „energia consumată e o marfă produsă care e tratată ca variabilă, şi nu ca parametru” (Walsh şi Gram 1980, 5).

Cu alte cuvinte, structura diviziunii sociale a muncii este o dată prederminată mai degrabă, decât rezultatul unei alegeri individuale sau colective.

Setul mărfurilor preexistente, aşa cum le-a listat Lowe, formează o matrice în jurul căreia se naşte diviziunea socială a muncii.

Diviziunea socială a muncii poate, de fapt, să varieze considerabil, dar înţelegerea acestui fenomen necesită reconsiderarea chiar a naturii mărfurilor.

În urmă cu mai multe decenii, cine şi-ar fi imaginat că un consumator modern va avea de ales între atâtea sortimente de pâine (vezi Lancaster 1966)? În faţa acestei diversităţi incredibile, Robert Triffen (1940, 89) a respins conceptul de industrie ca fiind o categorie potrivită pentru economie. Marx (1981, 3:637) însuşi a forţat legătura între multitudinea schimbătoare a mărfurilor şi diviziunea socială a muncii, când a observat: „Piaţa de mărfuri se dezvoltă într-un mod similar diviziunii sociale a muncii; separarea între diferite munci productive transformă produsele respective în mărfuri, în echivalente unele altora, făcându-le să îşi servească atât lor cât şi pieţelor.”

Marx a făcut aluzie la relaţia dintre mărfuri şi diviziunea socială a muncii, observând că „legătura dintre muncile independente… este, de fapt, aceea dintre respectivele produse şi mărfuri” (Marx 1977, 475). Banii sunt doar „obiectificarea legăturii sociale” (Marx 1974, 160).

Pentru a face această relaţie mai clară, trebuie să facem un pas înapoi şi noi şi să ne întrebăm ce anume au mărfurile în comun. Ele sunt produsele muncii care sunt scoase la vânzare pe piaţă. Cu alte cuvinte, mărfurile sunt produse finite „care sunt vândute ca mărfuri… din moment ce fără a fi vândute nu pot fi privite ca produse finite” (Marx 1977, 952; vezi şi 166).

Atunci ce este un produs?

Marx (1977, 475–76n) a examinat odată această chestiune în termenii industriei de umbrele din Statele Unite. Înainte de Războiul Civil, cei care făceau umbrele asamblau cel mult părţile componente ale umbrelelor. Prin urmare, componentele individuale, cum ar fi mânerele, erau mărfuri. Dacă firmele care produceau aceste mânere ar fi asamblat şi ele umbrele, atunci aceste mânere nu ar mai fi existat ca mărfuri.

Congresul Statelor Unite a făcut distincţia între componentele care erau mărfuri şi cele care nu erau mărfuri în timpul Războiului Civil, când a instituit o taxă asupra circulaţiei mărfurilor din acea vreme. Producătorii erau obligaţi să plătească această taxă când vindeau componentele cuiva care le asambla, care, la rândul său, trebuia să plătească o taxă adiţională asupra valorii totale a produsului finit.

Congresul a respins protestele industriaşilor în privinţa taxării multiple. Marx a fost de acord cu judecata Congresului: „Un lucru este produs „când este făcut” şi este făcut „când e gata de vânzare” (ibid.). Engels a susţinut un punct de vedere similar într-o notă pe care a inserat-o în „Capitalul”: „Pentru a putea deveni o marfă, produsul trebuie să fie transferat unei alte persoane, căreia îi serveşte ca valoare, prin intermediului schimbului de mărfuri” (Marx 1977, 131). Citim de asemenea în „Teoria Valorii Adăugate”: „Ca valori, mărfurile au o importanţă socială… Valorile implică într-adevăr „schimburi”, dar schimburile sunt schimburi făcute de oameni. De fapt, conceptul de „valoare” presupune „schimbul” de produse” (Marx 1963–71, 129).

Este aceasta o observaţie trivială? Deloc. Citatul menţionat se referă la legislaţia Congresului care ne aminteşte că forma în care mărfurile apar poate fi nedeterminată.

Când producătorii de umbrele din Statele Unite cel mult asamblau componentele umbrelelor, fiecare componentă individuală era o marfă. Totuşi, dacă, de exemplu, producătorii de mânere le-ar fi asamblat tot ei, atunci mânerele de umbrele nu ar mai fi circulat pe piaţă.

Structura intenţională a Diviziunii Sociale a Muncii

O singură dată Adam Smith (1976, I.i.4, 15) a făcut într-adevăr aluzie la diviziunea socială a muncii, printr-o observaţie făcută la repezeală: „Separarea diferitelor afaceri şi ocupaţii unele de altele pare să fi avut loc în urma acestui avantaj” al specializării care apare în urma diviziunii muncii. Dar el nu a dus această analiză mai departe. Deşi a dedicat un capitol întreg afirmaţiei că „diviziunea muncii… trebuie întotdeauna limitată de dimensiunea pieţei” (Smith 1976, I.iii.1, 31), el nu a făcut nimic pentru a arăta cum anume aceste forţe ale pieţei ar fi putut genera acea specializare.

De fapt, tradiţia economiei politice clasice în mod efectiv i-a învăţat pe economiştii din generaţiile care i-au urmat să evite să se gândească şi să analizeze diviziunea socială a muncii.

Economiştii de mai târziu, în general, au făcut chiar şi mai puţin decât Smith în analizarea diviziunii sociale a muncii. Obişnuita neglijare a acestui subiect a lăsat un gol serios în teoria economică modernă (vezi Marx 1977, 486).

Karl Rodbertus, care, cu excepţia lui Marx, a fost singurul care a recunoscut importanţa teoretică a diviziunii sociale a muncii, a susţinut că o analiză corectă a categoriilor de bază ale economiei naţionale era de neconceput fără noţiunea prealabilă a diviziunii sociale a muncii.

Rodbertus (1899, 93–109) era îngrijorat că diviziunea muncii lui Smith nu ducea decât la analizarea comportamentului individual. Astfel, el l-a acuzat pe Smith că metoda sa era incompletă. Diviziunea socială a muncii trebuie văzută în contextul capitalului, în general. Din păcate, doar câţiva economişti au adoptat punctul de vedere al lui Rodbertus. Marx a fost printre ei.

Din fericire, reţinerea lui Marx (1977, 165) de a avea încredere în aparenţe era mult mai puternică decât a lui Lowe. El nu considera un obiect ca fiind marfă doar pentru că putea fi recunoscut ca vestă sau ca gheată.

Obiectele de folosinţă deveneau mărfuri numai pentru că erau produsele muncii unor indivizi particulari care munceau independent unul de celălalt. Din moment ce producătorii nu intrau în contact social între ei până când nu schimbau mărfuri între ei, caracteristicile specifice sociale ale muncii lor private apăreau numai în momentul când avea loc acest schimb.

Cu alte cuvinte, munca indivizilor privaţi se manifesta ca un element al muncii totale a societăţii numai în urma relaţionării între ei, care avea loc sub forma de schimburi stabilite între produse şi prin înţelegerea între producători. (vezi şi Marx 1981,3:1020)

În contrast cu Lowe, metodele lui Marx (1977, 202, 207) de definire a industriilor se bazau pe relaţiile sociale sub forma mărfurilor: „Articularea cantitativă a organismului de producţie al societăţii, prin care elementele sale disparate sunt integrate într-un sistem de diviziune a muncii este la fel de hazardată şi spontană ca şi articularea calitativă… Se dezvoltă o întreagă reţea de conexiuni sociale de natură originală, care sunt cu totul în afara controlului agenţilor umani.”

Spre deosebire de Marx, economiştii moderni s-au concentrat exclusiv asupra mai familiarei diviziuni Smithiene a muncii. Unde economiştii, inclusiv cei moderni, s-au atins în rarele ocazii de divizinea socială a muncii, ei au exclus cu totul analizarea relaţiilor sociale de producţie (vezi Marx 1977, 486; Perelman 1991a).

Chiar şi când economişti distinşi ca Nicholas Georgescu-Roegan (1971) au abordat subiectul diviziunii sociale a muncii, acest aspect al muncii a trecut cu totul neobservat.

Importanţa Strategică a Diviziunii Sociale a Muncii

Potrivit interpretării tipice a istoriei economiei politice, mercantiliştii şi-au arătat, în toată splendoarea, ignoranţa în ce priveşte forţele pieţei când au desenat scheme de organizare şi de controlare a activităţii economice.

Prin contrast, economia politică clasică, în înţelepciunea ei, se pare că le-a lăsat în seama piaţei.

De fapt, această dihotomie induce în eroare. Cu siguranţă, economia politică clasică se preocupa de diviziunea activităţilor economice între diferitele naţiuni.

Economiştii politici britanici, chiar şi cei care erau în mod ostentativ anti-mercantilişti, preferau ca cele mai profitabile activităţi să aibă loc în regatul britanic, sau, dacă nu, măcar în acele locuri care erau în avantajul britanicilor.

Să luăm în considerare, de exemplu, atacul lui Nassau Senior asupra Legilor Porumbului. El nici măcar nu a făcut apel la argumentele teoretice asociate în general cu comerţul liber. În schimb, s-a opus Legilor Porumbului din cauza impactului lor asupra strategiei globale a regatului britanic. Senior a avertizat că, dacă englezii continuau să-şi protejeze piaţa de mărfurile din import, ţări ca Statele Unite şi Germania îşi vor stabili ţinte industriale (vezi Senior 1841; McCulloch 1841, 10; citat în Fay 1932, 86–87; B. Hilton 1977, 115, 184, 280). Potrivit lui Senior, dacă britanicii ar fi deschis pieţele importurilor de grâu, ar fi reuşit să protejeze hegemonia industrială engleză prin provocarea competitorilor lor să se specializeze în producerea de materii prime.

Un membru Whig a fost foarte explicit în privinţa logicii acestei gândiri, şi a explicat, în timpul dezbaterilor din Parlament asupra Legilor Porumbului din 1846, că comerţul liber era „un principiu benefic” prin care „naţiunile străine puteau deveni colonii valoroase pentru noi, fără să luăm asupra noastră responsabilitatea guvernării lor.” (citat în Semmel 1970, 8).

În cuvintele unui gânditor modern, abolirea Legilor Porumbului a presupus „crearea unei pieţe engleze vaste pentru grâul străin; în acest mod, naţiunilor agricole ale lumii li se poate oferi o miză în Imperiul Englez al Comerţului Liber” (Semmel 1970, 205).

Friedrich List, scriind dintr-o perspectivă germană în acelaşi an cu Senior, a fost de acord cu englezul în privinţa impactului comerţului liber, şi l-a acuzat pe acesta că va condamna pentru totdeauna Germania la o poziţie de subordonare faţă de Anglia, fiind distribuitorul ei agricol. El i-a acuzat pe englezi că au conspirat pentru a menţine Germania în rolul de vasală a Angliei.

List era în mod special supărat din cauza generozităţii faimoase pe care englezii o arătau, în mod particular, comercianţilor germani, inclusiv economiştilor politici (List 1841, 7–8).

Lucille Brockway (1979) a scos în evidenţă dimensiunile până la care britanicii au mers în structurarea diviziunii internaţionale a muncii. În particular, ea a detaliat rolul pe care l-au jucat cei care studiau plantele în construirea sistemului lumii capitaliste.

La o primă vedere, aventurile lui Charles Darwin şi ale altor botanişti britanici par să nu aibă vreo legătură cu economia politică clasică, dar ele au avut o misiune economică vitală.

