Marx și Anarhismul


Marx și Anarhismul

de Rudolf Rocker

(apărut în 1925)

Acum câțiva ani, la puțină vreme după ce Frederick Engels a murit, domnul Eduard Bernstein, unul dintre cei mai remarcabili oameni din comunitatea marxiștilor, și-a stupefiat colegii, făcând unele dezvăluiri valoroase. Bernstein şi-a exprimat public îndoielile referitoare la acuratețea interpretării materialiste a istoriei și teoriei marxiste a plusvalorii și a concentrării capitalului. A mers până acolo încât a atacat metoda dialectică și a concluzionat că discuția despre un socialism critic era imposibilă. Om prevăzător, Bernstein a ținut pentru el aceste descoperiri până când bătrânul Engels a murit; și numai după aceea le-a făcut publice, spre oroarea clerului marxist. Dar nici chiar această precauție nu a putut să-l salveze, pentru că a fost atacat din toate părţile. Kautsky a scris o carte împotriva ereziei sale, iar la congresul de la Havovra, bietul Eduard a fost obligat să declare că a cedat ispitei, că e un un păcătos moral și că se va supune deciziei majorității științifice.

În ciuda tuturor acestora, Bernstein nu a făcut de fapt nici o revelaţie. Argumentele, pe care el le-a adus împotriva fundamentului şcolii de gândire marxiste, existau deja încă de pe vremea în care el era un apostol credincios al bisericii marxiste. Argumentele în chestiune fuseseră furate din literatura anarhistă şi singurul merit pentru care trebuie mențioant a fost că el a fost primul social-democrat faimos care a apelat la ele pentru prima dată. Nici o persoană raţională nu ar nega că criticile lui Bernstein au lăsat o impresie de neuitat în tabăra marxistă: Bernstein lovise în cel mai important fundament al economiei metafizice a lui Karl Marx, şi nu e surprinzător că cei mai respectabili reprezentanţi ai marxismului ortodox şi-au ieşit din minţi. Nici unul dintre aceste lucruri nu ar fi fost atât de grave, dacă nu s-ar fi nimerit să apară în toiul unei crize foarte grave. De aproape un secol, marxiştii nu au încetat să susţină că Marx şi Engels au fost cei care au descoperit aşa-numitul socialism ştiinţific; o distincţie artificială care a fost inventată pentru a-i delimita pe aşa-zişii socialişti utopici de marxiştii socialismului ştiinţific, o distincţie care a existat numai în imaginaţia celor din urmă. În ţările germanice, literatura socialistă a fost monopolizată de teoria marxistă, pe care fiecare social-democrat o priveşte ca fiind pură şi un produs total original al descoperirilor ştiinţifice ale lui Marx şi Engels. Dar această iluzie s-a evaporat şi ea: cercetările istorice moderne au stabilit, dincolo de orice îndoială, că socialismul ştiinţific a pornit doar de la bătrânii englezi şi de la socialiştii francezi, şi că Marx şi Engels au fost pricepuţi doar în a se inspira şi a culege roadele gândirii altora.

După revoluţiile din 1848 o reacţie în lanţ teribilă a fost pusă în mişcare în Europa: Sfânta Alianţă şi-a plantat cuiburile în fiecare ţară cu intenţia de a sufoca gândirea socialistă, care produsese o literatură aşa de bogată în Franţa, Belgia, Anglia, Germania, Spania şi Italia. Această literatură a fost aruncată aproape cu totul în uitare în timpul acestei ere a întunericului. Multe dintre cele mai importante scrieri au fost distruse până când n-au mai rămas decât câteva exemplare, care şi-au găsit refugiu în liniştea unor mari biblioteci sau în colecţiile unor indivizi particulari. Această literatură a fost redescoperită abia către sfârşitul secolului 19 şi începutul secolului 20, iar acum faptul că ideile fertile sunt găsite în scrierile vechi ale şcolilor de gândire – care s-au format în urma lui Fourier şi SaintSimon, sau în lucrările lui Considerant, Demasi, Mey şi mulţi alţii – e un motiv de mirare continuă.

Vechiul nostru prieten W. Tcherkesoff a fost cel care a venit primul cu un model sistematic pentru toate aceste fapte: el a arătat că Marx şi Engels nu au fost inventatorii teoriilor despre care atât de multă vreme s-a crezut că au făcut parte din moştenirea lor intelectuală (1).

Tcherkesoff a mers chiar până acolo încât a dovedit că unele dintre cele mai faimoase lucrări marxiste – cum ar fi, de exemplu, Manifestul Comunist – sunt de fapt doar traduceri libere din franceză făcute de către Marx şi Engels.

Iar Tcherkesoff a obţinut o victorie când acuzaţiile sale cu privire la Manifestul Comunist au fost acceptate ca adevărate de Avanti, organul central al social-democraţilor italieni (2), după ce autorul a avut şansa să compare Manifestul Comunist cu Manifesul Democraţiei, care fusese scris de către Victor Considerant, şi care fusese publicat cu 5 ani înainte de apariţia eseului lui Marx şi Engels.

Manifestul Comunist este privit ca fiind una dintre primele scrieri ale socialismului ştiinţific, iar conţinutul său a fost inspirat din scrierile unui “utopic”, pentru că marxismul l-a introdus pe Fourier în categoria socialiştilor utopici.

