INVENTAREA CAPITALISMULUI: CAPITOLUL V – Elaborarea Modelului Acumulării Primitive


INVENTAREA CAPITALISMULUI

Autor: Michael Perelman

Duke University Press, Durham & London 2000

CAPITOLUL V: Elaborarea Modelului Acumulării Primitive

Condiţia Imperativă a Acumulării primitive

În ciuda cvasi-dialecticei naturi a modelului simplu, pre-marxist al acumulării primitive, cei mai mulţi scriitori au tendinţa să îşi susţină afirmaţiile în termeni absoluţi, punând accentul numai asupra unei părţi a rolului producţiei asigurate de gospodărie. Cea mai frecventă preocupare a fost legată de potenţiala opoziţie a muncitorilor faţă de sistemul muncii salariate.

Din cauza rezistenţei obişnuite la acceptarea condiţiilor sistemului muncii salariate, crearea unor lipsuri artificiale a părut în mod special o opţiune atractivă primilor susţinători ai dezvoltării capitaliste. De exemplu, aproape toţi reprezentanţii economiei politice timpurii au fost de acord că (artificiala) creştere a preţurilor la alimente va fi o metodă eficientă  pentru a-i forţa pe muncitorii salariaţi să muncească şi mai mult (vezi Furniss 1965; Wermel 1939, 1–14, 17, 24).

În acest sens, Sir William Temple (1758, 30) a sugerat că o comunitate era bine servită când mâncarea era taxată mult atunci când recoltele erau îmbelşugate, altfel clasa muncitoare s-ar fi cufundat în “trândăvie şi depravare”. David Hume (1752c, 344) a susţinut că aceste politici ar fi chiar în interesul săracilor: “Mereu se observă, în anii de lipsuri, dacă acestea nu sunt extreme, că săracii muncesc mai mult, şi într-adevăr trăiesc mai bine.” Avocaţii acumulării primitive susţineau şi vorbeau în numele puternicilor societăţii.

Mulţi oameni încă păstrau un ataşament încăpăţânat faţă de pământul lor, la fel de mare cât era şi oroarea lor de a munci în schimbul unui salariu. Primele acumulări primitive au declanşat un război teribil împotriva sectorului tradiţional, şi au arătat că nimic nu-i putea forţa pe oameni să participe la diviziunea socială a muncii atâta timp cât puteau recurge – în lipsa unui termen mai bun – la ceea ce unii au numit “economie naturală.” Cu siguranţă, modestele manipulări ale pieţei alimentelor nu aveau cum să fie destul de eficiente pentru a-i forţa pe ţăranii care se puteau întreţine singuri să intre pe piaţa muncii. Cum puteau măsurile de creştere a preţurilor mâncării să îi forţeze pe ţăranii care se puteau auto-susţine să devină muncitori plătiţi cu salariul?

Mulţi observatori au realizat că economia naturală era o abstracţie. Oamenii îşi asigurau subzistenţa prin vânzarea pe piaţa locală a ceea ce produceau în plus, faţă de cât le era necesar traiului, prin cultivarea pământului şi prin vânătoare.

Chiar şi aşa, multe gospodării s-au agăţat cu tenacitate de ce le mai rămăsese pentru a-și asigura singure traiul, și încă arătau o rezistență generală față de acceptarea muncii salariate.

Aşa cum Rosa Luxemburg (1968, 369) a insistat odată, auto-susținerea – care ”a înfruntat cerințele capitalismului, la fiecare pas ridicâd bariere solide în calea lui” – era puțin probabil că ar fi cedat de bună voie în fața acestuia.

Chiar și când munca plătită cu salariul era considerabil mai avantajoasă decât auto-susținerea, lucrătorii din economiile tradiționale în mod tipic au opus rezistență presiunilor de a deveni angajați plătiți cu salariul (vezi Pollard 1965, 191). De exemplu, în timpul Revoluției Industriale, femeile irlandeze ar fi acceptat jumătate din salariul pe care-l puteau câștiga într-o fabrică, dacă ar fi putut face aceeași muncă acasă la ele (ibid., 173).

Cazul femeilor care lucrau la războaiele de ţesut manuale e cunoscut mai bine:

“Opoziţia lucrătoarelor la războaiele de ţesut manuale de a accepta să lucreze în filaturi şi în industria manufacturieră e foarte cunoscută întregului mediu de afaceri. Această opoziţie se datorează faptului că ele şi-au dezvoltat obiceiuri care fac ca munca în filaturi să li se pară dezgustătoare, din cauza uniformităţii şi a rigidităţii disciplinei. Nu vor să renunţe la independenţa lor imaginară, şi preferă să fie roabele sărăciei, doar să nu fie prinse în rutina constantă a muncii în fabrică.” (Kay 1835; citat în Pollard 1968, 111)

Edmund Morgan (1975, 64–65) a observat că, în Virginia colonială, adesea oamenii preferau o economie de subzistenţă, care le lăsa timp de relaxare, în ciuda frecventelor crize provocate de foamete şi în ciuda malnutriţiei.

Ar trebui să admitem că nivelul variabil al câştigurilor complică astfel de comparaţii.

Alexander Gerschenkron (1962, 9), generalizând din punctul de vedere al cunoştinţelor sale despre Rusia pre-revoluţionară, a concluzionat că “forţa de muncă industrială, în sensul de grup stabil și disciplinat care și-a tăiat cordonul ombilical care îi asigura legătura cu pământul și care a devenit potrivită pentru a putea fi folosită în fabrici, nu e din abundență, ci dimpotrivă, e foarte rară într-o țară înapoiată.”

Țăranii contemporani, care se întreţin din munca pe care o fac pentru ei, adesea arată o remarcabilă rezistență de a munci în afara terenului familiei lor, chiar şi atunci când munca salariată ar părea că ar fi mai avantajoasă financiar. (Bardhan 1973, 1380; 1979).

Capitaliştii au devenit convinşi că era nevoie să ia taurul de coarne pentru a putea controla procesul de acumulare.

Numai o variantă mai aspră a acumulării primitive părea că poate asigura suficienţi muncitori.

După mutilarea economiei domestice, producţiei asigurate în gospodării – prin deposedarea acestora de o mare parte a mijloacelor lor de producție – proletariatul, care urma să apară în urma acestui proces, nu ar fi avut altă șansă de a supraviețui decât acceptarea muncii salariate.

Desigur, angajatorii aveau alternative la acumularea primitivă. O parte dintre cele mai excepționale au mers până acolo încât au creat un mediu relativ atrăgător (cu o cheltuială foarte mare), cum ar fi satele lui Robert Owen, sau țesătoriile lui Lowell în

Massachusetts. În cazul țesătoriilor lui, fete tinere, copile, care se bucurau de foarte puțină independență în societatea patriarhală, erau foarte entuziaste în legătură cu posibilitatea de a lucra ca țesătoare. Pe lângă faptul că scăpau de restricțiile impuse de  părinți, aveau și perspectiva de a-și putea controla propriile lor câștiguri.

O femeie, amintindu-și de munca ei din tinerețe, la începutul secolului 19 într-o țesătorie a lui Lowell, a explicat:

Pentru că până acum, femeia a fost mereu cea care trebuia să economisească banii gospodăriei, nu cea care să-i câștige, iar atunci când muncea era plătită foarte puţin.

Dacă muncea ca servitoare, sau ca ucenică, salariile erau între 15 cenți şi 1 dolar pe săptămână; dacă muncea ca zilieră din casă-n casă, pentru a țese sau coase, sau dacă muncea la normă, primea 75 de cenți pe săptămână, plus mâncare. Ca învățătoare, serviciile ei nu erau cerute, și aproape în toate meşteşugurile, profesiile și chiar meseriile din industrie, ușile erau închise pentru ea.” (H. Robinson 1898, 2)

Din păcate, extrem de puțini angajatori puteau, sau doreau, să creeze oportunități atractive pentru muncitori. Cei mai mulți și-au dat seama că, fără șansa de a se mai putea întreține singuri prin ce produceau în gospodăriile lor, oamenii nu aveau altă soluție decât să se angajeze pentru a munci pentru un salariu.

Astfel, angajatorii au putut câștiga plusvaloarea de capital, pe care, altfel, nu ar fi avut cum s-o obţină.

Grădinăritul și Eficiența Sectorului Tradițional

Cei care preferă viața tradițională ar putea avea argumente solide pentru asta; sau poate și-au dat seama de costurile dependenței de munca salariată; sau, poate, acești oameni vor să evite ritmul dement pe care-l impune munca industrială; sau, poate, detestă supravegherea care e asociată cu munca salariată.

Această rezistenţă la munca salariată îi lasă perplecşi pe mulţi teoreticieni, care în mod obişnuit, presupun că munca salariată e starea “naturală” a omenirii. (Weber 1923, 260–61; W. Moore 1955, 162; Redford 1926, 19).

Aproape toată literatura modernă îi creionează pe cei care se opun muncii salariate ca fiind duşmanii progresului. Apelul emoţional faţă de sectorul tradiţional e prezentat în aceste lucrări, ca fiind lipsit de raţiune. De exemplu, mişcarea de îngrădire a terenurilor formează, de regulă, coloana vertebrală a istoriei tradiţionale referitoare la acumularea primitivă.

Din moment ce mulţi istorici economişti creditează îngrădirea terenurilor cu promovarea revoluţiei agricole, opoziţia faţă de acumularea primitivă (sub prima ei formă de îngrădire a terenurilor care anterior fuseseră obşteşti) apare ca o îndepărtare absurdă de progresul inevitabil al societăţii umane.

De fapt, sectorul economiei tradiţionale nu a fost nici pe departe atât de ineficient cum şi-ar dori unii istorici ai economiei să ne facă să credem. Scott Burns (1976), de exemplu, a publicat un catalog foarte instructiv, deşi neştiinţific, al activităţilor prin care mii de gospodării încă pot asigura singure multe dintre nevoile lor, la costuri incomparabil mai mici decât cele de pe piaţă.

Grădinăritul a reprezentat una dintre cele mai eficiente metode de auto-aprovizionare. Chiar şi Fiziocraţii, de regulă avocaţi foarte vocali ai cultivării pe mari suprafeţe de teren, au recunoscut productivitatea metodelor tradiţionale de producere a hranei.

Au estimat că agricultura cu săpăliga făcută de ţărani producea de 20 – 30 de ori mai mult grâu decât fusese plantat. Cultivarea cu plugul producea numai de 6 ori mai mult (Weulersse 1959, 154; vezi şi F. O’Connor 1848a).

Comte de Mirabeau a estimat că ţăranii dintr-o suburbie a Parisului câştigau în jur de 28 de lire pe an dintr-un singur hectar de pământ (Weulersse 1910, 2:317). Cantitatea produsă de aceşti grădinari, care-şi vindeau marfa la piaţă, era, puţin spus, fenomenală.

Un grădinar din Paris, I. Ponce, producea mai mult de 44 de tone de legume din fiecare hectar cultivat, ca să nu mai vorbim de 250 de metri cubi de strat de sol propice cultivării plantelor (Ponce 1870, 32–49; Kropotkin 1901, 62ff.; Kropotkin 1906, 220; Schoenhof 1893, 149; vezi și estimările produse de un grădinar englez care-și vindea marfa pe piață în Maitland, 1804).

Prin contrast, în Statele Unite, azi, producătorii comerciali reușesc să obțină o recoltă de numai 19 tone de ceapă sau 33 de tone de roșii pe hectar cultivat, destinate procesării industriale, acestea fiind legumele unde se obţine cea mai mare productivitate. (Departamentul Agriculturii din Statele Unite 1997, 4–22) Alte plante, cum ar fi spanacul sau piperul, dau o recoltă de numai 4 sau 5 tone pe hectar în Statele Unite.

Deși aceste grădini erau operațiuni comerciale, ele tot sugerează eficiența metodelor de auto-aprovizionare.

Potrivit lui William Pitt, grădinarii din zonele populate ale Marii Britanii, care-și vindeau marfa pe piață, obțineau între 11 lire și 7 șilingi pentru fiecare hectar cultivat (citat în Wordie 1974, 600). Desigur, în mod clar ei trebuia să fie în stare să câştige cel puţin la fel de mult pe cât cultivau pentru a-şi putea continua afacerea.

Chiar şi în societatea de piaţă modernă, auto-aprovizionarea poate fi eficientă.