Brockway demonstrează dimensiunea până la care chiar şi activităţile ştiinţifice, aparent inocente, au făcut parte, de fapt, dintr-un efort concertat de a organiza o diviziune socială a muncii pe plan global.

America Latină a fost binecuvântată probabil cu cele mai exotice resurse genetice cunoscute lumii, dar redusa densitate a populaţiei a făcut ca exploatarea acestui potenţial genetic să fie un proiect foarte costisitor. Pentru a exploata arborii de cauciuc sau de chinină ai Americii Latine, coloniştii ar fi trebuit să cultive pământul Americii Latine folosind foarte puţină forţă de muncă, sau importând-o, sau puteau să cultive astfel de recolte în alte părţi.

Cum în Asia era din belşug forţă de muncă ieftină, britanicii au ales ultima variantă. Au dus indieni săraci să muncească pe plantaţiile din Malaezia, Ceylon sau Mauritius. Deşi britanicii au importat o parte dintre muncitorii indieni pentru plantaţiile lor din emisfera vestică, ca să transporte forţa de muncă în îndepărtata Americă de Sud era foarte scump.

Prin urmare, britanicii au preferat să transfere resursele genetice în apropierea bazinelor lor de muncă ieftină.

Era doar o mică problemă care le stătea în cale: britanicii nu deţineau mijloacele de a creşte aceste recolte. Tehnic, asta nu i-a descurajat.

Britanicii i-au însărcinat pe botaniştii lor să obţină modul în care aceste plante puteau fi cultivate prin orice mijloace posibile ca să le poată produce în coloniile lor din Asia britanică. În mare măsură, au reuşit. Britanicii pur şi simplu au refuzat să recunoască orice drept de proprietate al oamenilor pe care îi conduceau asupra acestor teritorii de la periferie, furând multe plante valoroase din America Latină, ceauri din China, fără să le treacă o secundă prin cap să acorde vreo compensaţie — un exemplu dramatic de acumulare primitivă a resurselor biologice.

Apoi au cultivat aceste plante pentru a le putea produce în alte zone, ceea ce a permis britanicilor să restructureze organizarea internaţională a agriculturii tropicale.

Această reorganizare a unui factor cheie al economiei mondiale a contribuit într-o măsură foarte importantă la expansiunea industrială a Angliei. Aşa cum List (1841, 70) a scris: ”Se poate stabili, ca regulă, că, cu cât mai bogată şi mai puternică e o naţiune, cu atât mai mult exportă produse fabricate, şi cu atât mai mult importă materie primă, şi cu atât mai mult consumă resurse tropicale.”

Britanicii s-au gândit la opţiunile pe care le aveau în acele vremuri. Deja în 1774, Samuel Johnson (1774, 61) a pus întrebarea retorică: „De ce orice naţiune şi-ar dori ce are deja? De ce unele mirodenii nu sunt transplantate în [coloniile britanice] din America? De ce ceaiul e adus în continuare din China?”

James Anderson (1777, 188) a discutat şi el beneficiile transplantării unor mirodenii foarte preţioase, pretinzând că „Francezii au încercat să obţină plante tinere de la producătorii de mirodenii olandezi; şi au reuşit, deşi nu fără a fi scăpaţi din ochi de acea naţiune suspicioasă”.

El nu a oferit nici un indiciu că populaţiile indigene din Indonezia sau din altă parte ar fi avut vreo miză în această chestiune.

La doi ani după ce Samuel Johnson a meditat asupra posibilităţii de a planta ceai în altă parte, Adam Smith le-a atras cititorilor săi atenţia asupra complexei diviziuni sociale a muncii necesară producerii hainelor de lână: „Cât comerţ şi câtă navigaţie… câţi constructori de nave, câţi marinari, şi câţi instructori în ale navigaţiei, câţi oameni care fac frânghii trebuie să fi fost implicaţi pentru a aduce diferitele substanţe necesare vopsitului, care adesea se găseau în cele mai îndepărtate colţuri ale lumii?” (1976, I.i.11, 23).

Nu e deloc lipsit de importanţă că Smith a neglijat să ia în considerare situaţia celor care cultivau plantele. Conştiinţa economiei politice clasice nu era tulburată de asemenea „detalii”.

Ar trebui să credem că clasicii economiei politice erau cu totul neştiutori în privinţa importanţei modelării diviziunii sociale globale a muncii? Erau ei chiar aşa de chiori să nu poată vedea faptul că diviziunea socială a muncii forma fundamentul pentru producerea mărfurilor?

Deloc.

Clasicii economiei politice nu aveau să ignore cu totul munca în marele lor proiect. Ei au realizat că masele de muncitori prezentau o provocare mai mare decât mutarea şi cultivarea unor seminţe sau rădăcini. Spre deosebire de legume, oamenii aveau propriile lor minţi; se puteau opune imperativului acumulării de capital. Ca răspuns la aceasta, clasicii economiei politice căutau strategii pentru a manipula diviziunea socială a muncii în aşa fel încât să crească puterea capitalului vis-a-vis de muncă.

Relaţiile Sociale şi Diviziunea Socială a Muncii

Marx a dezvoltat o altă disctincţie care mergea în paralel cu dihotomia dintre cele două diviziuni ale muncii. El s-a referit la munca din atelierul unui anumit patron ca fiind „capital variabil”.

Prin contrast, el a etichetat munca, pe care o implica producerea de bunuri intermediare şi pe care patronul o cumpăra pentru a o folosi în atelierul său, ca fiind „capital constant”.

Capitalul variabil e variabil din cauză că puterea de muncă – capacitatea muncitorului de a munci – lasă o plusvaloare care se regăseşte în produsul final. Capitalul constant, prin contrast, abia transferă o valoare preexistentă într-o marfă finală fără a produce nici un surplus.

Marx a evidenţiat capitalul variabil ca fiind sursa de valoare adăugată din cauza unui motiv perfect valabil. Angajatorul are nevoie să îi comande muncitorului la un anumit punct al producţiei, asigurând că materialele sunt folosite într-un mod econom, fără risipă, pentru ca el să poată face profit. Cumpărarea de bunuri intermediare îl poate ajuta pe un angajator să extragă o valoare adăugată de pe urma muncii depuse de muncitori în atelierul său, dar bunul intermediar, în sine, nu produce o plusvaloare – cel puţin nu din perspectiva lui Marx.

Observaţi că puterea de a munci care produce capitalul constant e capital constant numai din punctul de vedere al firmei care cumpără marfa respectivă.

Cu alte cuvinte, materialele pe care capitalul constant le reprezintă sunt pasive faţă de capitaliştii care le cumpără. Alţi angajatori care ocupă o nişă în diviziunea socială a muncii, însă, câştigă profit din producerea aceloraşi bunuri.

Deci, în timp ce munca nu produce nici o plusvaloare pentru firma care îi cumpără produsele, aceeaşi putere de muncă care produce capitalul constant e capital variabil în ce-l priveşte pe angajatorul care cumpără acea putere de muncă.

La fel, această putere de muncă e capabilă să producă valoare adăugată pentru acel angajator.

În această schemă, toţi angajatorii trebuie să găsească o oportunitate pe piaţă care să ofere un profit potenţial şi apoi să aleagă capitalul constant potrivit pe care să-l folosească în scopul de a obţine profit. Făcând asta, angajatorii sunt responsabili de exercitarea autorităţii directe asupra muncitorilor dintr-o firmă anume. Ei exercită numai autoritate indirectă asupra altor muncitori alegând dacă să cumpere sau nu mărfurile intermediare pe care aceşti alţi muncitori le produc.

Ca angajatori ei ajustează combinaţia de capitaluri constante pe care le cumpără, şi modifică diviziunea socială a muncii. Cu schimbarea diviziunii sociale a muncii, acelaşi obiect poate să apară ca fiind capital constant sau nu, depinzând dacă a fost scos pe piaţă sau a fost folosit în interiorul procesului de producţie în acea formă.

În cuvintele lui Marx (1981, 2:218), în procesul de producţie, „formele materiale ale existenţei capitalului constant” se pot schimba. În termenii diviziunii sociale a muncii, Marx reprezintă un progres semnificativ faţă de economia contemporană. În timp ce economiştii moderni iau de-a gata faptul că schimbările tehnologiei generează noi industrii şi duc la dispariţia altora, ei aproape niciodată nu recunosc faptul că diviziunea muncii se poate schimba cu un set fix de tehnologii.

George Stigler (1941, 76) a fost poate singurul economist modern de până recent care a luat în considerare interdependenţa diviziunii sociale a muncii, observând că „partea procesului productiv care e dusă la îndeplinire într-o unitate particulară e o consideraţie accidentală.”

Ulterior el a sugerat că masiva amestecare a diviziunii sociale a muncii reflectă abilitatea pieţei de a răspunde condiţiilor în schimbare. El a folosit ca exemple industriile de armament şi de bijuterii britanice pentru a demonstra fluiditatea diviziunii sociale a muncii (Stigler 1951, 147–48; citându-l pe Allen 1929, 56–57, 116–17). Elizabeth Bailey şi Ann Friedlander (1982, 1028) îl creditează şi ele pe Edward Robinson (1932) cu meritul de a fi observat că modificările de preţ pot schimba diviziunea socială a muncii. Acum, că afacerile au adoptat cu largheţe practica outsorcing-ului, unii economişti au început să realizeze că graniţele unei firme se pot schimba, dar nici unul dintre ei nu a putut pricepe întreaga ramificaţie a diviziunii sociale nedefinite a muncii.

Să revenim la cazul anterior al industriei de umbrele pentru a explora natura schimbării diviziunii sociale a muncii. În acest exemplu, capitalul constant pe care producătorii de mânere l-au cumpărat a fost transformat într-un capital constant diferit, mânerele umbrelelor, care în cele din urmă sunt integrate în produsul finit – umbrelele. Mânerele de umbrele ar înceta să mai fie o marfă, dacă industria i-ar fi integrat pe verticală pe producătorii de umbrele şi dacă aceştia şi-ar fi produs ei singuri şi mânerele. Prin urmare, ce este sau ce nu este o marfă defineşte partajarea diviziunii sociale a muncii (pentru mai multe detalii vedeţi Perelman 1987, capitolul 4).

În timp, diviziunea socială a muncii devine din ce în ce mai rafinată. Aşa cum Alfred Marshall (1920, 241) a observat: „Această subdiviziune a funcţiilor, aflată în creştere, sau „diferenţiere”, aşa cum e numită, se manifestă cu privire la industrie… ca… o intimitate şi o fermitate din ce în ce mai mari ale legăturilor între părţile separate ale organismului industrial.”

În mod similar, analiza lui Wassily Leontief (1966, 49) referitoare la structurile input-output-urilor l-a făcut să concluzioneze: „Cu cât este mai extinsă şi mai avansată economia, cu atât mai completă şi articulată este structura ei. Statele Unite şi Europa produc o treime şi respectiv un sfert din producţia totală de bunuri şi servicii. Nu e surprinzător, prin urmare, că tabelurile lor de input-output oferă aceeaşi structură triunghiulară [structura relaţiilor input-output]” (vezi şi Kuznets 1965, 195).

Deja la vremea sa, Marx (1977, 460) a raportat că 500 de modele diferite de ciocane erau produse numai în Birmingham. O asemenea proliferare a produselor reflecta posibilitatea multor modele alternative ale diviziunii sociale a muncii. De exemplu, de fiecare dată când o firmă înlocuia un tip de ciocan cu altul, în procesul de producţie, modifica diviziunea socială a muncii. Dovada lui Stigler confirmă presupunerea lui Marx că industriile moderne trec printr-o dezintegrare verticală semnificativă, la fel ca şi printr-o integrare verticală. (Stigler 1951; Marx 1981, 2:119).

