Ascultă, Marxistule!

Ascultă, marxistule!

de Murray Bookchin

(din Post Scarcity Anarchism, 1971)

Toate tâmpeniile din anii ’30 sunt reluate din nou şi din nou – rahatul despre „linia de clasă”, „rolul clasei muncitoare”, „cadrele calificate”, „partidul de avangardă”, şi „dictatura proletariatului”. Toate revin din nou, şi într-o formă mai vulgară ca oricând. Partidul Progresist al Muncii nu e doar un singur exemplu în acest sens, ci e cel mai rău dintre ele. Se simte mirosul de căcat în diferitele mlădiţe ale SDS, şi în cluburile marxiste şi socialiste din campusuri, ca să nu mai vorbim de grupurile de troţkişti, de cluburile Internaţionalei Socialiste, sau de Tinerii împotriva Războiului şi Fascismului.

În anii ’30 aveau cel puţin o scuză. Statele Unite erau paralizate de o criză economică cronică, cea mai profundă şi cea mai lungă din toată istoria lor. Singurele forţe în viaţă, care păreau să încerce să zidurile capitalismului, erau marile lovituri ale CIO (Comitetul, ulterior Congresul Organizării Industriale), cu grevele lor dramatice prin încetarea lucrului şi blocarea fabricilor, cu activismul lor radical, şi cu sângeroasele ciocniri cu poliţia. Atmosfera politică în toată lumea era încărcată de electricitatea Războiului Civil Spaniol, ultima dintre revoluţiile clasice ale muncitorilor, când fiecare sectă radicală din stânga americană se putea identifica cu propria ei columnă de miliţie din Madrid şi Barcelona. Asta se întâmpla acum 30 de ani. Era un timp în care oricine ar fi strigat „Faceţi dragoste, nu război” ar fi fost privit ca un tâmpit: atunci oamenii strigau „Faceţi locuri de muncă, nu război” – strigătul unei epoci împovărate de lipsuri, când realizarea socialismului cerea „sacrificii” şi o „perioadă de tranziţie” la o economie de abundenţă materială. Tânărului de 18 ani, care eram eu atunci, în anul 1937 chiar şi simplul concept al controlului procesului industrial prin computere i-ar fi părut ca cea mai nebunească science-fiction, o fantazie comparabilă cu imaginarea călătoriilor în cosmos.

Acel puştan de 18 ani are acum aproape 50 de ani, iar rădăcinile sale sunt adânc înfipte într-o zonă atât de îndepărtată, încât e diferită calitativ de realităţile perioadei din prezent a Statelor Unite.  Capitalismul însuşi s-a schimbat de atunci, a luat forme din ce în ce mai stratificate care abia dacă ar fi putut fi anticipate acum 30 de ani. Şi tocmai acum ni se cere să ne întoarcem la „linia de clasă”, la „strategii”, la „cadre” şi la forme organizaţionale din acea perioadă îndepărtată, într-o indiferenţă strigătoare la cer faţă de noile probleme şi posibilităţi, care au apărut între timp. Când naiba vom crea în sfârşit o mişcare care să se uite spre viitor în loc să de uite spre trecut? Când vom începe să învăţăm din ceea ce se naşte în loc să învăţăm din ceea ce moare şi dispare?

Marx, spre meritul său, a încercat să facă exact asta în timpul în care a trăit el, a încercat să evoce un spirit futurist în mişcarea revoluţionară din deceniile 1840 şi 1850. „Tradiţia tuturor marilor generaţii moarte cântăreşte ca un coşmar în mintea celor vii,” o eroare în al 18-lea brumar al lui Ludovic Bonaparte.

Şi când par să se implice ei înşişi în propria lor revoluţionare şi revoluţionarea a ceea ce e în jurul lor, în crearea a ceva cu totul nou, exact în asemenea epoci de crize revoluţionare, ei evocă cu nelinişte spiritele trecutului pentru a le sluji în prezent şi împrumută de la ele nume, sloganuri de luptă, şi ţinută vestimentară, pentru a prezenta o nouă scenă a istoriei lumii din timpul lor- costum onorabil şi limbaj împrumutat. Astfel, Luther a luat masca Apostolului Paul, revoluţia din 1789 – 1814 s-a înfăşurat când în drapelul republicii romane când al imperiului roman, revoluţia din 1848 nu a ştiut nimic mai bun decât să o parodieze la rândul ei pe cea din 1789 şi tradiţia din 1793 până în 1795…

Revoluţia socială a secolului 19 nu poate să îşi tragă poezia din trecut, ci doar din viitor. Nu poate începe înainte să se scuture de toate superstiţiile referitoare la trecut… Pentru a ajunge la conţinutul ei, revoluţia din secolul 19 trebuie să lase morţii cu morţii.

Acolo fraza a mers dincolo de conţinut, aici conţinutul merge dincolo de frază.”

E problema diferită în vreun fel, pe măsură ce ne apropiem de secolul 21?