John Jeavons, un pionier în aplicarea metodelor ştiinţifice tehnicilor de grădinărit, susţine că poate produce o dietă completă pe 930 de metri pătraţi, cultivând un teren marginal, cu un efort zilnic de 28 de minute, nu cu mult mai mult timp decât ar fi nevoie pentru cumpărarea aceastei hrană de la supermarket. (citat în Taper 1979). Deşi cei mai mulţi grădinari poate nu obţin productivitatea lui Jeavons, Scott Burns (1979) estimează şi el că o oră dedicată zilnic cultivării legumelor are valoarea medie a 10 dolari, cu mult mai mult decât putea câştiga pentru o oră de muncă salariată în 1979, când a făcut el acest calcul.

Parţial, avantajul auto-aprovizionării se datorează evitării costului de transport pentru a vinde produsul pe piaţă, pentru că, în general, oamenii vând marfa în apropierea locului de producție.

Chiar dacă creșterea legumelor necesită mai puțină muncă directă la o fermă decât în grădina unei gospodării, când luăm în calcul complexitățile sistemului de piață și ale muncii pe care le implică menținerea fermelor, auto-aprovizionarea poate foarte bine să fie mai convenabilă (vezi Perelman 1977).

Perry Duis (1998, capitolul 5) a relatat că, în secolul 19, în zona urbană din Chicago, lipsa refrigerării și a unui sistem ineficient de distribuție a făcut ca grădinăritul să fie o metodă foarte eficientă și productivă de asigurare a hranei. Aceste avantaje locaționale pot fi substanțiale. De exemplu, în ciuda chiriilor enorme tipice zonelor urbane, Londra a putut în mare parte să-și asigure singură laptele de consum până în 1870. (vezi Atkins 1977).

Adevărat, nu toate familiile aveau acces la un lot de pământ pe care puteau cultiva legume. Ce e cel mai important în chestiunea care ne interesează e că tehnicile de grădinărit şi comercializarea la tarabă au multe de oferit, chiar dacă relațiile sociale s-au schimbat.  Cu alte cuvinte, producția tradițională a unei gospodării poate rămâne o alternativă variabilă chiar și după ce munca salariată a devenit obișnuită. Chiar și în Statele Unite, săracii nu aveau altă soluție decât să-și cultive singuri hrana când lovea criza economică. Așa cum a observat Duis: ”Pentru săraci… grădinăritul era uneori necesar pentru ca ei să supraviețuiască, nu era doar o formă de a înfrumuseța împrejurimile casei sau un hobby. Chiar și cei fără adăpost, care ocupau case părăsite, reușeau să cultive câteva legume pentru a-și suplimenta mesele frugale, dar aceste eforturi sunt mici când sunt comparate cu ce a început să se întâmple în timpul depresiei economice severe din 1893–1897, când armate de şomeri bântuiau toată ţara în căutare de lucru.” (Duis 1998, 140).

Cultivarea unei grădini sau a unei bucăţi de pământ pentru obţinerea hranei s-a intensificat în timpul Marii Depresii. Am putea nota că, la începutul Uniunii Sovietice, Nikolai Bukharin şi Evgenii Preobrazhensky (Bukharin şi Preobrazhensky 1922, 303–4) au prezis un viitor important pentru dezvoltarea tehnlogiei de grădinărit în scop de comercializare la tarabă, pe baza experienței primilor doi ani ai Uniunii Sovietice.  Mai mult, în timpul ambelor războaie mondiale, guvernul Statelor Unite a făcut un efort considerabil pentru a promova ideea de cultivare a grădinilor, în încercarea de a conserva resursele.

Economia Politică Clasică versus Sectorul Tradițional

În ciuda absenței unor dovezi concludente asupra superiorității tehnologice a sectorului comercial în fața sectorului gospodăriilor, în epoca economiei politice clasice, atașamentul generalizat al oamenilor față de economia tradițională, a gospodăriilor lor, îi scotea din minți pe foarte mulți dintre cei care scriau în acea vreme.

Mulți chiar au interpretat rezistența față de munca salariată ca pe o dovadă a unui defect moral. Comentatorii concluzionau frecvent că oamenii, care ar fi putut munci pentru un salariu, vor continua să se opună muncii salariate până când o putere sau o forţă din afara pieței nu va interveni să-i rupă de pământurile lor.

Thomas Hobbes (1651, 387) a exprimat problema pe care o stârnea rezistența din partea săracilor față de munca salariată, astfel:

Cei care au trupuri puternice… trebuie să fie forţaţi să munceasă. Şi, ca să se evite scuza că nu găsesc unde să se angajeze, trebuie să avem asemenea Legi, pentru a încuraja toate felurile de Meserii, cum ar fi Navigarea pe mare, Agricultura, Pescuitul, şi orice meserie Manufacturieră care necesită angajarea forţei de muncă. Săracii în putere, care sunt din ce în ce mai mulţi, trebuie transferaţi în Ţările unde nu există destulă populaţie, şi unde, în orice caz nu ar trebui să-i extermine pe cei pe care-i găsesc acolo, ci să-i oblige să se strângă în aşezări umane apropiate şi să nu stea răpândiţi pe o suprafaţă mare. Iar în ţările unde există prea mulţi băştinaşi, atunci, în cazul acesta singura soluţie este Războiul, care va da fiecărui om Victoria sau Moartea.

În ce-l priveşte pe William Robertson (1769a, 84), Istoricul Regal al Scoţiei şi o figură proeminentă în cercurile literare din Edinburgh, într-un eseu, se pare, asupra scrierilor nepublicate ale lui Smith, “Prelegeri asupra Jurisprudenţei (vezi Scott 1965, 55–56), s-a referit la perspectiva dezvoltării naturale a relaţiilor de piaţă: “Nevoile oamenilor, în societatea originală şi cea mai simplă, sunt atât de puţine, şi dorinţele lor atât de limitate, că ei se mulţumesc cu tot ce pot adăuga la acestea în urma muncii lor rudimentare. Nu au nici nimic în exces de care să se poată lipsi, și îndeplinirea a foarte puţine nevoi implică o aprovizionare din afara gospodăriei.

Gândind la fel, James Anderson (1777, 61) a susținut: ”Fără comerț sau meserii, ce-l îndeamnă pe ţăran să cultive pământul? În acest caz, fiecare om își dorește doar să strângă atât cât îi e suficient pentru a trăi, și nimic mai mult… Din acest motiv, o naţiune locuită numai de ţărani trebuie să fie un tărâm al indolenţei şi al mizeriei.

William Temple (1758, 17, 52) a fost mult mai explicit şi a calculat: “Dacă oamenii s-ar implica în nimic mai mult decât să producă ceea ce e absolut necesar traiului, 7 din 8 înseamnă că trândăvesc, sau toţi trândăvesc şapte optimi din timp. Şi totuşi, ei s-ar putea să cadă în patima viciilor bestiale ale lăcomiei murdare şi ale beţiei.”

În sfârşit, vreau să dau şi un citat din Pastorul Joseph Townsend (1786, 404), care, în lucrarea sa “Un gând bun pentru omenire”, a susţinut că “săracii nu cunosc aproape deloc motivele care-i stimulează pe cei de rang superior să acţioneze – mândria, onoarea, şi ambiţia. În general, doar foamea e cea care îi poate îmboldi şi împinge de la spate să muncească; şi totuşi legile noastre spun că ei nu trebuie să simtă foamea.”

Mentalitatea acelor vremuri toate să le pară unora plină de cruzime, dar e aceeaşi care domină şi azi. De exemplu, în timpul perioadei Reagan, George Gilder (1981, 118), a revigorat cu curaj spiritul capitaliştilor de la începutul acumulării primitive, proclamând:

Pentru a reuşi, săracii au cel mai mult nevoie de imboldul sărăciei,” un privilegiu care, desigur, i-a fost negat lui Gilder însuşi. Mai recent, administraţia Clinton, revărsând asupra publicului o retorică ce i-ar fi făcut pe capitaliştii de la începutul acumulării primitive să-şi umfle piepturile de mândrie, a reuşit “să reformeze” sistemul de protecţie socială.

Crearea Lipsurilor

Cheia evitării blestemului unei vieţi confortabile a fost crearea artificială a lipsurilor pentru ţăranii de la sate. Aşa cum Arthur Young a observat în 1771, “chiar şi un idiot ştie că clasele de jos trebuie ţinute în sărăcie, altfel nu vor fi niciodată harnice”. (citat în E. P. Thompson 1963, 358).

Accesul la pământul obştesc a atins un nerv foarte sensibil printre cei mai puternici moşieri. Marx (1977, 881; vezi şi E. P. Thompson 1963, 217) l-a citat pe Dr. Hunter, care s-a plâns că “chiar şi o palmă de pământ pe lângă casă poate să-l facă pe muncitor să fie prea independent.”

Asemenea temeri erau la ordinea zilei în perioada economiei politice clasice. Un raport din 1794 către Oficiul pentru Agricultură din Shropshire spunea că ”folosirea liberă a pământurilor obștești, încă neîngrădite,… acționează naşte în mintea omului un fel de independență”.

Alții au susținut că îngrădirile vor asigura “subordonarea celor de cea mai joasă speţă a societăţii, de care în aceste vremuri e atâta nevoie.” (Bishton 1794, 24; citat în McNally 1993, 19).

Potrivit unui oponent al îngrădirilor din secolul 18:

Dacă un ţăran are o vacă sau două şi câteva raţe, asta îi creează în mod natural o stare de exaltare… Când îşi scoate vaca la păscut, el prinde obiceiul de a fi indolent. Un sfert, o jumătate, uneori o zi întreagă sunt pierdute pe nesimţite. Munca cu ziua devine dezgustătoare; aversiunea e crescută de indulgenţă. Şi dacă reuşeşte să-şi vândă şi jumătate de viţel, îi oferă mijlocul de a adăuga leneviei sale şi beţia.” (Billingsly 1798, 31; citat în Horn 1981, 52)

John Arbuthnot, un mare latifundiar, a exprimat un dispreţ profund, tipic pentru acele vremuri, faţă de ţăranii care foloseau pământurile şi resursele obşteşti. Atacul său asupra stimulentelor presupus perverse oglindeşte argumentele de peste timp pe care conservatorii de azi le aduc împotriva protecţiei sociale. În cuvintele sale:

Bunăstarea pe care smulg de pe urma folosirii terenurilor obşteşti acum, e atât de mică; nu, într-adevăr, ce e şi mai rău e că, în multe cazuri, aceasta le produce un rău esenţial, pentru că îi face să se aplece către lenevire, cu mici excepţii. Dacă le dai de lucru, îţi spun că trebuie să aibă grijă de oile lor, să-şi ducă vaca la păscut, sau poate, spun că trebuie să-şi adape calul, ca să se ducă cu el la o cursă de cai sau la un joc de cricket.” (Arbuthnot 1773, 81; vezi şi Wilkinson 1964, 18)

De aici, Arbuthnot a oferit o analiză de o claritate înfricoşătoare. A propus ca, dacă “prin transformarea micilor fermieri într-un grup de bărbaţi care vor fi nevoiţi să muncească pentru alţii [adică, prin interzicerea accesului la terenurile obşteşti], se obţine mai multă forţă de muncă, atunci acesta e un avantaj pe care naţiunea ar trebui să şi-l dorească.” (Arbuthnot 1773, 124; citat şi în Marx 1977, 888).

E. P. Thompson (1963, 217) a citat modul în care Lord Winchilsea vedea lucrurile în 1796: “Oricine călătoreşte prin provinciile din Midland şi face efortul să pună întrebări, va primi de obicei răspunsul că înainte erau multe grajduri unde erau ţinute vaci, dar acel pământ e acum aruncat fermierilor,” nu pentru că vor să-l cultive, ci pentru că “mai degrabă vor să-i facă pe angajatori să depindă de ei.”

William Cobbett (1831, 1:88) a dat peste aceeaşi atitudine printre cei care angajau forţă de muncă şi cărora le-a propus să îi ofere fiecărui lucrător un hectar de pământ la ţară, cu condiţia să-l îngrădească, să-l cultive şi să trăiască de pe urma lui: “Budd a spus că dacă le-ar da lucrătorilor un teren să-l cultive, asta i-ar face “impertinenţi şi obraznici”; Chiddle a spus că “s-ar apuca de făcut şi mai mulţi plozi”; iar Steel a spus că asta i-ar face pe lucrători să ceară “salarii mai mari.””