În privinţa neîntreruptei reorganizări a diviziunii sociale a muncii, Marx (1977, 467) a observat: „…sticlăriile mai mari din Anglia îşi fabrică singure creuzetele de argilă, pentru că de calitatea lor depinde esenţialmente reuşita sau nereuşita produsului. Aici manufactura unui mijloc de producţie este combinată cu manufactura produsului. Invers, manufactura produsului poate fi combinată cu alte manufacturi, în care produsul însuşi serveşte la rîndul său ca materie primă, sau cu ale căror produse se combină ulterior. Astfel, de pildă, manufactura de flintglas se combină cu şlefuitul sticlei sau cu turnătoria de alamă, aceasta din urmă în vederea montării unor garnituri de metal pe diverse obiecte de sticlă. Diferitele manufacturi combinate formează, în acest caz, secţiuni mai mult sau mai puţin separate în spaţiu ale unei singure manufacturi de ansamblu, constituind în acelaşi timp procese de producţie independente, fiecare cu propria sa diviziune a muncii.”

Vreau să subliniez că acest rezultat nu e în nici un caz definitiv. Un număr infinit de aranjamente este posibil. Mai mult, diviziunea socială a muncii evoluează în mod dinamic, spre deosebire de satele indienilor nativi, unde, aşa cum Marx (1977, 477) a remarcat, diviziunea muncii era „cristalizată, şi făcută să fie permanentă prin lege.”

Marx nu şi-a urmat totdeauna propria sa logică. Cu o ocazie, el a căzut într-un determinism tehnologic, care a permis ca dependenţa din ce în ce mai mare de maşinăriile care produceau la scară mare să determine în cele din urmă diviziunea socială a muncii. El a scris: „În pofida anumitor avantaje pe care le prezintă, manufactura combinată nu dobîndeşte pe bază proprie o adevărată unitate tehnică. O asemenea unitate ia naştere abia o dată cu transformarea manufacturii în industrie mecanizată.” (ibid., 467).

Desigur, Marx nu a avut avantajul de a vedea rapida concentrare şi deconcentrare de bunuri şi servicii, atât de obişnuite în zilele noastre. În acest moment, nu îmi e clar dacă un telefon va deveni în cele din urmă extensia unui computer sau dacă un computer va deveni extensia unui telefon, pentru a da un singur exemplu.

În concluzie, distincţia între diviziunea Smithiană a muncii şi diviziunea socială a muncii a lui Marx este vitală pentru înţelegerea naturii producţiei de mărfuri. În acest sens, Marx (ibid., 474) a insistat: „În ciuda numeroaselor analogii şi legături dintre ele, diviziunea socială a muncii din interiorul societăţii, şi cea din interiorul unui atelier diferă numai ca nivel, nu şi ca natură.” Pentru Marx (ibid., 477), „într-o societate în care modelul capitalist de producţie prevalează, anarhia în divizinea socială a muncii şi despotismul în diviziunea manufacturieră a muncii se condiţionează reciproc.”

Producţia şi Diviziunea Socială a Muncii

Unii economişti cercetează un subiect căruia i-au spus „economia dimensiunii”, „economia de anvergură (Panzer and Willig 1981). Această teorie descrie cum o firmă decide să completeze o operaţiune în interiorul mai mult decât unei părţi din preexistenta diviziune socială a muncii. Nu răspunde întrebării cum diviziunea socială a muncii în sine s-ar putea schimba odată cu crearea unei matrice cu totul diferite.

În exemplul lui Marx cu producătorii de umbrele, putem vedea cu uşurinţă cum o schimbare răpândită în scopul producţiei ar putea elimina mânerele de umbrelă ca marfă.

În sens invers, mânerele de umbrele ar putea dintr-o dată să apară ca marfă.

Mai general, procesul de producţie poate fi rupt practic în orice punct al lui. Cu alte cuvinte, mai degrabă decât să completeze producţia de bunuri finite, o firmă putea decide să pună produsele nefinite pe piaţă, ca mărfuri.

Alte firme puteau crea o nouă industrie care să continue procesul de producţie până la obţinerea produselor finite.

Din nefericire, economiştii din mainstream nu au folosit avantajul descoperirii lui Marx în privinţa interdependenţelor din interiorul diviziunii sociale a muncii. De fapt, ei nici nu au părut conştienţi de importanţa diviziunii sociale a muncii. Astfel, analiza lor e în general incapabilă de a pătrunde sensul a ceea ce Marx a numit „lăcaşul tainic al producţiei” (1977, 279) . [„la intrarea căruia stă scris: No admittance except on business – Intrarea particularilor strict oprită.”]

De fapt, economiştii principali par să se fi dat peste cap pentru a evita să vadă cochilia aflată la vedere în înteriorul căreia era creată producţia: firma (vezi Perelman 1991a).

Această practică reflecta o problemă mai adâncă. În cea mai mare parte a lor, economiştii de profesie s-au luat după Smith în presupunerea că firma nu era nimic altceva decât o ţeavă pasivă prin care se mişcau resursele între activităţile alternative, doar că firma avea oportunitatea de a folosi în avantajul său puterile de monopol. (Tomlinson 1986, 224)

Deşi diviziunea socială a muncii se desfăşoară conform legilor ei particulare şi între anumite limite, Marx a susţinut că, în cele din urmă, diviziunea socială va depinde de relaţiile sociale ale producţiei.

În aceeaşi linie, Engels i-a scris lui Conrad Schmidt, într-o scrisoare datată 27 octombrie 1890:

Acolo unde există diviziunea muncii pe scară socială intervine şi un proces de autonomizare a muncilor parţiale una faţă de cealaltă. Producţia este, în ultimă instanţă, factorul hotărîtor. Dar de îndată ce comerţul cu produse se autonomizează faţă de producţia propriu-zisă, el urmează o mişcare a sa proprie care, deşi în general e dominată de aceea a producţiei, îşi urmează totuşi, în ceea ce priveşte unele laturi şi în cadrul acestei dependenţe generale, propriile sale legi, inerente naturii acestui factor nou. Această mişcare îşi are propriile ei faze şi acţionează, la rîndul ei, asupra mişcării producţiei.” (Marx and Engels 1975, 397)

La fel ca Friedrich Hayek (1945), Marx and Engels au recunoscut evoluţia spontană a diviziunii sociale a muncii, dar spontaneitatea pe care ei au văzut-o nu era un aspect al libertăţii. Reflecta însă o dezordine care provoca uriaşe suferinţe umane.

În mod specific, spontaneitatea relaţiilor de piaţă era folosită pentru a scoate în evidenţă condiţiile autoritare care existau în interiorul unei firme, precum şi presiunile care forţau muncitorii să se supună sistemului de muncă salariată.

Coerciţia, Acumularea Primitivă şi Cele Două Diviziuni ale Muncii

Comentând asupra relaţiei între coerciţie şi cele două diviziuni ale muncii, Marx (1847, 136) a scris:

„Se poate spune chiar, ca regulă generală, că cu cât mai puţină autoritate prezidează asupra diviziunii muncii în interiorul unei societăţi, cu atât mai multă diviziune a muncii se dezvoltă în interiorul unui atelier, şi cu atât mai mult ea e subiectul autorităţii unei singure persoane.”

Am fi în spiritul ultimelor lucrări ale lui Marx dacă am citi „cu cât mai puţin transparentă e autoritatea”. Acest citat de mai sus minimalizează manipularea intenţionată a diviziunii sociale a muncii în ce priveşte efectul ei asupra claselor specifice din interiorul dezvoltării unei economii capitaliste.

În ciuda acestor calificări, acest pasaj scoate în evidenţă o ruptură interesantă care se produce sub capitalism. În societăţile precapitaliste, tradiţia (inclusiv autoritatea personală a celor care ocupau vârfurile ierarhiei) determina diviziunea muncii – atât în interiorul societăţii cât şi în interiorul locului de muncă.

Tradiţia – cazul cel mai extrem fiind sistemul de caste al Indiei – determina în mare măsură diviziunea socială a muncii în sensul că oamenii în general adoptau meseria sau ocupaţia înaintaşilor.

Autoritarismul bazat pe sistemul de clasă era absent la început în atelierul de muncă. În schimb, stăpânii existau în conformitate cu obiceiul. Deşi îi controlau într-o măsură mare pe ucenici, ucenicii puteau avea aşteptări rezonabile ca într-o anumită perioadă de timp să ajungă şi ei stăpâni.

Pentru Marx, acumularea primitivă reflecta accelerarea rupturii acestor metode tradiţionale de organizare a muncii.

Manipulând diviziunea socială a muncii, stăpânii mijloacelor de producţie puteau forţa oamenii să muncească pentru salarii şi să se supună autorităţii despotice a capitaliştilor. În acest sens, diviziunea socială a muncii era o precondiţie pentru diviziunea modernă a muncii.

În timpurile străvechi, când tradiţia era încă atât de puternică încât acumularea primitivă părea nenaturală pentru foarte mulţi oameni, muncitorii şi-au exercitat dreptul de a-şi controla munca prin intermediul drepturilor de proprietate tradiţionale.

De exemplu, în 1823, cei care lucrau la războaiele de ţesut bumbac au protestat faţă de restructurarea muncii lor, susţinând:

„Calificările unui ţesător pot fi considerate proprietatea sa şi mijlocul prin care el se întreţine. E o proprietate la fel de reală pentru el aşa cum clădirile şi terenurile sunt (proprietate) pentru alţii. La fel, calificările lui costă timp, iar punerea lor în practică costă bani.” (citat în Rule 1987, 106; vezi şi Wilentz 1984, 241).

Într-un sens, ţesătorii aveau dreptate. În practică, retorica lor implica faptul că acumularea primitivă determinase o masivă transformare a diviziunii sociale a muncii, care se extindea mult mai departe decât evacuarea oficială a ţăranilor de pe pământurile lor.

Evacuarea oamenilor de pe proprietăţile lor tradiţionale de la ţară a pus în mişcare un proces care în cele din urmă va distruge mijloacele de producţie ale ţesătorilor – productivitatea care poate fi atribuită îndemânării lor – prin intermediul restructurării procesului muncii.

Acumularea primitivă a oferit angajatorilor o aparent inepuizabilă sursă de aprovizionare cu forţă de muncă ieftină care putea reduce salariile ţesătorilor din moment ce maşinăriile au înlocuit lucrul de mână.

Ţesătorii au interpretat această restructurare a industriei lor de bumbac ca fiind o altă formă de acumulare primitivă, reprezentată de furtul a ceea ce azi am putea numi capitalul lor uman.

În timp ce logica ţesătorilor ar putea părea naivă, cel puţin ei au realizat că acumularea primitivă era intim legată de relaţiile sociale ale structurii capitaliste care începea să se formeze.

În timpuri mai apropiate de noi, Harry Braverman (1974) le-a amintit cu vigoare cititorilor săi strânsa relaţie dintre coerciţie şi diviziunea muncii la locul de muncă.

El a atribuit evoluţia diviziunii moderne a muncii controlului crescut al procesului de muncă ca fiind o consecinţă a separării muncii intelectuale de munca manuală.

Deşi ţesătorii nu gândeau aşa sofisticat ca Braverman, asociind diviziunea socială a muncii de diviziunea muncii la locul de muncă, ei au făcut, de fapt, un pas mai departe decât a mers Braverman.