Din nou, morţii se plimbă printre noi – ironic, înfăşuraţi în numele lui Marx, omul care a încercat să îngroape, cu totul, morţii secolului 19.

Aşadar, revoluţia din zilele noastre nu poate face nimic mai bun decât să parodieze la rândul ei Revoluţia din octombrie din 1917, şi războiul civil din anii 1918-1920, cu „linia sa de clasă”, cu partidul ei bolşevic, cu „dictatura proletariatului”, moralitate ei puritană, şi chiar şi cu sloganul „puterea sovietică”.

Revoluţia completă din zilele noastre, care poate în sfârşit rezolva istorica „chestiune socială”, născută din lipsuri, dominaţie şi ierarhie, urmează tradiţia incompletă a revoluţiilor din trecut, în care doar am schimbat forma „chestiunii sociale”, şi am înlocuit un sistem de dominaţie şi de ierarhie cu altul.

Într-o vreme în care însăşi societatea burgheză trece prin procesul de a dezintegra toate clasele sociale, care i-au dat pe vremuri stabilitate, auzim din nou cereri despre „o linie de clasă”.

Într-o vreme în care toate instituţiile politice ale societăţii ierarhice intră într-o perioadă de profundă decădere, auzim din nou cereri găunoase pentru un „partid politic”, şi pentru „un stat al muncitorilor”.

Într-o vreme când ierarhia e confruntată şi contestată, auzim din nou cereri golite de sens pentru „cadre”, „avangardă” şi „lideri”.

Într-o vreme în care centralizarea şi statul au fost aduse în cel mai exploziv punct de negativitate istorică, auzim din nou cereri cinice pentru o „mişcare centralizată” şi o „dictatură a proletariatului”.

Această căutare a siguranţei în trecut, această încercare de a găsi un rai într-o organizare ierarhică şi într-o dogmă bătută în cuie, ca înlocuitor pentru gândirea creativă şi pentru acţiunea practică, e dovada amară a cât de puţin foarte mulţi revoluţionari sunt capabili „să se revoluţioneze pe ei înşişi şi să revoluţioneze ce e în jur”, ce să mai vorbim de revoluţionarea societății.

Conservatorismul  (1) adânc înrădăcinat al „revoluţionarilor” PLP este dureros de evident; liderul autoritar şi ierarhia înlocuiesc patriarhatul şi educaţia burgheză; codul autoritar al obedienţei politice înlocuieşte statul; crezul „moralităţii proletare” înlocuieşte moravurile puritanismului şi etica muncii.

Vechea substanţă a societăţii exploatoare reapare în noi forme, învăluită într-un drapel roşu, decorată cu portretele lui Mao (sau Castro sau Che) şi împodobită cu „Cartea Roşie” şi alte litanii sacre.

Majoritatea oamenilor care rămân în PLP astăzi merită ce li se întâmplă. Dacă pot trăi într-o mişcare care îşi ciopleşte cinic sloganurile în fotografii ale pichetelor de la DRUM (2), dacă citesc o revistă care întreabă dacă Marcuse e „poliţist pe bune sau se preface”; dacă pot accepta o „disciplină” care îi reduce la nişte roboţei programaţi automat; dacă pot folosi cele mai macabre şi dezgustătoare tehnici (tehnici împrumutate din haznaua operaţiunilor de afaceri burgheze şi parlamentarismului) pentru a manipula alte organizaţii; dacă pot parazita virtual orice acţiune şi situaţie, numai pentru a promova extinderea partidului lor – chiar dacă aceste mijloace duc la eşecul acţiunii în sine – atunci ei merită tot dispreţul cu putinţă. Pentru că, aceşti oameni şi toţi acei auto-definiţi roşii (comunişti) descriu orice critică la adresa lor ca fiind motivată de faptul că sunt comunişti, iar acest lucru este, de fapt, o formă de McCarthyism pe invers. Pentru a parafraza descrierea picantă a Stalinismului făcută de Trotsky, ei sunt sifilisul mişcării radicale a tinerilor de astăzi. Şi pentru sifilis există un singur tratament – un antibiotic, nu un argument.

Preocuparea noastră aici e cu acei revoluţionari oneşti care au trecut la marxism, leninism sau Trotskyism pentru că, în mod onest, ei caută o concepţie socială coerentă şi o strategie efectivă a revoluţiei.

Ne preocupă şi cei care sunt copleşiţi de repertoriul teoretic al ideologiei marxiste şi sunt dispuşi să flirteze cu ea în absenţa unor alternative mai sistematice. Acestor oameni ne adresăm ca fraţi şi surori, şi lor le cerem să avem o discuţie serioasă şi o reevaluare comprehensivă.

Credem că marxismul a încetat să poată fi aplicabil în vremurile noastre nu pentru că e prea vizionar sau revoluţionar, ci pentru că nu e destul de vizionar şi revoluţionar.