Potrivit lui Marx (1977, 910–11): „Exproprierea şi alungarea unei părţi a populaţiei rurale eliberează odată cu muncitorii nu numai mijloacele lor de subzistență şi materialul lor de muncă pentru capitalul industrial, ci creează și piaţa internă. Într-adevăr, aceleaşi evenimente care îi transformă pe micii agricultori în muncitori salariaţi şi mijloacele lor de subzistenţă și de muncă le transformă în elemente materiale ale capitalului creează totodată pentru acesta din urmă piaţa internă. Înainte, familia ţărănească producea şi prelucra singură mijloacele de subzistenţă şi materiile prime, pe care apoi le consuma în cea mai mare parte ea însăşi. Aceste materii prime şi aceste mijloace de subzistenţă au devenit acum mărfuri; marele fermier le vinde, manufacturile sunt piaţa lui. Fire, pînză, stofe groase de lînă, obiecte ale căror materii prime se găseau la îndemîna oricărei familii ţărăneşti şi erau toarse şi ţesute de ea pentru propriile ei trebuinţe, devin acum articole de manufactură, a căror piaţă de desfacere sunt tocmai districtele rurale. Numeroasa clientelă împrăştiată, care pînă acum era servită de o sumedenie de mici producători ce lucrau pe cont propriu, se concentrează acum într-o singură piaţă uriaşă, aprovizionată de capitalul industrial. Astfel, mînă în mînă cu exproprierea ţăranilor, care înainte aveau gospodării proprii şi cu despărţirea lor de mijloacele de producţie proprii, merge distrugerea industriilor auxiliare de la sate, procesul de separare a manufacturii de agricultură. Şi numai distrugerea industriei casnice ţărăneşti poate da pieţei interne a unei ţări extinderea şi stabilitatea de care are nevoie modul de producţie capitalist.

În planul lor de a-i transforma pe ţărani în muncitori salariaţi, autorii acumulărilor primitive aveau totuşi grijă de eficienţa auto-aprovizionării. În acest scop, ei doreau să le permită muncitorilor să producă şi pentru a-şi asigura propriile lor nevoi, în gospodării, dar accesul lor la pământ avea să fie dependent de mila sau capriciul moşierului care deţinea acest pământ.

Iată cum explică Arbuthnot’s (1773, 83) această situaţie: “Planul meu e să aloc fiecărei gospodării 3-4 hectare, care ar trebui anexate gospodăriei fără dreptul de a fi înstrăinate, şi, fără a percepe chirie asupra lor, dar sub înţelegerea ca pe acest pământ să fie lăsată să crească doar iarbă, cu excepţia unei mici porţiuni care ar putea fi folosită pentru grădinărit. Acest lucru ar trebui să-i asigure lucrătorului mai mult decât ar putea obţine de pe urma folosirii terenurilor obşteşti; el şi familia sa trebuie să cultive grădina, sau să sufere consecinţele: şi pentru a preveni cererea sa pentru lemne de foc, să-şi îngrădească acel teren şi să poată planta tufiuşuri şi copaci care cresc repede, pe costul celor care deţin acel teren obştesc.

Pe măsură ce lupta pentru a crea proletariatul s-a intensificat, lucrătorii şi-au pierdut tot mai mult posibilitatea de a-şi asigura singuri cele necesare traiului.

Vizitatorii străini erau şocaţi de rezultatul final al acestui proces, şi au observat că “nici unul dintre atât de mulţii lucrători din fabricile din Anglia nu avea nici măcar o bucată de pământ pe care să-şi cultive de-ale gurii, dacă se întâmplă să rămână fără slujbă şi fără salariu.” (Escher 1814, 35).

Într-adevăr, déjà în secolul 19, Anglia “prezenta un spectacol unic şi şocant pentru un călător venit din altă ţară: era o ţară care nu mai avea ţărani.” (Hobsbawm şi Rude 1968, 3; vezi şi Deane şi Coale 1967, 3, 256).

Şi totuşi, acumularea primitivă nu a fost nici pe departe atât de completă şi atât de rapidă pe cât şi-ar fi imaginat aceşti vizitatori străini. De exemplu, aşa cum Marx (1977, 911) le-a reamintit cititorilor săi: “Această transformare începuse în parte déjà sub modul de producţie feudalist. De exemplu, accesul la morile cu tăvălug le-a fost interzis oamenilor pentru a-i face să depindă de morile deţinute de nobili.

Ocazionala recunoaştere a Economiei Acumulării Primitive

După anii 1830, clasicii economiei clasice vorbesc din ce în ce mai puţin despre nevoia de acumulare primitivă.

Marx (ibid., 931) a interpretat această tăcere ca fiind dovada că ei nu au înţeles importanţa acumulării primitive. El a acuzat că “economia politică a confundat, din principiu, două tipuri diferite de proprietate: unul care era al producătorului însuşi şi celălalt al celui care exploata munca altora.

Economiştii, în mod convenabil, au uitat că “cel din urmă nu e doar directa antiteză a primului, ci creşte doar pe mormântul primului şi nicăieri în altă parte.” (ibid., 931; vezi şi Marx 1967, 2:35; pentru o analiză asupra acestui conflict în Japonia, vezi T. Smith 1966, 75).

Marx i-a tratat cu puţină încredere pe economiştii politici. Ei nu erau deloc aerieni sau confuzi, ci, cu puţine excepţii, au preferat să nu discute această chestiune public şi să o ţină sub tăcere. Cei care au spart totuşi această omertă au fost, de regulă, cei ale căror voci nu se auzeau în prim-plan.

Să luăm, de exemplu, cazul lui Mountifort Longfield, care a scris despre Irlanda, unde capitalismul avea de înfruntat o viguroasă rezistenţă din partea agriculturii de subzistenţă în 1833. Longfield a folosit lucrătorul nesalariat pentru a pune capăt acestui sistem, cam la fel cum a folosit şi Ricardo conceputul pământului care nu putea fi închiriat.

Potrivit formulării lui Longfield (1834, 190–91; vezi şi Earle şi Hoffman 1980), nivelul de trai al ţăranului care se întreţinea din agricultura de subzistenţă era cel după care se stabilea nivelul salariilor, care, în funcţie de tehnologia existentă, determină rata de profit. Din nefericire, rolul crucial al sectorului de subzistenţă nu a fost detaliat explicit.

John Ramsey McCulloch (1854, 34) s-a împiedicat şi el de relaţia aceasta dintre rata profitului şi sectorul economiei de subzistenţă. El a susţinut că nivelul de sărăcie al ţărănimii determină rata salariului, care, în cadrul contextului oferit de perspectiva Ricardiană, ar fi trebuit să stabilească rata profitului, date fiind aspiraţiile acestei şcoli de gândire. McCulloch nu a reuşit să translateze observaţia sa instuctivă asupra lumii reale într-o analiză teoretică.

În această privinţă, McCulloch nu a fost o excepţie.

În ciuda unei intense preocupări în privinţa sectorului de subzistenţă, la nivel abstract, economia politică clasică nu a dorit în general să recunoască făţiş antagonismul dintre capital şi economia tradiţională.

Şi mai mult, în general, nu a putut să recunoască, în lucrările sale teoretice, rolul pe care sectorul de subzistenţă l-a jucat în mărirea profiturilor din sectorul capitalist.

Acolo unde economia politică s-a apropiat de analiza acestui conflict, a părut să-l ascundă în mod intenţionat.

O excepţie, în parte, a fost Senior (1836, 74), care a ales să trateze această chestiune ca fiind un fenomen cultural, luând în derâdere “starea rudimentară a societăţii în care fiecare om deţinea, şi fiecare om era capabil să folosească orice fel de unealtă.”

Pledând pentru o economie de piaţă bazată pe o diviziune socială a muncii mai complexă, el a observat întâmplător că: “Producţia indirectă este, în mare măsură, rezultatul civilizaţiei.” (1928, 133).

Chiar şi după ce conceptul lui Senior referitor la munca indirectă a apărut în teoria elaborată de Eugen von Bohm-Bawerk asupra cercului închis (vezi 1959, mai ales 1:87), relaţiile sociale ale acelei categorii nu erau de găsit pe nicăieri. Cu toate acestea, Senior, în ciuda lipsurilor sale, merită să i se acorde ceva credit pentru că a ridicat conceptul paralel al diviziunii sociale a muncii la un nivelul palid oferit de teoretizarea abstractă.

Costrângerea Tăcută din partea Pieţei

Din ce în ce mai mult, cei care acumulau primitiv visau cu melancolie la o lume în care săracii să fie forţaţi “să muncească în fiecare zi a anului”. (citat în Hill 1967, 278).

Această viziune era destul de atractivă pentru a câştiga sprijinul din inimă al majorităţii celor din clasele conducătoare, în vederea îngrădirii terenurilor obşteşti şi interzicerii  accesului săracilor la ele.

Robert Wallace (1809, 17) a mers de brutala identificare a interesului personal cu interesul naţional, sugerând că producerea surplusului şi crearea unei diviziuni sociale a muncii mult mai rafinată ar putea produce avantaje tangibile pentru societate, în general: “Dacă pământurile ar fi împărţite în părţi foarte inegale, şi dacă, în general, pot produce mai mult decât e decent pentru a-i susţine pe cei care le cultivă, ţara va fi suficient de populată, dacă meseriile vor fi încurajate, şi dacă ce e în plus faţă de ce e necerar pentru susţinerea lucrătorilor de pe teren ar fi distribuit astfel încât să fie cultivate artele şi ştiinţele.

Uneori, autorii acumulărilor primitive păreau să-şi liniştească propriile lor conştiinţe, imaginându-şi cum ar fi ajutat ei la scoaterea oamenilor din sărăcie, în timp ce, de fapt, îi împingeau şi mai adânc în mlaştina mizeriei.

De exemplu, William Temple (1758, 43) a susţinut: “Dacă toate pământurile din regat ar fi împărţite între oameni, o tarla nu ar fi mai mai mare de 4 hectare. Un om nu e sărac din cauză că meşteşugul, politica şi manierele l-ar fi lăsat fără pământ…, ci e sărac pentru că cheltuieşte ceea ce obţine din meşteşugul său într-o manieră prostească, sau pentru că neglijează, din lene, să folosească îndemânarea sa într-un mod prudent şi cuvenit, pentru a obţine avantajele cuvenite de pe urma ei.”

Din această perspectivă, Temple a concluzionat: “Cel mai mare imbold pentru a munci cu harnicie e necesitatea.” (ibid., 27).

În acest spirit, un eseist din acea vreme a scris: “Nici nu-mi pot imagina un mai mare blestem asupra unui grup de oameni, decât să fie aruncaţi pe o bucată de pământ, unde producţia pentru cele necesare traiului şi mâncarea să fie, în mare măsură, spontane, şi unde clima să necesite puţină grijă pentru a uda recolta sau pentru a o proteja să nu fie arsă de soare.” (Forster 1767, 10; vezi şi Steuart 1966, 1:45–46)

În acelaşi spirit, Hume (1752d, 266–67) a dat vina pentru sărăcia din Franţa, Italia şi Spania pe climalor bună şi pe solul lor bogat.

Temple şi cei din clasa lui erau prea absorbiţi de cucerirea brutală a economiei naturale prin crearea de lipsuri artificiale – prin interzicerea accesului oamenilor obişnuiţi la bogăţia naturală – pentru a-şi mai bate capul cu fineţurile păstrării aparenţelor ideologice.

Unii dintre cei autorii cei mai lipsiţi de scrupule ai acumulărilor primitive, însă, erau destul de sofisticaţi pentru a-şi da seama că odată ce acumularea primitivă ar fi fost completă, ceea ce Marx (1977, 899) a numit “constrângerea tăcută” din partea pieţelor putea fi mult mai profitabilă decât forţa brutală, care fusese folosită iniţial pentru facilitarea acumulării primitive.

Să mai dăm un citat din generoasa viziune a Pastorului Joseph Townsend (1786, 404, 407):

Constrângerea [directă] legală de a munci… este însoţită de atâtea tulburări, violenţe şi gălăgie, în timp ce foamea nu e doar o presiune paşnică, tăcută şi neobosită, dar şi cel mai natural motiv de a munci cu hărnicie, şi atrage după sine cele mai mari eforturi… Foamea va îmblânzi cele mai cele mai fioroase bestii, iar pe cei mai sălbatici, pe cei mai încăpăţânaţi şi pe cei mai îndârjiţi îi va învăţa deprinderile decenţei şi civilizării, supunerii şi subjugării.”