Gospodăria ca Agent de Producţie

Să fim mai expliciţi în privinţa schimbărilor pe care noua diviziune socială a muncii le-a sudat. Să ţinem minte că economia politică a început într-o vreme în care diviziunea socială a muncii nu evoluase prea departe. Am exagera analiza dacă am descrie mediul economic de atunci citând descrierea societăţii precapitaliste făcută de Marx (1965, 79), în care „fiecare gospodărie individuală conţine în ea însăşi o întreagă economie, care se formează ca un centru independent de producţie” (Marx 1965, 79; 1977, 616n; 1852, 478; Engels 1881, 460). În orice caz, o asemenea interpretare nu ar fi cu totul lipsită de acurateţe.

Descrierea făcută de John Rae (1834, 57–58) vieții de la frontiera canadiană în secolul 19, arată în ce măsură o gospodărie reușea să se întrețină singură, cum fermierii transformau în haine de lână și încălțări lâna și pielea pe care o obțineau de la animale.

Desigur, descrierea lui Rae nu arăta cum era exact viața din Anglia precapitalistă, dar poate ilustra atmosfera din jurul unei gospodării care se auto-întreținea.

În mod similar, statul feudal era în mare măsură capabil să se întrețină singur. Potrivit lui Marx, registrele contabile agricole din Evul Mediu existau numai în mănăstiri (Marx 1967, 2:134n). Istoria lui Keith Tribe (1978, chap. 4) făcută literaturii administrării fermelor reflectă în mod clar schimbarea ușoară către o preocupare mai mare față de considerațiile pieței.

Cu siguranță, majoritatea gospodăriilor de la începutul societăților capitaliste nu avea nici o concepție privind modul modern în care se ține contabilitatea. Înainte de dezvoltarea producției moderne capitaliste, nu se putea localiza o graniţă clară care să separe acele activităţi direcţionate către producţia de bunuri pentru vânzare pe piaţă, de cele făcute pentru a fi folosite în gospodărie.

De exemplu, când, în secolul 17, bancherii din Londra au apelat la autorităţile locale să crească preţul pâinii, ei au trimis un raport despre costul săptămânal al unei brutării, inclusiv al brutarului, al soţiei sale, patru distribuitori plătiţi, doi ucenici, doi servitori, şi trei sau patru copii ai brutarului.

Afacerea, unde se produceau mii de pâini, se desfăşura în casa în care locuia brutarul. Întreţinerea şi hrănirea muncitorilor şi a familiei brutarului erau văzute ca fiind costuri integrate în procesul de producţie (vezi Laslett 1971, 1–2; Kautsky 1899, 156; Weber 1923, 172).

Poate cel mai obişnuit, cel mai modern păienjeniş de economii comerciale şi domestice a avut loc în instituţia pensiunilor, a chiriaşilor. În Statele Unite în timpul secolului 19, aproape o cincime din familiile clasei muncitoare, cercetate de Oficiul de Muncă, cazau chiriaşi (Smuts 1959, 14; vezi şi Harvey 1976, 282; Stearns 1974, 416). Luarea în chirie era în special importantă pentru familiile de imigranţi. Un studiu din 1908 a descoperit că dintre slavii din Homestead, Pennsylvania, 43 la sută acceptau chiriaşi.

În jumătate dintre aceste familii, chiriaşii asigurau mai mult de 25 la sută din totalul veniturilor unei familii (Byington 1910, 142–44; vezi şi Jensen 1980, 20; Greer 1979, 117).

Dezvoltarea capitalismului a separat locul de muncă de locuinţă.

Această ruptură între producţia gospodăriei şi mărfurile din producţie a devenit din ce în ce mai pronunţată pe măsură ce capitalismul a evoluat, deşi această diviziune a vieţii şi a muncii a continuat să fie mai mult aparentă decât reală. Cele două erau strâns legate, însă, în termenii procesul general de reproducere. În cuvintele lui Marx (1977, 718; vezi și 1033):

Conservarea şi reproducerea continuă a clasei muncitoare rămîne o condiţie permanentă a reproducerii capitalului. Capitalistul poate să lase fără grijă îndeplinirea acestei condiţii pe seama instinctului de conservare şi de perpetuare al muncitorilor. Singura lui grijă este de a limita consumul lor individual pe cît posibil la strictul necesar, şi e departe de a folosi acea brutalitate sud-americană cu care muncitorul este constrîns să consume alimente mai substanţiale în locul altora mai puţin substanţiale.”

În consecință, producția gospodăriei trebuie să fie luată în considerare în conjuncție cu procesul social de muncă în general. Așa cum Marx a observat (1977, 717), deşi  ‘‘Consumul muncitorului este de două feluri. În producţia însăşi, el consumă prin munca sa mijloace de producţie şi le transformă în produse de o valoare mai mare decît aceea a capitalului avansat. Acesta este consumul său productiv. El este în acelaşi timp consumul forţei sale de muncă de către capitalistul care a cumpărat-o. Pe de altă parte, muncitorul cheltuieşte pentru procurarea mijloacelor de subzistenţă banii ce i-au fost plătiţi atunci cînd i-a fost cumpărată forţa de muncă: acesta este consumul său individual. Consumul productiv şi consumul individual al muncitorului sînt deci total diferite. În cazul consumului productiv, el acţionează ca forţă motrice a capitalului şi aparţine capitalistului; în cazul consumului individual, ei îşi aparţine lui însuşi şi îndeplineşte funcţii vitale în afara procesului de producţie. Rezultatul unuia este viaţa capitalistului, iar rezultatul celuilalt este viaţa muncitorului.’’ 

Transformarea Gospodăriei

În acest punct, vreau să duc noţiunea de diviziune socială a muncii puţin mai departe.

Cum am menţionat anterior, analiza lui Marx asupra diviziunii sociale a părut să se refere la împărţirea procesului de producţie a mărfurilor în unităţi independente pe care ni le putem imagina ca fiind firme. Pentru că sunt interesat aici de inter-relaţia dintre producţia salariată şi non-salariată, voi interpreta procesul de producţie ca mergând dincolo de producţia directă a mărfurilor.

Voi folosi conceptul de diviziune socială a muncii pentru a include toată munca ce e folositoare din perspectiva economiei, indiferent că e plătită cu salariul sau nu e plătită deloc.

Toată munca efectuată în interiorul unei gospodării pentru reproducerea economică, precum şi producţia intră în această definiţie a diviziunii sociale a muncii.

Prin reproducere, vreau să spun acele activităţi cum ar fi reaprovizionare cu oameni care muncesc pentru salarii şi creşterea noilor generaţii de muncitori.

Analizând rolul unei gospodării în procesul de producţie scoate în evidenţă două puncte cruciale. Primul se referă la importanţa procesului neîntrerupt al acumulării primitive. Al doilea, o asemenea analiză oferă o matrice teoretică ce clarifică politica pe care clasicii economiei politice au menţinut-o în privinţa diviziunii sociale a muncii.

În interiorul acestui sistem transformat, capitalul cere ca gospodăria să funcționeze ca o fabrică (vezi Cairncross 1958, 17). În termenii de reproducere, gospodăriile erau fabrici mai speciale care se specializau în producția de muncitori, ”asemenea părților componente ale unor mașinării imense pe care ei le comandă(Senior 1841, 504). Alte aspecte ale vieții aveau să fie subordonate acestui scop (vezi Hammond and Hammond 1919, 6).

La fel cum o fabrică combină munca făcută de ființe vii cu alte mărfuri (capitalul constant) pentru a produce bunuri de vânzare, gospodăria din clasa muncitoare combina și ea munca ființelor vii cu alte mărfuri (capitalul variabil) pentru a produce un produs care putea fi vândut, (vezi Rae 1834, 203; Senior 1928, capitolul 2, secțiunea 3).

Prin urmare, ”consumul nu e pur și simplul consumul de… materiale [sau servicii], ci mai degrabă consumul de însuși consum”(Marx 1974, 301).

În cele din urmă, lucrurile consumate în gospodărie aveau să servească pentru producerea şi reproducerea puterii de muncă. În această privinţă, Marx (1977, 719) le-a atras atenţia cititorilor asupra rolului integral al gospodăriei ca fiind un agent de producţie când a scris:

Aşadar, din punct de vedere social clasa muncitoare este, chiar şi în afara procesului de muncă nemijlocit, o anexă a capitalului, ca şi instrumentul de muncă neînsufleţit.

Pentru Marx (ibid., 323n), „Însăşi puterea de muncă este, înainte de orice, materialul naturii întruchipat de organismul uman”, destinat să fie folosită ca muncă salariată.

Jean-Baptiste Say (1880, 333n) chiar a extins această noţiune la limitele ei logice definind „un om în toată firea…[ca] fiind capital acumulat”, echipat pentru a câștiga profit.

Deși gospodăria e similară fabricii în sensul că ambele combină munca și alte elemente pentru a produce un produs finit, relațiile sociale sunt diferite.

Așa cum Marx (1977, 909) a explicat: ”Fusurile şi războaiele de ţesut, răspîndite înainte în întreaga regiune, sînt concentrate acum, ca şi muncitorii, ca şi materiile prime, în cîteva mari cazărmi ale muncii. Şi din acest moment fusurile, războaiele de ţesut şi materiile prime s-au transformat, din mijloace ale unei existenţe independente a torcătorilor şi ţesătorilor, în mijloace de a-i comanda şi de a stoarce de la ei muncă neplătită.”

Ar putea să apară unele neînțelegeri, însă, din cauza faptului că acest capital variabil e adesea descris ca o valoare pe care muncitorii o primesc, în timp ce capitalul constant în mod frecvent se referă la lucrurile pe care ei le folosesc la locul de muncă.

În realitate, lucrurile aduse și în fabrici și în gospodării vin prin intermediul unor tranzacții.

În gospodării, însă, oamenii care muncesc dețin ei înșiși mijloacele de producție.

În acest sens, Marx (ibid., 1006; vezi și 717–18) a observat corect că ”deși… schimbul de bani pentru puterea de muncă… nu intră în procesul imediat de producţie, el se regăseşte în întregul relaţiilor de producţie.”

Astfel, ar trebui să interpretăm gospodăria în termenii unui sistem contradictoriu al relațiilor sociale capitaliste, deși un asemenea efort nu e o chestiune ușoară.

Putem găsi în interiorul gospodăriilor capitaliste mijloace atât de sprijin reciproc, cât și de opresiune reciprocă (Humphries 1976; Humphries 1977; Lazonick 1978).

Școala franceză a contribuit la înțelegerea noastră asupra complexității gospodăriei atunci când ne-a atras atenția asupra noilor norme sociale de consum (vezi Aglietta 1979, 159ff.) care au fost impuse pentru a întări acele „fire invizibile”, care leagă munca de capital (Marx 1977, 719).

Engels (1891, 191–92; vezi și Weber 1923, 94) a făcut o observație corectă asupra decăderii relative a rolului familiei ca unitate autonomă odată cu dezvoltarea capitalismului.

Cu toate acestea, energiile productive ale gospodăriei rămân absolut necesare pentru o economie capitalistă, bazată, așa cum e, pe sistemul de muncă salariată.

Astfel, ar trebui să fim atenți să nu subestimăm continua importanță a gospodăriei ca un loc de producție în capitalismul modern, chiar dacă funcțiile ei specifice s-au schimbat.

Crearea de noi dependenţe

În timp ce capitalismul a transformat procesul de muncă independent din gospodărie într-un ”proces social” unificat (Marx 1977, 453), el a creat și o separare spațială a locului de muncă de gospodărie.

În același timp, capitalismul s-a alăturat altor locuri de muncă independente pentru a-și extinde mereu relațiile de piață.