Credem că s-a născut într-o eră a lipsurilor şi a prezentat o critică strălucită a acelei ere, mai ales a capitalismului industrial, şi că o nouă eră se naşte acum, pe care marxismul nu o poate cuprinde în mod adecvat, şi ale cărei contururi a putut să le anticipeze doar parţial şi dintr-o singură perspectivă.

Argumentăm că problema nu e „să abandonăm” marxismul, sau „să-l anulăm”, ci să-i transcendem dialectica, la fel cum Marx a trecut dincolo de filosofia lui Hegel, de economia Ricardiană, şi de tacticile şi modurile de organizare Blanqui-ste. Vom argumenta că, într-o fază mult mai avansată a capitalismului decât cea cu care se confrunta Marx acum un secol, şi într-o fază mult mai avansată a dezvoltării tehnologice pe care Marx ar fi putut să o anticipeze cu claritate, o nouă critică e necesară, care, în schimb, va aduce noi modalităţi de luptă, sau de organizare, a propagandei şi modului de viaţă.

Numiţi aceste noi metode oricum vă doriţi. Am ales să numim această nouă abordare anarhism post-criză sau post-societate a lipsurilor (post-scarcity anarchism), dintr-un număr de motive riguroase, care vor deveni evidente în cele ce urmează.


LIMITELE ISTORICE ALE MARXISMULUI

Ideea că un om, ale cărui cele mai mari contribuţii teoretice datează între anii 1840 şi 1880, ar fi putut să „prevadă” întreaga dialectică a capitalismului este din cale afară de absurdă. Dacă încă avem destule de învăţat din observaţiile lui Marx, putem învăţa chiar şi mai mult din erorile de neevitat ale unui om care era limitat de o eră a lipsurilor materiale şi de o tehnologie care abia ajunsese la folosirea curentului electric.

Putem învăţa cât de diferită este propria noastră eră este faţă de cea din trecut, cât de calitativ noi sunt toate posibilităţile pe care le avem în faţă, cât de unice sunt chestiunile, analizele, şi practicile care stau în faţa noastră, dacă ar fi să facem o revoluţie şi nu un alt avort istoric.

Problema nu e că marxismul e „o metodă” care trebuie reaplicată unor „noi situaţii” sau că „neo-marxismul” trebuie să fie dezvoltat pentru a depăşi limitările „clasicului marxism”.

Încercarea de a revigora pedigri-ul marxismului prin sublinierea metodei, şi nu a sistemului, sau prin adăugarea prefixului „neo” la un cuvânt sacru este o mistificare totală, dacă toate concluziile aplicării în practică a sistemului contrazic, fără echivoc, aceste eforturi. (3)

Şi totuşi, exact aceasta este starea de fapt a exegezei marxiste de azi. Marxiştii se bazează pe faptul că sistemul oferă o interpretare strălucită a trecutului, în timp ce, în mod intenţionat, ignoră trăsăturile sale care duc total într-o fundătură rezolvarea problemelor prezentului şi viitorului.

Ei citează coerenţa pe care materialismul istoric şi analiza de clasă o dau interpretării istoriei, analizele Capitalului asupra dezvoltării capitalismului industrial, şi genialitatea analizelor lui Marx asupra revoluţiilor anterioare şi concluziile tactice pe care le-a stabilit, fără să recunoască măcar o dată că probleme calitativ noi au apărut de atunci, şi că aceste probleme nu existau în timpul vieţii sale.

Este de conceput ca problemele istorice şi metodele analizei de clasă să se bazeze în întregime pe lipsurile inevitabile care să fie transplantate într-o nouă eră de potenţială abundenţă?

Este de conceput ca o analiză economică, ce se concentrează în primul rând pe un sistem „liber competitiv” al capitalismului industrial, să poată fi transferată unui sistem manageriat de capitalism, unde statul şi monopolurile se combină pentru a manipula viaţa economică?

Este de conceput ca un repertoriu strategic şi tactic, formulat într-o perioadă în care oţelul şi cărbunele constituiau baza tehnologiei industriale, să poată fi transferată într-o eră bazată pe surse de energie radical noi, pe electronică, pe cibernetică?

Ca urmare a acestui transfer, un corp teoretic, care acum un secol era eliberator, este transformat într-o cămaşă de forţă în ziua de azi. Ni se cere să ne concentrăm pe clasa muncitoare ca „agent” al schimbării revoluţionare într-un timp în care capitalismul în mod vizibil antagonizează şi produce revoluţionari printre aproape toate clasele societăţii, mai ales printre cei tineri.

Ni se cere să ne ghidăm metodele tactice după viziunea unei „economii cronice aflate în criză”, în ciuda faptului că nici o asemenea criză nu se zăreşte la orizont de mai bine de 30 de ani. (4)

Ni se cere să acceptăm o „dictatură a proletariatului” – o lungă „perioadă de tranziţie”, a cărei funcţionare nu implică doar reprimarea contra-revoluţionarilor, ci, mai presus de orice, dezvoltarea unei tehnologii a abundenţei – într-o vreme când tehnologia abundenţei e la îndemână.