În mod similar, Rodbertus, un ministru german socialist, şi nu unul care se ocupa cu acumularea primitivă, a afirmat:

La început, această constrângere a fost exercitată de către instituţia sclaviei, care a apărut în acelaşi timp cu cultivarea pământului şi cu proprietatea privată asupra pământului…Când tot pământul unei ţări se află în proprietate privată, capitalul exercită aceeaşi constrângere asupra forţei de muncă eliberată sau asupra muncitorilor liberi… Numai că, acum, ordinul dat de stăpânul de sclavi a fost înlocuit de contractul între angajat şi angajator, un contract care e liber doar ca formă, dar, în realitate, nu e liber şi pe fond. Foamea este înlocuitorul perfect pentru biciul stăpânului de sclavi, şi ceea ce în trecut era numit nutreţ acum e numit salariu.” (citat în Bohm-Bawerk 1959, 253)

Nu e nici o surpriză că Adam Smith a putut să susţină că de fapt constrângerea tăcută ar fi voluntară. El a atribuit acumularea privată exclusiv lăcomiei aristocraţiei feudale, şi nu burgheziei emergente, dar tot a refuzat să recunoască explicit că această lăcomie a apărut din cauza faptului că aristocraţii au început să o ia pe urmele burgheziei: ”Dar toate aceste violenţe specifice instituţiilor feudale nu au putut niciodată să aibă efectul pe care l-au avut operaţiunile tăcute şi inconştiente ale comerţului extern şi ale mărfurilor noi introduse încetul cu încetul. Acestea ofereau, treptat, marilor proprietari, ceva pe care aceştia puteau schimba întreg surplusul din câștigul pământurilor lor, ceva pe care-l puteau consuma ei înşişi, fără să îl împartă nici cu arendaşii lor, nici cu servitorii lor. Totul pentru noi înşine şi nimic pentru ceilalți oameni – aceasta pare să fi fost, în orice epocă, preceptul malign al stăpânilor oamenilor.” (Smith 1776, 3.4.10, 418)

Presupunerea implicită a lui Smith era că acest precept malign ar dispărea odată cu dezvoltarea relațiilor de piață.

Auto-aprovizionarea, ca Subvenţie pentru Capital

Acumularea primitivă a reușit în mare parte. Pe măsură ce tehnologia a devenit considerabil mai productivă decât auto-aprovizionarea, economia gospodăriilor a devenit din ce în ce mai puțin o amenințare pentru sectorul capitalist al economiei.

În acel moment, capitalul putea să profite de avantajele economiei auto-susținute a gospodăriilor, atâta vreme cât munca depusă de muncitori pentru propriile lor gospodării nu interfera cu obligativitatea muncii salariate.

În ton cu modelul clasic al acumulării primitive, mulți agenți ai capitalului au recunoscut repede că munca făcută de muncitori pentru propriile lor gospodării putea servi capitalului, din moment ce muncitorii erau angajați și în munca salariată.

Capitalul putea folosi economia gospodăriilor pentru a asigura anumite nevoi ale muncitorilor. În acest fel, producția din gospodării putea permite salariilor plătite în bani să scadă sub nivelul de subzistență, crescând, astfel, rata plusvalorii. Drept efect, economia gospodăriilor putea ajuta capitalul să profite de relativa plusvaloare (care reflecta eficienţa în producţie a capacităţii de muncă), mai degrabă decât de plusvaloarea  absolută, care depindea de mărirea brutală a zilei de lucru – adică a numărului de ore de muncă necesare pentru un salariu.

Puţini fermieri săraci puteau spera să se poată auto-susţine din producţia gospodăriilor lor. Câştigurile gospodăriilor mici s-au prăbuşit atât de mult, că perioada dintre 1788 şi 1803 a devenit cunoscută ca epoca de aur a ţesăturilor făcute manual, din moment ce mulţi fermieri mici nu puteau supravieţui dacă nu-şi câştigau pâinea în această modalitate. (vezi Smelser 1959, 138)

În ciuda înrăutăţirii condiţiilor producătorilor mici de mărfuri, aceştia încă puteau să-şi asigure o mare parte din nevoile lor de bază pentru a supravieţui ei înşişi, ceea ce le permitea să reziste chiar şi cu salarii foarte foarte mici pentru munca salariată.

În lumina observaţiei lui Mountifort Longfield – că producătorii mici de mărfuri influenţau rezerva de salariu – nu ar trebui să fim surprinşi de descoperirea lui Phyllis Deane (1957, 92) că între 1770 şi 1800, salariile din Anglia erau din ce în ce mai mici, sau în cel mai bun caz, stagnau.

Chiar şi în mediile urbane, mulţi muncitori continuau să combine activităţile agricole cu munca salariată în industrie. De exemplu, în Statele Unite, până spre sfârşitul secolului 19, muncitorii de la oraşe adesea îşi cultivau singuri hrana. (vezi Smuts 1959, 11–13; Ware 1924, 39, 74). Şi în Londra, agricultura din spatele casei era foarte răspândită, inclusiv creşterea găinilor, a oilor, a porcilor deasupra pământului sau în beciuri, sub pământ. (vezi Dyos şi Wolff 1973, 898)

Muncitorii produceau, în timpul liber, o mare parte din hrana de care aveau nevoie, în ciuda consecinţelor neplăcute pentru mediul lor, din cauza faptului că trăiau în proximitate cu animalele.

Aceste activităţi pot fi dovada ori a puternicului ataşament faţă de auto-aprovizionare, ori a veniturilor total inadecvate pe care le obţineau din munca salariată.

Oricare-ar fi fost cazul, ele implică o victorie pentru acumularea primitivă.

Un număr de economişti au recunoscut că o astfel de auto-aprovizionare parţială, în opoziţie cu o totală auto-susţinere, ar putea fi extrem de profitabilă în ce-i priveşte pe patroni.

De exemplu, William Thornton a observat că banii obţinuţi din munca salariată erau mult mai puţini decât cei câştigaţi de lucrători în evul mediu, pentru că atunci nevoile monetare ale lucrătorilor erau la un nivel minim. Lucrătorii puteau trăi unde doreau, îşi puteau face casă oriunde pe pământul necultivat. Aveau pământ pentru a-și cultiva grădinile, aveau pășuni pentru a crește vaci și puteau crește rațe, găini și porci. Aveau acces și la lemnele din păduri și puteau și să pescuiască unde doreau. (Thornton 1869, 12ff.) Astfel, declinul producției asigurate de gospodării va determina creșterea salariilor.

Adam Smith a observat, în trecere, că muncitorii, care cultivau pământ pentru ei sau creșteau legume în grădina lor, aveau nevoie de mai puțini bani pentru a se autosusține (1976, I.x.b.48–49, 133–34). Acest factor nu e lipsit deloc de relevanță în Anglia, unde grădinile din jurul căsuțelor muncitorilor asigurau un supliment important la bunurile care puteau fi cumpărate din salarii. (vezi Chambers şi Mingay 1966, 134;

E. Thompson 1963, 214, 230, 269, 276; Mantoux 1961, capitolul 3; Hammond şi Hammond 1919, 3–5; Engels 1845, 9–13).

Alţii au părut să realizeze că această combinaţie între industrie şi agricultură funcţiona cel mai bine acolo unde fermierii erau săraci. De exemplu, Daniel Defoe (1724–1726, 2, 5, 491) a observat că manufactura începea déjà să prindă în “zonele de la ţară sălbatice, lipsite de posibilități şi sărace”, cum ar fi Devonshire din Halifax, unde pământul era împărțit în parcele mici, pentru că auto-aprovizionarea permitea angajatorilor să plătească salarii mai mici. La fel, Arthur Young (1794, 412–38; vezi și Berg 1980b) a dat peste un model similar în călătoriile sale prin Franța.

Sir James Steuart (1767, 1:111), un oponent vehement al gospodăriilor care se puteau auto-susține total, totuși a admis că mulți muncitori ”îşi păstrează obiceiurile meşteşugăreşti la ţară şi se folosesc în același timp de porțiuni mici de pământ, unde cultivă grădini, cresc iarbă pentru vaci și chiar produc anumite fructe necesare alimentației.”

Aici găsim aceeași tehnologie care odinioară a sprijinit economia auto-susținută a gospodăriilor, și care, totuși, într-un context cu totul diferit, a servit și la intensificarea procesului de acumulăre primitivă.

Într-adevăr, Steuart (ibid., 111–12; vezi și Steuart 1769, 328; Marx 1977, 911) a fost foarte atent în a diferenția această formă de producție a gospodăriei în termenii relațiilor sociale pe care le implica:

Pe aceasta nu o consider o categorie a agriculturii… Aici ocupația locuitorilor este în principal direcționată către meseria lor; cultivarea pământului are o importanţă secundară, şi va dura numai atâta timp cât agricultura nu va avea decât o importanţă secundară, şi va fi continuată atâta timp cât nu va solicita o abatere prea mare de la ocupaţia principală. În orice caz, acesta e efectul parcelării unei suprafeţe mici de teren pentru a le da în posesie: un sistem admirabil calculat şi care va duce la îmbunătăţirea pămâtnului lăsat în paragină şi va fi avantajos pentru populaţie, şi în care spiritul hărniciei nu va fi astfel supravegheat.” (sublinierea autorului, M.Perelman)

Vedem mai clar cum se reflectă relaţia dintre munca din gospodărie şi rata plusvalorii într-o critică anonimă asupra lucrării lui William Cobbett “Cottage Industry” (Economia Gospodăriei), un precursor al ghidurilor practice de azi, care învaţă familiile cum să-şi producă ele singure hrana.

După ce s-a delimitat de părerile politice periculoase ale autorului, criticul anonim de la prestigioasa publicaţie Edinburgh Review, probabil Francis Jeffrey sau Henry Brougham (vezi Fetter 1953, 251), a explicat avantajul particular al inoculării spritului auto-susţinerii în minţile clasei muncitorare:

Să ţinem minte că după ce şi-au asigurat un adăpost deasupra capului, aproape tot timpul şi toată atenţia celei mai mari părţi a populaţiei din orice comunitate sunt dedicate procurării celor necesare traiului, iar confortul lor depinde exact de măsura mai mare sau mai mică a bunăstării lor, şi de condiţiile mai bune sau mai rele în care îşi asigură  traiul. Astfel orice cantitate şi calitate mai bună ar obţine în plus  înseamnă o solidă îmbunătăţire a condiţiei lor şi îi ajută să-şi trăiască mai bine viaţa. Chestiunile asupra cărora această carte atrage atenţia sunt de o şi mai mare importanţă, pentru că nici o cultivare a economiei recomandată nu poate fi îndeplinită fără a declanşa o frână care se ţine scai de orice încercare de a uşura munca săracilor: scăderea salariilor. Oricine îl va învăţă pe un om care cultivă pământul să îşi termine munca în jumătate din timp îl va învăţa simultan pe proprietarul, al cărui pământ acesta îl lucrează, să-i dea doar jumătate din salariu. Ba chiar, o practică generală face ca lucrătorului, căruia i se cere să muncească pământul două-trei ore în plus, să nu primească nici o creştere de salariu: el va primi la fel de mulţi bani ca şi cum ar munci cu hărnicie să facă bere şi pâine, să aibă grijă de animale la intervale regulate şi ar cheltui toată această muncă şi tot ce câştigă la cârciumă.” (Review 1823, 119)

Cu greu putem spera la o explicaţie mai însufleţită a logicii după care funcţiona economia politică clasică.

Deşi aceste cuvinte nu au izvorât din peniţa vreunui far călăuzitor al economiei politice clasice, ele au fost scrise de la un editor al revistei Edinburgh Review, o poziţie care implica faptul că cel care le-a exprimat era un susţinător extrem de influent al economiei politice (vezi Fetter 1957, 19).

Asemenea oameni ştiau că structura producţiei domestice nu era o chestiune care putea fi luată în glumă.

Economiile pe care munca în gospodărie le putea oferi (capitalului) puteau fi foarte mari. Cel care a făcut analiza asupra cărţii lui Cobbett a presupus că rezultatul inevitabil va fi o prăbuşire a nivelului salariilor. Un exemplu al acestui principiu este sugerat de Steuart (1767, 3:304; vezi şi Smith 1976, I.x.b.48–49, 133–34), care estima că ce câştiga un filator în 2 zile de muncă era necesar pentru a asigura hrăna pe o zi a unui filator din Scoţia în secolul 18.