Aceasta este una dintre cele mai crude ironii imaginabile, şi, cu siguranţă, cu greu poate fi o dovadă a valorii ştiinţifice a marxismului.

Victor Considerant a fost unul dintre cei mai eleganţi scriitori socialişti pe care Marx l-a cunoscut: s-a referit la el chiar şi atunci când încă nu devenise socialist.

În 1842, publicaţia “Allgemeine Zeitung” a atacat ziarul “Rheinische Zeitung” unde Marx era redactor-şef, şi l-a acuzat că era favorabil comunismului.

Marx a replicat atunci într-un editorial în care a spus următoarele: “Scrieri ca cele ale lui Leroux, Considerant şi, mai presus de toate, cartea profundă a lui Proudhon nu pot fi descrise superficial; ele necesită o cercetare îndelungată şi atentă înainte ca oricine să se apuce să le critice.”(3)

Evoluţia intelectuală a lui Marx a fost foarte mult influenţată de socialismul francez; dar dintre toţi scriitorii din Franţa, singurul cu cea mai puternică influenţă asupra gândirii sale a fost P. J. Proudhon.

Este evident că “Ce este Proprietatea?” e cartea care l-a făcut pe Marx să treacă la socialism.

Observaţiile critice ale lui Proudhon asupra economiei naţionale şi asupra diverselor  tendinţe socialiste au deschis o lume cu totul nouă pentru Marx, iar gândirea sa a fost cel mai impresionată, mai presus de orice, de teoria plusvalorii, așa cum a fost explicată de socialistul francez care l-a inspirat pe Marx.

Putem găsi originea doctrinei plusvalorii, acea măreață ”descoperire științifică”, cu care marxiștii noștri se mândresc atât de mult, în scrierile lui Proudhon. Datorită lui a fost posibil ca Marx să cunoască această teorie, căreia i-a adăugat modificări după ce a studiat şi scrierile socialiştilor englezi Bray și Thompson.

Marx chiar a recunoscut public importanța uriașă științifică a lui Proudhon, şi mai ales într-o carte, care astăzi nu mai este publicată deloc, a considerat opera lui Proudhon ”Ce este Proprietatea?” ca fiind ”primul manifest științific al proletariatului francez”.

Cartea în care Marx a scris aceste cuvinte nu a fost reeditată de marxiști, nici nu a fost tradusă în alte limbi, deși reprezentanții oficiali ai marxismului s-au străduit să distribuie scrierile mentorului lor în toate limbile. Această carte a fost uitată și iată de ce: republicarea ei ar arăta lumii nonsensul colosal și irelevanța a tot ce-a Marx a scris ulterior despre acel eminent teoretician al anarhismului.

Nu doar că Marx a fost influențat de ideile economice ale lui Proudhon, dar a simțit și influența teoriilor anarhiste ale marelui socialist francez, iar într-un eseu al său din acea perioadă a atacat Statul în același mod în care a făcut-o și Proudhon.

II

Toți cei care au studiat cu seriozitate evoluția lui Marx ca socialist trebuie să fie de acord că a fost cartea lui Proudhon “Ce este Proprietatea?” cea care l-a făcut să îmbrăţişeze socialismul.

Pentru cei care nu au cunoştinţe exacte ale detaliilor acestei evoluţii şi pentru cei care nu au avut şansa să citească lucrările socialiste de la început ale lui Marx şi Engels, această afirmaţie va părea neverosimilă şi puţin probabilă. Pentru că, în ce a scris mai târziu, Marx îl nimiceşte pe Proudhon şi îşi bate joc de el, şi tocmai acestea sunt eseurile pe care social-democraţia a ales să le publice şi să le republice mereu şi mereu.

În acest fel, s-a format gradual credinţa că Marx ar fi fost un opozant teoretic al lui Proudhon de la bun început, şi că nu a existat niciodată un teren comun între ei.

Şi, ca să spunem adevărul, e imposibil ca cineva să poată crede altceva când citeşte ce a scris el mai târziu despre Proudhon, în faimoasa sa carte Sărăcia Filosofiei, în Manifestul Comunist, sau în necrologul publicat în “Sozialdemokrat”din Berlin, la scurtă vreme după moartea lui Proudhon.

În Sărăcia Filosofiei, Marx îl atacă pe Proudhon în cel mai josnic mod cu putinţă, şi nu se dă în lături de la nimic pentru a arăta că ideile lui Proudhon sunt lipsite de valoare şi că el nu poate fi considerat nici socialist, nici un critic al economiei politice.

“Monsieur Proudhon,” declară el, “a avut nenorocul să fie în mod particular neînţeles în Europa. În Franţa, el a avut dreptul să fie un economist nepriceput, pentru că are reputaţia de a fi un bun filosof german. În Germania, are dreptul să fie un filosof slab pentru că are reputaţia că ar fi unul dintre cei mai pricepuţi economişti francezi.

Noi, fiind şi germani şi economişti în acelaşi timp, dorim să protestăm faţă de această dublă eroare.” (4)

Şi Marx a mers chiar şi mai departe: fără să aducă vreo dovadă, l-a acuzat pe Proudhon că ar fi plagiat ideile economistului englez Bray. A scris aşa: “În cartea lui Bray (5) credem că am descoperit toate cheile trecutelor, prezentelor şi viitoarelor opere ale domnului Proudhon.”