În cuvintele lui Nassau Senior (1836, 76): „Natura pare să fi intenţionat ca dependenţa reciprocă să unească toţi locuitorii pământului într-o mare familie comercială”.

Stabilirea acestei „mari familii comerciale” a necesitat ca relativ autarhica structură economică a gospodăriei independente să fie demolată pentru a putea deveni de două ori dependentă.

În primul rând, urma să devină dependentă de mărfurile care erau în general produse în urma sistemului de muncă salariată.

În al doilea rând, pentru a achiziţiona aceste mărfuri, cei care formau gospodăria erau nevoiţi să aprovizioneze piaţa cu muncă salariată.

Desigur, dependenţa reciprocă a gospodăriei de economie, în general, nu e unică sistemului capitalist. De exemplu, Sir James Steuart (1767, 1:7) le-a amintit cititorilor săi că Herodot a socotit costul piramidelor în termeni de morcovi şi cepe; oricum însă e puţin probabil că faraonii le-au oferit muncitorilor mărfuri echivalente şi nu bani.

Sub capitalism, clasa muncitoare a fost lăsată cu responsabilitatea muncii pentru a câştiga salarii, apoi cu schimbarea acestor câştiguri pentru a obţine mijloace prin care să subziste, şi în cele din urmă cu combinarea eficientă a acestor mărfuri cu munca din interiorul gospodăriei pentru a-şi putea reîmprospăta capacitatea (puterea) de muncă.

În acest sens, nici o altă formă de organizare socială nu a mers atât de departe în „transformarea timpului de viaţă în timp pentru muncă”. (Marx 1977, 799).

Adaptarea economiei unei familii la nevoile capitalului nu era mereu un proces lipsit de suferinţe. Marx (1977, 517–18n) a scris despre cum mamele nu puteau alăpta pentru că erau prea înfometate şi le dădeau copiilor, în loc de lapte de la sân, mixtură de opiu, şi a descris consecinţele lipsei de timp a familiilor pentru a-i învăţa pe cei mici gătitul și cusutul.

Cu o ironie usturătoare, a adăugat:

Dar reiese evident în ce măsură capitalul a uzurpat în scopul autovalorificării sale munca necesară pentru trebuinţele familiei. De asemenea, profitînd de criză [criza de bumbac prin care industria textilă din Anglia a trecut în timpul Războiului Civil din America], în unele şcoli fetele de muncitori au învăţat să coasă. A fost nevoie de o revoluţie în America şi de o criză mondială pentru ca tinerele muncitoare care filează pentru lumea întreagă să înveţe să coasă!” (ibid.)

Așa cum E. P. Thompson (1963, 416) a observat: ”Fiecare fază a diferențierii industriale și a specializării a lovit… în economia familiilor, afectând negativ relațiile dintre soț și soție, părinte și copil, și făcând și mai brutală diferența între ”muncă” și ”viață”.”

Aceste deformări ale familiei tradiționale păreau un preț mic pentru promovarea capitalismului.

Clasicii economiei politice nu au discutat niciodată despre transformările din interiorul unei gospodării.

Unii au dat la o parte, formal, activitățile făcute în interiorul unei gospodării, ca fiind ”muncă neproductivă”, atunci când au discutat despre gospodăria aristocrată mai ales, pentru că așa cum vom vedea la Smith, ei nu doreau să evidenţieze modul în care nobilii îşi cheltuiau banii, pentru că aceştia angajau mereu servitori să le facă treburile casnice şi munca în gospodărie.

În mod evident, clasicii economiei politice nu au putut minimaliza cu prea multă nonşalanţă munca din gospodărie făcută de muncitori. Așa cum Marx(1963–1971, 3:166) a observat: „se întâmplă că cea mai mare parte a societăţii, asta înseamnă clasa muncitoare, face singură această muncă pentru ea însăşi.”

Acest refuz de a discuta natura gospodăriei e cu atât mai nefericit. Ascunde o dimensiune vitală a economiei capitaliste. Vom vedea că legătura dintre producerea de mărfuri în fabrici și capacitatea de a munci în gospodărie se va dovedi a fi o combinație foarte profitabilă. Chiar și așa, mulți își doresc ca gospodăria să obțină un nivel mai mare de eficiență pentru a putea să-i scape pe angajatori de nevoia de a plăti salarii prea mari.

Asupra Economiei economiilor domestice

Ideea că gospodăriile sărace se puteau descurca cu puțin cu siguranță era mai mult decât atrăgătoare.

Neil Smelser (1959, 351) a observat la începutul ultimei decade a secolului 18: ”o avalanșă de scrieri predicau clasei muncitoare să… înlocuiască legumele, porumbul indian etc., pentru mărfuri mai costisitoare pentru bugetul lor.”

Simultan, câteva lucrări au discutat modul în care povara costului ridicat al aprovizionării poate fi făcută mai ușoară. Eden a dedicat aproape 40 de pagini din studiul său frugalității săracilor din nord, și în 1806 Colquhoun a susținut că „un mai mare hatâr nu s-ar putea face oamenilor care muncesc decât punerea în circulaţie a artei gătitului mâncării cu cumpătare, fără mari cheltuieli.”

Bazându-se pe experiența sa în asigurarea hranei pentru armata bavareză și pentru deținuții din casele de săraci din Bavaria, a căror muncă el o folosea pentru a obține profit, expatriatul american Count Rumford (1795, 179) a presupus că ”numărul de locuitori care pot fi înreținuți într-o țară depindea de produsul său intern, depindea aproape la fel de mult de arta gătitului, cât depindea și de starea agriculturii.”

Contribuția acestui domn la arta culinară a fost în inventarea rețetelor de supă, bazată pe descoperirea sa că apa era un înlocuitor perfect valabil petru mâncare.

Din cauza economiilor asociate cu auto-întreținerea mașinăriilor lor de muncă umane, angajatorii s-au arătat foarte interesați de cele mai intime activități ale angajaților lor.

Secretarul pentru protecția socială al Institutului American de Fier și Oțel a urgentat educarea muncitorilor despre „cum să mănânce regulat, câte alimente să mănânce şi cum să le mestece, cât să bea, câte ore să se odihnească şi câte să doarmă, şi cum să-şi aerisească locuinţele…, cum să se spele pe mâini înainte de masă, cum să se spele zilnic pe picioare, cum să aibă grijă de ochii lor, de urechi, de nas, cum să-şi spele dinţii, şi cum să-şi cureţe cu regularitate intestinele.” (citat în Montgomery 1979, 40)

Această capacitate de a lăsa forța de muncă să fie responsabilă şi să aibă grijă de ea când salariile sunt insuficiente pentru a susține o familie a fost un imens hatâr pentru capital.

Chiar și când nici un venit din afară nu era necesar, efortul pe care forța de muncă îl consumă pentru a se organiza și pentru a avea grijă de ea scutește capitalul de o responsabilitate imensă (Marx 1977, 1033). De fapt, în capitolul său despre ”Salariile pentru Muncă”, Smith a sugerat că acest factor arăta de fapt superioritatea sistemului muncii salariate față de sistemul sclavagist (1976, I.viii.41, 98; see also Marx 1977, 1033).

În orice caz, această distincție nu poate fi dusă prea departe. Și sclavii erau nevoiți să-și folosească timpul liber pentru a cultiva mâncare și pentru alte activități (vezi Fraginals 1978; 1:121; Taussig 1979, 75).

De fapt, Rodney Hilton (1978, 273) chiar a sugerat că servitutea Europeană a început prima dată când Romanii le-au distribuit pământuri sclavilor lor pentru ca aceștia să se poată hrăni singuri.

Într-adevăr, mulți observatori au făcut comparații similare între munca salariată și sclavie. De exemplu, James Mill (1826, 219) a remarcat:

Care e diferența în cazul unui om care funcționează prin mijloacele unui truditor care primește salariu (în loc de a fi sclav)?… Singura diferență constă în modul de cumpărare.”

Alții au acceptat că sclavii erau diferiți, dar considerau că această diferență era de fapt în avantajul sclavilor, despre care se crede că o duceau mult mai bine decât muncitorii plătiți cu salariul și lăsați în libertate (vez Cunliffe 1979, 7, 21).

Această idee își găsește un ecou modern în ”Timpul Crucii” (”Time on the Cross”, Fogel and Engerman 1974).

Într-o privință, sclavii erau mai norocoși decât cei care câștigau un salariu. Unii stăpâni de sclavi se simțeau obligați să aibă grijă de sclavii bolnavi și de cei care îmbătrâniseră.

Angajatorii muncitorilor plătiți cu salariul nu se simțeau împovărați de astfel de griji. Aşa cum s-a exprimat pe şleau un manager american:

Eu îi privesc pe oamenii care muncesc pentru mine la fel cum îmi privesc și mașinăriile… Ei trebuie să aibă grijă de ei așa cum și eu am grijă de mine. Când mașinăriile mele îmbătrânesc și nu mai pot fi folosite, le arunc și îmi iau altele noi, și acești oameni sunt și ei tot niște mașinării.” (citat în Ware 1924, 77).

În cele din urmă, rolul economic al gospodăriei a ajuns să fie luat de-a gata și a fost considerat neimportant.

Producția și consumul de valori folosite în interiorul unei gospodării nu au mai fost subliniate pe nicăieri. În schimb, s-a pus accentul numai pe schimburile de valori.

Din perspectiva capitalului, familiile din clasele muncitoare doar își vindeau puterea de muncă pentru a achiziționa mărfuri scoase pe piață de firme care căutau mereu să-și maximizeze profiturile.

Gospodăria ca Loc al Consumului

Poate ca o moștenire a teoriei respinse privind munca neproductivă, economiștii moderni nu privesc în general gospodăria ca pe un loc de producție, ci ca pe un agent al consumului. Chiar și așa, preocuparea față de economiile gospodăriilor nu a dispărut cu totul.

O carte intitulată ”The Practical Housekeeper” („Gospodina Practică”) susținea: ”Așa cum afacerea unui om asigură mijloacele unui trai confortabil, așa e și datoria femeii să folosească cu cumpătare acele mijloace, și să păstreze ordinea și armonia în toate cele”(Matthaei 1982, 115).

Peter Stearns (1974, 18; 1974a, 404) a oferit o listă lungă de critici ale soțiilor britanice în timpul erei victoriene pentru că nu reuşeau să se comporte cu destulă cumpătare economică.

Alfred Marshall s-a alăturat corului de plângăcioși (1920, 119). A susţinut că soțiile britanice și americane nu erau la fel de bune în ”a se descurca cu mijloace limitate… așa cum erau soțiile franceze, nu pentru că nu știau cum să cumpere, ci pentru că nu puteau produce produse finite bune din materiale brute ieftine cum ar fi legumele. Se vorbește despre economia domestică adesea ca făcând parte din știința consumului: dar asta e doar pe jumătate adevărat. Cele mai mari neajunsuri ale economiei domestice, în ce privește o mare parte a clasei muncitoare anglo-saxone, sunt mai degrabă neajunsuri ale producției decât ale consumului.

Marshall avea o poziție neobișnuită în două privințe. În primul rând, puțini economiști și-au bătut capul să observe importanța procesului de consum – cu excepția celor care au negat afirmația că muncitorii consumau în exces, mai ales alcool. Chiar și mai important, în al doilea rând, Marshall a legat consumul gospodăriei de procesul general de producție.