Ni se cere să ne orientăm „strategiile” şi „tacticile” în jurul sărăciei şi sărăcirii materiale într-o vreme în care sentimentul revoluţionar este generat de banalitatea vieţii în condiţiile abundenţei materiale.

Ni se cere să stabilim partide politice, organizaţii conduse de la centru, ierarhii „revoluţionare” şi elite, şi un stat nou, într-o vreme în care tocmai astfel de instituţii politice sunt în putrefacţie şi când centralizarea, elitismul, şi statul sunt contestate pe o scară nemaipomenită până acum în istoria societăţii ierarhice.

Ni se cere, pe scrut, să ne întoarcem în trecut, să ne facem mai mici în loc să creştem, să forţăm realitatea vibrantă a timpurilor noastre, cu speranţe şi promisiuni, într-o preconcepţie izolată fonic a unei ere care s-a dus de mult şi care e depăşită.

Ni se cere să operăm cu principii care au fost depăşite nu doar teoretic, ci chiar şi de însăşi dezvoltarea societăţii.

Istoria nu s-a oprit în loc de când Marx, Engels, Lenin şi Trotsky au murit, nici nu a evoluat coform unei direcţii simpliste, care a fost trasată de gânditori – oricât ar fi fost ei de geniali – ale căror minţi erau înrădăcinate în secolul 19 sau în anii de început ai secolului 20.

Am văzut însuşi capitalismul îndeplinind multe dintre sarcinile (inclusiv dezvoltarea tehnologiei abundenţei) care în trecut erau privite ca fiind socialiste; am văzut însuşi capitalismul „naţionalizând” proprietatea, îmbinând economia cu orice îi era necesar.

Am văzut clasa muncitoare neutralizată ca „agent al schimbării revoluţionare”, cu toate că încă se luptă cu o clasă burgheză pentru salarii mai bune, ore mai scurte de muncă, şi beneficii-„franjuri”.

Lupta de clasă în sensul clasic nu a dispărut; a fost închisă într-o cameră izolată fonic prin cooptarea ei în capitalism.

Lupta revoluţionară în interiorul ţărilor avansat capitaliste a trecut pe un teren istoric nou: a devenit o luptă între o generaţie a tinerilor care nu au cunoscut cultura crizei economice cronice, valorile şi instituţiile unei mai bătrâne şi conservatoare generaţii, ale cărei pespective asupra vieţii au fost determinate de lipsuri, vină, renunţare, etica muncii şi căutarea unei siguranţe materiale.

Duşmanii noştri nu sunt doar burghezii din tată-n fiu şi aparatul de stat, ci şi o perspectivă care găseşte sprijin printre liberali, social-democraţi, lingăii din mass-media corupte, partidele „revoluţionare” ale trecutului, şi, oricât de dureros ar fi pentru acoliţii marxismului, printre muncitorii dominaţi de ierarhia din fabrică, de rutina industrială, şi de etica muncii.

Ideea e că diviziunile acum străpung virtual toate liniile de clasă tradiţionale, şi ridică un spectru de probleme pe care nici unul dintre marxiştii, care se bazează pe analogia cu societăţile marcate de lipsuri din trecut, nu a putut să le prevadă.


MITUL PROLETARIATULUI

Să punem deoparte toate reziduurile ideologice ale trecutului şi să trecem la rădăcinile teoretice ale problemei.

Pentru timpul nostru, cea mai mare contribuţie a lui Marx la gândirea revoluţionară este dialectica sa privind dezvoltarea socială.

Marx a pus baza marii mişcări de la comunismul primitiv, prin proprietate privată, la comunismul în forma sa cea mai înaltă – o societate comunală care se bazează pe o tehnologie eliberatoare. În acest proces, potrivit lui Marx, omul trece de la dominarea omului de către natură, la dominarea omului de către om, şi în cele din urmă de la dominarea naturii de către om (5) dintr-o dominare socială ca atare.

În această mai extinsă dialectică, Marx examinează însăşi dialectica sistemului capitalist – un sistem social care constituie ultima „fază” istorică a dominării omului de către om. Aici, Marx contribuie nu doar profund la gândirea revoluţionară (mai ales în analiza sa genială asupra relaţiilor privind mărfurile), ci şi expune acele limitări ale timpului şi spaţiului, care joacă un rol atât de limitativ în vremurile noastre.

Cele mai serioase dintre aceste restricţii ies la lumină în urma încercării lui Marx de a explica tranziţia de la capitalism la socialism, de la o societate de clasă la o societate fără clase.

Este vital de important să accentuăm că această explicaţie a fost a fost dedusă aproape în totalitate din analogia cu tranziţia de la feudalism la capitalism – adică, de la o societate de clasă la o altă societate de clasă, de la un sistem de proprietate la altul.