E interesat să vedem cum Marx, care adesea a folosit ideile altora şi al cărui Manifest Comunist este de fapt numai o copie a Manifestului Democraţiei al lui Victor Considerant, i-a acuzat pe alţii de plagiat.

Dar, să mergem mai departe. În Manifestul Comunist, Marx îl descrie pe Proudhon ca fiind un conservator, şi având un character burghez (6), iar în necrologul pe care l-a scris pentru “Sozialdemokrat” (1865) citim următoarele: “În stricta istorie științifică a economiei politice, această carte (adică Ce este Proprietatea?) abia dacă va merita vreo mențiune. Pentru că lucrări senzaționaliste, cum e şi aceasta, joacă exact același rol în știință pe care îl joacă în un roman în lume.”

Iar în necrologul acesta, Marx reiterează acuzația că Proudhon e lipsit de valoare ca socialist și economist, o opinie pe care o exprimase déjà şi în Sărăcia Filosofiei.

Nu e greu să înțelegem că acuzațiile de acest fel, pe care Marx le-a aruncat împotriva lui Proudhon, au putut doar duce la răspândirea credinței, sau mai degrabă a convingerii, că nu a existat niciodată absolut nici un teren comun între el și marele scriitor francez.

În Germania, Proudhon nu e aproape deloc cunoscut. Ediţiile germane ale cărţilor sale, publicate în jurul anului 1840, nu mai sunt publicate deloc.

Singura carte care a mai fost reeditată în Germania este Ce este Proprietatea?, şi chiar şi ea numai într-un tiraj limitat.

Acest lucru explică de ce Marx a putut să şteargă orice urmă a evoluţiei sale anterioare ca socialist. Am văzut déjà că atitudinea sa faţă de Proudhon era chiar foarte diferită la început, iar concluziile care au urmat susţin afirmaţiile noastre.

Ca redactor-şef al “Rheinische Zeitung”, unul dintre ziarele de frunte ale democraţiei germane, Marx a avut ocazia să-i întâlnească pe cei mai importanţi scriitori socialişti francezi, chiar şi când nu aderase încă la cauza socialistă.

Am menționat déjà un citat în care se referă la Victor Considerant, Pierre Leroux și Proudhon, și nu poate fi nici o îndoială că Considerant și Proudhon au fost mentorii care l-au atras spre socialism.

Fără îndoială, Ce este Proprietatea? a avut o influență majoră asupra evoluției lui Marx  ca socialist; astfel, în acele scrieri menționate, el spune că Proudhon, care l-a inspirat, era  “cel mai consistent și mai înțelept dintre scriitorii socialiști”.(7)

În 1843, cenzura prusacă a redus la tăcere “Reinische Zeitung”; Marx a plecat din ţară şi în această perioadă el a trecut la socialism. Această trecere este foarte vizibilă în scriisorile sale către faimosul scriitor Arnold Ruge, și chiar și în cartea sa Sfânta Familie, pe care a publicat-o împreună cu Frederick Engels.

Cartea a apărut în 1845 cu intenția de a aduce argumente împotriva curentului de opinie influenţat de gânditorul german Bruno Bauer. (8)

În plus, față de chestiunile filosofice, cartea a tratat și economia politică și socialismul, și în mod special aceste părți care ne interesează pe noi aici.

Dintre toate lucrările publicate de Marx şi Engels, Sfânta Familie este singura care nu a fost tradusă în alte limbi, şi pe care socialiştii germani nu au reeditat-o. E adevărat, Franz Mehring, executorul literar al lui Marx şi Engels, a republicat Sfânta Familie, la îndemnul partidului socialist german, împreună cu alte scrieri din anii lor de început ca socialişti activi, dar acest lucru a fost făcut la şase ani după prima apariţie a cărții, şi, de fapt, publicarea cărții a avut ca intenție să se adreseze specialiştilor, din moment ce era prea scumpă ca un om care muncea să-și permită s-o cumpere.

Dincolo de asta, atât de puţin e cunoscut Proudhon în Germania, că numai câţiva şi-au dat seama că există o prăpastie uriaşă între primele opinii ale lui Marx despre el şi cum l-a considerat ulterior.

Şi totuşi, cartea arată clar evoluţia spre socialism a lui Marx şi puternica influenţă pe care Proudhon a avut-o asupra acestei evoluţii. În Sfânta Familie, Marx i-a acordat toate meritele lui Proudhon pe care acum marxiştii i le acordă mentorului lor.

În acest sens, să vedem ce spune Marx la pagina 36: “Toate tratatele despre ecomomia politică iau proprietatea privată ca și cum aceasta ar fi fost acolo dintotdeauna. În aceste tratate, această premisă de bază este un fapt incontestabil, căruia nu îi dedică nici o altă investigaţie în plus, într-adevăr, un fapt despre care se discută rar numai “accidental”, aşa cum Say a recunoscut cu naivitate.(9) Dar Proudhon face o investigație critică –  prima de acest fel, decisivă, şi fără milă – şi în același timp o investigație științitică a bazei economiei politice – proprietatea privată. Aceasta e marele progres științific pe care l-a făcut el, un progres care revoluționează economia politică, și care pentru prima dată face o știință reală a economiei politice posibilă. Cartea lui Proudhon “Ce este Proprietatea?” este la fel de importantă pentru economia politică, precum e și cartea lui Sieyes “Ce e a Treia Moşie?” pentru politica modernă.”