Philip Wicksteed (1910, 18) a fost printre acei puțini economiști care au făcut aluzie la munca productivă a femeilor, dar mai ales doar în ce privea alocarea resurselor. În  ”The Common Sense of Political Economy”, el a oferit multe detalii cu privire la rolul pe care mamele îl jucau în familii prin cumpărarea și gătirea mâncării. Ulterior, el a menționat exemplul umplerii raței, dar toate exemplele sale aveau loc în cadrul unei liste lungi, care includea rugăciunile de familie și cultivarea în general a unui simț estetic (ibid., 159). Chiar și aici, el doar s-a folosit de asta pentru a-și demonstra teoria sa subiectivă că ”principiul rămâne de necontestat că importanța marginală scade pe măsură ce volumul total al satisfacției se umflă mereu”.

Prezentarea în contrast a muncii femeilor în lucrările lui Marshall și Wicksteed îi arată meritele primului.

Deși Marshall ar fi putut pur și simplu să reflecteze asupra ecoului Victorian al mișcării de creștere a eficienței producției gospodăriei asupra acumulării capitaliste, cel puțin el a recunoscut că munca domestică, din interiorul unei gospodării, este un agent de producție mai degrabă decât să o limiteze la un loc de consum.

Distincția lui Marshall între eficiența consumului și producției în interiorul unei gospodării intra în conflict cu teoria economiei convenționale.

Astăzi, teoria neoclasică dominantă asupra gospodăriei apără status-quo-ul susținând că sistemul capitalist servește cel mai bine intereselor de consumator ale gospodăriei, măsurate în termenii de maximizare a folosirii individuale.

Potrivit acestei teorii, profesorii se așteaptă ca studenții lor să aplice aparatul teoretic al utilizării maximizării pentru a explica unele fenomene diverse cum ar fi dimensiunea de risipă a mâncării, a cititului, a dormitului, și chiar a mărimii familiei (Becker 1965, 503, 509, 513–14).

Desigur, satisfacția personală a familiei din clasa muncitoare a fost ultimul lucru la care s-au gândit fondatorii economiei politice clasice.

Marx (1977, 718) a denunțat corect importanța oricărei considerații asupra satisfacției, ca și categorie de bază de studiu în cercetarea gospodăriei, când a spus că hrănirea unui animal folosit la muncă în gospodărie nu devine un aspect mai mărunt al procesului de producţie doar pentru că animalului îi place ce mănâncă.

Nassau Senior (1928, 1:172) a exprimat o opinie similară: „Şi cu ce e diferită consumarea mâncării de către un muncitor faţă de alimentarea cu cărbune a unui motor? Pur si simplu în aceea că muncitorul [sic] simte o plăcere când consumă mâncare, în timp ce motorul cu aburi nu simte nimic.”

Economiştii neoclasici nu ar trebui să fie scoşi în evidenţă pentru că au ratat să vadă relaţia dintre circuitul de producţie şi consum. Şi multor teoreticieni marxişti li se poate face acelaşi reproş în privinţa acestui subiect.

Deşi această ratare e mai puţin întâlnită în lucrările recente, care au fost obligate să trateze acest subiect în urma chestiunilor ridicate de feministe, mult prea adesea lucrările marxiste se bazează pe schema în care formaţiile precapitaliste sunt identificate cu producţia valorilor folosite, în contrast cu capitalismul, în care producţia e tratată simplu ca marfă de producţie.

Evoluţia Teoriei Producţiei Gospodăriei

Observaţi că am făcut ceea ce ar putea să pară două afirmaţii în contradictoriu în legătură cu rolul producţiei gospodăriei. Mai devreme am accentuat rolul acumulării primitive în promovarea dezvoltării capitalismului prin restrângerea eficienței gospodăriei după ce a fost deposedată de mijloacele de a se întreține singură.

Acest capitol accentuează interesul capitalului în mărirea eficienței producției gospodăriei. Cum poate fi rezolvată această contradicție?

La nivelul cel mai grosier, atitudinea către producția gospodăriei depinde de stadiul dezvoltării capitaliste.

Într-o vreme în care auto-aprovizionarea era un obstacol serios în calea extinderii modului capitalist de producție, economia politică clasică a exprimat o ostilitate neobosită față de condițiile care ajutau clasa muncitoare să fie capabilă să își asigure singură traiul.

Odată ce economia politică a devenit încrezătoare că economia gospodăriei era suficient de înșurubată în rolul său de producător care va fi subordonat modului capitalist de producere de bunuri, economiștii au părut să nu se mai arate deloc interesați de evoluția diviziunii sociale a muncii.

În schimb, au făcut presiuni asupra gospodăriilor pentru a deveni producători și mai eficienți de forță de muncă. În cele din urmă, după ce problemele cererii efective au câștigat proeminenţă din ce în ce mai mare, economiştii au început să trateze gospodăria ca un loc al consumului.

Prin urmare, rolul gospodăriei ca un loc de producţie a fost lăsat în general uitării.

Economiştii politici moderni, condiţionaţi să se uite la gospodărie ca la un agent al consumului, au construit justificarea capitalismului în jurul conceptului de maximizare a folosinţei (vezi Cairncross 1958). Prinsă în această perspectivă îngustă, economia modernă și-a dovedit sieși că e prost echipată pentru a putea înțelege cum a evoluat în timp rolul de producție al gospodăriei.

Și mai rău, găsim o tăcere generalizată în privința interesului pe care l-a arătat economia politică clasică în privința controlării și regularizării vieții private a clasei muncitoare.

Gospodăriile și Rolul în schimbare al Diviziunii Sociale a Muncii

La începutul secolului 20, industria din Statele Unite a văzut aparatele casnice pe care le scotea pe piaţă ca fiind analoage echipamentului industrial cu care aprovizionau fabricile. În această privință, afacerile au încercat să creeze noi piețe prin descoperirea aparaturii casnice care ar fi putut revoluționa potențialul productiv al muncii din gospodărie.

Intenția sa era de a face ca ”proprietarul sau operatorul aparaturii casnice să se adapteze… la transformarea tehnicilor de prelucrare manuale la cele ale procesului făcut de mașinării.” (citat în Ewen 1976, 164).

De exemplu, în culmea Taylorism-ului, producătorii de aparate casnice angajau experți în timp și mișcare pentru a proiecta bucătăriile în scopul de a impune și în interiorul gospodăriei ritmul de muncă al sistemului capitalist (ibid., 166; see also Gideon 1948, 512ff.).

Astăzi, noi privim aceste aparate casnice ale gospodăriilor ca fiind un aspect al consumului mai degrabă decât al producției, deși scopul lor e industrial.

De fapt, ”muncitorul american are la dispoziția sa un câștig de capital la el acasă mai mare decât în fabrica unde muncește” (Cairncross 1958, 17).

Un număr de factori au atras atenția asupra rolului productiv al gospodăriei.

Nici un observator al gospodăriei moderne nu poate să nu fie izbit de numărul enorm de bunuri care reduc timpul necesar pentru munca depusă în treburile casnice.

Mâncarea a devenit procesată și hainele sunt făcute de-a gata, și totuși tendințele semnificative care se opun par să fi trecut neobservate.

Așa cum capitalismul însuși a devenit mai complex, la fel au devenit și necesitățile pe care le impune gospodăriei.

Procesul de reîmprospătare a energiei muncitorilor e făcut mai complicat de dificultatea specială accentuată de munca și viața într-o societate capitalistă modernă (Aglietta 1979, 158; Gorz 1968, 88ff.).

În ciuda faptului că în aprență gospodăria modernă ar reduce timpul pentru muncile casnice, acele sarcini care rămân în interiorul economiei sale au devenit în mod frecvent mult mai solicitante. Alcătuirea bugetului și mersul la cumpărături ies în evidență aici (Walker and Woods 1976). ”Munca femeilor” a devenit, în multe aspecte, mai consumatoare de timp ca niciodată. Importanța muncii casnice neplătite este departe de a nu fi lipsită de consecințe. În 1968, când Produsul Brut Naţional a fost de 864 miliarde de dolari, se estima că valoarea de piaţă a bunurilor şi serviciilor produse în gospodăriile din Statele Unite era de 212 miliarde de dolari (vezi Burns 1976, 22; Scitovsky 1976, 86–89, 279–82; Eisner 1979).

Desigur, aceste cifre referitoare la producția gospodăriilor sunt foarte imprecise.

De exemplu, Robert Eisner (1988) estimează că valoarea producției neplătite din interiorul gospodăriilor ajungea de la 20 la 50 la sută din Produsul Național Brut.

Chiar și estimarea mai mică reprezintă o contribuție semnificativă la standardul nostru de viață. Mai mult, William Nordhaus și James Tobin (1972, 518) estimează că rația de consum nescos pe piață față de cel scos pe piață a crescut de la 3:5 în 1929 la 3:4 în 1965, deşi asemenea estimări pot fi foarte părtinitoare pentru că exclud tranzacţiile de afaceri care nu sunt înregistrate (vezi Bowsher 1980).

O parte din consumul gospodăriilor poate fi anti-etic pentru producţie. Fumatul şi folosirea în exces a alcoolului sunt primele care vin în minte. Oricum, consumul poate promova producţia chiar şi când nu pare să aibă legătură directă cu refacerea capacităţii psihologice a clasei muncitoare.

Să luăm, de exemplu, curiozitatea neobosită a acelor tineri care îi atrage de la a se juca jocuri video la a le crea. Creatorii de jocuri video, în schimb, inventează tehnici care se dovedesc inestimabile în progresul graficii computerizate.

Cum gospodăria e un agent de producţie, putem recunoaşte cu uşurinţă cum noile mărfuri influenţează diviziunea socială a muncii.

Aşa cum am arătat mai devreme, gospodăriile din Statele Unite îşi spală ele singure hainele. În secolul 20, întreprinzătorii comerciali au aigurat – prin spălătoriile din oraşe – mare parte din spălatul hainelor, care nu mai avea loc în interiorul gospodăriilor.

Odată cu introducerea maşinii de spălat, multe familii au început să-şi spele ele singure hainele ori acasă, ori la spălătoriile automate (Hartman 1976).

Gary Becker (1965, 508) descrie modele similare în ce privește istoria bărbieritului.

Aceste exemple indică modul în care locuința poate deveni din nou un centru de producere de bunuri.

Odată cu creşterea importanţei prelucrării informaţiei, mai multe afaceri economisesc costuri pe spaţiile de birouri dându-le de lucru acasă muncitorilor.

Acest sistem e benefic profiturilor în mai multe privinţe. Salariile nu trebuie să mai acopere costul transportului (vezi Vicker 1981). Mai mult, separarea fizică a muncitorilor reduce riscul ca ei să se poată organiza între ei.

În acest sens, capitalul modern nu e ignorant în privinţa rolului pe care îl joacă gospodăria în interiorul economiei.

În altă parte am folosit o analiză similară pentru a explica modul în care schimbarea diviziunii sociale a muncii a accelerat procesul de acumulare capitalistă în sectorul agriculturii (Perelman 1991b).

O schemă simplă a acumulării primitive şi a procesului social de muncă

În această secţiune, voi dezvolta o simplă teorie pentru a explica rolul producţiei gospodăriei în procesul de acumulare capitalistă.

Clasicii economiei politice erau conştienţi de logica acestui model, deşi nici unul nu l-a articulat într-o formă explicită aşa cum voi face acum în cele ce urmează.

De fapt, deşi clasicii economiei politice în general au exclus rolul economiei de subzistenţă din lucrările lor teoretice, ei erau în mod acut conştienţi de ramificaţiile sale practice.

Când s-au referit la acest proces prin care economia gospodăriilor era înhămată la nevoile capitalului, ei erau implicaţi în mod tipic în discuţii despre chestiuni practice privind politicile, cum ar fi politicile în privinţa Irlandezilor sau Legile Săracilor.