Prin urmare, Marx arată că, exact la fel cum burghezia s-a dezvoltat în interiorul feudalismului ca urmare a rupturii dintre oraş şi sat (mai precis, între meşteşuguri şi agricultură), la fel proletariatul modern s-a dezvoltat în interiorul capitalismului, ca urmare a progresului tehnologiei industriale.

Ambele clase, ni se spune, dezvoltă interese sociale proprii – într-adevăr, interesele sociale revoluţionare care le aruncă împotriva vechii societăţi în care ele se înmulţesc.

Dacă burghezia a câştigat controlul asupra vieţii economice cu mult înainte să înlăture societatea feudală, proletariatul, în schimb, îşi câştigă puterea revoluţionară prin faptul că este „disciplinat, unit, organizat” de către sistemul din fabrici. (6)

În ambele cazuri, dezvoltarea forţelor productive devine incompatibilă cu sistemul tradiţional al relaţiilor sociale.

„Învelişul a fost sfărâmat”. Vechea societate e înlocuită de o alta nouă.

Chestiunea critică pe care o avem de rezolvat este aceasta: putem să explicăm tranziţia de la o societate de clasă la o societate fără clase prin mijloacele aceleiaşi dialectici care e vinovată de tranziţia de la o societate de clasă la altă societate de clasă?

Aceasta nu e o problemă a cărei rezolvare o găsim în vreun manual şi care să implice judecăţi de abstracţiuni logice, ci o reală şi foarte concretă problemă pentru timpurile noastre.

Există diferenţe profunde între dezvoltarea burgheziei sub feudalism şi dezvoltarea proletariatului sub capitalism pe care Marx ori nu a putut să le anticipeze, ori niciodată nu s-a confruntat cu ele.

Burghezia controla viaţa economică cu mult înainte să fi preluat puterea în stat, devenise clasa care domina material, cultural şi ideologic înainte să îşi impună autoritatea şi dominaţia politic.

Proletariatul nu controlează viaţa economică. În ciuda rolului său indispensabil în procesul industrial, clasa muncitoare industrială nu reprezintă nici măcar o majoritate a populaţiei, iar poziţia sa strategic economică este erodată de către cibernetică şi alte avansuri tehnologice. (7)

Astfel, e nevoie de un act de mare conştiinţă pentru ca proletariatul să-şi folosească puterea de a realiza o revoluţie socială.

Până acum, realizarea acestei conştiinţe a fost blocată de faptul că mediul social din fabrică este una dintre cel mai puternice zone înrădăcinate în etica muncii, în sistemul ierarhic al managementului, în obedienţa faţă de lideri, şi, în ultima vreme, în producerea de mărfuri de prisos şi de armament.

Fabrica serverşte nu doar „să disciplineze”, „să unească” şi „să organizeze” muncitorii, ci şi face toate acestea într-o desăvârşită manieră burgheză.

În fabrică, producţia capitalistă nu doar că reface relaţiile sociale ale capitalismului în fiecare zi lucrătoare, aşa cum a observat Marx, dar reface şi spiritul, valorile şi ideologiile capitalismului.

Marx şi-a dat seama de acest fapt destul cât să-l facă să caute mai profund motivele, şi nu doar să constate simpla existenţă a exploatării şi a conflictelor legate de salarii şi orele de muncă, pentru a putea impulsiona proletariatul să treacă la acţiunea revoluţionară.

În teoria sa generală a acumulării capitaliste, el a încercat să schiţeze asprele, obiectivele legi care forţează proletariatul să-şi asume un rol revoluţionar. Prin urmare, el a elaborat faimoasa lui teorie a sărăcirii: competiţia între capitalişti îi obligă să-şi reducă unul altuia preţurile, ceea ce, în schimb, duce la o continuă reducere a salariilor şi la o absolută sărăcire a muncitorilor. Proletariatul e obligat să se revolte din cauza faptului că, odată cu procesul competiţiei şi centralizarea capitalului, „creşte şi masa mizeriei, opresiunii, sclaviei şi degradării.” (8)

Dar capitalismului nu a stat pe loc de la Marx încoace. Scriind la mijlocul secolului 19, Marx nu putea să se aştepte să prindă pe deplin consecinţele analizelor sale privind centralizarea capitalui şi dezvoltarea tehnologiei.

Nu i se poate cere să fi prevăzut că sistemul capitalist se va dezvolta nu doar de la o formă mercantilistă în forma dominantă industrial din timpul vieţii sale – de la monopolurile subvenţionate de stat în unităţi industriale ultra-competitive – ci, mai departe, să fi văzut că, odată cu centralizarea capitalului, capitalismul se întoarce la originile sale mercantile la un nivel mai înalt de dezvoltare şi reafirmă forma monopolistă subvenţionată de stat.

Economia tinde să fuzioneze cu statul, iar capitalismul începe să-şi „planifice” dezvoltarea, în loc să o lase exclusiv în seama interdependenţei competiţiei dintre forţele pieţei.

Pentru a fi sigur, sistemul nu aboleşte lupta de clasă tradiţională, ci reuşeşte să o înfrâneze şi să o subjuge, folosind imensele sale resurse tehnologice pentru a asimila cele mai strategice secţiuni ale clasei muncitoare.