Este interesant să comparăm aceste cuvinte cu cele pe care Marx le-a avut de spus ulterior despre marele teoretician anarchist. În Sfânta Familie, el spune că Ce e Proprietatea? este prima analiză ştiinţifică a proprietăţii private şi că deschide posibilitatea de a face o ştiinţă reală din economia naţională; dar, în mult cunoscutul său necrology, scris pentru ”Sozialdemokrat”, acelaşi Marx acuză că în istoria ştiinţifică a economiei această carte abia dacă va fi menţionată vreodată.

Ce se află în spatele acestei contradicţii? Asta e ceva pe care reprezentanţii aşa-zisului socialism ştiinţific au de lămurit.

În termeni reali, există un singur răspuns: Marx a dorit să ascundă sursa pe care din care s-a inspirat el însuși.

Toţi cei care au făcut o cercetare a chestiunii şi care nu se simt copleşiţi de loialităţi partizane trebuie să recunoască că această explicaţie nu e fantezistă.

Dar să ne întoarcem din nou la ce a avut Marx de spus despre semnificația istorică a lui Proudhon. La pagina 52 din Sfânta Familie, putem citi: “Nu doar că Proudhon scrie în interesul proletarilor, dar şi el însuşi este un proletar, un muncitor. Cartea sa este un manifest ştiinţific al proletariatului francez.”

Aici, aşa cum putem vedea, Marx spune foarte clar că Proudhon este un exponent al socialismului proletar și că Ce este Proprietatea? reprezintă un manifest științific al proletariatului francez.

Pe de altă parte, în Manifestul Comunist, el ne asigură că Proudhon este încarnarea socialismului conservator, burghez. Ar putea exista o contradicțe mai evidentă?

Pe care să-l credem – pe Marx care a scris Sfânta Familie, sau pe Marx care a scris Manifestul Comunist?

Și cum poate să existe o asemenea discrepanță? Este o întrebare pe care ne-o punem din nou și din nou și, natural, replica e la fel ca cea de dinainte: Marx a dorit să ascundă de toată lumea cât îi datora lui Proudhon, iar pentru a face asta, scopul a scuzat mijloacele. Nu poate exista nici o altă explicație posibilă; mijloacele pe care Marx le-a folosit ulterior în disputa sa cu Bakunin sunt dovada că el era lipsit de scrupule.

“Contradicția dintre scopul și bunăvoința administrației, pe de o parte, și mijloacele și psibilitățile, pe de altă parte, nu poate fi abolită de către Stat fără ca acesta să dispară el însuși, pentru că el însuși se bazează pe această contradicție. Statul se bazează pe contradicția dintre viața publică și cea privată, pe contradicția dintre intresele generale și interesele private. Astfel, administrația trebuie să se limiteze la o activitate formală și negativă, pentru că acolo unde viața civilă și munca încep, acolo puterea administrației se termină. Într-adevăr, confruntată cu consecințele care apar din natura nesocială a acestei vieți civile, această propretate privată, această afacere, această industrie, această jefuire a diferitelor cercuri de cetățeni, confruntată cu toate aceste consecințe, impotența e legea naturii administrației. Pentru că această fragmentare, această sclavie a societății civile este fundația naturală pe care statul modern este clădit, la fel cum societatea civilă a sclaviei era fundația naturală pe care societatea antică a fost clădită. Existența Statului și existența sclaviei sunt inseparabile. Statul antic și sclavia antică, acești opozanți clasici direcți, nu se îmbină mai intim unul cu altul, decât statul modern și lumea modernă comercială, acești ipocriți rivali creștini.”

Această esențială interpretare anarhistă, care pare atât de bizară în contextul povețelor ulterioare ale lui Marx, este dovada clară a rădăcinilor sale anarhiste de la începutul evoluției sale ca socialist.

Acest articol în discuție reflectă conceptele criticii adusă Statului de către Proudhon, o critică așternută prima dată pe hârtie în faimoasa sa carte Ce este Proprietatea?

Această operă monumentală a avut o influență decisivă asupra evoluției comunistului german, chiar dacă el a făcut orice efort, și nu prin cele mai elegante metode, de a nega primele zile ale activității sale socialiste. Desigur, în aceste eforturi, marxiștii își sprijină stăpânul, și în acest fel imaginea istorică greşită a relaţiilor de început dintre Marx şi Proudhon e gradual construită.

Mai ales în Germania, din moment ce Proudhon e aproape necunoscut acolo, cele mai total eronate interpretări în această privinţă sunt vehiculate. Dar, cu cât mai mult cineva ajunge să cunoască scrierile importante ale vechilor scriitori socialişti, cu atât mai mult îşi dă seama cât de mult aşa-zisul socialism ştiiţific datorează “utopicilor” care au fost, pentru atâta vreme, uitaţi, în contul “gloriei” colosale a şcolii de gândire marxistă şi a altor factori care au dus la uitarea literaturii socialiste de la începuturile ei.

Unul dintre cei mai importanţi profesori ai lui Marx şi cel care a pus bazele pentru dezvoltarea sa ulterioară a fost nimeni altul decât Proudhon, anarhistul atât de calomniat şi neînţeles de către socialiştii legalişti.