În aceste lucrări mai puţin teoretice, clasicii economiei politice în mod constant au pledat pentru politici a căror intenţie era aceea de a reduce economia de subzistenţă, astfel încât să poată promova o nouă diviziune socială a muncii care ar fi fost şi mai profitabilă pentru capital.

Acestă discontinuitate expusă între exprimările teoretice şi aplicarea în practică a economiei politice clasice devine evidentă odată ce gospodăria e înţeleasă ca o parte integrală din sistemul de producere a bunurilor de producţie.

În acest model, observăm că gospodăria tipică a unei familii din clasa muncitoare îşi împarte ziua între munca pentru salariu şi ceea ce am putea numi „producţia gospodăriei”.

Acest termen include atât auto-aprovizionarea cât şi producerea de mâncare şi de bunuri obţinute de pe piaţă. Deşi gospodăria rămâne un element esenţial în procesul mai general al producţiei de bunuri, un element cheie o distinge de restul întreprinderilor capitaliste în cadrul contextului economiei de piaţă: nici o valoare nu e atribuită muncii casnice efectuată în scopul auto-susţinerii ei.

După Marx (1977, 659, 983), măsurăm valoarea puterii de muncă prin valoarea mărfurilor care sunt consumate pe parcursul reproducerii acelei puteri de muncă.

Valoarea mărfurilor depinde de suma cantităţii directe de muncă folosită în producţie împreună cu cantitatea indirectă de muncă consumată în procesul de depreciere.

Aceste valori ignoră cantitatea de muncă din interiorul unei gospodării care contribuie la reproducerea puterii de muncă din cauza faptului că numai mărfurile care sunt vândute pe piaţă au o valoare atribuită (vezi Perelman 1987, capitolul 4).

Marx (1981, 3:665) nu a susţinut explicit acest punct de vedere în analizarea valorii puterii de muncă, dar a părut să îl indice în afirmaţia că valoarea puterii de muncă e egală cu valoarea capitalului variabil, care „constă material din mijloacele de subzistenţă ale muncitorilor, o porţiune din propriul lor produs. Dar nu sunt plătiţi pentru el în bani.”

Cu alte cuvinte, consumul în natură al muncitorilor pare să fie exclus din capitalul variabil.

Aşa cum preţurile şi valorile mărfurilor individuale pot să difere în producţia industrială, la fel poate şi valoarea puterii de muncă să decurgă din valorile mărfurilor consumate în interiorul unei gospodării a clasei muncitoare.

Unele familii vor avea moduri de consum atipice, dar pe ansamblu, asemenea diferenţe se vor estompa când vom avea de-a face cu media unui mare număr de gospodării.

Observaţi că schimbarea diviziunii sociale a muncii între munca din interiorul gospodăriei şi munca salariată va afecta valoarea puterii de muncă, şi, astfel, valoarea mărfurilor produse prin acea putere de muncă.

De exemplu, dacă o gospodărie tipică ar fi să-şi facă ea singură pâinea în loc să o cumpere, munca brutarilor comerciali nu va mai fi calcultată în valoarea puterii de muncă.

Din momdent ce munca folosită la coacerea pâinii în interiorul gospodăriei nu intră în valoarea acestui calcul, valoarea puterii de muncă va scădea cu cantitatea egală cu valoarea pâinii cumpărate anterior, mai puţin valoarea ingredientelor.

Prin contrast, consideraţi ce se întâmplă când o firmă reduce consumul de capital constant prin integrarea mai multor procese de producţie în interiorul ei.

Această reducere a puterii de muncă anterior incorporată în produsele cumpărate de către firmă ca inputs va echilibra creşterea puterii de muncă în interiorul firmei (see Perelman 1987, chap. 4).

Prin urmare, valoarea mărfii produse în interiorul firmei rămâne neschimbată.

Modelul scheletic

Putem vedea relaţia dintre gospodărie şi întregul proces de producţie mai clar, aşa cum e ilustrată într-o simplă diagramă. Ilustraţia 1 arată cum funcţionează un sistem simplificat de producere a mărfurilor în care gospodăria nu apare ca agent al producţiei. Capitalul constant (C) e combinat cu puterea de muncă (LP) pentru a produce mărfurile (W), care sunt folosite să înlocuiască atât capitalul constant cât şi capitalul variabil (V), sau care sunt puse la dispoziţie pentru consumul capitalist sau pentru acumularea capitalistă, aşa cum arată săgeata care pleacă din căsuţa W.

figura 1

Ilustraţia 2 recunoaşte gospodăria ca agent al producţiei. Timpul de muncă e împărţit între producţia din interiorul gospodăriei (H) şi producţia de mărfuri, reprezentate de dimensiunile V şi S, unde cea din urmă înseamnă plusvaloarea. Spargem ziua completă de muncă în trei segmente: (1) numărul de ore pe care o gospodărie le dedică producţiei pentru ea însăşi; (2) numărul de ore în care familia munceşte pentru salarii în timp ce produce acele bunuri şi servicii pe care le va cumpăra ulterior ca mărfuri; şi (3) numărul de ore în care muncesc pentru salarii în timp ce produc acele bunuri şi servicii care vor fi cumpărate de alte clase.

figura 2

Din comoditate, să presupunem că punctul 2 al timpului e dedicat producţiei celor necesare şi că a punctul 3 mărfurilor de lux şi bunurilor pentru acumularea capitalistă.

Acest al treilea segment ar trebui să măsoare plusvaloarea.

În plus, să presupunem că toate cele necesare sunt consumate de muncitori şi că mărfurile de lux sunt consumate de alte clase. Din moment ce modelul e static, presupunând că mărfurile pentru acumularea capitalistă durează pentru totdeauna şi că nu necesită înlocuire, putem considera mărfurile destinate acumulării capitaliste ca fiind mărfuri de lux.

În cele din urmă, acest model adoptă o altă simplificare care e adesea asociată cu Marx, dar care de fapt şi-a avut originea în economia politică clasică (vezi Senior 1836, 174): totalul tuturor gospodăriilor poate fi tratat ca o singură entitate.

Acum să sumarizăm acest model scheletic.

Urmând această abordare tipică a economiei politice clasice, modelul nostru presupune că standardul de viaţă al muncitorilor reprezintă un nivel normal de subzistenţă.

Pentru a produce aceste bunuri de subzistenţă, să presupunem că clasa muncitoare munceşte un număr fix de ore indiferent dacă face această muncă în gospodărie sau într-o firmă. Această afirmaţie implicit presupune că aceeaşi tehnologie e folosită în gospodărie sau în sectorul de producere de bunuri.

Modelul şi Ziua de Muncă

Astăzi, presupunerea că tehnologia identică e folosită şi la firmă şi în gospodărie ar putea părea puţin plauzibilă, dar cel puţin în primele faze ale dezvoltării economice, muncitorii efectuau acealeaşi sarcini folosind aceleaşi tehnologii, fie că erau la fabrică, fie că îşi asigurau lor cele necesare traiului (Marx 1977, 425; Marglin 1974; vezi şi critica lui Marglin în Landes 1987). În acest sens, Marx (1977, 645, 1019–38) a descris controlul timpuriu al capitalului asupra producătorilor tradiţionali ca fiind cel mult „formal”:

„În acest proces simplu e clar că acest capitalist nu a produs nici materia primă, nici uneltele, nici mijloacele de subzistenţă pentru ţesător şi pentru filator. Tot ce a făcut capitalistul a fost să le restricţioneze acestora, puţin câte puţin, munca, făcându-i astfel dependenţi de a vinde, făcându-i dependenţi de cumpărător, de negustor, şi, în cele din urmă făcându-i să producă doar pentru şi prin intermediul lui.  Le-a cumpărat munca de la bun început, cumpărându-le produsul muncii lor.” (Marx 1974, 510)

Din moment ce totalul zilei de muncă şi durata de timp necesară producerii bunurilor de consum pentru muncitori sunt date fixe, numărul de ore folosite pentru a produce bunurile de lux e fix şi el.

Cu cât o gospodărie îşi produce singură cele necesare, cu atât va avea nevoie de mai puţine salarii pentru a-şi atinge standardul de viaţă.

Să ne amintim că, deşi timpul dedicat muncii salariate e variabil, timpul dedicat producerii de bunuri de lux nu e.

Această trăsătură e centrală acestui model. Prin urmare, împărţirea timpului între producţia de bunuri necesare gospodăriei şi producţia celor necesare în timpul muncii salariate e singura variabilă a sistemului.

De ce le-ar păsa capitaliştilor de împărţirea zilei de muncă între munca din gospodărie, sau munca pentru auto-aprovizinare, şi munca salariată? La urma urmei, cantitatea de bunuri de lux e identică în ambele cazuri.

Presupunerea fundamentală a acestui model se referă la lungimea zilei de muncă.

O zi plină de muncă nu reprezintă o condiţie universală în societate, ci mai degrabă un ideal pe care capitalul în mod activ speră să-l atingă.

Pentru a-l realiza e nevoie ca aceşti capitalişti să găsească o cale prin care să facă clasa muncitoare să participe la munca salariată.

Şi totuşi, acest ţel nu e o chestiune facilă.

Atâta timp cât muncitorii rămân la nivelul economiei gospodăriei, ei ar putea să se bucure de acelaşi standard de viaţă fără să fie nevoiţi să îşi dedice timpul şi energia producerii de bunuri de lux sau de plusvaloare.

O simplă ilustrare arată de ce o forţă din exterior va fi necesară pentru a-i forţa pe muncitori să intre în sistemul de muncă salariată.

Să presupunem că ziua normală de lucru e de 10 ore, dintre care 5 sunt dedicate producerii de bunuri de lux.

Şi mai departe, să presupunem că gospodăriile muncesc pentru salarii full-time, programul complet.

Astfel, pentru fiecare oră muncită, sectorul gospodăriilor primeşte salarii pentru a cumpăra bunuri care necesită o jumătate de oră de muncă pentru a le produce.

Cu alte cuvinte, rata exploatării e de 100 la sută.

Acum să schimbăm condiţiile, astfel încât gospodăriile să muncească 2 ore şi jumătate pentru a-şi asigura lor înşile cele necesare.

Gospodăriile acum au nevoie acum doar de jumătate din mărimea salariilor pentru a-şi menţine standardul de viaţă, pentru că restul le produc ele singure. Cu toate acestea, durata de timp dedicată bunurilor de lux nu se mişcorează, oricum.

În consecinţă, pentru fiecare oră consumată pentru munca salariată, sectorul gospodăriilor primeşte o plată echivalentă cu doar o treime dintr-o oră de muncă.

Prin urmare, rata exploatării e de 300 la sută.

Susţin că acest model captează o mare parte a conflictului dintre clase care are loc în această perioadă, şi că o mare parte a economiei politice clasice a fost construită chiar în jurul acestei lupte.

Într-adevăr, când clasa muncitoare a trebuit să schimbe o mare parte din muncă pentru a obţine o valoare relativ mică de bunuri pe ea, s-a opus muncii salariate producând pentru ea însăşi cât de mult a putut.

În acest fel, munca ar putea să ducă la scurtarea zilei de lucru prin comparaţie cu ce ar fi altfel dacă muncitorii ar trebui să producă bunuri de lux pentru cei din clasele non-muncitoare pe lângă cele necesare subzistenţei lor.

Din moment ce capitalismul nu a dezvoltat tehnologii care să fie superioare metodelor tradiţionale de producţie, crearea plusvalorii depinde de succesul capitalului în crearea plusvalorii absolute prin mărirea zilei de lucru.