Astfel, lancea de atac a teoriei sărăcirii este retezată și, în Statele Unite, lupta de clasă tradițională nu reuşeşte să se transforme într-un război de clasă. Rămâne cu totul în cadrul dimensiunilor burgheze. Marxismul, de fapt, devine ideologie. Este asimilat de către cele mai avansate forme al mișcării capitalismului de stat – cu precădere Rusia. Printr-o incredibilă ironie a istoriei, ”socialismul” marxist se dovedește a fi în mare parte chiar capitalismul de stat pe care Marx a eșuat să-l anticipeze în dialectica capitalismului. (9)

Proletariatul, în loc să se dezvolte într-o clasă revoluționară chiar în pântecul capitalismului, ajunge să fie un organ în interiorul societății burgheze.

Întrebarea pe care trebuie să o punem în această oră târzie a istoriei este dacă o revoluție socială al cărei scop e să ajungă la o societate fără clase poate apărea dintr-un conflict între clasele tradiționale într-o societate de clasă, sau dacă o asemenea revoluție socială poate apărea numai din descompunerea claselor tradiționale, și într-adevăr din apariția unei cu totul noi ”clase”, a cărei esență este aceea că e o non-clasă, un strat din ce în ce mai mare format din revoluționari.

Încercând să răspundem la această întrebare, putem învăța mai mult întorcându-ne la dialectica mai largă pe care Marx a dezvoltat-o pentru societatea umană, în întregul ei, decât din modelul pe care l-a împrumutat din trecerea societății de la feudalism la capitalism.

La fel cum relațiile de clan primitive au început să se diferențieze în clase, așa și în zilele noastre există o tendință a claselor de a se descompune în subculturi cu totul noi, care seamănă cu formele de relaționare non-capitaliste.

Acestea nu mai sunt strict grupuri economice; de fapt, ele reflectă tendința dezvoltării sociale de a transcende categoriile economice ale societății lipsurilor.

Ele constituie, de fapt, o performanță culturală crudă, ambiguă, a trecerii de la o societate a lipsurilor la o societate post-lipsuri.

Procesul de descompunere a clasei trebuie înțeles în toate dimensiunile sale. Cuvântul ”proces” trebuie accentuat aici: clasele tradiționale nu dispar, și de fapt nu dispare nici lupta de clasă. Numai o revoluție socială poate îndepărta structura de clasă dominantă.

Ideea e ca lupta tradițională de clasă încetează să mai aibă implicații revoluționare; se revelează pe sine ca psihologia societății dominante, şi nu ca eforturile dureroase ale unei nașteri.

De fapt, lupta de clasă tradițională stabilizează societatea capitalistă prin ”corectarea” abuzurilor sale (în salarii, ore de muncă, inflație, șomaj, etc). Sindicatele din societatea capitalistă se constituie pe ele însele într-un contra-”monopol” la monopolurile industriale și sunt asimilate într-o economie căreia i se pune ştampila de neomercantilă, ca o moşie.

În interiorul acestei moşii există conflicte mai mici sau mai mari, dar luate în întregul lor, sindicatele întăresc sistemul şi servesc la perpetuarea lui.

Pentru a întări această structură de clasă vorbind ca moara stricată despre „rolul clasei muncitoare”, pentru a reafirma lupta tradiţională de clasă atribuindu-i un conţinut „revoluţionar”, pentru a infecta noua mişcare revoluţionară a timpurilor noastre cu (sensul lui) „muncitoresc” este reacţionar până în măduva oaselor. [”Muncitoresc” – în textul din engleză „workeritis”, de la workerism, care se referă la o formă a ideologiei capitaliste care este endemică printre auto-definiţii revoluţionari. Este o ideologie care încurajează acceptarea a şi propaganda pentru munca salariată printre indivizii care şi-au dat seama de exploatarea şi alienarea pe care le implică munca salariată. Este astfel una dintre cele mai înalte forme de alienare.]

Cât de des trebuie să li se reamintească doctrinarilor marxişti că istoria luptei de clasă este istoria unei boli, a rănilor deschise de către faimoasa „chestiune socială” a dezvoltării unilaterale a omului în încercarea de a câştiga control asupra naturii prin dominarea semenilor săi? Dacă rezultatul secundar al acestei boli a fost progresul tehnologic, cele mai mari efecte ale ei au fost represiunea, oribile vărsări de sânge şi o îngrozitoare distorsionare a gândirii şi spiritului umane.

Cum boala se apropie de final, cum rănile încep să se vindece în toată profunzimea lor, procesul acum se desfăşoară în toată plenitudinea lui; implicațiile revoluționare ale luptei tradiționale de clasă își pierd sensul ca și construct teoretic și ca realitate socială.