Calibrarea Modelului de Acumulare Primitivă

Economia politică clasică va recunoaşte repede că, odată ce oamenii nu mai puteau să-şi cultive ei siguri hrana, ei vor deveni, cel puţin parţial, dependenţi de piaţă pentru a se putea hrăni.

Aşa cum am văzut, în modelul proto-marxist al acumulării primitive, această dependenţă nu era în mod necesar absolută.

Cei care scriau în acea perioadă acordau o atenţie considerabilă efectului pe care îl aveau variaţiile acestei dependenţe, sau cum i-am putea spune “acumularea primitivă relativă”.

Ei doreau să se asigure că muncitorii vor putea să producă singuri, pentru traiul lor, doar atât cât era necesar pentru a permite creşterea plusvalorii, fără ca muncitorii să devină independenţi, ceea ce le-ar fi putut da libertatea de a se opune muncii salariate.

Asemenea calcule despre nivelul potrivit la care trebuia lăsată producţia gospodăriilor erau mai mult decât obişnuite în secolul 18, la fel cum arată această propunere dintr-un număr tipărit în 1800 al publicaţiei “Commercial and Agricultural Magazine”:

Un sfert de hectar de grădină cultivată îl va ajuta enorm pe ţăran să devină independent de orice alt ajutor. În orice caz, cine are această intenţie benefică, trebuie să fie precaut şi să o aplice cu moderaţie, sau riscă să-l transforme pe muncitor într-un mic fermier; şi să-l facă să treacă de la munca cea mai folositoare pentru industrie la munca cea mai puţin folositoare. Când un lucrător intră în posesia unei suprafeţe mai mari de teren pe care el şi familia lui o pot cultiva doar seara… fermierul care-l angajează nu se va mai putea bizui pe el pentru a munci constant, iar recolta şi piaţa vor fi afectate într-o măsură care uneori poate fi considerată a fi un inconvenient naţional.” (citat în E. Thompson 1963, 219–20)

Robert Gourlay (1822, 145–46), un asociat de-al lui Arthur Young, a făcut o observaţie asemănătoare:

Jumătate de hectar de pământ e suficientă pentru orice sărac care, cultivându-l, şi-ar folosi astfel cel mai eficient timpul liber, obţinând destulă mâncare pentru a hrăni şi o vacă, fără să mai fie nevoit să meargă să o ducă la păscut pe păşunile obşteşti; dar sunt destule motive şi politice şi drepte pentru a-i diminua atât accesul la terenurile obşteşti, cât şi la parcela sa de pământ. Un sfert de hectar e dimensiunea corectă pentru o grădină, şi 25 în loc de 50 de hectare de teren obştesc ar trebui să-i fie de ajuns. Un petec de pământ, care poate da o recoltă bună, va asigura o mare cantitate de legume pentru orice familie, pe lângă faptul că pe acel petec familia poate creşte şi o vacă şi un porc… Nu e intenţia nimănui să-i facă pe muncitorii din industrie grădinari sau fermieri!

Intenţia e de a-i ţine într-o situaţie convenabilă. Efectele dăunătoare ale oferirii unei suprafeţe prea mari muncitorilor din industrie au fost descoperite cu mai bine de 30 de ani în urmă, în câmpiile Scoţiei… Efectele dăunătoare ale micilor ferme de cartofi din Irlanda sunt prea bine cunoscute; şi doar murdărie şi mizerie se pot găsi printre micii arendaşi din zonele muntoase ale Scoţiei. Pe când, o mică grădină, cu dreptul de a ţine o singură vacă, va avea cu totul alte efecte.”

Contele de Winchilsea, G. Firth (1796, 5–6), a oferit un alt exemplu de calcul a acumulării primitive. Într-o scrisoare către Sir John Sinclair, preşedintele Camerei de Comerţ britanice, el a susţinut:

Nimic nu e atât de benefic atât pentru ei [pentru muncitori] cât şi pentru Proprietarii de Pământ, decât a folosi Pământul ori la creşterea Vacilor, ori la cultivarea legumelor în grădini, în funcţie de circumstanţe… Prin intermediul acestor avantaje, Muncitorii şi familiile lor vor trăi mai bine, şi vor fi, prin urmare, mult mai bine hrăniţi pentru a munci din greu; vor fi mai mulţumiţi şi mai ataşaţi de situaţia lor, şi vor avea impresia unei anumite independenţe, care îi va face să considere mai valoros caracterul lor… Când un Muncitor a obţinut o Vacă şi destul Pământ pentru a o creşte, primul lucru la care trebuie să se gândească este, desigur, cum să economisească bani să mai cumpere o vacă.

Contele a estimat că 4 cincimi din munca folosită la cultivat grădina se va vedea în “ore în plus, pe care altfel muncitorii şi copiii lor le-ar irosi, nefăcând nimic (productiv).” (ibid., 14).

Aşa cum ar fi de aşteptat, Contele a avertizat să nu i se dea muncitorului acces la câteva hectare de teren agricol pentru că mult pământ “ar ocupa prea mult din timpul său, şi Rezultatul va fi dăunător pentru el.”  (ibid., 13).

Calibrarea trebuia în mod necesar să fie ajustată cu schimbările tehnologice.

De exemplu, progresul în torsul lânii, care în mod traţiţional era o activitate marginală, nu a putut să rezulte într-o mai mare capacitate de a ţese haine. (vezi Smelser 1959, 65).

Prin urmare, industria textilă avea nevoie să facă astfel ca oamenii să treacă de la a cultiva pământul part-time, la a se angaja în industria textilă full-time.

În acest spririt, Departamentul Britanic al Agriculturii a încercat să-i ajute pe cei care angajau ţărani să beneficieze de o forţă de muncă ce se putea susţine singură.

A oferit o medalie de aur “uneia din cinci persoane care, în cea mai satisfăcătoare manieră, va dovedi, printr-un experiment, cât e de practic pentru muncitorii de la ţară să ţină 1 sau 2 vaci de lapte din producţia pământului cultivat numai cu cazmaua şi cu sapa.” (citat în Sinclair 1803, 850).

Pentru siguranţă, Departamentul nu a intenţionat să le permită muncitorilor să se întoarcă la agricultura de subzistenţă dinaintea capitalismului.

Preşedintele Departamentului, Sir John Sinclair (ibid., 851), a cerut ca micile gospodării ale muncitorilor de la ţară să opereze pe baza a trei principii:

“1. Un muncitor care trăieşte la ţară să asigure, prin propria sa muncă, unele dintre cele mai importante articole materiale pentru subzistenţa lui şi a familiei sale;

2. Să poată să vândă pe piaţă ceea ce cultivă în plus pe pământul său;

3. Atât el, cât şi familia lui să aibă capacitatea de a ajuta alţi fermieri, în toate anotimpurile aproape la fel ca şi cum nu ar fi avut ei înşişi pământ de cultivat şi pentru ei.”

Sinclair avea în minte două obiective, ambele având legătură cu acumularea primitivă.

În primul rând, el credea că asigurarea unei parcele mici de pământ îi va face pe ţărani să accepte mai uşor îngrădirea terenurilor obşteşti.

În al doilea rând, o analiză sumară a celor trei principii ale lui Sinclair indică faptul că el s-a gândit că, dacă gospodăriile mici de la ţară ar putea fi împărţite cum trebuie, moşierii din agricultură ar putea profita şi ei de forţă de muncă ieftină.

Sinclair a calculat că muncitorii care trăiau la ţară puteau fi plătiţi cu un salariu care să le asigure numai jumătate din cât le era necesar pentru a trăi. Cealaltă jumătate muncitorii ar fi trebuit să o obţină de pe urma muncii în agricultură.

Şi mai mult, o treime din salariul pe care-l primeau trebuia să se întoarcă la nobilime, sub forma de chirii plătite pentru mica parcelă de pământ pe care aveau voie să cultive legume. (ibid., 854).

În multe privinţe, însă, planul lui Sinclair déjà era pus în practică. În secolul 19, cea mai mare parte dintre muncitori lucrau şi pământul pentru a-şi putea suplimenta veniturile insuficiente pe care le obţineau din salarii. (vezi Wordie 1974; Wells 1979). Chiar şi aşa, la fel ca şi ceilalţi acumulatori primitivi, Sinclair a fost de acord că e nevoie de mare atenţie din partea capitalului pentru a nu-l face pe muncitor să devină “un fermier în loc de muncitor.” (citat în Chambers and Mingay 1966, 134).

Josiah Tucker şi Sociologia Modelului

Desigur, capitalul nu a fost unit în privinţa dimensiunii auto-aprovizionării.

Unele munci erau mai compatibile cu o economie domestică mai solidă decât altele.

Totuşi, exact cum ne-am aştepta în privinţa contextului modelului clasic al acumulării primitive, din ce în ce mai mulţi oameni au găsit motive pentru a sprijini întărirea auto-susţinerii gospodăriilor odată ce acumularea primitivă a fost completă.

În mod natural, aceste schimbări în atitudinea referitoare la auto-aprovizionare nu au urmat o cale lină şi dreaptă. Condiţiile macroeconomice cinice, mai ales cele de pe piaţa muncii, au afectat poziţiile referitoare la auto-susţinere.

De exemplu, când relativ avansatele economii au început să intre în declin, sectorul ţărănesc a oferit o zonă-tampon care a ajutat nevoia de protecţie socială (a societăţii).

Să ne reamintim discuţia anterioară despre reapariţia grădinilor în timpul depresiilor economice.

Odată ce ritmul activităţii economice devine mai alert, capitaliştii ar putea să privească auto-aprovizionarea ca pe o concurenţă nebinevenită la puţinele resurse ale forţei de muncă.

La un anumit moment, Marx a părut să atingă această chestiune, aproape întâmplător, observând: “Anglia e în anumite perioade o ţară care cultivă masiv porumb, şi în alte perioade o ţară care creşte masiv vaci. Aceste perioade alternează, iar această alternanţă e însoţită de fluctuaţii în dimensiunea pământului cultivat de ţărani.” (Marx 1977, 912).

Din păcate, Marx s-a oprit doar la a face această observație, fără a insista asupra ei.

Odată ce admitem câteva dintre aceste complexe considerații, nu ar trebui să fim surprinși că nu putem aplica în mod mecanic modelul simplu al acumulării primitive.

Într-adevăr, agenții capitalismului rareori vorbesc pe aceeași limbă despre auto-aprovizionare. (vezi Berg 1983b, 64–67 pentru o discuție excelentă asupra acestor chestiuni).

Cei care se identificau cu aspirațiile clasei de mijloc se contraziceau mai ales cu cei care susţineau agricultura.

Să analizăm, de exemplu, comparația lui Josiah Tucker (1758, 36) dintre economia din Yorkshire, unde economia gospodăriilor și-a păstrat importanța, și economia din provincia West:

În multe părţi din Yorkshire, producţia de lână e asigurată de fermieri mici şi de moşieri: Aceşti oameni cumpără ceva lână, şi o parte o produc chiar ei, iar soţiile, fiicele sau servitorii lor o torc în nopţile lungi de iarnă, şi când nu au de muncă la ferme sau în lăptării, Şeful Familiei ori vinde această lână la piaţă, ori o foloseşte pentru a-şi face lui haine.

În acest mediu competitiv, nici o diferenţă prea mare nu separă statutul muncitorilor de cel al angajatorilor.

Tucker (ibid., 37) a relatat că: “[Muncitorii] fiind atât de puţin îndepărtaţi de Nivelul şi de Condiţia stăpânilor lor, şi de înclinaţi să-şi asigure cele necesare pentru ei, prin Hărnicia şi Frugalitatea câtorva ani…, se face că oamenii care muncesc sunt în general mai Morali, mai Serioşi şi mai Harnici, că bunurile sunt bine făcute, şi din ce în ce mai ieftine, şi că o revoltă sau o răscoală e un lucru care abia le trece prin cap.

Prin contrast, un sistem mult mai avansat al fabricilor exista în provincia West.

Acolo, potrivit lui Tucker (ibid., 37–39):

Motivele Hărniciei, Frugalităţii şi Sobrietăţii sunt toate subordonate acestei singure consideraţii, că ei vor fi legaţi de acelaşi croitor, şi niciodată nu pot fi decât muncitori calificaţi în aceeaşi breaslă… Nu e de mirare atunci că afacerile din Yorkshire vor înflori, şi că afacerile din Somersetshire, Wiltshire, şi Gloucestershire vor fi în declin în fiecare zi?