Prin urmare, cei mai bogaţi oameni din societate îi condamnă vehement pe toţi cei care aleg să trăiască ca în timpurile preindustriale.

Factorii care complică acest model

Deşi acest model e foarte simplu, tot poate să scoată în evidenţă tendinţele contradictorii ale producţiei gospodăriei.

Înainte de toate, acolo unde gospodăriile sunt angajate în auto-aprovizionare, capitalul în bani necesar pentru a fi capitalist e mai mic din moment ce angajatorul face o investiţie mai mică în salarii.

Cu cât se bazează mai mult pe relaţiile economice precapitaliste, cu atât mai mult succes va avea capitalismul în creşterea ratei plusvalorii.

Să observăm câteva complicaţii care apar:

Prima, dacă procesul prin care se bazează pe producţia gospodăriilor e dus la limită, valoarea capitalului variabil va dispărea, şi odată cu ea şi munca salariată. În plus, chiar dacă auto-aprovizionarea parţială ar creşte rata potenţială a plusvalorii, fiecare muncitor va trebui să facă mai multă muncă salariată pentru a câştiga destul ca să poată cumpăra mărfuri.

Această situaţie ar fi similară celei relatate de Samuel Johnson privind timpul lung pe care un meşteşugar va trebui să îl dedice muncii pentru a cumpăra o pereche de pantofi, deşi, într-o oră, ar putea să-şi facă singur o pereche de ghete acasă.

Prin urmare, în timp ce auto-aprovizionarea creşte maximul posibil al ratei de exploatare, poate restricţiona producţia plusvalorii făcându-i pe oameni să se agaţe şi mai abitir de activităţile lor tradiţionale.

Prin urmare, masa plusvalorii poate de fapt să scadă pe măsură ce ratele potenţiale cresc.

Modelul nu arată cât de multă muncă va fi necesară când acumularea primitivă intră pe scenă.

În realitate, a fost nevoie ca acumulările primitive să fie foarte atente când şi-au aplicat politicile.

Presiunea excesivă ar fi putut crea un exod de la sectorul de subzistenţă capabil să depăşească capacitatea de a angaja muncă plătită cu salariul.

O presiune prea mică ar fi putut permite ca mulţi oameni să rămână în sectorul tradiţional pentru a satisface cererile viitorilor angajatori.

Ar trebui să menţionez că acest model devine mai puţin folositor în condiţiile moderne.

Deşi industria şi producţia gospodăriilor au fost folosite iniţial în acelaşi fel ca tehnologia, tehnologia industrială va deveni eventual mai productivă decât metodele tradiţionale folosite în gospodărie (vezi Marx 1977, 432). Oricum, după ce tehnologiile capitaliste au progresat până în punctul în care auto-aprovizionarea a devenit mai puţin eficientă tehnologic decât munca salariată, muncitorii erau adesea foarte reticenţi să se angajeze în munca plătită cu salariul.

În mod frecvent optau în schimbul acesteia pentru a-şi menţine munca în jurul gospodăriei lor, preferând să folosească pentru ei timpul de relaxare pe care altfel l-ar fi consumat pentru a achiziţiona mărfuri.

Deşi din ce în ce mai multe tehnologii moderne vor oferi posibilitatea de a face economii substanţiale, producţia tradiţională a gospodăriilor ar putea oferi capitalului şansa să facă investiţii semnificative.

Un student care a studiat această chestiune a observat:

Angajatul în industria construirii de locuinţe, comerciantul de mărfuri nu au capital fix. Muncitorii din construcţia de locuinţe sunt maşinăriile capitalului. Capitalul îi poate lăsa fără slujbe oricând doreşte fără să piadă un ban.” (Buecher 1893, 196; citat în Medick 1988, 382).

În cele din urmă, trăind într-o regiune care până recent a fost dominată de economia Keynesiană, am putea lua în considerare partea modelului privind cererea.

A creşte capitalul variabil măreşte cererea pentru mărfuri. O cerere mai mare oferă avantaje substanţiale capitalului, deşi implică de asemenea o rată a plusvalorii potenţial mai mică. Prin urmare, reducerea dimensiunii producţiei gospădăriilor poate deschide capitalului calea pentru mai multe posibilităţi.

Valoarea de Bază a Modelului

În ciuda diverselor complicaţii ale modelului, încă totuşi să tragem concluzia că, din moment ce alte lucruri sunt egale, cu cât mai multe activităţi sunt transferate gospodăriei, cu atât mai mare va fi plusvaloarea. Acest punct e crucial.

Înlocuirea muncii casnice cu munca salariată reduce valoarea puterii de muncă şi creşte rata plusvalorii. Ignorând diferenţele dintre preţuri şi valori, cu cât o gospodărie reuşeşte să se susţină singură, cu atât mai puţin angajatorii va trebui să plătească pentru o oră de muncă.

Toate părţile implicate aici par să înţeleagă care e miza. De exemplu, primii clasici ai economiei au realizat că procesul capitalist de muncă obligă clasa muncitoare să muncească mai mult decât e nevoie pentru a-şi asigura propriile ei nevoi.

Într-o scrisoare din 26 iulie 1784, Benjamin Franklin (1905–1907, 9:246) a spus:

„A fost calculat de câţiva aritmeticieni că dacă fiecare bărbat şi femeie ar munci pentru 4 ore în fiecare zi, făcând o muncă productivă, munca ar produce suficient pentru a asigura toate cele necesare traiului şi confortului vieţii, lipsurile şi mizeria ar dispărea din lume, iar restul de 20 de ore ar putea fi lăsate timpului liber şi plăcerii.

Mulţi dintre socialiştii Ricardieni au încercat şi ei să facă estimări empirice asupra ratei de muncă plătită comparativ cu munca neplătită (vezi King 1981). Deşi nu au abordat acest subiect la modul teoretic, muncitorii de la care se aştepta să producă plusvaloare şi-au dat seama clar care era de fapt miza.

Clasicii: Acumularea Primitivă şi Acumularea Capitalistă

Pentru a sumariza ce am spus până acum, clasicii economiei politice au avansat o teorie care susţinea că un nivel crescut de auto-aprovizionare va creşte rata plusvalorii, în condiţiile în care celelalte lucruri ar fi egale. Ei au aplicat implicit acest model când au analizat problema practică a opoziţiei şi a rezistenţei oamenilor de a face muncă plătită.

Modelul clasic al acumulării primitive este apropiat de analiza lui Marx faţă de reproducerea capitalistă, în sensul limitat că ar putea fi refăcut în ceva similar celor scrise în „Capitalul” fără a-i denatura sensul.

Cu toate acestea, trebuie să subliniez că acesta nu este modelul lui Marx, în orice caz; e prea rigid şi prea lipsit de dialectică. Nu e Marx; e economia politică clasică.

Şi totuşi, modelul clasic al acumulării primitive ne ajută să înţelegem reorientarea gospodăriei către producerea puterii de muncă.

Această nouă situaţie nu apare fără o luptă din partea celor mulţi care trăiau din economia tradiţională.

Clasicii economiei politice, de la Petty în secolul 17 la succesorii săi de la mijlocul secolului 19, au recomandat politicile care s-au conformat acestui model. Cel puţin ei au arătat un interes viu în organizara diviziunii sociale a muncii, aparent pentru a promova instituirea muncii salariate. Ideea că economiştii politici s-ar fi preocupat ei înşişi cu chestiunile legate de diviziunea socială a muncii ar putea să pară atât de bizară multor studenţi moderni ai economiei politice.

Chiar şi simpla sugestie că diviziunea socială a muncii a fost intenţionat organizată pare să arunce în aer înţelegerea generală a economiei politice clasice; totuşi, dacă analizăm unele dintre lucrările lor (ale clasicilor economiei politice) mai puţin teoretice, vom descoperi cum aceşti economişti au devenit participanţi direcţi în acest conflict dintre producţia capitalistă şi producţia gospodăriilor.

Uneori, clasicii economiei politice păreau că se chinuie să evite aparenţa că puneau în aplicare un asemenea model. De exemplu, Adam Smith, atât cât s-a referit la acest subiect, a considerat diviziunea socială a muncii ca fiind rezultatul alegerilor voluntare făcute de către oameni liberi.

Chiar şi aşa, la o analiză mai atentă, când revedem opera lui Smith în întregul ei, vom descoperi că el a fost de acord cu folosirea forţelor din afara pieţei pentru a manipula diviziunea socială a muncii.

În mod specific, vom vedea că Smith, la fel ca restul clasicilor economiei politice, era un susţinător înfocat al acumulării primitive. În acest proces, demonstrând că acest model a fost o parte integrantă a programului economiei politice clasice, aruncăm o îndoială asupra modului actual în care sunt citiţi clasicii, cu intenţia de a scoate la lumină preocuparea lor faţă de maximizarea influenţării comportamentului indivizilor.

De fapt, economia politică clasică urmărit, înainte de toate, să fie o formulă prin care procesul total de acumulare să fie accelerat.

Efectul producției gospodăriilor în această privință este extrem de important din punctul de vedere al capitalului, care profită din extragerea unei rate mai mari a plusvalorii.

Putem vedea, de asemenea, acest model și din altă perspectivă: aceea a alegerilor individuale ipotetice în privința angajării sau nu pentru a face muncă plătită.

Desigur, scopul acestui model a fost de a arăta cum sunt limitate de fapt aceste alegeri individuale, mai degrabă decât de a demonstra finețurile intelectuale ale maximizării comportamentului individual.

Totuși, perspectiva individuală aduce într-adevăr lămuriri în privința acestui model.

În timp ce alegerea individuală poate fi un factor în explicarea evoluției unei existente diviziuni sociale, din moment ce muncitorii ajung să accepte condițiile muncii salariate, acest model sugerează că munca salariată nu va putea probabil să fie accceptată fără o anumită coerciție.

Prin urmare, alegerea individuală e o explicație inadecvată pentru ceea ce pune diviziunea socială în mișcare, de la bun început.

Așa cum arată acest model, în mediul în care oamenii care produc pentru ei înșiși și-ar asigura ei singuri tot ce le trebuie, valoarea puterii de muncă ar fi extrem de mică.

Prin urmare, ei ar fi mai mult decât doritori să obţină salarii pentru ceea ce muncesc.

Chiar dacă rata înaltă a plusvalorii nu i-ar descuraja cumva pe oameni să accepte munca plătită cu salariul, e puţin probabil că indivizii ar alege munca salarită din proprie iniţiativă.

La urma urmei, capitalismul nu a început în magazine, ci în economii unde auto-suficienţa era chiar mare. Un set de muncitori nu s-ar putea specializa în producerea, full-time, de pantofi, sau de haine, sau de mâncare, dacă alţii nu ar face alegeri complementare pentru a produce alte bunuri, pe care muncitorii care produc pantofi sau haine nu le mai pot produce pentru ei.

Ne vom întoarce la această problemă mai târziu într-o discuţie mai detaliată în ce-l priveşte pe Sir James Steuart.

Chiar dacă acceptăm că acest impediment structural ar putea fi depăşit în timp, clasicii tot nu au lăsat soarta capitalimului să depindă de alegerile libere făcute de muncitori.

La urma urmei, toată clasa muncitoare în general e prezentată ca iraţională faţă de ordinele superioare.

Mult prea adesea, neputinţa muncitorilor de a se conforma normelor aprobate ale burgheziei pare să fie o dovadă izbitor de clară a raţionalităţii inadecvate a muncitorilor.

[notă: traducerea unei părţi a citatelor din „Capitalul” lui K.Marx e preluată de aici]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s