Procesul de descompunere îmbrățișează nu doar structura tradițională de clasă, ci și familia patriarhală, metodele autoritare de creștere a copiilor, influența religiei, instituțiile statului, și moravurile construite în jurul trudei, renunțării, vinovăției, și sexualității reprimate.

Procesul de dezintegrare, pe scurt, se generalizează și străpunge virtual toate clasele tradiționale, valorile și instituțiile.

Naște probleme cu totul noi, modele de luptă și forme de organizare și are nevoie de o abordare cu totul nouă, atât în teorie cât și în practică.

Ce înseamnă acest lucru, concret? Să punem în contrast două abordări: cea marxistă și cea revoluționară.

Doctrinarii marxiști şi-ar dori să-l abordăm pe muncitor – sau mai bine spus, ”să intrăm” în fabrică – și să facem prozelitism cu el, ”preferabil” decât cu oricine altcineva. Scopul? – să-l facem pe muncitor ”să ajungă la conștiința de clasă”.

Pentru a cita cele mai neandertale exemple ale vechii stângi, cineva își tunde părul, își pune veșmintele convenționale de sport … lasă iarba deoparte și ia țigări și bere, dansează convențional, adoptă manierele unui ”bădăran”, și dezvoltă o atitudine lipsită de umor, insipidă și arogantă. 10

Această persoană devine, pe scrut, muncitorul în forma sa cel mai grotesc caricaturizată: nu un „degenerat mic burghez”, ci, ca să fim siguri, un degenerat burghez.

Această persoană devine o imitare a muncitorului până într-acolo unde muncitorul e o imitare a stăpânilor săi.

În spatele metamorfozei studentului în „muncitor” zace un cinism pervers.

O persoană încearcă să folosească disciplina inoculată de către mediul din fabrică pentru a-l disciplina pe muncitor să se conformeze cu mediul de partid.

Acea persoană încearcă să se folosească de respectul muncitorului pentru ierarhia industrială pentru a-l cununa pe muncitor cu ierarhia de partid.

Acest proces scârbos şi dezgustător, care, dacă ar reuşi ar putea duce numai la înlocuirea unei ierarhii cu o altă ierarhie, este realizat prin prefăcătoria că cineva e preocupat de cerinţele economice de zi cu zi ale muncitorului.

Chiar şi teoria marxistă este degradată pentru a se potrivi cu această imagine deformată şi devalorizată a muncitorului.

(Uitaţi-vă la aproape orice copie a Challenge–the National Enquirer de la stânga. Nimic nu îl plictiseşte pe muncitor mai mult decât acest gen de literatură.)

În cele din urmă, muncitorul devine destul de ager pentru a şti că va obţine rezultate mai bune în lupta de clasă de zi cu zi prin birocraţia sindicală, şi nu prin birocraţa partidului marxist. Anii 40 au scos la iveală atât de dramatic că într-un an sau doi, cu aproape nici un protest din partea membrilor de rând, sindicatele au reuşit să dea afară mii de „marxişti” care luptaseră cu sabia în mişcarea sindicală mai bine de o decadă, chiar ajungând în conducerea de top a vechilor internaţionale CIO.

Muncitorul devine revoluţionar, nu devenind mai mult muncitor, ci prin distrugerea calităţii sale „muncitoreşti, de muncitor.”

Şi în acest proces el nu e singur; acelaşi lucru se aplică şi fermierului şi studentului, şi funcţionarului, şi soldatului, şi birocratului, şi profesionistului – şi marxistului.

Muncitorul nu e mai puţin „burghez” decât fermierul, studentul, funcţionarul, soldatul, birocratul, profesionistul – şi marxistul. „Muncitoresc”-ul său este boala de care el suferă, suferinţa socială văzută la microscop în dimensiunile ei individuale. Lenin a înţeles acest lucru în eseul său „Ce e de făcut?” dar a intrat pe uşa din dos în vechea ierarhie, ţinând în mână steagul roşu şi folosind limbajul revoluţionar. Muncitorul începe să devină revoluţionar când îşi distruge condiţionarea sa de atributele ce ţin de viaţa muncitorească,”

notă: text incomplet la pagina 189.

Note de subsol

1. Aceste rânduri au fost scrise când Partidul Progresiv al Muncii (PLP) exercita o foarte mare influenţă în SDS. Deşi PLP acum şi-a pierdut cea mai mare parte a influenţei sale asupra mişcării studenţeşti, organizaţia încă este un bun exemplu al mentalităţii şi valorilor care domină Vechea Stângă. Caracterizarea de mai sus e la fel de valabilă şi pentru cele mai multe grupuri marxist-leniniste, astfel acest pasaj şi alte referinţe la PLP nu şi-au pierdut semnificaţia.