O persoană, care are Câştiguri mari şi un Credit mare, cumpără Lâna, plăteşte transportul, torsul, ţesutul, vopsitul, croitul, apretatul ,etc., etc. Adică, el e Stăpânul întregii Manufacuri de la prima operaţiune la ultima, şi care angajează O Mie de persoane, subordonate lui, pentru această activitate. Acesta este Croitorul la care Toţi Ceilalţi trebuie să se uite în sus ca la Stăpânul care-i Plăteşte.

Dar nu se vor uita ei oare într-o zi la el ca la Tiranul lor? Şi, cum foarte Mulţi dintre ei muncesc împreună într-un Atelier, nu vor găsi ei într-o zi Puterea să se întărâte şi să se corupă unii pe alţii să pună la cale şi să se unească împotriva Stăpânilor lor, şi să işte Răscoale şi Rebeliuni de Fiecare dată când pot?… Dincolo de asta, aşa cum Stăpânul este plasat atât de sus deasupra Condiţiei lor de muncitori, ambele lor Condiţii nu seamănă ele mai mult cu cea a Stăpânului de Sclavi şi cu cea a Sclavului din coloniile Americane, decât ar putea să se aştepte cineva într-o Ţară aşa ca Anglia. Viciile şi Temperamentul ambelor condiţii sunt de Acelaşi Fel, numai inferioare ca intensitate. Stăpânul, de exemplu, oricât de bine intenţionat ar fi el în sine, e în mod natural tentat din cauza Situaţiei sale să fie încrezut şi mândru, arogant, şi să-i considere pe Oamenii care muncesc pentru el ca fiind cele mai Ticăloase Jeguri de pe pământ, să considere că are Dreptul să îi asuprească oricând vrea, pentru că ei ar trebui să fie ţinuţi la pământ şi să nu se răscoale în faţa Superiorilor lor şi să ceară Dreptate şi Socoteală. Muncitorii sunt în egală  măsură tentaţi, din cauza Situaţiei lor, să invidieze Statutul înalt şi Averea mare a Stăpânilor lor, şi să îi invideze pe aceştia şi mai mult, în Proporţie cu măsura în care ei se găsesc lipsiţi de Speranţa de a ajunge vreodată la acelaşi Nivel oricât de Harnici ar fi, sau de Pricepuţi  în munca lor. 

Astfel, Respectul lor de Sine ia o Turnură greşită, distructivă pentru ei înşişi şi pentru alţii.

Ei cred că nu e nici o Crimă să obţină Salarii cât se poate de mari şi să muncească pentru ele oricât de puţin cu putinţă, să mintă, să înşele, şi să facă Orice lucru rău; cu singura condiţie ca de pe urma acestora să aibă de suferit Numai Stăpânul lor, pe care ei îl privesc ca pe Duşmanul lor, şi în care nu trebuie vreodată să aibă Încredere… Singura lor Fericire e să se Îmbete, şi să facă astfel ca Viaţa să treacă fără ca ei să se Gândească prea mult la ea.

Tucker pare să fi anticipat literatura modernă care proslăvea regiunile industriale din nordul Italiei. În orice caz, nu toată lumea a împărtăşit entuziasmul lui Tucker în privinţa dezvoltării economice a afacerilor mici, independente, răpândite peste tot de-a lungul ţării.

Analiza alternativă a lui James Anderson

Spre deosebire de Tucker, James Anderson a ridicat în slăvi concentrarea muncitorilor în zonele urbane. El a susţinut că urbanizarea va conduce la o moralitate superioară. Anderson, un scriitor cu influenţă în ce priveşte agricultura, probabil se referea aici mai mult la moralitatea stăpânilor de pământ, şi nu la cea a muncitorilor.

El era îngriijorat că săracii care munceau vor câștiga din meșteșugăritul domestic atât de mulți bani de cheltuit că relațiile sociale de la sate se vor prăbuși:

[Dacă] manufactura e de asemenea natură că permite să fie în case separate și rupte una de alta la țară și dacă poate fi practicată de orice persoană independentă de alții, în mod sigur se va întâmpla că toți banii care sunt plătiți pentru prelucrarea acestor materiale independente vor ajunge direct în mâinile oamenilor de pe scara cea mai de jos, adesea în mâinile acestor tinere femei și copii; care fiind ameţite şi stupide, de obicei vor folosi cea mai mare parte a acestor bani pentru a cumpăra haine frumoase și alte bagatele prosteşti care le satisfac fanteziile lor de oameni care doresc să lenevească.” (Anderson 1777, 26)

Chiar şi mai periculos, aceşti muncitori s-ar putea simţi obligaţi să facă şi muncă agricolă slab plătită.

Un alt scriitor a fost mult mai direct decât Anderson în dubla sa îngrijorare faţă de moralitate şi piaţa muncii, şi a avertizat că “dacă o fată, ţinută acasă să mulgă o vacă, înfometată şi slabă, e lăsată să vadă tentaţiile, ea va devini curând o târfă, și va ajunge o mamă indolentă și ignorantă, în loc să devină o servitoare folositoare și bună.” (Bishton 1794, 24)

Anderson s-a îngrijorat că hărnicia în industria manufacturieră va avea și alte consecințe de nedorit.

Din cauza faptului că fermierii mici rezistă ruperii legăturilor lor cu agricultura, ei sunt înclinați să plătească chirii mai mari decât fermierii mai mari. Prin urmare, Anderson (1777, 29) a prezis: ”Întreaga categorie a arendașilor bogați și bine avuți va fi anihilată total, și toată țara va deveni împărțită în parcele, în posesiuni mici și neînsemnate, care nu merită să fie numite ferme.”

Prin urmare, a recomandat meserii care să asigure piața pentru agricultură fără să îl îndepărteze pe lucrătorul agricol de industria manufacturieră. Asemenea aranjamente ar menține condițiile de dependență ale celor care muncesc la orașe: ”Dacă manufactura necesită să fie făcută de oameni care lucrează împreună unii cu alții…, fie ca cei care o practică să rămână în nevoia de a se ajuta unii pe alții, astfel încât să fie făcută de un anumit număr de oameni într-un singur loc, și să aibă tendința să promoveze progresul agriculturii, mai degrabă decât să tragă agricultura în jos.” (ibid., 36)

Atât Tucker, cât și Anderson au oferit o analiză relativ detaliată asupra modului în care structura acumulării primitive afectează caracteristicile sociologice ale oamenilor de la sate. Totuşi, ambele lor analize sunt incomplete.

Fiecare a prezentat o viziune alternativă a acumulării primitive, fără să admită logica din spatele perspectivei viziunilor lor concurente.

Dugald Stewart (1855, chap. 2, pt. 3) e singurul, din ce ştiu eu, care a încercat să clasifice diferitele abordări ale meşteşugurilor domestice, susţinând: “O manufactură domestică trebuie întotdeauna să fie cea mai puțin profitabilă activitate pentru un individ care, pentru a-și asigura subzistența, depinde în special de ce produce pământul gospodăriei sale.

Într-adevăr, un om care face o meserie care-i ocupă fiecare zi, una după alta, trebuie, din necesitate, să fie scutit de administrarea treburilor agricole, care necesită  o atenție constantă și totală.

Dar nu pare să fie la fel de evident cum bunăstarea țării ar avea de suferit de pe urma posesiunii a câtorva hectare pe care le poate munci în orele sale de pauză, de relaxare, nici nu pare probabil că îndemânările sale profesionale și hărnicia sa vor fi nedreptățite de munca sa ocazională la câmp, decât de acel obicei al alcoolului de care sunt înclinaţi să se apuce toţi oamenii care muncesc şi care nu au altă distracţie care să-i facă să uite de muncă.” (ibid., 175–76)

Stewart (ibid., 178–79) a dezaprobat “extravaganţa declaraţiilor generale în favoarea agriculturii.”

El l-a criticat deosebit de aspru pe Arthur Young, care fusese destul de nesăbuit să susţină că: “Există ceva în industria manufacturieră care e mizerabil comprat cu agricultura.”(citat în ibid., 162).

Cu toate acestea, Stewart (ibid., 177) a admis că “multe pot fi susţinute în sprijinul sistemului său”, adăugând că “Fapt e că în toate aşezările umane putem să ne aşteptăm să găsim un amestec de bine şi de rău, şi că singura întrebare e care dintre acestea două predomină.”

Influenţa conservatoare a producţiei mici de bunuri

Friedrich Engels a abordat disputa Anderson-Tucker dintr-un unghi diferit. Era preocupat că în anumite părţi ale Germaniei, unde muncitorii se bazau foarte mult pe ce obţineau singuri din propriile gospodării pentru a-şi suplimenta salariile, acest aranjament contribuia la conservatorismul muncitorilor într-un fel pe care nici chiar Tucker nu l-a realizat.

Engels a observat că auto-aprovizionarea întărea puterea capitaliştilor germani.

Înainte de orice, aşa cum editorul care a făcut analiza cărţii lui Cobbett a remarcat, angajatorii profitau de posibilitatea ”de a deduce din costul capacității de muncă acel cost pe care familia şi-l putea asigura sieși prin câștigul de pe urma micii grădini sau a lotului mic de teren agricol.” (Engels 1887, 301).

Producția mică de bunuri oferea și alt dividend, peste stimulentul pe care-l dădea ratei plusvalorii. Engels a susținut că dreptul de proprietate asupra unei bucăţi de pământ a redus nivelul salariilor și mai mult, restricționând mobilitatea muncitorilor la distanțe nu foarte mari de locul unde era terenul lor agricol. (ibid., 301)

Mai mult, i-a scris Engels lui Eduard Bernstein într-o scrisoare din 30 noiembrie 1881, chiar sărăcia unor grupuri, cum ar fi meşteşugarii din Saxonia, îi făcea mult mai puţin rezistenţi la lupte extenuante. (Marx and Engels 1973, 35:237–38).

Industria domestică, în care gospodăriile făceau lucruri care necesitau o muncă simplă pentru ca negustorii să-şi suplimenteze câştigurile mici din agricultură, putea fi responsabilă, cel puţin în parte, de abisala sărăcie a muncitorului german (vezi, în contrast, Sismondi 1827, 230).

Ca răspuns la aceste condiţii din Germania, Engels a denunțat industria domestică și grădinăritul ca fiind ”cele mai puternice unelte ale exploatării capitaliste”. (Marx și Engels 1975, 358–59).

Engels nu era împotriva industriei domestice și a muncii din gospodărie ca atare.

Deși a criticat sărăcia culturală a economiei tradiționale, bazată pe combinația dintre industria domestică și grădinărit (Engels 1845, 9–13), el a recunoscut că acest aranjament înainte a fost baza unei modeste prosperități (ibid., 9–13; Engels 1887, 301). Impactul general al acestui tip de muncă în zilele sale era categoric negativ, însă.

În primul rând,”grădinăritul pentru asigurarea legumelor pentru gătit mâncare și agricultura făcută de vechii ţesători manuali au devenit cauza pentru care lupta meşteşugarilor împotriva războaielor industriale a fost atât de amânată în Germania.” (Engels 1887, 301).

Verdictul lui Engels pare să se aplice şi în cazul Flandrei. Potrivit unei confesiuni recente a lui Franklin Mendels (1975, 203; vezi şi Mendels 1972), influenţa industriei domestice era “perversă în sensul că perpetua presiunea îngrozitoare, care la început a determinat pătrunderea ei în lumea satelor.”

Desigur, Engels nu dorea să spună că eliminarea ţesutului manual era un scop în sine. Îngrijorarea sa imediată era situaţia politică din Germania, unde refuzul multor muncitori de a abandona grădinăritul îi obliga să accepte să muncească în industria domestică, la multă vreme după ce mecanizarea devalorificase această muncă.

Nu numai că aceşti muncitori erau reduşi la nivelul unei subzistenţe precare, dar concurenţa pe care o făceau pe piaţa muncii îi trăgea în jos cu ei şi pe muncitorii industriali (Engels 1887, 300). Şi Lenin (1894, 317; Engels 1887, 303) a văzut acelaşi proces petrecându-se în ţara sa.

Chiar şi când asemenea muncitori-ţărani găseau de lucru în industria modernă, ei, în mod frecvent, refuzau să se identifice cu lupta muncitorilor, pentru că sperau că undeva în viitorul apropiat vor putea din nou trăi doar din cultivarea pământului. (vezi Sabel 1982, 102ff.)  Muncitorii germani, potrivit lui Engels, tolerau intolerabilul, dar el s-a consolat cu ideea că această tolerare a intolerabilului curând se va transforma în rebeliune, pe măsură ce presiunile asupra lor creşteau.