III

Scrierile politice ale lui Marx din această perioadă, de exemplu, articolul pe care l-a publicat în ”Vorwaerts” din Paris arată cum fusese influenţat de gândirea lui Proudhon şi de ideile sale anarhiste.

”Vorwaerts” era o revistă ce apărea în Paris în anul 1844 sub directa conducere a lui Heinrich Bernstein. Iniţial, avea doar o perspectivă liberală. Dar mai apoi, după dispariţia Anales GermanoFrancaises, Bernstein i-a contactat pe foștii contributori ai acesteia, care l-au adus ulterior și pe el la cauza socialistă.

De atunci înainte, „Vorwaerts” a devenit publicaţia oficială a socialismului şi numeroși autori, care scriseseră pentru publicația dispărută a lui A. Ruge, printre care Bakunin, Marx, Engels, Heinrich Heine, Georg Herwegh, etc. şi-au trimis articolele pentru a fi publicate aici.

În numărul 63 (7 August 1844) Marx a publicat un eseu polemic “Critical Notes on the Article ‘The King of Prussia and Social Reform’.” În acest eseu, el a făcut un studiu al naturii Statului şi a demonstrat neputinţa lui totală de a reduce mizeria socială şi de a elimina sărăcia. Ideile pe care scriitorul le expune pe parcursul acestui articol sunt cu totul anarhiste şi în perfect acord cu gândirea pe care Proudhon, Bakunin şi alţi teoreticieni ai anarhismuui au expus-o asupra acestei chestiuni.

Cititorii pot judeca singuri după ce citesc următoarele pasaje din studiul pe care l-a scris Marx: “Statul… niciodată nu vede în ‘statul şi sistemul societăţii’ sursa maladiilor sociale. Unde există partide politice, fiecare partid politic vede rădăcina fiecărui rău în faptul că în loc să fie el însuşi la putere e partidul rival lui cel care stă la conducerea statului. Chiar şi politicienii radical revoluţionari caută rădăcina răului nu în natura esenţială a Statului, ci într-o formă definită a Statului, pe care ei doresc să o înlocuiască cu o formă diferită a Statului.” “Din punct de vedere politic, statul şi sistemul societăţii nu sunt două lucruri diferite. Statul este un sistem al societăţii. În măsura în care statul admite existenţa defectelor sociale, el vede cauza lor ori în legile naturii, pe care nici o putere umană nu le poate controla, ori în viaţa privată care nu depinde de stat, ori în activitatea fără rost a administraţiei, care nu depinde de el. Astfel, Anglia vede cauza sărăciei în legea naturii prin care populația e mereu prea mare pentru mijloacele de subzistență. Pe de altă parte, Anglia explică sărăcia ca datorându-se relei voinţe a săracilor, la fel cum regele Prusiei își explică sărăcia prin sentimentele necreştine ale bogaţilor, şi la fel cum Convenţia le explică prin suspecta mentalitate contra-revoluţionară a deţinătorilor de proprietăţi. Prin urmare, Anglia îi pepedeşte pe săraci pentru sărăcie, Regele Prusiei îi mustră pe bogaţi, iar Convenţia le taie capetele deţinătorilor de proprietăţi.”

“La urma urmei, fiecare Stat caută cauzele în neajunsurile accidentale sau deliberate ale administraţiei, şi astfel caută leacul bolilor sale în luarea de măsuri administrative. De ce? Tocmai pentru că administraţia e activitatea organizaţională a statului.”

Pe 20 iulie 1870, Karl Marx i-a scris lui Frederick Engels: “Francezilor le trebuie o bătaie bună. Dacă prusacii ies victorioşi, centralizarea puterii de stat va fi de ajutor pentru centralizarea clasei muncitoare germane; mai mult, dominaţia germană va muta centrul de greutate al mişcărilor muncitoreşti vest-europene dinspre Franţa în Germania. Şi nu trebuie decât să compari mişcările de la 1866 cu ceea ce vedem azi, ca să vezi că clasa muncitoare germană este, în teorie şi organizare, superioară celei franceze. Dominaţia ei asupra francezilor pe scena mondială va însemna şi dominaţia teoriei noastre asupra celei a lui Proudhon, etc.”

Marx avea dreptate: victoria Germaniei împotriva Franţei a însemnat un nou curs pentru istoria mişcării muncitorilor din Europa. Socialismul revoluţionar şi libertar din ţările latine a fost aruncat deoparte şi a fost înlocuit de teoriile marxiste etatiste şi anti-anarhiste.

Dezvoltarea acelui socialism plin de viaţă şi creativ a fost distrusă de un dogmatism de fier, care a pretins că deţine tot adevărul despre realitatea socială, când el de fapt era doar un ghivechi de fraze teologice şi sofisme fataliste. Acest dogmatism a băgat în mormânt gândirea cu adevărat socialistă.

De-a lungul acestor idei, metodele mişcării socialiste s-au schimbat şi ele.

În loc de grupări revoluţionare pentru propagandă şi pentru organizarea luptelor economice, în care internaţionaliştii au văzut embrionul societăţii viitoare şi organismele potrivite pentru socializarea mijloacelor de producţie şi a schimburilor economice, a venit o eră a partidelor socialiste şi a reprezentării parlamentare a proletariatului.