2. The Dodge Revolutionary Union Movement, parte din League of Revolutionary Bloack Workers din Detroit.
3. Marxismul e înainte de toate o teorie a practicii social-istorice, sau pentru a plasa această relaţie în perspectiva corectă, un praxis al teoriei. Acesta e sensul esenţial al dialecticii lui Marx, care a plecat de la o dimensiune subiectivă (pe care Tinerii Hegelieni încă încearcă să o îndese în concepţiile lui Hegel) şi s-a transformat într-o dimensiune obiectivă, care a plecat de la critica filosofică şi s-a transformat în acţiune socială. Dacă teoria şi praxisul se despart, Marx nu e omorât, se sinucide. Aceasta e trăsătura sa cea mai admirabilă şi nobilă. Încercările cretinilor care se ţin scai de umbra lui Marx şi încearcă să-i ţină sistemul viu cu cârpeli de amendamente, exegeze, şi „burse” semi-tâmpite de tipul Maurice Dobb şi George Novack sunt insulte degradante faţă de numele lui Marx şi poluează dezgustător tot ce a apărat el.

4. De fapt, marxiştii vorbesc foarte puţin despre „criza [economică] cronică a capitalismului” în aceste zile – în ciuda faptului că acest concept este punctul focal al teoriilor economice ale lui Marx.

5. Din raţiuni ecologice, nu acceptăm noţiunea de „dominare a naturii de către om” în sensul simplist folosit de Marx acum un secol. Pentru o discuţie asupra acestei probleme, vedeţi „Ecology and Revolutionary Thought.”
6. E ironic că marxiştii care vorbesc despre „puterea economică” a proletariatului se fac de fapt ecourile poziţiei anarho-sindicaliştilor, o poziţie căreia Marx i s-a opus cu vehemenţă. Marx nu era preocupat de „puterea economică” a proletariatului, ci de puterea sa politică; e de notat că proletariatul ar fi devenit majoritatea populaţiei. El era convins că muncitorii industriali vor fi împinşi să facă revoluţia în primul rând de mizeria materială care urmează tendinţei de acumulare capitalistă; că, organizaţi de către sistemul din fabrică şi disciplinaţi de rutină, ei vor fi în stare să constituie sindicate, şi, mai presus de orice, partide politice, care, în unele ţări, ar fi obligate să folosească metode insurecţionale şi în altele (Anglia, Statele Unite şi în ultimii ani Engels a adăugat şi Franţa) ar putea foarte bine să ajungă la putere prin alegeri şi să aducă socialismului în existenţă prin măsuri legislative. În mod caracteristic, Partidul Progresiv al Muncii a fost de partea cititorilor revistei Challenge, care a lăsat importante observaţii netraduse sau a distorsionat grosolan sensul afirmaţiilor lui Marx.

7. Acesta e un loc la fel de bun ca oricare altul pentru a scăpa de concepţia că un ”proletar” e doar cel care nu are de vândut decât puterea sa de muncă. E adevărat că Marx a definit proletariatul în acești termeni, dar el a și elaborat o dialectică istorică în dezvoltarea proletariatului. Proletariatul se formează dintr-o clasă exploatată, care este lipsită de mijloace de producție, și forma sa cea mai avansată este proletariatul industrial, care corespunde celei mai avansate forme a capitalului. Spre finalul vieții sale, Marx a ajuns să-i disprețuiască pe muncitorii parizieni, care erau implicați mai ales în producția de bunuri de lux, referindu-se la ”muncitorii noștri germani” – cei mai robotizați din întreaga Europă – ca fiind ”modelul” proletariatului din întreaga lume.

8. Încercarea de a descrie teoria sărăcirii a lui Marx în termeni internaționali în loc de naționali (așa cum a făcut Marx) e un subterfugiu absolut. În primul rând, aceste escrocherii abile teoretice pur și simplu încearcă să tragă pe line moartă întrebarea de ce sărăcirea nu s-a produs în interiorul puternicelor fortărețe ale capitalismului, singurele zone care formează, tehnologic, un punct de plecare adecvat pentru o societate în care nu mai există clase. Dacă e să ne agățăm speranțele de lumea colonială ca fiind ”proletariatul”, această poziție ascunde un pericol foarte real: genocidul. America și mai recentul ei aliat, Rusia, au mijloacele tehnice de a bombarda lumea nedezvoltată până a o face să se supună. O amenințare începe să mijească la orizontul istoric – dezvoltarea Statelor Unite într-un imperiu cu adevărat fascist de tipul celui nazist. E o prostie totală să spui că această țară e „un tigru de hârtie”.

E un tigru termonuclear iar clasa conducătoare americană, care nu are nici un scrupul cultural, e în stare să fie mult mai depravată şi mai cinică decât cea germană.

9. Lenin a simţit asta şi a descris „socialismul” ca nefiind altceva decât ”monopolul statului asupra capitalului spre beneficiul întregului popor”. Aceasta este o declarație extraordinară dacă ne gândim la implicațiile ei, și spunem adevărul despre ce înseamnă contradicţiile ei.

10. Pe acest temei, Vechea Stângă își proiectează propria sa imagine din neandertal asupra muncitorului american. De fapt, această imagine e o aproximare mai apropiată a caracterului sindicalistului birocrat sau a comisarului Stalinist.