În timp ce Engels (1887, 304, 302) se opunea bazării pe industria domestică, atât capitalul german cât şi cei pe care el i-a numit “filantropiştii burghezi” priveau “introducerea de noi industrii domestice ca fiind singurul remediu pentru traiul greu de la ţară”.

El a observat ironia acestei situaţii. Oponenţii capitalului aveau nevoie de o mai rapidă introducerea a tehnologiilor asociate cu capitalismul modern, în timp ce capitaliştii înşişi – poate pentru că rezonau cu termenii a ceva ce semăna cu modelul acumulării primitive – preferau metode mai neevoluate.

Chiar şi în 1930, în Statele Unite, Henry Ford cerea ca angajaţii săi să aibă grădini, şi mai mult, avea un corp de inspectori la compania sa care îi turnau pe cei care-şi neglijau responsabilităţile de cultivare a grădinilor lor. Cei ale căror grădini nu erau cultivate cum trebuie erau concediaţi. (Sward 1972, 228–29).

Deşi Ford dorea ca muncitorii săi să depună tot timpul tot efortul doar pentru a munci pentru compania sa, el ştia dacă ar face aşa, ar fi afectat ordinea printre angajaţi. Grădinile îi ţineau pe muncitori legaţi de Ford. Grădinăritul era şi un mijloc de a le închide gura celor care arătau sărăcia muncitorilor în timpul perioadelor de creştere a şomajului.

Condamnarea lui Engels a producţiei gospodăriilor îşi păstrează o foarte mare relevanţă în ceea ce priveşte Lumea a Treia de azi.

Gândiţi-vă la situaţia unei soţii sărace dintr-o familie săracă de mineri din Bolivia secolului 20 care depindea foarte mult de ce putea obţine din munca în gospodărie:

Familia minerului e exploatată de două ori, nu? Întrucât bărbatul câştigă din munca la mină un salariu atât de mic, femeia care întreţine gospodăria trebuie să muncească cu atât mai mult. Şi, de fapt, munca ei reprezintă muncă neplătită de şeful minerului, nu? Salariul necesar pentru a ne plăti şi pentru cât muncim acasă, comparat cu salariul unui bucătar, al unei spălătorese, al unei bone, a unei slujnice, ar fi mult mai mare decât salariul pe care-l câştigă bărbaţii din munca în mină.” (Barrios de Chungra 1979, 44–45)

Argumentul exprimat de această femeie pare atât de evident că ar putea să pară lipsit de conţinut analitic. În acest caz, aparenţele induc în eroare însă.

Comparaţi gândurile acestei femei needucate din Bolivia cu cele ale lui Thomas C. Smith, un foarte educat observator al dezvoltării agriculturii din Japonia. Smith (1966, 83, 110) se referă în mod repetat la nemulţumirile exprimate de Thomas C. Smith asupra salariilor mari plătite muncitorilor japonezi în timpul secolului 19.

Deşi el remarcă lipsa accesului la resurse comunale, obşteşti, (ibid., 99) şi observă nevoia constantă de a cumpăra de pe piaţă cele necesare traiului, el nu dă nici un indiciu că ar fi în stare să vadă legătura dintre creşterea capitalului variabil şi declinul auto-aprovizionării. (ibid., 144).

Cazul industriei domestice a Germaniei sau a soţiei din Bolivia ilustrează cum capitalul poate beneficia de pe urma unui nivel mai mare al producţiei unei gospodării care se auto-susţine.

Evident, trebuie să luăm în considerere şi alţi factori.

Engels a arătat maniera în care o economie domestică rezistentă la nou a împiedicat avansul tehnic în Germania; însă, în Japonia, şi într-o măsură mai mică în Taiwan, forţa majoră pentru dezvoltare a fost manufactura efectuată în timpul folosit de muncitorii germani pentru a-şi completa cele necesare traiului din munca în gospodăriile lor. (see T. Smith 1966; Chinn 1979).

În acest context, producţia domestică s-a dovedit a fi în cele din urmă un stimulent puternic pentru avansul practicilor moderne industriale. Adevărat, în Asia de Est, relaţiile sociale ale producţiei erau substanţial diferite de cele ale muncitorului-ţăran occidental. (vezi Berque 1976).

În concluzie, analiza lui Engels sugerează că amestecul preferat între munca din gospodărie şi munca salariată va depinde de calculul complex al luptei de clasă în interiorul unei matrice tehnologice date. În acest sens, contrastul dintre o analiză marxistă a producţiei domestice şi modelul clasic al aceluiaşi fenomen iese la iveală foarte rapid.

Sectorul Tradiţional şi Rezistenţa la Extinderea Geografică a Capitalului

Germania lui Engels şi Rusia lui Lenin se aflau la periferia bastioanelor capitaliste.

În zone mai îndepărtate, fermierii, care aveau puţin pământ, şi meşteşugarii se susţineau unii pe alţii mult mai eficient. Altfel, pe cont propriu, fiecare dintre ei ar fi rezistat mult mai greu la presiunile competitive care veneau din partea unor metode de producţie mai moderne. (Lenin 1898, 362)

Dar, împreună, au putut arăta o rezistenţă remarcabilă (Marx 1967, 3:333–34; Marx şi Engels 1975, 412).

Aşa cum Adam Smith (1976, I.xi.g.28: 224) a observat:

Cum preţul în bani e mult mai mic în India decât în Europa, preţul în bani al muncii de acolo e de două ori mai mic, ţinând cont şi de cantitatea mică de alimente care poate fi cumpărată din acei bani, şi de preţul mic al alimentelor. Dar, în ţările unde meşteşugarii şi cei care lucrează în industrie sunt plătiţi la fel, preţul în bani a celei mai mari părţi a meşteşugarilor va fi direct proporţional cu preţul în bani al muncii; iar în privinţa meşteşugarilor şi industriei, China şi India, deşi inferioare, par să nu fie cu mult inferioare oricărei alte părţi din Europa. Preţul în bani pentru cea mai mare partă a manufacturii, astfel, va fi în mod natural mai mic în acele mari imperii decât oriunde în altă parte în Europa.

Chiar cu tot cu costurile de transport, până în 1780, producătorii din India de pânză şi de tifon aveau un avantaj al costurilor de 60 la sută mai mare decât al producătorilor britanici (Schwartz 1994, 86, care îl citează pe Kawakasu 1986, 636).

În cazul Chinei, Marx l-a citat pe un anumit domn W. Cooke, care fusese corespondentul London Times în Shanghai şi Canton, pentru a demonstra eficienţa combinării producţiei agricole a fermelor mici cu cea a meşteşugarilor. Potrivit lui Cooke, costurile chinezilor erau atât de mici încât exporturile britanicilor adesea trebuia vândute în China la preţuri care abia dacă acopereau taxele de transport (Marx 1858, 334; Marx către Engels, 8 October 1858, citat în Avineri 1868, 440; vezi şi A. Smith 1978,

491; Myers 1980, 151).

Marx (1967, 3:334) a repetat aceeaşi idée în al treilea volum al “Capitalului”, unde a scris că economia substanţială şi timpul economisit prin combinarea agriculturii cu manufactura opune o rezistenţă încăpăţânată produselor marilor industrii, ale căror preţuri includeau costul fals implicat de procesul de transport.

Mai devreme, în 1859, Marx (375) a analizat natura economiei Indiei pe care a comparat-o cu cea a Chinei:

E aceeaşi combinaţie dintre munca din gospodărie cu industria manufacturii, care, pentru o lungă perioadă a rezistat şi încă înfruntă exporturile britanice de bunuri din India; dar acolo, această combinaţie se bazează pe o anume Constituţie a pământului aflat în proprietate, pe care britanicii din poziţia lor de stăpâni supremi ai ţării, deţin puterea de a o submina, şi de a-i forţa astfel să transforme parţial comunităţile auto-susţinute ale hinduşilor în nişte ferme, pentru a produce opium, bumbac, hârtie, cânepă şi alte materii brute, pentru care primesc mărfuri britanice. În China, englezii nu au deţinut niciodată această putere şi nici nu e probabil că o vor deţine vreodată.”

Şi mai devreme, Adam Smith (1976, I.x.b.50, 134) observase şi el un fenomen similar: “În multe părţi din Scoţia, ciorapii erau cu mult mai ieftini decât oriunde. Sunt făcuţi de servitori şi de lucrători, care îşi obţin însă principala sursă de venit din alte ocupaţii.

Eficienţa asociată cu auto-aprovizionarea primitivă nu oferea prea multe venituri celor care o practicau. Karl Wittfogel (1931, 670; citat de Medick 1988, 381) a folosit o expresie plină de culoare, în care putem vedea soarta acestor economii tradiţionale ca fiind “o industrie pitică şi hămesită sufocată de marea industrie.”

În aceeaşi perioadă în care Marx scria despre opoziţia economiei chineze, el a asociat rezistenţa absenţei economiei tradiţionale cu dimensiunea agriculturii (Marx to Engels, 8 October 1858, în Marx and Engels 1985, 347). Rajat Kanta Ray (1988, 271) a făcut aceeaşi observaţie, recent: “Ţăranii care erau meşteşugari part-time şi meşteşugarii care erau part-time ţărani reprezentau o combinaţie frustrantă pentru filaturi, motivul pentru care nici Manchester, nici Bombay nu au putut să-şi îndeplinească obiectivul pe care-l urmăreau cu atâta ardoare, şi anume obţinerea monopolului asupra produselor artizanale în India. Cu excepţia sfârşitului perioadei noastre, (1929), producţia războaielor de ţesut manuale a reuşit să facă faţă foarte bine producţiei filaturilor.”

Ce era valabil pentru China şi India era, în acelaşi timp, valabil şi pentru Anglia şi pentru alte ţări din Europa Occidentală (vezi Wieser 1927, 287–88; vezi şi Rodbertus 1851; Marx 1963–1971, partea a-2a, capitolul 8, partea a 4-a).

În această privinţă, Marx (1977, 911) a observat că numai distrugerea industriei domestice rurale poate da pieţei dintr-o ţară răspândirea şi stabilitatea de care modul de producţie capitalist are nevoie.

De exemplu, proprietarul unei filaturi de bumbac de lângă Portland, Maine, din secolul 19, se spune că nu a trebuit să schimbe nimic pentru o lungă perioadă de timp până când oamenii au ajuns să fie dependenţi de serviciile sale. (Colonial 1816, 62).

În cele din urmă, capacitatea tehnologică a sectorului capitalist a crescut, mai ales cu apariţia puterii ţiţeiului.

Chiar şi aşa, unele metode tradiţionale de producţie pot fi relativ economice şi în timpurile moderne. Relativa lor eficienţă trebuie să fi fost considerabil mai mare în timpul erei economiei politice clasice.

Această observaţie întăreşte realizarea faptului că scopul îngrădirii terenurilor obşteşti şi al altor forme de acumulare primitivă nu a fost de natură tehnică. Acumularea primitivă a fost susţinută de clasele conducătoare pentru că era atât de eficientă în subordonarea continuă a claselor muncitoare.

Recâştigarea timpului de muncă

De-a lungul timpului, costurile relative şi beneficiile auto-susţinerii parţiale s-au schimbat. Acumularea de capital scump sub formă de bunuri a fost un bonus pentru a-i convinge pe muncitori să-şi dedice tot timpul muncii salariate.

Din cauza faptului că timpul petrecut în economia domestică limita numărul de ore disponibile pentru munca salariată, agăţarea cu tenacitate de auto-aprovizionarea gospodăriilor, în cele din urmă, se întoarce împotriva angajaţilor.

Afacerile nu au nici un interes să se adapteze la ciclul cultivării pământului. În Anglia, de exemplu, pe măsură ce fermele capitaliste deveneau din ce în ce mai dependente de munca specializată la jumătatea secolului 18, filaturile şi ţesătoriile din gospodării au fost uneori scoase în afara legii pentru că interferau cu aprovizionarea de forţă de muncă salariată în agricultură. (Ashton 1972, 115).

Aşa cum la începutul secolului 19, i-a spus industriaşul britanic Edmund Ashworth economistului Nassau Senior, ”Când un țăran nu își mai folosește sapa, pentru o perioadă, el pierde un capital în valoare de 8 şilingi. Când unul dintre angajații noștri nu mai muncește în fabrică, capitalul pe care îl pierdem e de 100 de lire.”(Marx 1977, 529–30; care l-a citat pe Senior 1827, 14; vezi și Baldwin 1983).