Puţin câte puţin, vechea educaţie socialistă care reuşise să-i conducă pe muncitori spre câştigarea pământului şi a atelierelor de muncă a fost uitată, şi a fost înlocuită cu o nouă disciplină de partid, care ţintea spre cucerirea puterii politice – acesta era idealul său cel mai înalt.

Marele opponent al lui Marx, Michael Bakunin, în mod clar a văzut această schimbare de poziţie şi, cu o inimă grea, a prezis că un nou capitol în istoria Europei începea odată cu victoria Germaniei şi cu prăbuşirea Comunei din Paris. Epuizat fizic şi privind moartea în faţă el, a aşternut pe hârtie aceste gânduri importante, pe care i le-a trimis lui Ogarev pe 11 noiembrie 1874: “Bismarskism-ul, care e militarism, conducere din partea poliţiei şi monopol financiar s-a transformat într-un singur sistem sub numele de Noul Stat care este cuceritor peste tot. Dar, poate în 10 sau 15 ani, evoluţia instabilă a speciei umane va putea lumina din nou cărarea spre victorie.”

Cu această ocazie, Bakunin s-a înşelat: nu a putut să ştie că va dura o jumătate de secol până când Bismarckism-ul va fi răsturnat în urma unui cataclism mondial.

La fel cum victoria Germaniei în 1871 şi prăbuşirea Comunei din Paris au fost semnalele dispariţiei vechii Internaţionale, tot aşa Marele Război din 1914 a expus falimentul socialismului politic.

Şi apoi ceva straniu şi, uneori, cu adevărat grotesc s-a întâmplat, şi acest lucru poate fi explicat numai prin totala ignoranţe în ce priveşte vechea mişcare socialistă.

Independenţii bolşevici, comuniştii şi alţii, fără încetare, i-au acuzat pe urmaşii vechilor social-democraţi de o falsificare ruşinoasă a principiilor marxismului.

I-au acuzat că ei ar fi fost cei care au împotmolit mişcarea socialistă în mlaştina parlamentarismului burghez, pentru că ar fi interpretat greșit poziţiile lui Marx şi Engels faţă Stat, etc., etc.

Nikolai Lenin, liderul spiritual al bolşevicilor, a încercat să dea acestor acuzaţii o bază solidă în cartea sa faimoasă Statul şi Revoluţia, care e, potrivit discipolilor săi, o interpretare genuină şi pură a marxismului.

Prin mijloacele unei selecții perfecte de citate care se potrivesc, Lenin pretinde că demonstrează că “fondatorii socialismului ştiinţific” au fost dintotdeauna duşmanii declaraţi ai democraţiei şi ai mlaştinei parlamentare, şi că ţinta tuturor eforturilor lor a fost dispariţia Statului.

Trebuie să ţinem minte că Lenin a descoperit asta abia recent când partidul său, în ciuda tuturor aşteptărilor, s-a trezit în minoritate, în urma alegerilor pentru Adunarea Constituantă. Până atunci, bolşevicii, la fel ca oricare alte partid, participaseră în alegeri şi avuseseră grijă să nu intre în conflict cu principiile democraţiei. Au participat la ultimele alegeri pentru Adunarea Constituantă din 1917, cu un program grandios, sperând să câştige o majoritate covârşitoare. Dar, când au văzut că, în ciuda eforturilor lor, au fost lăsaţi în minoritate, ei au declarat război deschis democraţiei şi au dizolvat Adunarea Constituantă, iar Lenin a scris atunci Statul şi Revoluţia ca o justificare auto-personală.

IV

Ca să nu greșim, sarcina lui Lenin nu era una uşoară: pe de o parte, el era forţat să facă concesii îndrăznețe tendinţelor anti-etatiste ale anarhiştilor, în timp ce, pe de altă parte, el trebuia să arate că atitudinea sa nu era în nici un caz anarhistă, ci pur marxistă.

Ca o consecinţă inevitabilă a acestui lucru, cartea sa e plină de greşeli de logică şi de greșeli împotriva gândirii logice umane. Un exemplu va demonstra că așa e cum spun. În ciuda dorinţei lui Lenin de a accentua, cât de de mult posibil, o presupusă tendință anti-etatistă a lui Marx, Lenin citează un pasaj faimos din Războiul Civil din Franţa unde, Marx se arată de acord cu Comuna, pe motiv că aceasta ar fi început să scoată din rădăcini statul parazit.

Dar, Lenin nu s-a obosit să ţină minte că Marx spunând acele lucruri era în conflict deschis cu tot ce scrisese el până atunci, şi că a fost obligat să facă concesii suporterilor lui Bakunin împotriva cărora el pornise de fapt o luptă foarte amară.

Chiar şi Franz Mehring, care nu poate fi suspectat de simpatie faţă de majoritatea socialiştilor, a fost obligat să recunoască faptul că aceasta a fost o concesie, în ultima sa carte, Karl Marx, unde spune: “Oricât de adevărate ar fi toate detaliile din această carte, e dincolo de orice îndoială că gândirea pe care o conţine contrazice toate părerile lui Marx şi Engels care au fost proclamate de la apariţia Manifestului Comunist cu un sfert de secol în urmă.”

Bakunin a avut dreptate când a spus în acea vreme: “Imaginea Comunei în insurecţie armată era atât de impunătoare că până şi marxiştii, ale căror idei revoluţia din Paris le-a iritat într-un mod cu totul extraordinar, au fost nevoiţi să îşi scoată pălăria în faţa acţiunilor Comunei. Ei au mers mai departe de atât; sfidând orice logică şi propriile lor convingeri cunoscute, ei au fost nevoiţi să se asocieze cu Comuna şi să se identifice cu principiile ei şi cu aspiraţiile ei. A fost un joc de disimulare de tot râsul, dar, pentru ei, a fost unul necesar. Pentru că, atât de mare era entuziasmul pe care această Revoluţie l-a trezit în oameni, că ar fi fost respinşi şi repudiaţi peste tot, dacă ar fi încercat să se retragă în turnul de fildeş al dogmei lor.”

V

Lenin a mai uitat ceva: ceva care cu siguranţă e de o importanţă primară în această chestiune. E vorba de acest lucru: că au fost tocmai Marx şi Engels cei care au încercat să forţeze organizaţiile vechii Internaţionale pentru a alege să participe în activitatea parlamentară, astfel făcându-se direct responsabili ei înşişi de totala împotmolire a mişcării muncitoreşti socialiste în mlaştina parlamentarismul burghez. Internaţionala a fost prima încercare de a aduce muncitorii organizaţi din fiecare ţară împreună într-un mare sindicat, al cărui scop final ar fi trebuit să fie eliberarea economică a muncitorilor.

Cu diferitele secţiuni diferite în gândire şi în tactici, a fost imperativ să se stabilească condiţiile pentru a-şi coordona activitatea şi pentru a recunoaşte deplina autonomie şi autoritatea independentă a fiecăreia dintre aceste secţiuni diferite.

Cât timp a făcut acest lucru, Internaţionala a crescut, a devenit puternică şi a înflorit în fiecare ţară. Dar, toate acestea s-au schimbat total, în momentul în care Marx şi Engels au început să facă presiuni asupra diferitelor federaţii naţionale pentru a participa în activitatea parlamentară; acest lucru s-a întâmplat pentru prima dată la lamentabila Conferinţă de la Londra din 1871, unde ei au câştigat aprobarea pentru o rezoluţie care se încheia așa: “Considerând că împotriva puterii colective a claselor proprietarilor, clasa muncitoare nu poate acţiona, ca o clasă, decât prin constituirea sa într-un partid politic, distinct de şi opus faţă de toate vechile partide ale clasei proprietarilor; că această constituire a clasei muncitoare într-un partid politic este indispensabilă pentru a asigura triumful Revoluţiei Sociale şi al scopului ei ultimo – abolirea claselor; că combinaţia de forţe, pe care clasa muncitoare le-a realizat déjà în urma luptelor ei economice, ar trebui în același timp să fie o unealtă în luptele ei împotriva partidelor politice ale moşierilor şi capitaliştilor, Conferinţa reaminteşte tuturor membrilor Internaţionalei: că, în statul militant al clasei muncitoare, mişcarea ei economică şi acţiunile ei politice sunt indisolubil unite și legate unele de altele.”

Ca o singură secţiune sau federaţie a Internaţionalei ar fi putut să adopte o asemenea rezoluţie era foarte posibil, pentru că ar fi fost obligatorie doar asupra membrilor ei; dar ca Consiliul Executiv să o impună grupurilor membre ale Internaţionalei, mai ales că era o chestiune care nu fusese înaintată Congresului General, era un act abitrar, care încălca pe faţă spiritul Internaţionalei, şi în mod necesar a stârnit proteste vii din partea elementelor individualiste şi revoluţionare.

Congresul ruşinos de la Haga din 1872 a încununat eforturile făcute de Marx şi Engels, transformând Internaţionala într-o maşinărie electorală, adoptând inclusiv o clauză care obliga diferitele secţiuni să lupte pentru cucerirea puterii politice.

Deci, Marx şi Engels au fost vinovaţi de spargerea Internaţionalei cu toate consecinţele ei otrăvitoare pentru mişcarea muncitorilor şi ei au fost cei care au adus stagnarea şi degenerarea socialismului prin acţiunile politice.

VI

Când Revoluţia a izbucnit în Spania în 1873, cei din Internaţională, aproape toţi anarhişti, au ignorat petiţiile partidelor politice burgheze şi şi-au văzut de drum către exproprierea pământului și a mijloacelor de producţie în spiritul revoluţiei sociale. Grevele generale şi rebeliunile au izbucnit în Alcoy, San Lucar de Barrameda, Seville, Cartagena şi în alte părţi, şi au fost înăbuşite în sânge. Portul din Cartagena a rezistat mai mult, rămânând în mâinile revoluţioanrilor până în ultimul moment, când s-a prăbuşit sub focul navelor de război prusace şi engleze. În acelaşi timp, Engels a lansat un atac extrem de nemilos asupra bakuniştilor spanioli din Volksstaat, luându-i la rost pentru că refuzaseră să-şi unească forţele cu republicanii.

Dacă ar fi trăit mai mult, cum i-ar mai fi criticat Engels pe discipolii săi din Rusia şi din Germania!