Deși patronii ar fi putut să prefere ca angajaţii lor să muncească tot timpul, din cauza costului eradicării acestor ultime vestigii ale economiei tradiţionale în perioada de început a Revoluţiei Industriale, mulţi patroni de pe ambele maluri ale Atlanticului au fost obligaţi să se mulţumească cu serviciile oamenilor care munceau pentru ei doar când nu cultivau şi nu strângeau recoltele. (Mantoux 1961, 70; Diamond şi Guilfoil 1973, 206).

Acest aranjament s-a dovedit plin de probleme. Citim următoarele într-un raport al lui negustor Quaker în timpul Războiului de 7 ani, care îşi cerea scuze pentru întârzierea unui transport maritim astfel: “Marinarii noştri sunt atât de mult timp plecaţi să strângă recoltele.” (citat în George 1953, 44).

În plus, economia domestică părea şi inacapabilă să se adapteze la schimbările impuse de cerinţele tehnologice. De exemplu, creşterea capacităţii de a face materiale textile într-o ţesătorie era cu mult peste procesul similar făcut manual, în mod tradiţional ca activitate secundară muncii agricole. (vezi Smelser 1959, 65).

Pe măsură ce capitalismul se maturiza, unii muncitori tot îşi păstrau ataşamentul faţă de cultivarea pământului. Până în anii 1900, minerii belgieni îşi luau timp liber de la munca în mină pentru a-şi cultiva recoltele de cartofi, în ceea ce ei numeau “grevele cartofilor.” (Henneau-Depooter 1959, 117).

Chiar în 1925, J. Russell Smith (1925, 381) povestea că lucrătorii agricoli din sudul Statelor Unite evitau munca salariată în agricultură pentru că puteau obţine “o cantitate egală de hrană dacă mergeau la vânat, la pescuit sau la strânsul fructelor de pădure—fapte care au avut o influenţă profundă în dezvoltarea industriei manufacturiere.”

Chiar şi mai aproape de zilele noastre, Roy Cavender, director al departamentului de calitate a produselor pentru diviziunea sportivă a corporaţiei Levi-Strauss, s-a plâns că:  “De multe ori, în timpul toamnei, în zonele agricole, oamenii chiulesc de la serviciu pentru că se duc să-şi culeagă recoltele.” (citat în Sabel 1982, 247).

Această relatare a directorului de la Levi-Strauss e excepţională în economia modernă.

Pe măsură ce tehnologia a devenit din ce în ce mai intens folosită pentru acumularea de capital, firmele nu-şi mai puteau permite să lase echipamentele în repaus, în funcţie de necesităţile lucrătorilor lor, care îşi obţineau hrana şi din cultivarea pământului.

Prin urmare, impunerea normei complete pentru munca salariată a devenit imperativă.

Extinderea calculelor

Economiile coloniale au oferit o confirmare clară a analizei noastre asupra nevoii capitalului de acumulare primitivă. Capitaliştii apreciau pe bună dreptate munca făcută în gospodării în aceste societăţi, dar numai după ce acumularea primitivă progresase destul de mult cât să le asigure un surplus continuu de forţă de muncă. Să analizăm experienţa unui moşier bur în 1852:  “Le-am cerut Kaffirilor … să se angajeze la mine, şi ei m-au întrebat cum poate să-mi treacă prin cap că ei ar veni să muncească pentru mine pentru 5 şilingi pe lună, când ei, vânzând lemne, şi alte articole, puteau obţine orice sumă şi-ar fi dorit.”(citat în Magubane 1979, 75).

Un raport dintr-o colonie recomanda ca lucrătorii din ţara-mamă să fie încurajaţi să se întoarcă în ţara lor nativă după ce îşi terminau contractul de muncă.

Păstrarea sistemului în care minele pot obţine muncă necalificată la costuri mai mici decât cele plătite de obicei în industrie depinde de asta, pentru că altfel mijloacele de subzistenţă subsidiare ar dispărea, iar lucrătorul ar tinde să devină un locanlnic permanent… care ar avea cerinţe mai mari. (citat în Meillasoux 1972, 102; vezi și Deere 1976)

Ca urmare a acestui tip de înțelegere, industria minieră modernă din Africa de Sud e liberă să plătească salarii despre care proprii ei conducători admit ”că nu sunt suficiente pentru a asigura nevoile unui bărbat și ale familiei sale, decât dacă sunt completate de câștiguri din cultivarea unui lot de pământ. O familie din Johannesburg, de exemplu, nu ar putea trăi din salariul pe care-l dăm noi.”(citat în Magubane 1979, 116–17; vezi și 123).

În Nigeria sfârșitului de secol 19, guvernatorul Denton a folosit aceeași logică pentru a justifica păstrarea sclaviei:

Cu teamă mare că aceştia [sclavii] ar putea găsi alte mijloace de subzistenţă, ei nu vor mai accepta să muncească pe plantaţii imediat ce restricţiile impuse sclaviei domestice vor fi ridicate.” (citat în Hopkins 1966, 96).

Studiile contemporane despre dezvoltare se întorc şi ele la acelaşi refren. Raportul Băncii Mondiale asupra Papua Noua Guinee spune:

Pespectiva îmbunătăţirii agriculturii tradiţionale, prin adăugarea recoltelor din care se pot obţine venituri sau prin diversificarea producţiei de subzistenţă, e dificil de estimat. Caracteristicile agriculturii de subzistenţă ale Noii Guinee constau în bogăţia solului; într-o foarte mare suprafaţă a ţării, bogăţia naturii produce destul obţinerea hranei cu un efort relativ mic. Cât timp gospodăriile de subzistenţă nu îşi vor schimba modul de trai prin dezvoltarea unor noi nevoi comerciale, modul tradiţional de a obţine cu uşurinţă hrană poate descuraja experimentarea altor moduri noi.” (International Bank 1977, 43; vezi şi Payer 1982, 218–19)

În sfârşit, putem menţiona că modul de calculare a nivelului potrivit de auto-susţinere nu e unic capitalismului. Un scriitor polonez din secolul 16 avertiza: “Ţăranul trebuie să aibă atât pământ cât îi e necesar pentru ca într-un an cu vreme bună, cel care lucrează pământul să nu fie nevoit să cumpere pâine,” (citat în Kula 1976, 49), deşi contextul în cazul acestui calcul era cu totul diferit, desigur.

Concluzie în privinţa Economiei Politice şi a Sărăciei

James Kay-Shuttleworth a acuzat că în Anglia, “aristocraţia e mai bogată şi mai puternică decât în orice altă ţară din lume, săracii sunt ţinuţi în oprimare, şi sunt mai săraci şi mai numeroşi… decât în oricare altă naţiune săracă a Europei.”(citat în E. Smith 1853, 152; vezi şi Sismondi 1827, 195).

Nu ar trebui să fim surprinşi că bogaţii şi puternicii nu făceau aproape nimic pentru a îmbunătăţi traiul săracilor. La urma urmei, un grup ajunge să fie victorios pe spatele altuia. Nici Legile Jocurilor, nici alte aspecte ale acumulării primitive nu au câştigat un loc proeminent în analele economiei politice.

Dar atunci, economia politică clasică foarte rar discuta despre chestiunea sărăciei.

În schimb, bogaţii din societatea britanică preferau să trăiască într-o stare confortabilă de disonanţă cognitivă. Aşa cum Adam Smith (1759, 51) a explicat:

Omul sărac e trăieşte fără să fi ascultat, şi atunci când se găseşte în mijlocul unei mulţimi el se găseşte în aceeaşi obscuritate ca şi cum ar fi închis în cocioaba sa. Cei avuţi şi fericiţi nu au vor să vadă privirile umile şi suferinţele care îi macină pe cei sărmani. Îşi întorc privirile de la ei, sau, dacă extremitatea necazului acestora îi face pe cei bogaţi să se uite la ei, o fac numai pentru a-i desconsidera şi pentru a-i umili. Puternicii şi bogaţii se miră de obrăznicia şi de decăderea umană a săracilor, care au îndrăznit să le apară în faţă, şi cu dispreţ, presupun că mizeria lor are scopul de a le tulbura lor fericirea şi seninătatea.

Cei care au un trai îmbelşugat, de fapt, fac eforturi uriaşe pentru a evita confruntările cu sărăcia. De exemplu, Engels (1845, 348) a observat cum planul urbanistic al oraşului Manchester servea la protejarea sensibilităţilor burgheziei: “Iar cea mai rafinată parte a acestui aranjament e aceea care face ca cei din aristocraţie, pentru a ajunge la locurile de unde-şi comandau afacerile, să fie nevoiţi să meargă distanţa cea mai scurtă prin mijlocul cartierelor muncitoreşti, fără să vadă vreodată că se găseau în mijlocul celei mai mari mizerii care se ițea de la fiecare colț. Pentru că, pe toate străzile, care duceau de la Camera de Comerț în toate direcțiile orașului, şi pe dreapta şi pe stânga, erau magazine unul lângă altul, care aparţineau burgheziei mijlocii şi mici, şi care se preocupa ca aspectul exterior al acestora să fie curat şi decent.”

Trebuia ca săracii din Anglia să fie ţinuţi departe de vederea bogaţilor. Când îndrăzneau să se facă văzuţi, stârneau o reacţie plină de mânie, chiar şi dacă umblau în grupuri mici. Din moment ce, în Anglia, burghezii, în general, se fereau să intre în contact direct cu sărăcia vieţii de zi cu zi, adesea dădeau nas în nas cu sărăcia când mergeau în călătorii în alte ţări europene sau în Irlanda. Acolo, sărăcia le părea a fi străină, le aparţinea altora, nu lor. Şocul pe care-l trăiau la vederea sărăciei din străinătate confirma credinţa burgheziei britanice în corectitudinea sistemului britanic.

Din când în când, sărăcia din interiorul oraşelor îi făcea pe unii tineri să meargă să exploreze tărâmul economiei de piaţă. Condiţiile mizerabile pe care le găseau în interiorul oraşelor îi şocau pe cei sensibili care puneau piciorul în cartierele sărace (Engels 1845). Steven Marcus (1974, 28–66) spune că mizeria şi sărăcia de la începutul secolului 19 din  Manchester erau atât de extreme că nici Dickens, nici alţii nu aveau cum să articuleze în cuvinte ceea ce vedeau cu ochii lor.

Pentru unii, studierea economiei politice a promis falsa speranţă de a găsi un răspuns la mizeria în care trăiau săracii. De exemplu, Alfred Marshall a scris: “Am citit “Economia Politică” a lui Mill şi am fost foarte încântat de ea. Aveam îndoieli asupra inegalităţii de şansă provocată de proprietate, mai degrabă decât asupra confortului material. Apoi, în vacanţele mele, am vizitat cele mai sărace cartiere ale câtorva oraşe şi m-am plimbat de pe o stradă pe alta, şi i-am privit pe oamenii cei mai săraci în faţă, m-am uitat la chipurile lor. Apoi, m-am decis să studiez cât am putut de bine economia politică.” (citat în Keynes 1963, 137)

William Stanley Jevons (1972, 67; vezi şi Black şi Koenigkamp 1972, 17) şi-a exprimat şi el “o curiozitate despre străzile întunecate dintre oraş şi malul râului.” În orice caz, nu avem nici o relatare că Jevons şi Marshall şi-au continuat cercetările la prima mână ale sărăciei, odată ce s-au afirmat pe ei înşişi ca economişti consacraţi.

În mod similar, nu aflăm aproape nimic de la economia politică clasică despre suferinţa pe spatele căreia era posibil succesul societăţii de piaţă. Aceasta vine din ignorarea ei, nu din lipsa de conştientizare a ei.

În discuţia despre doctrinele economiei politice clasice, care urmează, vom vedea că economia politică a aplicat teoria clasică a acumulării primitive cu o acurateţe infailibilă. În fiecare caz, economia politică clasică a cerut să se intervină în ce priveşte auto-aprovizonarea pentru a maximiza producerea de plusvaloare. Deteriorarea poziţiei gospodăriilor care se puteau întreţine singure a continuat şi în secolul 20.  Pe măsură ce oamenii lipsiţi de mijloace se mutau din ce în ce mai mult aglomerând oraşele industriale, sărăcia a ieşit din ce în ce mai mult la iveală.