După ce mult aplaudatul Congres de la 1891 când liderii aşa-numitului “Tineret” au fost explulzaţi din partidul social-democrat german, pentru că au adus aceleaşi acuzaţii, pe care mai târziu le va aduce şi Lenin împotriva “oportuniştilor”, şi “kautskyistilor”, ei au fondat un partid separate, care avea propriul său ziarul “Der Sozialist”, în Berlin.

La început, mişcarea a fost extrem de dogmatică şi gândirea sa era aproape identică cu gândirea partidului comunist de azi. Dacă, de exemplu, cineva citeşte cartea lui Teistler despre Parlamentarism şi Clasa Muncitoare, dă peste aceleaşi idei ca cele din Statul şi Revoluţia lui Lenin.

La fel ca bolşevicii ruşi, şi cei din partidului comunist german, socialiştii independenţi din acea vreme, au repudiat principiile democraţiei şi au refuzat să participe în parlamentele burgheze pe baza principiilor reformiste ale marxismului.

Deci, ce a avut Engels de spus despre aceşti Tineri care, la fel ca şi comuniştii, erau încântaţi când îi puteau acuza pe liderii Partidului Social-Democrat de trădarea marxismului? Într-o scrisoare trimisă lui Sorge în octombrie 1891, bătrânul Engels a făcut următoarele comentarii amabile: “Berlinezii scârbiţi au ajuns să fie ei acuzaţi în loc să fie ei cei care acuză, şi, în loc să se comporte la fel ca laşii mizerabili, au fost forţaţi să muncească în afara partidului, dacă ar fi dorit să realizeze ceva. Fără îndoială, există legături cu poliţia şi cripto-anarhişti printre numărul celor care muncesc printre oamenii noştri. Împreună cu ei, există un număr de nătângi, şi studenţi fraieri şi un

amestec de şarlatani obraznici. Cu totul, cam 200 de oameni.”

Ar fi cu adevărat interesant să ştim cu ce descrieri emoţionante i-ar fi onorat Engels pe “comuniştii” de azi, care pretind că sunt “gardienii principiilor marxiste”.

VII

Este imposibil să caracterizezi metodele vechii social-democraţii. Asupra acestei chestiuni, Lenin nu are absolut nici un cuvânt de spus, iar prietenii lui germani au cu atât mai puţine. Majoritatea socialiştilor ar trebui să-şi amintească acest detaliu relevant, care arată că ei sunt reprezentanţii adevăraţi ai marxismului; oricine care are cunoştinţe despre istorie va fi de accord cu ei. A fost marxismul cel care a impus acţiunea parlamentară asupra clasei muncitoare şi a stabilit drumul urmat de partidul social-democrat german.

Numai când acest lucru va fi înţeles îşi vor da seama că drumul eliberării sociale ne aduce pe tărâmul fericit al anarhismului în ciuda opoziţiei marxismului.

The Anarchist Library, Anti-Copyright

Rudolf Rocker, Marx and Anarchism, 1925

Apărută prima dată pe flag.blackened.net

Note de subsol:

(1) W. Tcherkesoff: Pages d’Histoire socialiste; les precurseurs de l’lnternationale.

(2) Articolul intitulat “Il Manifesto della Democrazia” (Manifestul Democrației), a fost publicat pentru prima dată în Avanti! (anul 6; numărul 1901, din 1902).

(3) Rheinische Zeitung, numărul 289, 16 October 1842.

(4) Marx: The Poverty of Philosophy.

(5) Bray: Labour’s Wronszs and Labour’s Remedy, Leeds, 1839.

(6) Marx and Engels: The Communist Manifesto, page 21.

(7) Rheinische Zeitung, 7 January 1843.

(8) B. Bauer a fost unul dintre cei mai prolifici membri ai cercului din Berlin “Cei Liberi”, unde figuri remarcabile din lumea gânditorilor liberi germani (din prima jumătate a secolului 19) puteau fi văzuți; figuri ca Feuerbach, autorul cărții ”Esența Creștinismului”, o lucrare profund ateistă, sau Max Stirner, autorul ”The Ego and His Own”. Gândirea autoritară a lui Karl Marx era destinată să se ciocnească cu gândirea liberă a lui B. Bauer și a prietenilor lui, printre care nu trebuie să-l uităm pe E. Bauer, a cărui carte ”Der Kritik mit Kirche und Staat” [O critică a Bisericii și a Statului, ”A Critique of Church and State”] a fost complet confiscată de autorități și arsă (prima ediție apăruse în 1843). A doua ediție (apărută la Berna în 1844) a avut mai mult noroc.

Dar autorul nu a avut noroc, pentru că a fost condamnat și aruncat în închisoare pentru ideile sale împotriva Statului și împotriva Bisericii. (Nota editorului)

(9) J. B. Say, un economist englez din acea vreme ale cărui opere complete Max Stirner le-a tradus în întregime în germană. Fobia lui Karl Marx față de gândirea anarhistă franceză (așa cum știm, cartea sa ”Sărăcia Filosofiei” este o critică neîntreruptă a cărții lui Proudhon ”Filosofia Sărăciei”) sau față de gândirea libertară germană (cartea sa masivă ”Documentele Socialismului” este o încercare zadarnică, de tot râsul, de a minimaliza și distruge ”The Ego and His Own”), s-a ridicat și ea împotriva acestui sociolog, mult discutat în acea vreme de către oricine era critic față de Stat și care încerca să scape de tirania Statului. (Nota editorului)